Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Cuprins
3Republicile
4Economia
5Populația
6Cultura
7Istoria
8Statele-satelit
10Sărbători
11Note
12Bibliografie
13Vezi și
14Legături externe
Republicile[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Republicile Uniunii Sovietice.
În ultimele decenii, Uniunea Sovietică era compusă din 15 Republici Sovietice Socialiste. După ce au devenit independente, unele
au rămas organizate în Comunitatea Statelor Independente (CSI).
Capital
Steag Republică
ă
Moscov
1 RSFS Rusă
a
2 RSS Kiev
Ucraineană
3 RSS Belarusă Minsk
RSS
6 Tbilisi
Georgiană
RSS
7 Baku
Azerbaidjană
RSS
8 Vilnius
Lituaniană
RSS
Chișină
9 Moldoveneas
u
că
1
RSS Letonă Riga
0
1
RSS Kirghiză Bișkek
1
1 Dușanb
RSS Tadjikă
2 e
1 RSS
Erevan
3 Armenească
1 RSS
Așgabat
4 Turkmenă
1
RSS Estonă Tallinn
5
Republicile Uniunii Sovietice (1956–1991)
Economia[modificare | modificare sursă]
Bazată pe un sistem de proprietate de stat, economia sovietică era controlată prin Gosplan (Comisia de Planificare a Statului)
și Gosbank (Banca de Stat). De la dizolvarea Uniunii Sovietice, aproape toate republicile sovietice au renunțat la economia
centralizată planificată și proprietatea de stat.
Populația[modificare | modificare sursă]
Uniunea Sovietică era una dintre cele mai neomogene țări din punct de vedere etnic, cu peste 100 etnii diferite. Populația totală era
estimată la 293 milioane în 1991. Uniunea Sovietică era atât de mare încât, și după destrămarea ei, Rusia rămâne cea mai mare
țară ca suprafață și foarte variată etnic, având multe minorități precum tătari, udmurți și altele.
Cultura[modificare | modificare sursă]
Cinematografia sovietică
Televiziunea sovietică
Istoria[modificare | modificare sursă]
Articolul principal: Istoria Uniunii Sovietice.
Lenin și Stalin
Numărul de morți, criza de produse și corupția din timpul Primului Război Mondial au dus la nemulțumirea crescândă a populației
ruse față de autocrația țaristă. Cererile de încetare a războiului erau tot mai frecvente din partea armatei și populației civile. Soldații
tindeau chiar să fraternizeze cu inamicii. În martie 1917, unitățile militare din St. Petersburg au refuzat ordinul Țarului Nicolae al II-
lea de a suprima greva muncitorilor prin forță. Armata s-a aliat cu muncitorii, iar la 15 martie 1917 l-au forțat pe țar să abdice în
timpul Revoluției din Februarie.
După abdicarea țarului a fost creat un guvern provizoriu condus de cneazul Lvov care a proclamat dreptul la libertate politică,
susținut de menșevici, social-democrați moderați. În multe orașe, muncitorii și soldații s-au organizat în soviete pentru a cere
schimbări sociale, declarându-se adversarii puterii guvernului provizoriu.
În aprilie 1917, liderul comunist al revoluționarilor și al bolșevicilor, Vladimir Ilici Ulianov, cunoscut ca Lenin, s-a întors la St.
Petersburg din exilul său din Elveția. Prin Tezele din Aprilie, a cerut declararea imediată necondiționată a păcii și redistribuirea
pământurilor țăranilor. A cerut sfârșitul coaliției guvernului provizoriu și putere absolută pentru soviete. În iulie 1917, bolșevicii au
încercat să comită o lovitură de stat, dar au eșuat.
Conflictul dintre Soviete și guvernul provizoriu condus de premierul Aleksandr Kerenski a escaladat. Premierul refuză să cedeze în
față cererilor de reforme sociale. După septembrie 1917, Lenin și bolșevicii au plănuit o nouă revoltă împotriva guvernului.
Pe 7 noiembrie 1917 a izbucnit Revoluția din Octombrie. Lev Troțki a condus Garda Roșie Bolșevică, ocupând punctele strategice
din St. Petersburg și a asediat Palatul de Iarnă, sediul guvernului provizoriu. Guvernul lui Kerenski a fost arestat, iar Lenin a format
Sovietul Comisarilor Poporului, prumul guvern sovietic. Bolșevicii au încheiat războiul împotriva Puterilor Centrale la 3 martie 1918
prin Tratatul de la Brest-Litovsk. Lenin a acceptat termenii duri impuși de Germania din cauza tulburărilor interne din Rusia. Marii
proprietari de terenuri și industriașii au fost expropriați fără despăgubiri, băncile au fost naționalizate, partidele de opoziție au fost
interzise, iar Parlamentul Democratic a fost desființat. Comisia Extraordinară-CEKA, poliția secretă avea rolul de a asigura
autoritatea exclusivă a bolșevicilor.
Prima fază a reformelor revoluționare s-a sfârșit în martie 1918 cu mutarea guvernului sovietic în frunte cu Lenin de
la Petrograd la Moscova, la Kremlin. Guvernul nu era însă în siguranță pe deplin. În 1918, alianța contrarevoluționară a
monarhiștilor, menșevicilor și a puterilor non-socialiste au format Garda Albă care se înfruntă cu Garda Roșie într-un război civil
sângeros ce a durat trei ani. Nicolae și familia sa au fost executați la 17 iulie 1918 de Sovietul din Ekaterinburg pentru a nu fi
eliberați de Garda Albă ce se apropia de oraș.
În ciuda sprijinului acordat Albilor de către foștii aliați ai Rusiei din cadrul Antantei din Primul Război Mondial, la începutul anului
1922, Armata Roșie a învins. Roșii au cucerit treptat Georgia, Ucraina, Armenia, Azerbaidjan, precum și state care s-au declarat
independente după Tratatul de la Brest-Litovsk. Războiul Polono-Rus din 1920-1921 și foametea cumplită din iarnă următoare nu
mai reprezentau probleme serioase pentru conducerea bolșevică. În 1922, noul stat socialist era de dimensiunea fostului imperiu
rus.
