Universitatea ,,Ovidius”, Constanța

Facultatea: Istorie și științe politice

Specialitatea : RISE

Primele momente ale construcției europene după

sfârșitul celui de-Al doilea Război Mondial:
Doctrina Truman și Planul Marshall

Student : Caras Daniela

Rusu Otilia

Constanța
2016 - 2017

1
 Cuprins

Introducere………………………………………………………………………….3
Doctrina Truman…………………………………………………………………..4

I.Contextul apariției………………………………………………………………...4
II.Implementarea……………………………………………………………………6
III.Relația dintre discurs și realitate………………………………………………...6
IV.Efecte……………………………………………………………………………7

Planul Marshall……………………………………………………………………..8

I.Contextul apariției………………………………………………………………...8
II.Implementarea…………………………………………………………………....9
III.Efecte…………………………………………………………………………..11
IV.Anexe…………………………………………………………………………..12

Concluzie………………………………………………………………………….14

2
 Introducere

Cel de-al Doilea Război Modial a lăsat în urma sa o Europă sărăcită aproape complet,
distrusă din punct de vedere economic şi într-o criză politică acută. Primele guverne postbelice
au trecut la măsuri ce aveau ca scop instaurarea unui control mai accentuat al statului asupra
principalelor ramuri economice şi asupra pieţei. Astfel a izbucnit o criză care ataca ca o fiară
continentul.

Anul 1947 urma să fie unul de cotitură pentru soarta Europei. Până atunci, europenii
fuseseră acaparați de reparații și reconstrucție și ocupați cu punerea bazelor instituționale pentru
refacerea pe termen lung. În cele optsprezece luni de la victoria Aliaților, dispoziția pe continent
a trecut de la ușurare(la gândul păcii și al unui nou început) la resemnare sumbră.

În iulie 1947, Hamilton Fish, redactor la Foreign Affairs, a subliniat foarte bine situaţia
Europei într-un articol de-al său: “Totul e e neîndestulător: prea puţine trenuri, tramvaie,
autobuze şi automobile,prea puţină faină pentru pâine, prea puţină hârtie pentru ziare, care nu
raportează decât o părticică din ce se întâmplă în lume; prea puţine seminţe pentru culturi şi prea
puţine îngrăşăminte; prea puţine case cu prea puţine geamuri de pus în ferestre; prea puţină piele
pentru încălţări, lână pentru haine, gaz pentru gătit, bumbac pentru scutece, zahăr pentru
dulceaţă, untură pentru prăjit, lapte pentru prunci, săpun pentru rufe.”

În 1947 cel mai mare pericol pentru securitatea Statelor Unite este posibilitatea unui
colaps economic în Vestul Europei și venirea la putere a elementelor comuniste.

Scopul acestui referat este de a demonstra efectul implementării politicii Statelor Unite în
vederea reconstruției țărilor europene după cel de-al Doilea Război Mondial. Pentru atingerea
acestui scop ne v-om axa pe următoarele obiective :

O1 – Să specificăm contextul apariției Doctrinei Truman și a Planului Marshall

O2 – Să descriem implementarea acestora și angajarea lor în contextul internațional

O3 – Să evidențiem efectele economice și politice ale acestor programe economice

3
 Doctrina Truman

Harry S. Truman, cel de-al 33-lea președinte al Statelor Unite, la 12 martie 1947 a emis o
teorie care îi poartă numele prin care considera că „europenii sunt prea secătuiți de război” și
prin care dorea „să plaseze Statele Unite în fruntea lumii libere”1 într-o încercare de preluare a
influenței în Europa. Unul dintre obiectivele primare ale politicii externe a S.U.A care rezultă din
discursul acestuia este crearea condiţiilor în care noi şi celelalte naţiuni vom avea
posibilitatea să construim un mod de viaţă liber de orice constrângere. Preşedintele Truman
spune că folosirea coerciţiei şi a infiltrării politice pentru a distruge statele libere violează Carta
Naţiunilor Unite. Prin ajutarea naţiunilor libere şi independente să-şi menţină libertatea, S.U.A.
vor oferi putere principiilor Cartei. Chiar dacă subminează autoritatea O.N.U., acest mesaj
implică o acţiune care menţine status quo –ul mondial în baza unor principii deja enunţate la
momentul 1947. Discursul nu contrazice trecutul, ci doar încercările extremiste de a modifica
prezentul2.

