CONFLICTUL DINTRE COREEA DE NORD

ȘI COREEA DE SUD

Costea Gabriela Alexanda

Grupa 2- Comunicare
Introducere

Războiul din Coreea a debutat în ziua de 25 iunie 1950. Pe 27 iulie 1953 s-a semnat un
armistițiu.

Războiul Coreei a fost un conflict militar între Republica Coreea (cunoscută cu precădere
drept Coreea de Sud) și Republica Populară Democrată Coreeană(respectiv Coreea de Nord).
Coreea de Sud a avut drept aliați Națiunile Unite, iar Coreea de Nord a fost sprijinită de
Republica Populară Chineză, cu ajutor militar din partea Uniunii Sovietice.

Războiul a început la data de 25 iunie 1950, iar finalul războiului a coincis cu semnarea unui
armistițiu la data de 27 iulie 1953. Războiul a pornit din cauza delimitării fizice a Coreei printr-
un acord al Aliaților victorioși în Războiul Pacificului. Peninsula Coreea a aparținut Japoniei din
anul 1910 până la finele celui de-al Doilea Război Mondial. În 1945, în urma capitulării Japoniei,
administrația americană a împărțit peninsula de-a lungul paralelei 38, trupele americane ocupând
partea de sud, iar cele sovietice partea de nord.

Insuccesul de a realiza alegeri libere pe teritoriul întregii peninsule, în 1948, a adâncit împărțirea
celor două regiuni, iar Nordul a instaurat un guvern comunist. Paralela 38 a devenit, treptat, o
barieră politică între cele două regiuni. Deși negocierile de unire au continuat în lunile de
dinaintea războiului, tensiunile s-au intensificat, iar raidurile și încăierările la nivelul paralelei de
38 de grade latitudine nordică au continuat. Situația a luat amploare atunci când Coreea de Nord
a invadat, la 25 iunie 1950, teritoriul Coreei de Sud . Acest act este considerat ca fiind primul
conflict armat important din Războiul Rece.

În anul 1950 Uniunea Sovietică a boicotat Consiliul de Securitate al ONU, în semn de protest

față de reprezentarea Chinei de către Kuomintang, guvern al naționaliștilor chinezi refugiați
în Taiwan după înfrângerea acestora din urmă în Războiul Civil Chinez. În absența unei voci
disidente din Uniunea Sovietică, care ar fi putut să respingă prin veto hotărârea luată, Statele
Unite și alte țări au adoptat o rezoluție a Consiliului de Securitate de autorizare a intervenției
militare în Coreea.
Statele Unite ale Americii asigura 88% din cei 341.000 de soldați care au ajutat forțele
internaționale din Coreea de Sud în respingerea invaziei, cu ajutorul militar a douăzeci de alte
țări membre ale Organizației Națiunilor Unite (ONU). Suferind pierderi grele, în două luni,
apărătorii au fost împinși înapoi, într-o zonă mică în partea de sud a Peninsulei Coreene,
cunoscută sub numele de Perimetrul Pusan. O contraofensivă rapidă a ONU a împins, apoi, nord-
coreenii dincolo de paralela 38 și aproape de râul Yalu, determinând Republica Populară
Chineză să intre în război de partea Coreei de Nord. Chinezii au lansat, la rândul lor,
o contraofensivă ce a determinat forțele Națiunilor Unite să se retragă în spatele paralelei 38.
Uniunea Sovietică a sprijinit cu armament atât armata Republicii Populare Chineze, cât și pe cea
a Coreei de Nord. În 1953 războiul a încetat cu un armistițiu ce a restabilit granița între cele două
state coreene aproape de paralela 38 și între cele două țări a creat o zonă demilitarizată
fortificată, lată de 4 km. De atunci și până azi între cele două state nu s-a încheiat niciun acord de
pace, ci este în vigoare armistițiul. Mici scântei din acest conflict încă se mai manifestă în
această zonă.

Cu sprijin din partea unor puteri externe de ambele părți, Războiul Coreei a fost unul de
proximitate. Dintr-o perspectivă a științei militare, acest conflict a combinat tactici de luptă
întâlnite atât în Primul, cât și în Al Doilea Război Mondial: a început ca o campanie mobilă, cu
mișcări de infanterie, urmate de raiduri ale bombardierelor, dar, până în luna iulie a anului 1951,
a devenit un război de tranșee.