Republica Socialistă Federativă Sovietică Rusă s-a unit cu Republica Socialistă Sovietică Ucraineană și Republica Socialistă
Sovietică Belarusă, formând Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste-URSS care a devenit primul stat comunist din istorie, salutată
cu bucurie de socialiștii de pretutindeni.
Stalin
Realismul Socialist
În 1922, Lenin s-a îmbolnăvit, iar luptele pentru succesiune din interiorul partidului au izbucnit. Stalin și-a folosit puterea ca secretar
al Partidului Comunist pentru a-i numi discipolii săi, precum Kamenev și Zinoviev, în funcții importante în guvern și în partid și pentru
a-și asigura o poziție-cheie în structura partidului.
Deși Lenin recomandase în testamentul sau înlocuirea lui Stalin din funcția de secretar general pe care îl suspecta de acapararea
puterii, acesta și-a învins rivalii politici după moartea lui Lenin la 21 ianuarie 1924. Războiul civil și intervențiile internaționale pentru
anihilarea revoluției au creat temeri și agitații permanente.
În 1929, Stalin și-a eliminat oponenții de la conducerea guvernului și a partidului, prin coaliții și tertipuri șirete. În 1927, l-a exclus din
partid pe Troțki, rivalul său cel mai puternic, iar în 1929 l-a expulzat din țară. Troțki susținea că URSS se putea menține dacă
revoluția era continuată în țările europene industrializate, însă Stalin milita pentru consolidarea și impunerea cu cruzime a unei
ordini socialiste în propria țară. Aflat în exil în Mexic, Troțki a fost asasinat în 1940 de către serviciile secrete sovietice.
Impunând industrializare și colectivizare agricolă cu forță, dictatură lui Stalin a devenis un sistem sângeros de suprimare. În
1924, URSS era recunoscută de majoritatea statelor europene. Stalin, al cărui nume real era Iosif Vissarionovici Djugașvili, fiu de
cizmar și preot exclus din Seminarul Ortodox pentru organizarea unor demonstrații și greve, s-a alăturat bolșevicilor după
întoarcerea lui Lenin din exil, care îi admira talentul organizatoric.
Prioritatea URSS-ului în relațiile externe era asigurarea unui sistem de guvernare.În 1934, URSS s-a alăturat Societății Națiunilor și
a semnat pacte de neagresiune și tratate de ajutor reciproc. După reînarmarea Germaniei naziste în anii 1930, concesiile puterilor
occidentale din Acordul de la Munchen au reîntărit suspiciunile lui Stalin după ce statele capitaliste vestice au trădat democrația în
Războiul Civil Spaniol. Stalin a decis să încheie o alianța paradoxală ideologic cu Germania pentru a evita un conflict major care va
rezistă până la 22 iunie 1941 când Hitler avea să încalce tratatul.
În anii 1930, dictatura lui Stalin era menținută și prin intermediul cultului personalității care devenise tot mai puternic și prin
dezvoltarea statului că un mecanism administrativ rigid, controlat de la centru. Politică stalinistă era declarată că dogmă socialistă.
În 1936 a fost stabilită hegemonia Partidului Comunist la toate nivelurile societății și ale statului. Poliția secretă supraveghea
populația și elimina opozanții prin împușcare, muncă silnică în gulaguri și deportări în Siberia.
În 1928 Stalin pune capăt Noii Politici Economice și introduce colectivizarea forțată a gospodăriilor țărănești, fiind combinate în
cooperative agricole. Țăranii care dețineau suprafețe mari și medii erau calificați drept „culaci” (chiaburi), dușmani ai poporului și
exploatatori, campania de „Desculacizare” . Pământurile le-au fost confiscate, iar aceștia au fost trimiși în lagăre de muncă din
Siberia. A urmat un colaps temporar al agriculturii, anume Foametea Sovietică 1932-1933. În Ucraina au murit 4 milioane de oameni
din cauza foametei, fenomen cunoscut în istorie drept Holodomor.
În 1932, realismul socialist s-a impus în toată cultura, în literatură și artă pentru a-i instrui pe cetățeni în spiritul socialismului, motivul
central fiind „Omul Muncii” care reprezenta progresul socialist, sculpturi și picturi murale ce împodobeau clădirile, reprezentând
bărbați și femei în muncind.
În 1935-1939, Stalin și-a eliminat toți oponenții reali sau închipuiți, prin Marea Epurare. Persecuțiile au avut loc la toate nivelurile
partidului și ale statului. Milioane de oameni au fost exterminați sau trimiși la muncă silnică, sub acuzația că erau spioni, sabotori
sau lipitori care sugeau sângele poporului. Critica la adresa politicii oficiale era catalogată ca fiind deviaționistă, iar vinovații erau
acuzați că acționau în numele puterilor străine.
În 1937-1938, Stalin a eliminat elită militară, 35 000 de ofițeri fiind arestați și 30 000 fiind executați. Persoane de alte etnii au fost
victime ale persecuției staliniste. Republica Germană de pe Volga fiind desființată în 1941, locuitorii acesteia au fost trimiși în lagăre
de muncă. Membrii de partid importanți au fost judecați în trei mari procese publice, sub acuzația de contrarevolutionari. Dintre
membrii Comitetului Central al partidului, aleși în 1934, 2/3 nu au supraviețuit anilor 1937-1938.
Până la sfârșitul epurării din 1939, toată elită revoluționară din 1917 a fost anihilată și înlocuită în toate zonele structurii de partid de
[[Apparatcik|aparatcic], a căror loialitate față de Stalin era asigurată.
Poza în care Nicolai Ejov apărea alături de Stalin a fost
retușată de cenzorii sovietici.[1] Asemenea modificări ale
pozelor oficiale erau un lucru obișnuit în timpul regimului
stalinist.
În iunie 1941, Adolf Hitler a lansat o invazie a Uniunii Sovietice, deși Stalin ignorase rapoarte despre o eventuală invazie germană.
