Termodinamica

Termodinamica se ocupă cu studiul macroscopic al fenomenelor, de orice natură, în care are loc un transfer de energie sub forma
de căldură și lucru mecanic. Numele este derivat din limba greacă (θέρμη therme = căldură, δύναμις dynamis = forță) și a fost creat
de lordul Kelvin, care a formulat și prima definiție a termodinamicii. În germană termodinamica mai poartă și numele de Wärmelehre
(teoria căldurii), creat de Rudolf Clausius în lucrările sale despre teoria mecanică a căldurii.
Termodinamica reprezintă în zilele noastre una din cele mai bine structurate logic ramuri ale fizicii. Născută la începutul secolului al
XIX-lea din necesitatea practică de a optimiza randamentul motoarelor cu abur, termodinamica a devenit una din disciplinele clasice
ale fizicii teoretice. Baza teoretică a termodinamicii o constituie un număr restrâns de principii, care sunt generalizări
și abstractizări ale unor fapte experimentale. Caracterul general al acestor principii, care nu conțin ipoteze referitor la
natura forțelor implicate sau la structura microscopică a sistemelor studiate, face ca metodele termodinamicii să fie aplicabile unei
clase largi de fenomene. Operele lui Josiah Willard Gibbs au extins domeniul de preocupare al termodinamicii de la orientarea spre
randamentul mașinilor termice către studiul caracteristicilor substanțelor și sistemelor. Câteva exemple, alese oarecum la
întâmplare: proprietățile fluidelor și ale soluțiilor, echilibrul stărilor de agregare, polarizarea dielectrică și magnetizarea, forța
electromotoare a elementelor galvanice, radiația termică. Aplicațiile practice sunt și ele numeroase și variate, de
la frigider și încălzire centrală la energie regenerabilă și prognoză meteorologică.
O abordare alternativă a fenomenelor termodinamice o reprezintă mecanica statistică. Pornind de la structura microscopică
(molecule și atomi), luând în considerare interacțiunile (forțele) dintre aceste componente și folosind metode statistice (aplicabile
sistemelor alcătuite dintr-un număr foarte mare de componente), mecanica statistică poate, prin intermediul unor calcule laborioase,
să deducă (și prin aceasta să confirme) rezultatele obținute de termodinamică pe cale fenomenologică.
Există diverse încercări de axiomatizare a acestei discipline. Prima dintre ele a fost cea a lui Constantin Carathéodory publicată în
1909 într-un periodic de matematică. Axiomatizarea lui Carathéodory a fost relativ ignorată de fizicieni datorită publicării într-un
periodic de matematică și nu a fost bine primită de Max Planck.
După accentul pus pe anumite domenii aplicative din termodinamica generală sau fundamentală se individualizează următoarele
ramuri: termodinamica sistemelor fizice, termodinamica sistemelor chimice și termodinamica tehnică.

Cuprins

 1Stări și transformări
o 1.1Principiul zero al termodinamicii

o 1.2Lucru mecanic

 2Principiul întâi al termodinamicii

o 2.1Energie internă

o 2.2Cantitate de căldură

o 2.3Temperatură (empirică)

o 2.4Ecuații de stare

 3Principiul al doilea al termodinamicii

o 3.1Temperatură (termodinamică)

o 3.2Entropie

 4Stări de echilibru

o 4.1Potențiale termodinamice

o 4.2Schimb de căldură
 o 4.3Schimb de substanță

 5Transformări ireversibile

 6Principiul al treilea al termodinamicii

 7Note

 8Bibliografie

 9Lectură suplimentară

 10Vezi și

 11Legături externe

Stări și transformări[modificare | modificare sursă]

Pentru orice disciplină a fizicii, obiectul de studiu este un sistem. În contextul termodinamicii acesta va fi un sistem termodinamic: o
porțiune finită, precis delimitată, din realitatea materială, care poate include atât substanță cât și radiație. Delimitarea conceptuală a
unui sistem de lumea înconjurătoare nu exclude, ci în general presupune, interacțiunea acestor două elemente; în cazul
termodinamicii, această interacțiune se manifestă sub forma de fenomene termice și mecanice.
Calitativ, se numește stare a unui sistem (la un moment dat) totalitatea proprietăților lui (la acel moment). Pentru precizarea
cantitativă a acestei noțiuni se recurge la valorile pe care le au diferite mărimi fizice în starea respectivă. Între mărimile care exprimă
proprietăți ale unui sistem există relații cantitative bine determinate; există însă un număr limitat de mărimi fizice independente care
caracterizează complet starea sa, alte proprietăți ale sistemului putând fi derivate din acestea. Alegerea mărimilor care să
servească drept variabile independente este un pas preliminar necesar în studiul oricărui sistem.
O stare în care proprietățile sistemului (termodinamic) nu variază în timp se numește stare de echilibru (termodinamic).