Desfășurarea conflictului
(Un soldat american păzeşte prizonierii dezbrăcaţi nord-coreeni în apropiere de Inchon pe 24
septembrie 1950 în timpul Războiului Coreean FOTO)

Traiectoria Coreei de Nord s-a format în urma conflictului dintre comunism şi capitalism din
Războiul Rece, în urma căruia a rămas cu o istorie din care nu a fost capabilă să iasă niciodată,
scrie BBC.

La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Coreea a fost eliberată după decenii de ocupaţie
japoneză şi era hotărâtă să-şi obţină independenţa cu ajutorul aliaţilor din timpul războiului –
Statele Unite ale Americii (SUA), China, Marea Britanie şi Uniunea Sovietică.

Forţele armate ale Uniunii Sovietice şi cele americane au ocupat cele două extremităţi ale ţării, în
ceea ce părea a fi o perioadă de tranziţie către alegeri democratice. SUA a rămas în partea de sud,
iar URSS în nord. Dar pe măsură ce timpul a trecut, cooperarea postbelică dintre cele două puteri
care ocupau Coreea s-a deteriorat, ceea ce a dus la apariţia a două state complet
diferite:Republica Coreea în sud, sprijinită în continuare de americani, şi Republica Populară
Democrată Coreeană în nord, al cărei lider, Kim Il-Sung, a fost instruit de Armata Roşie.
Diferenţele radicale care stăteau la baza politicilor de stat ale celor două noi ţări au făcut ca cele
două Corei să fie privite diferit. De aceea, Coreea de Nord „a dat naştere unui monstru“, după
cum spune John Everard, fostul ambasador al Marii Britanii din Coreea de Nord. „A fost creată
de ofiţerii Armatei Roşii, care păreau să nu aibă nici cea mai mică ideea despre formarea unui
stat. L-au transformat pe Kim Il-Sung într-un lider, dar atunci când au realizat că acesta nu
insufla destul respect public i-au construit în jur un cult al personalităţii stalinist în aşa fel încât
ţara a sfârşit prin a fi condusă de un ,,rege-zeu”, spre deosebire de regii Coreei de dinainte de
ocupaţia japoneză“, este de părere John Everard.

În 1950, Coreea de Sud şi-a proclamat independenţa. Acest lucru i-a determinat pe vecinii de la
nord să invadeze sudul, fiind sprijiniţi de Uniunea Sovietică şi de China, ceea ce a dus la
Războiul Coreean de trei ani. Statele Unite au intervenit, temându-se că o eventuală preluare
comunistă a Coreei ar putea avea implicaţii mai mari, după cum spune Robert Kelly de la
Universitatea Naţională Pusan din Coreea de Sud. „Dacă Statele Unite ar fi abandonat lupta din
Coreea de Sud, liderii de la Washington s-ar fi temut de un efect de domino al comunismului în
orice altă parte a Asiei. Acesta era un aspect pe care nu-l puteau risca“, afirmă el.

Mărirea şi decăderea Coreei de Nord

După ce luptele au atins un impas, preşedintele american Harry S. Truman şi apoi Dwight
Eisenhower au folosit ameninţarea nucleară drept un mijloc de a pune capăt războiului. Truman
nu voia ca acest conflict să se extindă şi să degenereze într-un alt război mondial.

S-a ajuns astfel ca în 1953 să fie semnat un Acord Coreean de Armistiţiu. Acest act trebuia să fie
o măsură temporară care stabilea o zonă demilitarizată de-a lungul paralelei de 38 de grade. Însă
nu a mai fost semnat niciodată un acrod de pace, iar tensiunile de-o parte şi de alta a graniţei nu
au contenit nici în prezent.

În perioada imediat următoare, Coreea de Nord a cunoscut o perioadă de glorie, susţinută fiind
de China şi de Uniunea Sovietică. Acest lucru nu a descurajat Sudul, iar odată cu creşterea sa
economică şi industrială tensiunile transfrontaliere au escaladat. „Coreea de Sud a devenit
extrem de bogată în anii 1970, în timp ce Coreea de Nord a rămas un exemplu al politicii
staliniste. Ţara a avut o perioadă bună, dar apoi a început să se clatine“, explică Robert Kelly.