Stalin era convins că numărul total de forțe armate ale aliaților vor opri Germania. Au loc Epurările Armatei Roșii din 1941, peste
300 de militari de rang înalt sunt executați. În următorii patru ani, Uniunea Sovietică a respins numeroase ofensive germane în
Bătălia de la Stalingrad și în Bătălia de la Kursk, conducând cu succes operațiunea de ofensivă Vistula-Oder, Stalin începând să
asculte mai mult de sfaturile generalilor săi.
Cea mai mare parte din seria de lupte sovietice au avut loc pe Frontul de Est, luptele extinzându-se în Finlanda. URSS, în
colaborare cu britanicii, a anexat nordul Iranului și a declarat mai târziu război Japoniei. Stalin s-a întâlnit cu Winston Churchill și
cu Franklin D. Roosevelt la Conferința de la Teheran și a început să discute despre un război împotriva Germaniei dus pe două
fronturi și împărțirea Europei postbelice.
Alungarea invaziei naziste și obținerea victoriei a însemnat sacrificii imense pentru Uniunea Sovietică care a suferit cele mai mari
pierderi militare în cel de-al doilea război mondial, pierzând 20 milioane de oameni.
Stalin s-a implicat personal în război și a inițiat tactici dubioase aplicate în masacrul de la Katyn, , Ordinul nr 270 , Ordinul nr 227 și
masacrul prizonierilor de către NKVD . În întreagă Europa estică și centrală, sovieticii au comis violuri și jafuri și tratamente abuzive
asupra prizonierilor și opozanților.
URSS era una dintre puterile victorioase de după război. La Conferințele dela Ialta din 1943 și Potsdam din 1945, Stalin, Roosevelt
și Churchill și-au împărțit zonele de influență din Europa postbelică. În anii următori, Stalin a transformat sistematic statele din
Europa de Est în state-satelit. În 1948, comuniștii au venit la conducere în toată regiunea Europei estice, aflați în alianța cu
antifasciștii non-socialiști. Singurele excepții au fost Grecia și Iugoslavia. În 1949 s-a format Germania de Est ce va rămâne în sfera
sovietică.
În 1946, Stalin a dezvoltat teoria celor două "lagăre", despre diferențele dintre lumea comunistă și lumea capitalistă, căreia SUA îi
răspunde în 1947 prin conceptul paralel de Război Rece. Relația dintre cei doi foști aliați s-a înrăutățit rapid și a atins apogeul în
timpul blocadei sovietice a Berlinului din 1948-1949. URSS devenise o amenințare pentru occident din moment ce în 1949 ,
sovieticii au testat prima bombā atomicā: RDS-1.
Pe plan intern, Teroarea Marii Epurări s-a încheiat, însă presiunea politică exercitată de Stalin și Lavrenti Beria, președintele
Comisariatului Poporului Sovietic pentru Afaceri Interne-NKVD, era neîndurătoare. Toți soldații și ofițerii care au avut contacte cu
inamicii occidentali în timpul războiului au fost eliminați sau retrogradați în funcții obscure, inclusiv mareșalul Jukov, erou de război.
Stalin a intensificat ritmul reconstrucției industriale prin al patrulea plan cincinal, care a derulat rapid în timp ce dezvoltarea agricolă
încă stagna. În 1948, industria sovietică a atins nivelul din 1940, iar în 1952 s-a dublat, dar standardele și nivelul de trăi al populației
au rămas neschimbate.
Andrei Jdanov, liderul cultural, a coordonat Jdanovscina și a instituit cultul personalității lui Stalin și glorificarea Uniunii Sovietice.
Scriitorii și artiștii care nu s-au conformat au devenit țintele represiunii și acuzațiilor de formalism și cosmopolitism. În 1952, Stalin a
propus liderilor occidentali reunificarea Germaniei ca stat neutru, demilitarizat și nealiniat, propunerea să fiind imediat refuzată,
aceștia suspectându-l de rele intenții. În Războiul din Coreea, sovieticii și chinezii i-au sprijinit pe nord-coreeni cu forțe militare
împotriva Coreei de Sud aliată cu SUA.
În ianuarie 1953, Stalin a demascat o închipuită tentativă de asasinat a doctorilor de la Kremlin împotriva să. Înainte de a începe un
nou val de represiuni, Stalin a murit pe 5 martie 1953 din cauza unui accident celebral.
Nikita Khruchchev
Hrușciov la Berlin
Nikita Khrushchev la intrunirea ONU de la 1960
Nikita Khrushchev, Valentina Tereshkova, Pavel Popovich si Yury Gagarin la Mausoleul lui Lenin
După moartea lui Stalin puterea a fost preluată e o „conducere colectivă” (Beria, Malenkov, Hrușciov). Lupta pentru putere a
început. Gheorghi Malenkov, care avea susținerea guvernului, și Nikita Hrușciov, care era sprijinit de partidul comunist, s-a aliat
împotriva lui Beria, ministrul de interne, care a fost arestat în iunie 1953 și împușcat în decembrie.
La 8 august 1953, Malenkov a anunțat "noul curs" care va asigura întărirea sectorului agricol subdezvoltat și a industriei de consum,
cultivarea de noi terenuri agricole în est și justiția socialistă.
În 1954 a început o perioadă calmă, în care scriitorii, artiștii, intelectualii au recăpătat o anumită libertate de exprimare. S-a inițiat o
colaborare cu occidentul.
În mai 1955 s-a semnat Tratatul de la Varșovia ca răspuns al blocului estic NATO și reapăreau tensiunile. În februarie 1956, Nikita
Hrușciov l-a învins pe Malenkov la Congresul al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice-PCUS unde ține celebrul „discurs
secret”. A devenit secretar general al PCUS, iar în 1958 a devenit premier. În timpul congresului , Hrușciov a denunțat crimele lui
Stalin și a criticat direcția partidului sub conducerea acestuia. În timpul valului de destalinizare, în Polonia și Ungaria au izbucnit
revolte ce au fost înăbușite rapid de armatǎ.
Hrușciov a reorientat politicile culturale, a eliberat mulți deținuți din gulaguri și a acordat prioritate producției agricole pentru a
îmbunătăți condițiile de viață.
