Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Facultatea de Istorie

Tinică Bogdan, grupa H214

Războiul din Coreea

1950-1953

Războiul Coreean este catalogat de unii specialiști ca făcând parte din Războiul Rece și
se referă la conflictul militar dintre Republica Populară Democrată Coreeană și Republica
Coreea (25 iunie 1950 – 27 iulie 1953), care a antrenat și alte state (SUA, Republica Populară
Chineză). Acesta a fost urmat de un alt conflict dur, dar mai puțin cunoscut publicului larg (adică
vorbim despre al doilea război coreean sau conflictul coreean de la zona demilitarizată - 1966-
1969)1. De asemenea, conflictul militar dintre Coreea de sud și Coreea de nord reprezintă un
punct de reper important în cronologia și evoluția Războiului Rece. Pentru prima oară, cele două
superputeri, Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică, au fost implicate mai mult sau mai
puțin direct, mai mult sau mai puțin așteptat, în intervenții militare. Momentul Coreea 1950-1953
a reprezentat, de asemenea, primul război limitat din perioadă, acest model de conflict ocupând
un loc pe cât de important, pe atât de interesant în tipologia conflictelor2.

Războiul din Coreea, în care s-a desfășurat din iunie 1950 până în iulie 1953, Statele
Unite care acționează în numele ONU și Coreea de Nord susținută diplomatic de URSS și militar
de China populară, are ca efect o încordare a relațiilor dintre cele două blocuri, în momentul în
care, la începutul anului 1951, temându-se ca diviziile de „voluntari chinezi” să nu năvălească în
sudul paralelei 38 și să respingă spre mare corpul expediționar american, generalul Mac Arthur a
propus președintelui Truman să se folosească arma atomică pentru a opri înaintarea comuniștilor,
toată lumea s-a gândit că un nou conflict mondial era iminent. „Războiul Rece” atinge deci
apogeul în timpul acestor ani de confruntare directă în Extremul Orient și se reflectă în țările

1
https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_din_Coreea, accesat la 6.05.2023.
2
Mihaela Simina, Conflictul international în timpul Războiului Rece. Coreea 1950-1953, București, 2014, p.207.

1
occidentale într-o psihoză anticomunistă care în Statele Unite duce la o adevărată “vânătoare de
vrăjitoare” declanșată de senatorul Mac Carthy, dar care are ecou și în Europa de Vest 3.

Pentru a înțelege originile ce au stat la baza conflictului din Coreea, este necesară
descrierea evenimentelor care l-au procedat. În 1945, la Yalta și Potsdam, s-a decis ca teritoriul
Coreei să fie eliberat de sub dominația Japoniei, care se exercita din 1910. La Yalta s-a mai
precizat că rușii vor ocupa nordul țării, iar americanii, sudul. La Potsdam, șefii de stat – major au
ales ca linie de demarcație paralela 38, fără nicio intenție politică și era vorba despre o simplă
delimitare între cele două armate de ocupație. La 12 august 1945, rușii ocupau Coreea de Nord.
Pe 8 septembrie, americanii au primit capitularea forțelor japoneze, la sud de această linie.
Președintele Henry Truman și conducătorul sovietic Stalin au ajuns la un acord în ceea ce privea
soarta viitoare a Coreei. Aceasta urma să fie pusă sub tutelă internațională exercitată de Statele
Unite, Marea Britanie, China și URSS. Decizia a devenit oficială în urma Conferinței Miniștrilor
Afacerilor externe din decembrie 1945, de la Moscova4.

De aici, încep și dificultățile. La Conferinței de la Moscova se decisese crearea unei

Comisii mixte ruso-americane, care avea sarcina de a intra în contact cu partidele democratice și
cu organismele sociale din Coreea, pentru a ajuta la formularea unui guvern provizoriu în
Coreea. Acest guvern urma să fie plasat sub tutela celor 4 puteri, pe o durată de cinci ani. Toate
partidele coreene au protestat prompt împotriva ideii de tutelă și au cerut independența fără
întârziere. Totuși, partidul comunist și-a schimbat brusc atitudinea și a devenit adeptul tutelei.
Această evoluție a dat posibilitatea Uniunii Sovietice să ceară ca, în mod expres, Comisia mixtă
să nu consulte decât partidele favorabile deciziilor Moscovei. Dimpotrivă, Statele Unite
propuneau să fie consultate toate partidele care nu vor pune la cale manifestații împotriva
Comisiei Mixte5.