I.Contextul apariției.

La 5 martie 1946, la Fulton, Sir Winston Churchill a ținut faimosul discurs care a marcat
oficializarea a ceea ce toată lumea știa că începuse, dar nimeni nu avea curajul să-i spună pe
nume: Războiul Rece. Prima fază a acestui nou tip de conflict avea să se desfășoare având în
centru zona Mării Negre, cu miză ridicată: strâmtorile3. Un argument al interesului Uniunii
Sovietice în zona respectivă ar fi menținerea trupelor în Iran, chiar dacă acordul de la Teheran
din 1943 prevedea contrariul. Administrația Americană afirma, în acest context, că “nu avem nici
un dubiu că Rusia intenționează să invadeze Turcia și Strâmtorile Mării Negre către Mediterana.
Dacă Rusiei nu i se răspunde în mod corespunzător, războiul nu va putea fi oprit”4. Astfel,
marina SUA își întărește pozițiile în Bazinul Pontic, iar Stalin, cu toate că retrage trupele din Iran
își intensifică “din umbră” activitațile în Balcani, concentrând 16 divizii la frontiera cu Turcia.
1
Pascal Boniface, Relațiile est-vest 1945-1991,Iași, Institutul european, 1998,p.13.
2
Cornelia Neagu, Istoria Construcției Europene, Note de curs, 2006,p.38.
3
Marius George Cojocaru, NATO și Marea Neagră, Cetatea de Scaun,2014,p.47
4
John Renelagh, Agenția. Ascensiunea și declinul C.I.A., București, Editura All,1997, p.107.

4
Criza în Turcia devine serioasă atunci cînd la 7 august 1946 Uniunea Sovietică îi adresează o
notă ultimativă cerând revizuirea Convenției de la Montreaux. Ankara era acuzată că nu s-a
achitat de misiunea încredințată conform acordului, adică aceea de a interzice în timp de război
accesul în Marea Neagră a navelor de luptă ale beligeranților ce nu erau aliați ai Turciei. Cu
toate acestea, oficialii americani au ajuns la concluzia că sovieticii nu vor risca o confruntare
militară în viitorul apropiat, deoarece, argumenta George F. Kennan, “efortul sovietic în Europa
este unul politic și nu unul militar”, astfel se hotărăște că Statele Unite nu vor privi impasibile
ceea ce se petrece în Marea Mediterană și că vor sprijini Turcia cu orice preț.5
Grecia se afla, de asemenea, în atenția Departamentului de Război al Statelor Unite, mai
ales după ce între guvernul regalist și aripa militară a partidului comunist a reînceput în
primăvara lui 1946, după o perioadă de letargie, războiul civil. Acest eveniment i-a făcut pe
analiștii militari americani să lege exericitarea presiunilor sovietice la adresa Turciei de intenția
Uniunii Sovietice de a dispune de întreaga zonă. Controlul sovietic asupra Turciei ar fi însemnat
căderea Greciei și chiar a întregului Orient Apropiat și Mijlociu în sfera de influență a
Moscovei6. În Grecia se aflau aproximativ 4000 de militari englezi care furnizau consultanță și
ajutor militar și financiar, dar din cauza problemelor economice și politice interne, ambasadorul
britanic la Washington a anunțat că Londra decisese că până la 31 martie 1947 să retragă toți
soldații din această țară. Astfel, la 24 februarie 1947, când se contura deja împărțirea lumii în
două blocuri politico-militare7, Președintele Truman, ca urmare a hotărârii Marii Britanii, a luat
decizia de a sprijini Grecia și Turcia. La 3 martie 1947 guvernul grec ceruse deja Washingtonului
ajutor militar, financiar, alimentar și de asistență administrativă, economică și tehnică, dar
perspectiva americană asupra rezolvării crizei strategice presupunea ca ajutorul să fie acordat
concomitent Greciei și Turciei. Fără sprijinul SUA se considera că nici Grecia și nici Turcia n-ar
fi rezistat. La rândul ei Grecia avea nevoie de ajutor repede și substanțial. Pierderea ei ar fi
însemnat extinderea Cortinei de Fier peste estul Mediteranei, iar Turcia devenea un avanpost
într-o „mare de comunism”. Dacă Turcia ceda presiunilor ruse, Grecia ar fi în mare pericol,
motiv pentru care Statele Unite au hotărât ajutor pentru ambele țări8.