La 27 mai 1957, la adunarea reprezentaților kolhoznicilor, Hrușciov a lansat îndemnul "Să ajungem și să depășim America!". Avea
în vedere competiția în domeniul producției cărnii și producției laptelui. A fost debutul campaniei voluntariste de tip "salt înainte",
care s-a dovedit a fi ineficient și periculos pentru următorii 30 de ani. Scopul era creșterea consumului. Au fost inițiate reforme
administrative nechibzuite, excese economice și sociale-"febra porumbului", "campania de la Razani pentru sporirea producției de
carne", "recordurile de lapte".
La 1 iulie 1957 a fost adoptată măsura prin care ministerele industriale au fost înlocuite cu sute de consilii economice populare care
trebuiau să stabilească legături între acestea. S-au dezvoltat sectoare economice locale care au împiedicat dezvoltarea unor ramuri
industriale grele. Funcționarii din ministere au fost nemulțumiți pentru că au fost obligați să se mute din Moscova în provincie. În
lipsa unor investiții în domeniul agrar, regimul a sporit eficientă sistemului agrar prin două reforme: lichidarea SMT-urilor și predarea
tehnicii agricole colhozurilor, care a fost eficientă pentru unele colhozuri, pentru altele s-a ajuns la achiziționarea mașini agricole,
apoi concentrarea unor colhozuri care să formeze uniuni colhoznice pentru dezvoltarea agro-orașelor. Funcționarii de partid locali și
președinții de colhoz au făcut presiuni asupra țăranilor, manifestând împotriva micilor loturi de pământ ale țăranilor ce erau privite că
mici proprietăți private. Munca colectivă era intensificată pe seama îngrădirii muncii individuale pe lotul țăranului.
La 22 mai 1957, Hrușciov a propus sporirea de trei ori a producției de carne în țară. Rezultatele au fost sub așteptări. Campania de
sporire a producției cărnii la Raziani s-a dovedit a fi un eșec. La sfârșitul anului 1958 partidul a emis o directivă către organizațiile
locale prin care cerea adoptarea de măsuri hotărâte pentru creșterea producției de carne. Prim-secretarul comitetului din Raziani,
Larionov, a anunțat sporirea producției de carne. Deși nu și-a îndeplinit promisiunile, organizația din Raziani a fost decorată cu
Ordinul Lenin, iar Larianov a fost decorat că Erou al Muncii Socialiste. Acesta a tăiat întregul șeptel, și vitele țăranilor din
gospodăriile proprii. Au fost cumpărate alte vite din alte zone, cu banii destinați achiziționării mașinilor agricole. Regiunea a vândut
statului în 1959 160 000 de tone de carne.Organizația de partid s-a angajat pentru a livra și mai multă carne. În 1960, colectările au
atins abia 30 000 de tone, iar țăranii au refuzat să mai lucreze terenurile, producția de cereale scăzând cu 50%. Larianov s-a sinucis
datorită catastrofei care nu mai putea fi ascunsă.
Hrușciov credea că extinderea terenurilor cultivate cu porumb va rezolva problema asigurării de hrană. Dar cultivarea porumbului în
regiuni improprii s-a dovedit catastrofală. În ciuda eșecurilor agricole, măsurile întreprinse în creșterea nivelului de trăi în mediul
urban s-au dovedit eficiente. Muncitorii își puteau schimba locul de muncă. Țăranii însă nu aveau permisiunea să
părăsească colhozurile. Vârsta de pensionare a scăzut, iar concediul prenatal a crescut de la 70 la 170 de zile. Fondul de locuințe a
fost crescut, dar criză locuințelor tot nu a fost rezolvată.
S-a produs un dezgheț pe plan cultural: o serie de scriitori ca criticul Pomeranțev au ridicat unele probleme despre trecut, scopul
intelighenței, relațiile acesteia cu partidul, rolul scriitorilor și artiștilor într-un sistem în care partidul îi recunoștea doar pe cei care se
conformau sau pe care uniunile de specialitate îi desemnau ca atare. Redactorul-șef al revistei Novîi Mir, Tvardovski, a fost înlăturat
pentru că a publicat un poem al lui Pomeranțev.
Hrușciov considera că istoria, literatură și artă trebuiau să reflecte rolul lui Lenin și grandioasele realizări ale partidului comunist și
poporului sovietic. Intelighenția trebuia să se acomodeze cu noul curs ideologic și să-l slujească. Intelighenta s-a separat în două
tabere: conservatorii conndusi de Kocetov și liberalii conduși de Tvardosvksi. Hrușciov pendulă între două tabere, considerând că
scriitorii trebuiau să se încadreze în limitele realismului socialist.
Afacerea Pasternak a arătat care erau limitele liberalizării în literatură, romanul Doctor Jivago nefiind publicat în țară, ci doar editat
în străinătate. În 1958, Pasternak a primit premiul Nobel, dar puterea l-a obligat să renunțe la premiu. Astfel, cazul lui Pasternak a
arătat incapacitatea intelighenței ruse de a se opune puterii sovietice.
Își făcea apariția literatură de tip samizdat care conțineau lucrări ale tinerilor literați care se adunau sâmbătă în Piață Maiakovski,
ulterior, puterea interzicând manifestările de acest tip. Că răspuns, tinerii literați conduși de Anatoli Ginzburg au editat prima revista
în samizdatul Sintaksis.
Dificultățile cu care s-a confruntat Hrușciov pe plan economic au dus la intensificarea metodelor voluntariste și la apariția mitului
tranziției spre comunism a societății sovietice, la intensificarea campaniilor ale căror scop era să obțină rezultate excelente într-un
timp record. Producția agricolă a crescut abia cu 1.5%. Se dorea creșterea producției ale industriei grele.
În conditile date: economia zguduită de dificultăți, campanii și reforme, încordarea relațiilor internaționale printr-o politică externă
voluntaristă, consolidarea pozițiilor adversarilor lui Hrușciov care luptau cu succes împotriva procesului de descentralizare, care a
întărit pozițiile birocrației locale și a slăbit controlul centrului asupra conducătorilor economici locali, s-au deschis lucrările celui de-al
XXII-lea Congres al PCUS. Se elaborase un program care prevedea tranziția spre comunsim, o societate ideală fără clase, cu o
singură formă de proprietat asupra mijloacelor de producție. Congresul a adoptat o serie de decizii privind controlul colectiv asupra
conducerii. Membrii CC și ai Prezidiului CC rămâneau în posturile lor dacă primeau 3/4 din voturi.