În fața acestui dublu impas, guvernul american a propus, în august 1947, ca problema să
fie supusă spre dezbatere semnatorilor acordului de la Moscova. China și Marea Britanie au
acceptat. URSS a refuzat, sub pretext că această Comisie mixtă ruso-americană era perfect
capabilă să-și îndeplinească sarcina. Atunci, Statele Unite au adus chestiunea în fața Adunării
3
Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, Vol.5, Institutul European, Iași, 1998, pp.235-236.
4
Mihaela Simina, Conflictul international în timpul Războiului Rece. Coreea, 1950-1953, București, 2014, pp. 207-
208.
5
Jean Baptiste Duroselle, Andre Kapsi, Istoria relațiilor internaționale, vol.II, Editura Științelor Sociale și Politice,
2000, pp. 67-68.

2
Generale a Națiunilor Unite. URSS a protestat, pe motiv că o problemă referitoare la lichidarea
războiului nu era pe competența Națiunilor Unite. Adunarea Generală a ONU a hotărât
înființarea unei Comisii Provizorii a Națiunilor Unite pentru Coreea, care să aibă sarcina de a
înlesni constituirea unui guvern național coreean, după alegeri, și de a accelera evacuarea forțelor
de ocupație6.

Pe 10 mai 1948, după ce Comisia a constatat că în Coreea de Sud domnea o atmosfera

suficient de liberală, au avut loc alegeri (Asociația Națională pentru realizarea rapidă a
independenței coreene a obținut majoritatea locurilor), iar conducătorul ei, Syngman Rhee, a
format guvernul. În același timp, în Coreea de Nord, un Consiliul al Poporului a constituit un
comitet executiv, prezidat de generalul Kim Ir Sen. În august 1948, s-a ales o Adunare a
Poporului din toată Coreea. Reprezentanți din Coreea de Sud, firește comuniști sau simpatizanți,
au participat și ei la alegeri. În decembrie 1948, sovieticii au anunțat că își retraseră trupele de
ocupației. În ciuda opiniei Comisiei, care consideră că ar fi imprudent să se evacueze Coreea de
Sud înainte de realizarea unificării, Statele Unite au procedat la fel și, în iunie 1949, nu mai
rămânea decât o misiune militară de 5000 de membri7.

La câteva rânduri, în ianuarie și în mai 1950, autoritățile militare sud-coreene au avertizat

pe autoritățile americane și Comisia Națiunilor Unite în privința iminenței unei agresiuni nord –
coreene. În regiunea paralelei 38, se produceau constatat acțiuni de gherilă. Pe 25 iunie, forțele
nord-coreene au traversat paralela 38 pe toată lungimea și, deși URSS a declarat că agresiunea
venea din partea sud-coreenilor, amploarea operațiunilor întreprinse de nord-coreeni dovedește
induditabil că au fost premeditate și pregătite cu multă meticulozitate 8.

În timpul primei părți a războiului, americanii susținuți de majoritatea țărilor din ONU,
au subordonat toate chestiunile politice celor militare. Pe 19 iulie, președintele Truman, într-un
mesaj adresat Congresului a cerut noi credite pentru a face față, cum spunea el noilor exigențe
ale forței noastre militare. De aceea, Statele Unite nu au acordat prea multă importanță primelor
tentative de pace, care au fost făcute, mai ales de către Nehru, pe 13 și 16 iulie 1950 9.

6
Ibidem, p.68.
7
Ibidem, p.69.
8
Ibidem, p.69.
9
Ibidem, p.71.

3
 Marșul forțelor lui Mac Arthur în Coreea de Nord a fost extrem de rapidă. Dar lucru de
care se temeau adversarii depășirii paralelei 38, nu a întârziat să se reproducă . Pe 16 octombrie
forțele chineze organizate, prezentate oficial drept voluntari, au început să treacă fluviul Yalu,
care marchează granițele dintre Manciuria și Coreea, pentru a veni în ajutorul trupelor nord –
coreene învinse. În câteva zile, începând cu 25 octombrie, intervenția chineză a schimbat
complet situația. Forțele Națiunilor Unite, care ajunseseră aproape de Yalu, au trebuit să se
replieze în pripă, pentru a evita încercuirea elementelor lor avansate.

La începutul lui ianuarie 1951, o conferință a celor două națiuni din Commonwealth,
întrunită la Londra, a încercat să propună un plan de armistițiu, adică o încetare imediată a
operațiilor militare, urmată de o conferință în patru (Statele Unite, Marea Britanie, China,
URSS), care să încerce împreună să reglementeze toate problemele politice din extremul Orient,
inclusiv soarta Taiwanului și admiterea Chinei comuniste în Națiunile Unite. Adunarea Generală
a Națiunilor Unite a decis un embargo asupra produselor strategice cu destinația China
comunistă. Această rezoluție nu a avut, de altfel, nici un fel de efect practic. Pe plan militar,
forțele Națiunilor Unite și-au recuperat avantajul începând cu 25 ianuarie și au progresat, lent,
dar continuu, spre paralela 38, mai întâi, iar apoi, cu excepția părții de vest a frontului, ușor spre
nord10.