5
M.G. Cojocaru, op.cit., p.48.
6
Jonathan Knight, American Statecraft and the 1946 Black Sea Straits Controversary, în “Political Science
Quarterly” , vol.90, no.3,p.451.
7
Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria secolului XX, vol.II, Lumea între război și pace 1945-1973, București, Editura
All, 1998,p.27.
8
M.G. Cojocaru, op.cit.,p.54.

5
 II. Implementarea

La 12 martie 1947, Truman s-a adresat Congresului: “Cred că aceasta trebuie să fie o
politică a Statelor Unite, de a sprijini popoarele libere care au rezistat subjugării minorităților
înarmate sau presiunilor din afară. Cred că trebuie sa ajutăm popoarele libere să muncească
dincolo de destinul lor, pe propriul lor drum. Cred că ajutorul nostru va fi în prima fază
economic și financiar, ceea ce este esențial pentru stabilitate economică și ordinea procesului
politic…”9. Harry Truman a cerut și a obținut , să autorizeze acordarea a 250 de miliarde de
dolari Greciei, iar Turciei 150 de miliarde de dolari, pentru aplicarea Doctrinei Truman,
înțelegându-se că este doar începutul unui ajutor care urma să fie substanțial pentru cele două
țări10.

III. RELAŢIA DINTRE DISCURS ŞI REALITATE

Mesajul discursului este simplu: Grecia şi Turcia au nevoie de ajutor american,

Congresul ar trebui să-l ofere, iar poporul trebuie să susţină Congresul. Foarte important este,
însă, modul în care acest mesaj este transmis. Aici intervine propaganda, în încercarea de a
modela realitatea şi de a satisface finalităţile discursului. Un prim argument este acela al
accentuării mitului naţiunii alese, în care viaţa cetăţenilor este încărcată cu sens, prin sublinierea
importanţei S.U.A. în lume, prin punctarea acţiunilor sale drept imperios necesare, salvatoare,
mai ales că nu există altă ţară care să poată oferi acest ajutor, nicio altă naţiune nu îşi mai
doreşte chiar. Regimurile totalitare, prin agresiune direct sau indirectă, conform textului, în
lipsa intervenţiei americanilor, pot submina fundamentul păcii internaţionale şi, astfel,
securitatea Statelor Unite. Aşadar, S.U.A., acum încărcate cu importanţă, sunt clar aşezate în
centrul întregului sistem global de securitate. În consecinţă, noi, americanii,îi ajutăm pe oamenii
liberi (asemenea nouă) din Grecia şi Turcia pentru ca S.U.A. să rămână în siguranţă. Un al

9
Discursul Președintelui Statelor Unite, Harry S. Truman, în
http://www.americanrhetoric.com/speeches/harrystrumantrumandoctrine.html (site-ul oficial
AmericanRhetoric.com)
10
Andre Fontaine, Istoria războiului rece. De la revoluția din octombrie la războiul din Coreea 1917-1950, vol.II,
București, Editura Militară,1992,p.28.

6
doilea argument este cel al sferelor de securitate. După Primul Război Mondial,noile state create
din rămăşiţele imperiilor căzute erau cordonul de siguranţă al Europei Vestice împotriva
comunismului, aşa cum Polonia, la rândul său, era statul tampon al Rusiei împotriva unui
eventual atac al Germaniei, aşa cum URSS îşi extinde influenţa spre vest după al Doilea Război
Mondial şi S.U.A., prin baze militare, din Atlantic spre Europa. Observăm o încercare de lărgire
a sferelor de securitate, în jurul unui punct central. Discursul politic este construit pe aceleaşi
baze. Comunismul nu trebuie să se răspândească în lume, chiar dacă metodele lui nu sunt
prezentate, pentru că nu trebuie să se apropie de S.U.A. Aici intervine teoria domino-ului:
Colapsul instituţiilor libere şi pierderea independenţei ar fi dezastruoase nu numai pentru ei, ci
pentru întreaga lume. (...) Să eşuăm în ajutorarea Greciei şi Turciei în acest moment crucial ar
avea consecinţe până departe în Vest şi în Est. Devine deja clar că libertatea era mai mult în
pericol decât Grecia şi Turcia. Într-adevăr, exista temerea ca Turcia şi Grecia,după cădere, să fie
urmate de Franţa, Italia şi, mai ales, de statele din Orientul Mijlociu. Dar teoria domino-ului nu
avea antecedent în trecut. Căderile Austriei şi Cehoslovaciei în mâinile germanilor au fost
catastrofale, dar acum sovieticii nu cantonaseră trupe la graniţele Greciei şi Turciei. De altfel,
descrierile americanilor referitoare la ambiţiile teritoriale ale sovieticilor depăşeau cu mult ceea
ce Kremlin-ul putea să obţină prin război sau pace11.