La 19 octombri 1961, o serie de participanți la congres au adus discuția privind destalinizarea stârnind nemulțumirea grupei
antipartinice-Molotov, Kaganovici, Malonkov etc. Hrușciov a oferit detali despre moartea lui Kirov și despre represiunile cărora le
căzuseră victime nu numai membrii partidului, ci și cetățenii sovietici obișnuiți.
Participanții au votat scoaterea trupului conservat al lui Stalin din mausoleu. Rezoluția adoptată de congres a dat câștig de cauza
conservatorilor din partid, însă nefăcând referire la represiunile și crimele lui Stalin.
Hrușciov s-a luptat cu forțele conservatoare prin intermediul intelighenței, sprijinind publicarea a două opere literare ale lui
Evtușenko și Soljenintan. După criza rachetelor, Hrușciov a cerut intelighenței să respecte linia partidului. Luna de miere dintre
Hrușciov și artiști încetase.
La 10 septembrie 1962, Hrușciov a înaintat un proiect de reforma care prevedea împărțirea partidului în două: o jumătate se ocupă
de probleme agricole, cealaltă de cele industriale. Dar nici această reforma nu a adus rezultatele dorite. Membrii Prezidiului se
temeau că vor fi obligați să rezolve probleme economice concrete, micșorându-le prestigiul și crescându-le răspunderea. Cadrele
regionale își vedeau puterea divizată.
Hrușciov promovat dezvoltarea tehnologică: lansarea primului satelit artificial al Pământului, Sputnik, în octombrie 1957, care a fost
un șoc pentru occident. În 1961, Iuri Gagarin, în nava Vostok 1, a fost primul cosmonaut lansat în spațiu. A fost promovată
înarmarea nucleară, în noiembrie 1961 fiind detonată "Bomba Țarului", cea mai mare bombă nucleară construită și detonată
vreodată.
Pe plan extern, Hrușciov a oscilat între competiția cu SUA și ideea de coexistența pașnică. A încercat să extindă sfera de influență
sovietică în Lumea a Treia, susținând aspirațiile de independența ale statelor asiatice și africane. După Criza Suezului din 1956, a
oferit sprijin financiar și militar statelor arabe angajate în conflictele din Orientul Mijlociu. Tot în 1956 are loc invazia URSS în
Ungaria.
În 1959, politică externă practicată de Hrușciov duce la o îndepărtare (ruptura sino-sovietică) ideologică treptată de China.
Amplasarea rachetelor nucleare în Cuba a adus lumea în pragul (criza rachetelor) unui război atomic în octombrie 1962, dar s-a
evitat extinderea conflictului după ce URSS a cedat. În 1961, Hrușciov a manifestat o tendința de a lua decizii și schimbări
imprevizibile pentru partid.
La 30 septembrie, urmând sfaturile colegilor de partid, Hrușciov a plecat la Soci să se odihnească. Folosindu-se de absența sa,
colegii lui Hrușciov au convocat pentru 12 octombrie Prezidiul CC, iar pe 13 octombrie a fost convocată Plenară CC. Întors la
Moscova, Hrușciov a fost pus în față cererii de a demisiona din toate funcțiile. În fața unei plenare și a unui CC ostil, Hrușciov a
demisionat.
Brejnev
Leonid Brejnev, secretarul general PCUS, a venit la putere împreună cu Alexei Kosîghin că președinte al Consiliului de Miniștri și cu
președintele Nikolai Podgornii ca președinte al Prezidiului Sovietului Suprem. Conducerea unilaterală ca cea specifică perioadei
Hrușciov nu mai era tolerate. Perioada Brejnev a fost considerată ca fiind una de normalizare și birocratizare a vieții socialiste
cotidiene. Din a doua jumătate a anilor 1970, conducerea sovietică s-a transformat într-o gerontocrație politică.
Congresul al XXII-lea al PCUS din 1966 a susținut prioritatea industriei grele în economie și a trasat obținerea unei parități cu SUA
în cursa înarmării . Cheltuielile imense din anii 1970 pentru producerea rachetelor balistice și submarinelor au provocat mari lipsuri
alimentare și nemulțumirea populației. Dezaprobarea puternică a intelectualilor și disidenților ca Aleksandr Soljenitin și Andrei
Saharov a fost însoțită de măsuri represive: deportări în gulaguri și izolarea în spitalele de psihiatrie.
După suprimarea prin forță a Primăverii de la Praga în 1968, conducerea sovietică a aprobat politica de conciliere lansată în 1970
de către cancelarul Willy Brandt. Din 1970 s-a negociat o serie de acorduri între URSS și SUA, culminând cu Acordurile Strategice
pentru Limitarea Înarmării-SALT I și SALT II din 1974 și 1979 și cu Acordurile de la Helsinki privind politică de securitate
internațională și controlul înarmării. În iulie 1975 a fost realizat primul zbor spațial în comun între astronauții americani NASA și
cosmonauții sovietici, marcând sfârșitul cursei spațială între SUA și URSS, începute în 1957 .
Dar procesul de apropiere a întâmpinat o serie de piedici, printre care decizia NATO din 1977 de modernizare a sistemelor de
rachete, implicarea în războiul din Vietnam de partea vietnamezilor comuniști, invazia sovietică din Afghanistan din 1979 și boicotul
occidental al Jocurilor Olimpice din 1980 de la Moscova.
Unele reforme interne au avut succes, ca îmbunătățirea sistemului de învățământ public și acordarea unei autonomii politice și
culturale mai mari republicilor socialiste. Povara competiției cu SUA în cursa înarmării a subminat performanțele economice,
resursele fiind concentrate în armata și în industrie grea, în defavoarea industriei de consum. Criza de produse a fost inevitabilă și a
dus la proliferarea corupției.