Principiul zero al termodinamicii[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Principiul zero al termodinamicii.
Pentru ca un sistem să se afle în echilibru termodinamic este necesar (dar în general nu și suficient) ca lumea înconjurătoare cu
care se află în contact să ofere condiții neschimbate în timp. Următoarea constatare, de natură experimentală, este numită
uneori principiul zero al termodinamicii:
Un sistem termodinamic situat în condiții externe invariabile în timp va atinge, după un timp suficient de lung, o stare de
echilibru termodinamic.[1][2]
Se numește transformare orice schimbare a stării unui sistem. Un interes teoretic deosebit îl prezintă transformările care
conduc de la o stare inițială de echilibru la o stare finală de echilibru, trecând printr-o înșiruire continuă de stări intermediare de
echilibru. Întrucât orice schimbare de stare se petrece într-un timp finit, astfel de transformări nu pot fi realizate, riguros, în
realitate. Dar, conform principiului zero al termodinamicii, dacă transformarea se produce suficient de lent, ea se poate apropia
oricât de mult de acest model ideal. Astfel de transformări se numesc cvasistatice, pentru a indica faptul că ele sunt o înșiruire
de stări de echilibru; dacă este posibilă transformarea în care aceeași înșiruire de stări să fie parcursă în sens invers ele se
numesc reversibile. O transformare se numește ciclică dacă starea finală coincide cu starea inițială.

Lucru mecanic[modificare | modificare sursă]

O stare de echilibru mecanic a unui sistem cu   grade de libertate este caracterizată complet de valorile pe care le
au variabilele de poziție

variabilele de forță corespunzătoare fiind funcții cunoscute de precedentele:

O transformare în care configurația sistemului este modificată sub acțiunea forțelor are loc cu producere de lucru
mecanic.[3] Lucrul mecanic elementar efectuat de aceste forțe pentru modificări infinitezimale ale pozițiilor
este

Lucrul mecanic produs într-o transformare finită de la starea inițială   la starea finală   

trecând prin stări intermediare înșiruite de-a lungul curbei continue   în spațiul variabilelor de

poziție   este

unde integrala curbilinie este calculată urmând curba   în sensul de la   spre   

Relația de mai sus definește lucrul mecanic primit (algebric) de sistem, el nu este o mărime de
stare, ci o funcție de transformare a cărei valoare depinde, în general, de stările inițială și finală

respectiv de curba   delimitată de punctele   și   [4][5]

Principiul întâi al
termodinamicii[modificare | modificare sursă]

Rudolf Julius Emanuel Clausius (1822–1888) a dat formularea clasică a principiului întâi al termodinamicii

și a reformulat principiul al doilea pe baza noțiunii de entropie.

Articol principal: Principiul întâi al termodinamicii.

Energie internă[modificare | modificare sursă]

O serie de experimente esențiale pentru fundamentarea teoretică a termodinamicii au fost
efectuate asupra unor sisteme separate de lumea înconjurătoare printr-un înveliș adiabatic. Un
asemenea înveliș are însușirea că, odată aplicat unui sistem aflat în echilibru termodinamic, starea
acestui sistem poate fi schimbată numai prin efectuarea de lucru mecanic de către forțe acționând
din exterior asupra sistemului. O transformare a unui sistem închis în înveliș adiabatic se
 numește transformare adiabatică. Sinteza rezultatelor experimentelor amintite constituie formularea
clasică a principiului întâi al termodinamicii:[6]
În orice transformare adiabatică a unui sistem, lucrul mecanic efectuat de forțele exterioare depinde numai de starea
inițială și de starea finală a sistemului.

Conform unei teoreme fundamentale[7] din geometria diferențială, rezultă că lucrul mecanic 

 produs într-o transformare adiabatică de la o stare inițială   la o stare finală 

 este independent de stările intermediare (curba  ) și există o funcție   

astfel încât   Funcția

este o funcție de stare a sistemului care se numește energie internă.[8] Ea este definită

până la o constantă aditivă, care poate fi fixată alegând ca origine o stare de referință
pornind de la care orice stare a sistemului să poată fi obținută printr-o transformare
adiabatică.