IV. Efecte

Doctrina Truman a scos în evidență faptul că Statele Unite nu aveau nici o intenție de a
reveni la izolaționism, așa cum procedaseră după primul război mondial. Doctrina Truman a
reprezentat o cotitură în politica americană față de URSS marcând începutul unei politici de
“stăvilire” , de „îndiguire” a expansiunii sovietice12. Doctrina Truman a fost un punct de referinţă
în evoluţia Războiului Rece. Prin aceasta, Statele Unite avansau pentru prima dată în istorie în
afara frontierelor lor, continuându-și “misiunea” prin intermediul Planului Marshall.

11
http://documents.tips/documents/doctrina-truman-relatia-dintre-discurs-si-realitate.html (site-ul oficial
DOCSLIDE.COM.BR )

12
http://documents.tips/documents/doctrina-truman-si-planul-marshall.html (site-ul oficial
DOCSLIDE.COM.BR )

7
 Planul Marshall

” Știm cu toții foarte bine că, după acest război, nu ne putem

întoarce la o societate de tip laissez – faire: el a înfăptuit o

revoluție silențioasă, deschizând drumul pentru un nou tip

de ordine planificată”

Karl Mannheim

I. Contextul apariției

În anul 1947, secretarul de stat american George C. Marshall, laureat al premiului Nobel
pentru pace, ieșind de la o întâlnire a miniștrilor aliați de Externe, unde luase cunoștință despre
situația dezastruoasă a Europei, a menționat faptul că este nevoie de o resuscitare a acesteia care
s-ar putea efectua cu implicarea Washington-ului.

Marshall elaborează un Program de Reconstrucție Europeană (European Recovery Program -

ERP), dezbătut împreună cu consilierii săi și anunțat la 5 iunie 1947, într-o faimoasă cuvântare
inaugurală la Universitatea Harvard. Planul s-a dovedit a fi spectaculos și original. Acesta însă
nu apăruse din senin. Între sfârșitul războiului și anunțarea Planului Marshall, Statele Unite
cheltuiseră deja miliarde de dolari pe ajutoare și împrumuturi acordate Europei . Cei mai
importanți beneficiari au fost, de departe Marea Britanie și Franța, care au primit împrumuturi de
4,4 , respectiv 1,9 miliarde de dolari, iar Polonia 251 milioane, Danemarca 272 milioane, Grecia
161 milioane și multe alte țări erau și ele îndatorate Statelor Unite.

Împrumuturile respective nu făceau decât să astupe găuri să răspundă urgențelor. Înainte

de Marshall ajutorul american nu fusese folosit pentru reconstrucție sau investiții pe termen lung,
ci pentru aprovizionare, reparații și servicii de bază.

Un alt aspect care a favorizat criza și a dus la apariția planului american a fost anularea
acordurilor Lend - Lease din timpul războiului de către președintele Truman. În urma acestei
decizii Franța și Marea Britanie au negociat fiecare cu Statele Unite pentru acordarea de

8
împrumuturi însă în condiții nefavorabile : Franța trebuia să renunțe la tarifele de import
protecționiste, iar Marea Britanie – la comerțul preferențial cu dominioanele și la controlul
cursului valutar.