Spre deosebire de unilaterismul lui Hrușciov, Brejnev a avut că lozinci principale: conducerea colecția și stabilitatea. A declanșat
lupta împotriva voluntarismului hrusciovist, stopând toate reformele inițiate de acesta. La Plenara CC din noiembrie 1964 s-a decis
revenirea la vechea organizare, bazată pe principiul teritorial-productiv, pe unificarea organizaiilor industriale și agrare și de partid. A
fost refăcută verticală puterii: CC-Organizația de partid regională, organizația de partid raională, fiecare deținând puterea absolută.
A fost restabilit controlul partidului asupra economiei.
Se propunea raționalizarea alimentelor. La Plenară din 1965, Brejnev a raportat falimentul agriculturii datorate metodelor
voluntariste de conducere a satelor, obiectivelor prea mari și suprafețelor mici ca întindere. S-a decis scăderea planului de achiziții
de grâu de la 4 miliarde la 3,4 miliarde de puduri și stabilirea unor cantități neschimbate până în 1970; creșterea prețurilor
produselor agricole achiziționate pe piață internă; introducerea stimulentelor economice, creșterea investițiilor de mari combinate
pentru producerea laptelui și cărnii. S-a luat decizia introducerii salariului garantat pentru kolhoznici, deși măsură s-a dovedit a fi
contraproductivă.
În industrie, s-a constituit o serie de reforme: întreprinderile trebuiau să aibă propriile lor planuri, plan care trebuia să fie o comandă
și să țină cont de fonduri.
Kosîghin a propus desăvârșirea planificării și intensificarea stimulării economice a întreprinderilor, analizarea sistemului de
conducere, renunțarea la consiliile economice populare, revenirea la sistemul ministerelor de profil, îmbinarea centralizării producției
cu sistemul de autogestiune. Principalul indicator al unei întreprinderi trebuia să devină volumul producției realizate, folosindu-se
termeni ca "piață", "venit" și "eficiența investițiilor". Sistemul planificat continuă însă să aibă un rol decisiv.
În octombrie 1965, au fost adoptate legile prin care erau înființate 29 de ministere la nivel unional și republican. S-a trecut de la
principiul de conducere teritorială la cel de ramură industrială. În 1966, 43 de întreprinderi au tranzitat la noul sistem, ulterior 200,
fiind întreprinderi alimentare și textile. Rezultatele au fost excelente. Volumul producției industriale a crescut de 1,5 ori, iar
productivitatea muncii cu o treime.
Brejnev a criticat reformele și reorganizările organelor economice și ale partidului ale predecesorului în cadrul Congresului XXIII al
PCUS. Reformele erau însoțite de o schimbare neîncetată a cadrelor ce au dus la apariția neîncrederii în rândul funcționarilor de
partid. Prezidiul CC a redevenit Biroul Politic, iar primul secretar al CC al PCUS și-a reluat vechea denumire de secretar general.
În 1965-1966 a avut loc afacerea scriitorilor Andrei Donatovici Siniiavski și Iuri Markovici Daniel, declanșată de KGB. Ei erau acuzați
de propagandă și agitație în scopul subminării autorității sovietice. Au expediat în straintate operele lor care au fost tipărite. O serie
de personalități literare și artiști au trimis scrisori Prezidiului CC în sprijinul celor învinuiți. Cei doi au fost însă condamnați la
închisoare. Scrisorile au constituit însă o formă de protest politic. La 25 august 1968, un grup de intelectuali a protestat în Piața
Roșie împotriva invadării Cehoslovaciei, printre aceștia fiind Saharov, Ghinzburg, Amalrik, Bukovski. Le-au fost intetat un proces și
au fost și aceștia condamnați la închisoare.
Soljenitan, protejat de poetul Tvardovski, care i-a tipărit în revista Novîi Mir, nuvela " O zi din viața lui Ivan Denisovici", a fost exclus
din Uniunea Scriitorilor pe motiv că a cerut abolirea cenzurii într-o scrisoare deschisă adresată Ministerului Culturii . A tipărit în
occident cartea "Arhipelagul Gulag", aducându-i premiul Nobel. Neputând să-l închidă, KGB l-a exilat.
KGB-ul utiliza multe metode aspre pentru a controla societatea: exilul forțat, interdicția de a părăsi țară, ridicarea cetățeniei sovietice
celor care fugeau din țară, internarea forțată în spitale de psihiatrie a dizidenților, infiltrarea unor agenți KGB în grupuri de dizidenți,
organizarea unor asasinate ce par a fi accidente întâmplătoare.
Prin intermediul mijloacelor de mass-media, precum televiziunea și radioul, precum și presa scrisă, se practică manipularea
societății pentru a-i obligă pe oameni să sprijine politică sovietică și să prevină proteste împotriva autorităților. Se utilizau
stereotipurile, reprezentări simple ale unor evenimente, impunerea unei mentalități identice printre oameni prin intermediul moralei
colectiviste, evidențierea unor calități deosebite, reprezentarea compasiunii ca o calitate negativă și a vigilenței sporite împotriva
inamicilor din "lumea liberă", America reprezentată că un tărâm al șomerilor și infractorilor. Oamenilor li se interzicea să protesteze
și li se indică modul cum să-și trăiască viețile. Erau însă mulți care conștientizau că realitatea nu era cea prezentată de statisticile,
rapoartele și comunicatele oficiale. Mulți oameni care făceau parte din intelighenta liberală, de la profesori și medici și ingineri aveau
un spirit critic și erau înclinați spre auto-analiză. Studenților li se preda istoria partidului și filosofia marxist-leninistă și se convingeau
ca punctul de vedere oficial era fals. Tânărul absolvent era nevoit să-și întrețină familia cu 120 de ruble pe luna. Acel "comunism"
promis nu se întrevedea deloc la orizont. În bucătării, ceainari, cafenele sau în cârciumi, în fața unei cești de ceai sau unui păhărel
de vodcă , regimul sovietic era criticat pe ascuns, se discutau marile probleme ale societății, se analiză cartea Arhipelagul Gulag
care circulă pe sub mâna, la fel că în saloanele franceze iluministe în ultimii ani ai Vechiului Regim dinainte de revoluția franceză
Chiar și așa, erau anumiți artiști care prin mijloace subtile, își exprimau opiniile antisovietice, precum trupa de rock din anii 70-
80',"Mașina Timpului".