Căderea Uniunii Sovietice la sfârşitul anilor 1980 a însemnat şi pierderea ajutorului sovietic
pentru nord-coreeni, ceea ce a produs o lovitură serioasă ţării. Mai mult, după ce China a
recunoscut statul Coreea de Sud în 1992, Coreea de Nord s-a simţit trădată şi a fost tot mai mult
izolată.

„Economia ţării a fost în cădere liberă imediat după prăbuşirea blocului sovietic. Economia s-a
prăbuşit, industria a intrat în impas, iar pieţele estice de export au dispărut. Astfel, agricultura
Coreei de Nord s-a prăbuşit, iar ţara a intrat în foametea anilor 1990“, spune Paul French, expert
în politicile nord-coreene

Ameninţările nord-coreene, un lucru obişnuit

Programul nuclear al ţării a fost demarat, probabil, în anii 1960, potrivit spuselor fostului
ambasador John Everard, şi a devenit extrem de important. „Din momentul în care liderii
internaţionali s-au întors împotriva Coreei de Nord, conducătorii săi au văzut în programul
nuclear garanţia existenţei sale ca stat independent. «Marele Conducător» Kim Il-Sung, urmat de
fiul său Kim Jong-il şi acum de nepotul acestuia, «Liderul Suprem» Kim Jong-un, au jucat cu
toţii aceeaşi carte, cea a negocierii nucleare“, adaugă French.

Programul nuclear al Coreei de Nord a devenit şi o sursă de tensiuni cu Occidentul. Astfel,

relaţiile nord-coreene cu SUA şi cu Coreea de Sud au atins de multe ori un punct tensionat. În
1994, administraţia preşedintelui american de atunci, Bill Clinton, a fost la un pas de război cu
Coreea de Nord, din cauza nerespectării acordurilor internaţionale asupra controlului planurilor
sale nucleare.

În 2002, tensiunile au izbucnit din nou, atunci când Coreea de Nord a alungat inspectorii
programelor nucleare internaţionale, pe fondul temerilor, confirmate mai târziu, că ţara produce
în secret arme nucleare.

„Războiul coreean încă nu s-a terminat. Duşmanii vechi au rămas, cel puţin în ochii Phenianului.
Seului a prosperat din punct de vedere economic şi a devenit o democraţie înfloritoare. Nordul a
rămas într-o formă de stagnare încă din anii 1950, numai că acum are dotări nucleare, ceea ce
înseamnă că poate atrage atenţia întregii lumi“, conchide Paul French.

Implicarea Statelor Unite în războiul din Coreea

Conflictul s-a prelungit datorită transformării sale din război local în război internațional, și asta
prin intervenția Statelor Unite ca mandatar al Națiunilor Unite. Cum s-a decis la Washington
implicarea în conflictul din Extremul Orient? Politologul Stoessinger propune trei faze cruciale
ale implicării SUA-ONU:1) decizia din iunie 1950 a președintelui Truman de a trimite trupe în
Coreea și rolul ONU în inițierea acțiunii;2) decizia generalului MacArthur de a traversa paralela
38;3) asaltul lui MacArthur către râul Yalu, care atrage intervenția chineză.

Coreea de Nord invadează Sudul în dimineața zilei de 25 iunie 1950 cu mai bine de 100.000 de
soldați. La Washington, asta a pus Statele Unite în fața unei alegeri:fie administrația americană
vedea atacul din Coreea ca pe o oportunitate, fie vedea în ea un pericol. În cele din urmă,
președintele Truman – a cărui decizie personală a cântărit cel mai mult – avea să vadă ambele
fațete ale evenimentului, alegând să acționeze hotărât pentru a apăra atât interesele SUA, cât și
pe cele ale ONU.
În dimineața zilei de 25 iunie, membrii misiunii americane la ONU, sub conducerea
ambasadorului Phillip Gros, și-au pus la punct strategia privind întrunirea Consiliului de
Securitate. Temându-se de un veto din partea Uniunii Sovietice, ei au făcut un plan de rezervă
pentru întrunirea de urgență a unei sesiuni a Adunării Generale. Au mai discutat despre termenii
pe care urmau să-i folosească în rezoluția propusă spre adoptare Consiliului:se putea vorbi fie de
un ordin, fie de o recomandare. În cele din urmă, Gross a propus varianta ca rezoluția „să facă
apel la” partea nord-coreeană;termenul era potrivit din punct de vedere diplomatic, însă nu foarte
precis!