În discursul său de la Harvard, George Marshall enunța scopul primordial al acestui

plan :"Statele Unite fac tot ce le stă în putere pentru a pune pe picioare economia mondială.
Politica noastră nu se îndreaptă împotriva unei ţări anume sau a vreunei doctrine politice, ci
împotriva foametei, a sărăciei, a haosului."Acest ajutor nu era obligatoriu pentru toate statele
europene, condițiile impuse erau doar generale, consilieri americani supravegheau administrarea
afacerilor, iar împrumuturile erau sume imense, nerambursabile. Toate acestea comasau într-un
gest aparent pur-altruist, un fel de Mană cerească abătută peste continentul European.

II. Implementarea

Imediat după discursul lui Marshall, miniștrii de Externe ai Marii Britanii, Franței și Uniunii
Sovietice s-au întâlnit la Paris la sugestia lui Ernest Bevin, pentru luarea unei decizii. La 2 iulie,
ministrul sovietic de Externe V. Molotov a părăsit negocierile respingând public ajutorul și
calificându-l drept ”un plan american pentru subjugarea Europei.”

Două zile mai târziu Franța și Marea Britanie au invitat oficial reprezentații a 22 de țări
(excluzând doar URSS și Spania) să discute propunerile. La 12 iulie, 16 state europene au luat
parte la aceste dezbateri. Toate ( Marea Britanie, Italia, Franța, Belgia, Luxemburg, Olanda,
Danemarca, Norvegia, Suedia, Elveția, Grecia,Turcia, Irlanda, Islanda, Austria și Portugalia)
aveau să beneficieze de noul plan. În ciuda interesului manifestat de Polonia, Cehoslovacia,
Ungaria, Bulgaria și Albania, nici unul din viitoarele state comuniste nu au făcut parte din ERP și
nu au primit vre-un dolar în urma Planului Marshall.

În anul 1948, aprobarea Planului de către Congres a fost facilitată de faptul că urma să aibă ca
beneficiari numai state din Vest, excepţie făcând Grecia şi Turcia. Astfel, Planul a ajuns să fie
considerat şi ca o barieră economică în calea expansiunii sovietice.13

13
Tony Judt, Epoca postbelica: O istorie a Europei după 1945, Editura Polirom, 2008, pg.97

9
 Detaliile Planului au fost elaborate până în aprilie 1948 în cadrul unor negocieri. Din partea
S.U.A. , s-a creat Administraţia Cooperării Economice (ECA), cu sediul la Paris, instituţie ce
urma să evalueze necesarul de ajutor şi să supervizeze cheltuielile efective, iar din partea
Europei de Vest, a fost înfiinţată Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană (OEEC),
în scopul coordonării ajutoarelor solicitate şi a promovării liberalizării comerţului şi plăţilor în
Europa.

Principalele obiective ale Planului erau acelea de a reduce barierele vamale, de a elimina
criza dolarului, de a ajuta la cooperarea dintre state, alcătuirea unui plan comun de redresare şi,
din punct de vedere politic, de a împiedica înaintarea comunismului spre vestul Europei.

De la bun început, Planul Marshall a fost gândit ca un ajutor autolimitat. Scopul său, expus
chiar de Marshall la Harvard , era să ”rupă cercul vicios, redând popoarelor europene încrederea
în viitorul economic al țărilor lor și al Europei în ansamblu ”. În loc să ofere ajutor în bani
lichizi, el propunea aprovizionarea gratuită cu bunuri livrate țărilor europene pe baza unei cereri
anuale , formulate de fiecare stat beneficiar în cadrul unui plan pe patru ani. Prin vânzare aceste
fonduri aveau să genereze în fiecare țară așa-numitele ”fonduri de contrapartidă” în moneda
locală care puteau fi folosite conform acordurilor bilaterale încheiate între Washington și fiecare
guvern național. Unele țări au folosit aceste fonduri ca să achite alte importuri ; altele precum
Italia le-au transferat în vistieria națională , ca rezerve pentru necesitățile valutare viitoare.

Cei mai mulți politicieni și planificatori europeni nu erau pregătiți să conceapă planuri
grandioase de integrare economică internațională. În această privință cea mai mare reușită a
artizanilor Planului Marshall a fost Uniunea Europeană a Plăților (UEP), propusă în decembrie
1949 și inaugurată un an mai târziu. Obiectivul său era să ”multiralizeze ” comerțul european
creând un fel de casă de compensații pentru debite și credite în monede europene. Ea trebuia să
prevină riscul ca fiecare țară europeană să încerce să pună deoparte dolarii atât de necesari prin
restricționarea importurilor din alte țări europene, ceea ce ar fi dăunat până la urmă tuturor.