Plecarea lui Mac Arthur a detensionat atmosfera internațională, dovedind lumii întregi că
președintele Truman refuza să extindă conflictul coreean. După eșecul câtorva ofensive chineze
(începând cu 22 aprilie), a devenit limpede că se ajungea la un impas militar și că doar calea
negocierilor ar mai putea pune capăt războiului, menționând frontiera pe linia paralelei 38.
Generalul Ridgway a propus, pe 30 iunie, deschiderea negocierilor. Conducătorii armatelor
comuniste, coreeană și chineză, care luptau în Coreea, au acceptat în aceeași zi și au propus ca
negocierile să aibă loc în orașul Kaesong, la doi kilometri sud de paralela 38 și să se desfășoare
între 10 și 15 iulie. Din 10 iulie 1951, negocierile au început să se prelungească. Pe 10 iulie,
comuniștii au făcut trei propuneri. Prima este încetarea imediată a focului, cu întreruperea
bombardamentelor, a blocadei și a acțiunilor de recunoaștere, înainte chiar de negocierea
armistițiului. A doua este ca paralele 38 să fie considerată drept linie de demarcație militară, cu o
zonă demilitarizată pe o porțiune de 10 kilometri de o parte și cealaltă și a treia propunere, toate

10
Ibidem, pp.72-73.

4
trupele străine să fie retrase în cel mai scurt termen cu putință. Negocierile au fost întrerupte de
generalul Ridgway, începând cu 12 iulie, din cauză că luptătorii comuniști, în loc să considere
orașul Kaesong ca făcând parte din no man’s land, l-au ocupat militar și au vrut să interzică
accesul ziariștilor străini în zonă. Protestele adversarilor lor i-au determinat să accepte o
demilitarizare a zonei. Convorbirile s-au reluat pe 15 iulie. Pe 23 august, chino-coreeni i-au
acuzat pe adversarii lor că au bombardat spațiul aerian al zonei neutre Kaesong. Generalul
Ridgway a dat o dezmințire, iar negocierile au fost din nou întrerupte11.

În toamna lui 1952, istoviți de război, chinezii și nord-coreeni, erau gata să-i pună capăt,
dar Stalin a insistat să continue lupta, considerând că negocierile trebuie să meargă foarte încet,
explicând că altfel trupele chineze au posibilitatea de a studia metodele de luptă contemporane pe
câmpul de luptă și că, astfel, imaginea și prestigiul trupelor anglo americane se deteriorează
progresiv. Abia după moartea lui Stalin, succesorii lui au aprobat încetarea focului, care a avut
loc în iulie 1953.

În iunie 1953, generalul SUA, Harrison și cel din Coreea de Nord, Nam Ir, au semnat o
convenție referitoare la repatrierea prizonierilor . De data aceasta, opoziția a venit din partea
președintelui Coreei de Sud, Syngman Rhee, care spera într-o prelungire de războiului, pentru
unificarea Coreei sub conducerea lui. Negocierile au continuat, încheindu-se cu o convenție de
armistițiu, semnată la Panmunjom, pe 27 iulie, care restabilește granițele inițiale între Coreea de
Nord și Coreea de Sud. A urmat un tratat între sud coreeni și americani, cei din urmă acordând
Coreei de Sud un ajutor economic important, în timp ce URSS a procedat la fel față de Coreea de
Nord12.

În concluzie, deși criza a escaladat într-un război, limitat pentru Statele Unite, total pentru
Coreea, rezultatul nu a fost unul care să satisfacă obiectivele nici unuia dintre actorii implicați. A
reprezentat, însă, cu siguranță, o demonstrație a ceea ce avea să devină lupta pentru supremație
dintre cele două superputeri din perioada Războiului Rece13.

BIBLIOGRAFIE

11
Ibidem, pp.74-75.
12
Mihaela Simina, op.cit, p.216
13
Ibidem, p,217.

5
1. Berstein Serg, Milza Pierre, Istoria Europei, Vol.5, Institutul European, Iași, 1998.
2. Duroselle Baptiste Jean, Kapsi Andre, Istoria relațiilor internaționale, vol.II, Editura
Științelor Sociale și Politice, 2000.
3. Simina Mihaela, Conflictul international în timpul Războiului Rece. Coreea, 1950-
1953, București, 2014.
4. https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_din_Coreea, accesat la 6.05.2023.