Alimentația și vestimentația erau modeste. O pâine neagră era 16 kopeici sau o jumătate de litru de lapte, un pachet de supă
concentrată-30 de kopeici, 100 de grame de brânză-17-26 de kopeici. Oamenii urmăreau filmele lui Andrei Tarkovski, scenete la
teatrul de la Taganka, se delectau cu poeziile lui Bulat Okudjava sau cu cântecele lui Vladimir Vasotki și lecturau des.
După moartea lui Brejnev, în 1982 vine la conducere Iuri Andropov, iar în 1984 este succedat de Konstantin Cernenko.După
moartea lui Cernenko la 10 martie 1985, Mihail Gorbaciov este ales secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice
Gorbaciov și ministrul de externe Eduard Șevardnadze și cadrele tinere din conducere au întreprins ample reforme. A reînceput
tratativele cu SUA la Geneva privind dezarmarea. În 1987-1989, trupele sovietice au fost retrase din Afghanistan. Pe plan intern, în
1987 a început privatizarea economiei, iar în 1988 a fost legalizată independența companiilor. Dar inflația a compromis reformele
economice. Politicile culturale și educaționale au fost liberalizate, urmând sloganurile "transparență" (glasnost) și "reconstrucție"
(perestroika). Influențele culturale occidentale erau tot mai resimțite. Reformele lui Gorbaciov s-au răspândit treptat în statele
sovietice aliate din Europa Centrală și de Est, determinând Căderea Zidului Berlinului în 1989 și dizolvarea întregului bloc estic.
Pentru evitarea violențelor în cadrul procesului, în 1990, Gorbaciov a primit Premiul Nobel pentru Pace.
Dar Gorbaciov a fost supus unor presiuni interne mari. Cadrele vechi din partid, tradiționaliste, au sabotat reformele. Pentru
reformiștii de orientare occidentală, eforturile lui Gorbaciov nu erau suficiente. Situația economică catastrofală a dus la izbucnirea
grevelor. URSS devenea tot mai dependență de ajutorul financiar din partea vestului. Situația s-a înrăutățit, iar în aprilie 1986, în
Ucraina a avut loc dezastrul nuclear de la unitățile 3-4 ale centralei de la Cernobîl.
Izbucnesc revolte separatiste. În 1986, în Kazahstan s-au declanșat revolte populare. În 1990, mișcările naționale în țările baltice au
urmărit desprinderea de URSS și demonstrații anticomuniste în Rusia.
La 19 august 1991, când Gorbaciov se află în vacanță în Crimeea, forțele conservatoare din partid împreună cu conducerea armatei
au încercat o lovitură de stat.
Puciul de la Moscova din 19 august a eșuat datorită rezistenței populației și a nesiguranței armatei. Mihail Gorbaciov a fost însă
privat de putere. Noul președinte al Rusiei era Boris Elțîn, fostul rival al lui Gorbaciov și primarul Moscovei. În septembrie 1991, Elțîn
a recunoscut independența statelor baltice, iar în noiembrie a desființat Partidul Comunist al Uniunii Sovietice.
La 21 decembrie 1991, URSS s-a destrămat oficial. Unsprezece foste republici sovietice
- Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Kazahstan, Kîrgîzstan, Moldova, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina și Uzbekistan s-a
retras alături cu Rusia, formând Comunitatea Statelor Independente-CSI.
Statele-satelit[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Stat satelit.
Cele opt state din estul Europei devenite comuniste erau democrații populare. Propagandistic, se consideră că s-au desfășurat
revoluții populare care au răsturnat vechile regimuri. Noile regimuri au fost instaurate prin influență URSS și a armatei sovietice.
Partidul Comunist din Cehoslovacia avea cei mai mulți membri din zona. În toate statele comuniste schimbarea a fost legată de
Fronturi Naționale. În Ungaria erau 30.000 de membri, în România erau 1.000 de membri de partid. Cu alegeri falsificate, în urmă
presiunilor făcute, au ajuns la putere guverne din care făceau parte comuniști, ca ulterior guvernele să fie controlate pe deplin de
comuniști.
Poliție politică a fost creată în multe state: Albania-Sigurimi, Bulgaria-DS, RDG-STASI, Cehoslovacia-STB, România-Securitatea,
Ungaria-AVO(din 1956-AVH), Polonia-UB, Iugoslavia-UDBA. Comunizarea s-a făcut prin unirea partidelor comuniste cu partide
socialiste, social-democrate, iar pe plan economic-industrial, au fost naționalizate întreprinderile și au fost introduse planurile
cincinale, în timp ce în agricultură au fost aplicate reforme agrare, inclusiv colectivizarea.
Comunismul părea bine pus la punct, un sistem rigid bine aplicat prin intermediul terorii și controlului, dând impresia de stabilitate.
Modul de conducere nu era deloc democratic așa cum pretindea. În spatele aparențelor propagandistice, statele comuniste au
cunoscut crize permanente și cronice. Categoriile sociale nu mai aveau identitatea de odinioară și nu mai există permeabilitate
socială. Nu mai există posibilitate de profit, de îmbogățire, de urcare pe scară ierarhică, nu se mai angaja pe baza de
competențe/calificare, nu mai există conceptul de concurență.
În 1947, la începutul Războiului Rece, în apropiere de Varșovia, toate partidele comuniste est-europene, inclusiv și cel italian, s-au
întrunit, formând Biroul Informativ al Partidelor Comuniste și Muncitorești, militând propagandistic pentru pace și bunăstare. Sediul
Biroului era în Iugoslavia. Conflictul dintre Iugoslavia și URSS a izbucnit însă din martie 1948, după ce Tito nu acceptă tutela brutală
stalinistă, Iugoslavia fiind în cele din urmă exclusă din rândul societăților comuniste. Tito a condus lupta de partizani și nu a cedat
nicio clipă în față ideii că va conduce întreagă Iugoslavie, urmând o politică națională și proprie. Iugoslaviei i-au fost impuse
sancțiuni economice, fiindu-i redus sprijinul financiar și material de către statele vecine. Abia în timpul lui Hrușciov, relațiile
dintre URSS și Iugoslavia s-au îmbunătățit.