ONU intervine
În timp ce Truman se întorcea la Washington, în Consiliul de Securitate se întruneau 9 dintre cei
10 reprezentanți ai statelor membre:China, Cuba, Ecuator, Egipt, Franța, India, Norvegia, Marea
Britanie, Statele Unite și Iugoslavia. Marele absent era Uniunea Sovietică, care decide să
boicoteze consiliul în semn de opoziție față de includerea Chinei naționaliste.

Secretarul general Lie a luat cuvântul declarând că, potrivit informațiilor primite, Coreea de
Nord a violat Carta ONU și că, prin urmare, este datoria Consiliului să ia măsurile necesare
pentru restabilirea păcii și securității în regiune. Apoi, Gross, reprezentantul SUA, a prezentat
propunerea de rezoluție prin care se făcea apel la administrația nord-coreeană să înceteze
ostilitățile și să se retragă la linia paralelei 38. Rezoluția a fost supusă la vot în aceeași
ședință:doar Iugoslavia s-a abținut, în timp ce restul reprezentanților au votat în favoarea
rezoluției propuse de americani. Mai mult decât atât, spune Stoessinger, unii delegați și-au
asumat chiar riscul de a vota în absența unei recomandări oficiale din partea guvernelor lor.

În pofida succesului din Consiliul de Securitate, Truman și consilierii săi știau că nu era de ajuns
și că Statele Unite trebuiau să ia inițiativa militară. Odată ajuns la Washington, el s-a întrunit de
urgență cu 13 dintre cei mai importanți lideri diplomatici și militari ai SUA pentru a discuta
problema poziției pe care guvernul avea să o adopte față de evenimentele recente. La această
întâlnire, Acheson a făcut patru recomandări:1) generalul MacArthur să fie autorizat să ofere
Coreei de Sud echipamente militare;2) forța aeriană a SUA să fie autorizată să organizeze și să
protejeze evacuarea civililor americani din Coreea de Sud;3) să se dezbată chestiunea întâririi
rolului Consiliului de Securitate;4) ca flota a VII-a să fie interpusă între Taiwan și China
continentală.

Intervenție americană, dar sub egida ONU

Astfel, americanii și-au putut prezenta fără probleme proiectul de rezoluție, prin care se
recomanda ca membrii ONU să ofere Coreei de Sud orice tip de asistență necesar pentru
respingerea atacului armat și restaurarea păcii și securității. Votul a fost amânat timp de câteva
ore, până ce toți delegații au primit instrucțiunile din partea guvernelor lor;în fine, rezoluția a fost
supusă la vot și adoptată cu 7 voturi favorabile, 2 abțineri (Egipt și India) și o împotrivire
(Iugoslavia). Prin urmare, Consiliul de Securitate recomanda luarea de măsuri militare pentru
oprirea asaltului nord-coreean.

În dimineața următoare, Truman primea un raport de la MacArthur prin care generalul raporta că
singura modalitate prin care granița pe paralela 38 poate fi restabilită este prin implicarea activă
a soldaților americani. MacArthur a călătorit apoi personal pe teren pentru a vedea care este
situația și i-a raportat președintelui că „singura garanție pentru păstrarea liniei din prezent și
abilitatea de a recupera terenul pierdut este prin introducerea forțelor de luptă americane”. Mai
precis, generalul a declarat că ar putea păstra Coreea cu doar 2 divizii americane.

Prin urmare, Statele Unite au luat decizia de a acționa sub umbrela Națiunilor Unite, iar
hotărârea a fost prezentată într-o nouă întâlnire a Consiliului de Securitate, în care Gross a
subliniat că acțiunea americană se va face sub steagul ONU. A spus însă că ceilalți membri ONU
vor trebui să colaboreze pentru a transforma acțiunea într-o adevărată măsură de securitate
colectivă. Deși zeci de state au răspuns favorabil invitației secretarului-general Lie, contribuțiile
propriu-zise nu au fost semnificative. Până în lupta septembrie, 14 state trimiseseră ajutor militar
în Coreea, dar tot americanii au fost cei care au purtat greul, cu+50% din forțele implicate în
război. Totuși, contribuția statelor membre ONU a venit și sub alte forme, prin asistență
medicală sau donații de alimente și diverse produse.
Implicarea Chinei in războiul din Coreea