Până la urmă Planul Marshall impune un control indirect asupra economiei celor care
beneficiază de el. 14 Directorul CIA , Allen Dulles observa că ” Planul pleacă de la presupunerea

14
Serge Berstein ,Pierre Milza,Istoria Europei,Volumul V, Editura Institutul European, 1998,pg.229

15
Tony Judt,op.cit., pg. 9

10
că dorim să sprijinim revirimentul unei Europe care v-a intra în competiție cu noi pe piața
mondială și care, exact din această cauză, va fi capabilă să cumpere produsele noastre în cantități
substanțiale.”15 Dulles avea dreptate: Planul Marshall era de folos Americii fiindcă repunea pe
picioare cel mai important partener comercial al său, nu fiindcă transforma Europa într-o anexă
imperială.

III.Efecte

” Programul de ajutor american pentru reconstructia

Europei este deseori considerat ca unul dintre

marile succese ale istoriei acestui secol.”

Ymanuel Wexler

Cât succes a avut Programul de Reconstrucție Europeană? Pe ansamblul duratei de aplicare

a Planului Marshall (3 aprilie 1948 - 30 iunie 1952) continentul european a atins culmi
înfloritoare . Contribuția esențială a Planului la reconstrucție a fost, cu siguranță, aportul de
credite în dolari. Acestea au compensat deficitele comerciale, facilitând importul pe scară largă
de materii prime indispensabile și ajutând astfel Europa să depășească momentul critic din 1947.
În lipsa ajutorului Marshall e greu de înțeles cum ar fi fost depășit deficitul de combustibil,
alimente și de bumbac fără a provoca o criză politică. În 1949 , producția industrială și cea
agricolă a Franței depășeau amândouă , pentru prima dată, nivelul din 1938. După același
criteriu, un progres economic susținut s-a înregistrat în Olanda în 1948, în Italia și Austria în
1949, iar în Grecia și RFG în 1950. Dintre țările care au fost victimele ocupației numai Belgia,
Danemarca și Norvegia s-au refăcut mai devreme (în 1947). Din 1947 până în 1951 , media
produsului național brut în Europa Occidentală a crescut cu 30%.

Privind în urmă e ușor să vedem că Planul Marshall ”nu a făcut decât” să remedieze
blocajul iscat dintr-un exces de cerere, că noua abordare de la Washington a soluționat o ”criză
temporară a dolarului”.

15

11
 Dolarii au început să se acumuleze în rezervele băncilor centrale. Apoi încep să se dezvolte
monedele europene: lira sterlină, marca germană şi altele.

Chiar dacă Programul de Reconstrucție Europeană nu a făcut decât să ofere un răgaz, el a

reprezentat o contribuție crucială, fiindcă exact asta îi lipsea Europei : timpul. Planul Marshall
era un program economic, dar el a prevenit o criză politică.

În afară de contribuţia sa la refacerea Europei, Planul Marshall a condus la redactarea

planului Schuman, care la rândul său a generat Euratom, apoi Comunitatea Cărbunelui şi a
Oțelului şi Piaţa Comună, trasând direcţia pentru ceea ce urma să devină Uniunea Europeană.
Sub multe aspecte, Planul Marshall a satisfăcut şi pe cei care doreau a politică externă a SUA
generoasă şi idealistă, şi pe cei care promovau un realpolitik (o politică externă realistă).

În anul 1952, Planul Marshall a fost înlocuit cu Proceduri de Acordare a asistenţei Mutuale,
iar Programul de Reconstrucţie Europeană a fost înlocuit cu Ajutorul Social Reciproc la sfârşitul
anului 1951.

The Times nu se înșela prea mult când afirma, într-un editorial din 3 ianuarie 1949 că
”Planul Marshall a deschis o eră nouă, plină de speranță, în istoria europeană”.