În perioada 1948-1949 se desfășurau epurările și procesele unor lideri staliniști din estul Europei și în cadrul partidelor comuniste.
În România de exemplu, din Partidul Comunist, care avea 1.3 milioane de membri, 30% dintre aceștia au fost înlăturați. Lucrețiu
Pătrășcanu a fost executat. În Ungaria, Laszlo Rajk a fost condamnat la moarte și executat, fiind acuzat pentru faptul că era prieten
cu Tito. În Bulgaria, Traycho Kostov a fost acuzat că în negocierile cu URSS a apărat interesele Bulgariei. În Albania, Dzodze,
dușmanul lui Hoxha, a fost judecat. În Polonia nu existase nicio condamnare. În Cehoslovacia, în anii 1950-1951, Rudolf Slánský,
un stalinist convins, milita pentru anihilarea inamicilor interni și externi. Deși printre liderii comunist se aflau și evrei, Stalin era
înclinat spre antisemitism și se împotrivea creării Israelului.
Au izbucnit revolte muncitorești. În 1953 are loc o revoltă în Cehoslovacia în urmă măsurilor economice negândite și nejustificate
aplicate în orașe că Praga și Plzen. Tot în același an, în RDG, pe granița fixată, are loc o revoltă antisovietică, țintind spre
simbolurile sovietice. Represiunea a fost dură. Revoltele s-au extins în 200 de orașe, fiind necesară intervenția armatei. 300 000-
500 000 de est-germani plecau anual în Germania de Vest.
În 1956 are loc o revoltă în Polonia împotriva mareșalului Konstantin Rokosovski. A fost adus la conducere Wladislaw Gomulka, un
lider comunist cu viziuni liberale.
În Ungaria aducerea osemintelor lui László Rajk s-a transformat în revoluția anticomunistă din 1956. Liderii staliniști Mátyás
Rákosi și Ernő Gerő s-au refugiat în Uniunea Sovietică, iar la conducere a ajuns comunistul reformist Imre Nagy. Acesta dorea
instaurarea normalității și cerea retragerea Ungariei din Pactul de la Varșovia. Tancurile sovietice au pătruns în Ungaria, izbucnind
un război între Ungaria și URSS. 3.000 de opozanți maghiari au fost uciși, dar și din rândul poliției politice care comitea abuzuri au
fost victime. 400.000 de maghiari s-au refugiat în Austria și în alte țări vestice.
Sovieticii credeau că pot rezolva problemele pașnic, dar Criza Suezului a reprezentat un moment de conflict între occident și URSS.
Hrușciov amenință cu un război nuclear.
În 1970 are loc o revoltă muncitorească în nordul Poloniei, în Gdansk unde erau șantiere navale, unde fusese mutată populația
poloneză din estul Poloniei. Muncitorii au protestat pașnic, iar armata trimisă de Gomulka a tras în oameni. S-a produs o ruptură
între armata și populație. În 1968 a avut loc o demonstrație a intelectualilor, reprezentând o piesă de teatru antisovietică. În 1980,
polonezii au creat sindicate libere, cu revendicări economice și sociale, conducător fiind Lech Walesa, un lăcătuș din Gdansk. A fost
însă instaurată o dictatură militară, sindicatul Solidaritatea fiind interzis. Walesa s-a ascuns până în 1988 când au avut loc alegeri
libere câștigate de Solidaritatea. Regimul comunist a fost răsturnat pașnic în Polonia. Cea mai importantă rezistență a fost dată de
Polonia, care era o țară catolică și a cărei eliberare era susținută de papa Ioan Paul al II-lea, care era de origine poloneză.
A urmat Revoluția de Catifea în Cehoslovacia unde din nou, regimul comunist a fost înlăturat pe cale pașnică. Similar s-a întâmplat
și în RDG, Zidul Berlinului fiind dărâmat. În Bulgaria, Jivkov este înlăturat de la conducere. În România în schimb, revoluția a fost
violență culminând cu execuția dictatorului Nicolae Ceaușescu și producerea a peste o mie de victime în cadrul unui conflict civil
dintre securiști și militari susținători ai regimului și revoluționari . Albania a fost ultima țară din Europa în care s-a răsturnat regimul
comunist.
Sărbători[modificare | modificare sursă]
Data Nume românesc Nume local Observații
1 ianuarie Anul Nou Новый Год
День Советской Армии и Военно- Revoluția din februarie, 1917,
23 februarie Ziua armatei sovietice
Морского Флота Formarea Armatei Roșii, 1918
8 martie Ziua internațională a femeii Международный Женский День
Первое Мая - День Солидарности
1 mai Ziua Muncii
Трудящихся
9 mai Ziua Victoriei День Победы Capitularea Germaniei Naziste, 1945
7-8 Marea Revoluție Socialistă din Revoluția din Octombrie 1917; acum numită
Седьмое Ноября
noiembrie Octombrie День Примирения
Note[modificare | modificare sursă]
1. ^ „Newseum: The Commissar Vanishes”. Accesat în 19 iulie 2008.
Bibliografie[modificare | modificare sursă]
„Misiuni Speciale. Memoriile unui martor nedorit: un șef sovietic de spioni”, Pavel și Anatoli Sudoplatov [1]
Calendarul sovietic
La 20 de ani de la puci URSS este mai vie ca oricând, 20 august 2011, Paul Ciocoiu, Evenimentul zilei
Rusia marchează 20 de ani de la puciul comuniștilor din URSS, 19 august 2011, Simona Mătieș, Evenimentul zilei
Aici Radio Europa Liberă: La sfârșitul lui ianuarie 1989, "plăcile tectonice" ale URSS se mișcau, 30 ianuarie
2009, Jurnalul Național
„OPERAȚIUNEA GOLGOTA” - planul secret al KGB de dezmembrare controlată a URSS, 1 decembrie 2011, Adrian
Pătrușcă, Evenimentul zilei
Partea întunecată a lumii sovietice: Top 10 mistere nerezolvate ale Rusiei, 18 septembrie 2013, Adevărul - articol Historia