Două evenimente i-au adus pe americani față-n față cu China, iar ambele se datorează
personalității generalului MacArthur. Este vorba de acțiunea de traversare a paralelei 38 din
octombrie și asaltul către frontiera chineză de pe râul Yalu, din noiembrie. Generalul MacArthur
era considerat cel mai important soldat al Statelor Unite. Probabil că așa se considera și el;în
plus, succesul debarcării de la Inchon i-a întârit acestuia încrederea în propriul său geniu militar.
Pe măsură ce forțele comandate de MacArthur se apropiau de paralela 38, s-a pus problema
traversării acesteia. Pe de o parte, Coreea de Nord nu putea învinsă decisiv dacă forțelor ONU nu
li se permitea trecerea frontierei. În plus, se putea argumenta că prin invazia din iunie, nord-
coreenii încălcaseră oricum această frontieră și că urmărirea inamicului era acceptabilă. Pe de
altă parte, dacă scopul misiunii ONU fusese doar de a respinge atacul, atunci nu trebuia să li se
permite să continue lupta dincolo de paralela 38, într-o regiune care nu era oficial recunoscută ca
făcând parte din Republica Coreea. În același timp, reprezentantul Indiei la ONU a atras atenția
că, cel mai probabil, un avans al forțelor ONU va determina implicarea Chinei în conflict. El a
fost însă ignorat.
Soldații sud-coreeni au trecut linia paralelei 38 pe 1 octombrie și au fost urmați de soldații
americani, în data de 7. A început, astfel, avansul forțelor ONU către frontierea Coreei de Nord
cu China, perceput la Beijing drept amenințare directă. Implicarea Chinei era, deci, iminentă.
Americanii însă nici nu au băgat de seamă, ei fiind convinși că regimul comunist chinez lansează
avertismente goale. Pe 15 octombrie, Truman a discutat cu MacArthur despre posibilitatea
intervenției chineze, despre care generalul a declarat că este puțin probabilă și că, oricum, dacă ar
interveni, ar fi învinși foarte repede.

Conluzie

În ciuda pierderilor umane, China comunistă a obținut ceea ce urmărise:și-a câștigat, în final,
statutul de mare putere și respectul celorlalte state. Atitudinea SUA față de chinezi se va schimba
greu, căci americanilor le-a fost greu să acceptă că această nouă Chină este din ce în ce mai
puternică și, mai ales, ostilă.

După aceste confruntări, războiul avea să continue și să intre într-un impas până în 1953, când
ambele tabere, epuizate, au căutat să încheie armistițiul, chiar dacă nu-și îndepliniseră țelurile.
Cu privire la intervenția americană, concluziile pe care le putem trage sunt următoarele:mai întâi,
că decizia lui Truman de a se implica în conflict a fost corectă, nu însă și cea de a continua lupta
dincolo de paralela 38 și de a-i provoca pe chinezi. Americanii au căzut victimă tentației de a-și
impune punctul de vedere sub egida ONU și, parțial, pierderile suferite se datorează generalului
MacArthur, ale cărei acțiuni au dus la prelungirea războiului. Pe de altă parte, confruntarea dintre
China și SUA a dus, pe termen lung, la clarificarea și îmbunătățirea relațiilor dintre cele două
puteri, odată ce americanii au renunțat la preconcepții. Războiul a avut consecințe și asupra
Organizației Națiunilor Unite:în momentul în care eforturile sale s-au identificat cu politica
americană, ONU a pierdut puterea de a fi un mediator cu adevărat neutru.
Totul s-a încheiat, în final, cu un armistițiu între Coreea de Nord și Coreea de Sud, fiind
restabilite granițele inițiale, cele care erau în vigoare la declanșarea conflictului. Coreea de Nord
s-a retras unilateral din acest pact la 27 mai 2009.

Acest conflict, considerat a fi un război civil, a fost, de fapt, un război care a implicat intervenția,
de partea ambelor părți, a celor două mari superputeri ale lumii, URSS și SUA, unele surse
referindu-se la acest conflict ca fiind o etapă din Războiul Rece

Bibliografie

http://www.qreferat.com/referate/geografie/PRINCIPALELE-PROBLEME-
GEOPOLITIC745.php

https://www.descopera.ro/istorie/14498049-razboiul-care-a-schimbat-istoria-ce-s-a-intamplat-in-
coreea

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/tentatiile-victoriei-implicarea-statelor-unite-in-
razboiul-din-coreea