IV. ANEXE

12
 HARTA STATELOR EUROPENE CARE AU BENEFICIAT DE AJUTOR
PRIN PLANUL MARSHALL

13
 Concluzie 
În 1947 Europa oscila între refacere și colaps, dar întrebarea mai subtilă era dacă nu
cumva Europa și europenii pierduseră controlul propriului lor destin , dacă treizeci de ani de
conflicte ucigase nu puseseră soarta continetului în mâinile celor două mari puteri de la fruntarii
–SUA și Uniunea Sovietică. La vremea aceea, Kennan scria în memoriile sale :”Vălul de frică ce
atârna deasupra Europei în 1947 pregătea căderea continentului , aidoma unui fruct copt în
mâinile lui Stalin. Dar pentru strategii americani vulnerabilitatea Europei constituia o problemă,
nu o ocazie.”

Doctrina Truman și Planul Marshall au făcut mult mai mult decât să scoată continetul
european din criză. Impactul acestor politici depășea simplul efect economic potențial. Era
vorba în primul rând de o refacere psihologică a încrederii în sine a Europei, o investiție culturală
și identitară, o manieră de a le arăta europenilor că aparțin aceleiași comunități și că războiul
fusese un simplu accident. Henry Kissinger în lucrarea ”Diplomația” menționa că aceste
ajutoare au prevenit un viitor sumbru, în care comuniștii se pregăteau să domine lumea :”numai
două mari puteri au rămas în lume (…) Statele Unite și Uniunea Sovietică. Am ajuns într-o
situație nemaiântâlnită din vremurile antice. De la Roma și Cartagina nu a mai existat o
asemenea polarizare a puterii pe acest pământ (…). Pentru Statele Unite , pașii făcuți pentru
întărirea țărilor amenințate de agresiunea sovietică sau de subversiunea comunistă(…) au
însemnat protejarea securității Statelor Unite – au însemnat protejarea libertății însăși.”

Doctrina Truman a reprezentat “preludiul” planului Marshall ce a deschis calea către

proiectul unităţii Europei. Paradoxal, cel mai important şi activ sprijin pentru ideea unităţii
europene a venit, în cele din urmă, de peste ocean din partea unei naţiuni, care până la 1945 a
visat constant la îndepărtarea de ceea ce ei i se părea a fi coşmarul european. Europenii
occidentali au îmbrăţişat planul Marshall. Europa de Est şi Uniunea Sovietică l-au respins.
Dincolo de dedesubturile discursului lui Marshall, el a devenit semnalul clar că Statele Unite,
singura forţă mondială capabilă să apere valorile societăţii occidentale, la acea dată de iunie
1947, se angaja pe deplin în făurirea unui viitor comun pentru popoarele Europei.

14
 Bibliografie

Literatura de specialiate :
1. FONTAINE , Andre, Istoria războiului rece. De la revoluția din octombrie la războiul
din Coreea 1917-1950, vol.II, București, Editura Militară, 1995 ;
2. RENELAGH, John, Agenția. Ascensiunea și declinul C.I.A., București, Editura All, 1997;
3. KNIGHT, Jonathan, American Statecraft and the 1946 Black Sea Straits Controversary,
în “Political Science Quarterly”, București, Editura Institutul European, 2000;
4. COJOCARU, Marius George, NATO și Marea Neagră, București, EdituraCetatea de
Scaun, 2014;
5. BONIFACE, Pascal, Relațiile est-vest 1945-1991, Iași, Institutul european, 1998 ;
6. BERSTEIN, Serge, MILZA, Pierre, Istoria secolului XX, vol.II, V, Editura Institutul
European, 1998; Lumea între război și pace 1945-1973, București, Editura All, 1998;
7. JUDT , Tony, Epoca postbelică: O istorie a Europei după 1945, Editura Polirom, 2008;

Site-uri internet:
1. http://www.americanrhetoric.com/speeches/harrystrumantrumandoctrine.html
(site-ul oficial AmericanRhetoric.com, accesat la data de 25 noiembrie 2016, ora 16.50)

2.http://documents.tips/documents/doctrina-truman-relatia-dintre-discurs-si-
realitate.html (site-ul oficial DOCSLIDE.COM.BR, accesat la data de 28 noiembrie, ora 13.30)

3.http://documents.tips/documents/doctrina-truman-si-planul-marshall.html (site-ul
oficial DOCSLIDE.COM.BR, accesat la data de 28 noiembrie, ora 13.45 )

15