Cantitate de căldură[modificare | modificare sursă]

Într-o transformare diatermică (neadiabatică) lucrul mecanic depinde, în general, de

stările intermediare, iar   Mărimea definită prin relația

se numește cantitatea de căldură transferată sistemului (primită sau cedată) în

cursul transformării. Rearanjând termenii, se poate scrie

ceea ce, în cazul unei transformări infinitezimale, devine[9]

Relațiile (8) și (9) sunt expresii matematice ale principiului întâi al

termodinamicii în forma sa generală:
Pentru orice sistem termodinamic există o funcție de stare numită energie internă. În orice transformare prin care trece
sistemul, variația energiei interne este egală cu suma dintre lucrul mecanic efectuat asupra sistemului și cantitatea de
căldură transferată către sistem.
Așadar, lucrul mecanic și cantitatea de căldură sunt forme ale
schimbului de energie între un sistem și lumea înconjurătoare.
Măsurarea cantității de căldură face obiectul calorimetriei.
Metodele calorimetrice deduc cantitatea de căldură schimbată cu
exteriorul de un sistem oarecare comparând starea sa inițială cu
cea finală. Deoarece însă cantitatea de căldură schimbată depinde
în general de stările intermediare, măsurătoarea poate fi univocă
numai dacă procesul de măsurare e specificat în mai mult detaliu.
În măsurători calorimetrice la variabile de poziție constante, lucrul
mecanic efectuat de sistem este nul și cantitatea de căldură

schimbată este egală cu variația energiei sale interne  .

Aceasta este o funcție de stare și variația ei este unic determinată
de stările inițială și finală ale sistemului. În măsurători
calorimetrice la variabile de forță constante, cantitatea de căldură
schimbată se dovedește a fi egală cu variația unei alte funcții de
stare, numită entalpie, care este legată de energie prin relația:
 Temperatură (empirică)
[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Temperatură.
Existența schimbului de căldură arată că starea unui sistem
termodinamic nu este complet caracterizată de variabilele

mecanice   principiul întâi al termodinamicii indică

existența unei noi variabile de stare, energia internă,
măsurabilă prin metode calorimetrice. În practică este
preferată o altă variabilă, care exprimă cantitativ senzațiile
familiare de „cald” și „rece”. Este vorba despre temperatură,
care poate fi definită empiric pe baza unui experiment
numit contact termic.
Fie două sisteme, reunite într-un singur sistem, acesta fiind
izolat de exterior printr-un înveliș adiabatic. Cele două
subsisteme sunt însă separate printr-o
interfață diatermă (neadiabatică). Variabilele de poziție ale
ambelor subsisteme sunt fixate. În aceste condiții nu există
schimb de lucru mecanic nici cu exteriorul, nici între
subsisteme; nu există schimb de căldură cu exteriorul, dar
subsistemele pot schimba căldură între ele. Se zice că cele
două subsisteme se află în contact termic; iar dacă s-a
stabilit, conform principiului zero al termodinamicii, echilibrul
termodinamic, se zice că cele două subsisteme se află
în echilibru termic.
S-a dovedit în mod empiric corectitudinea următorului enunț,
numit principiul tranzitivității echilibrului termic:
Dacă sistemul A este în echilibru termic cu sistemul B și sistemul B este în echilibru termic cu sistemul C, atunci sistemul
A este în echilibru termic cu sistemul C.[1][10]
Din aceste considerații rezultă pe cale deductivă că,
[11]
 pentru orice sistem aflat în echilibru termic, există o
funcție

care, pentru valori fixate ale variabilelor de poziție,

este o funcție monoton crescătoare de energia
internă; se spune că relația (11) definește o scară
de temperatură pentru sistem. Temperatura
empirică astfel definită nu este univocă: relația 

 unde   este o funcție monoton

crescătoare de argumentul său, face trecerea de

la o scară de temperatură   la altă scară de

temperatură posibilă 
Două sisteme aflate în echilibru termic au
temperaturi egale. Acest fapt stă la
baza termometriei, care se ocupă cu măsurarea
temperaturilor. Într-o măsurătoare de temperatură,
corpul a cărui temperatură urmează a fi măsurată
și instrumentul de măsură sunt puse în contact
termic și se așteaptă un timp suficient pentru ca
ele să ajungă în echilibru termic. Este necesar ca
primul să aibă o capacitate termică suficient de
mare ca temperatura sa să nu fie modificată
apreciabil în cursul transferului de căldură care
duce la stabilirea echilibrului termic (un sistem
care satisface aceste condiții se
numește termostat), pe când al doilea trebuie să-și
adapteze temperatura la aceea a primului fără a i-
o modifica apreciabil (un astfel de sistem se
numește termometru).

Ecuații de
stare[modificare | modificare
sursă]
Ținând cont de existența unei variabile de stare
termică, pe lângă cele mecanice, și alegând ca
nouă variabilă temperatura, mai intuitivă și mai
ușor accesibilă măsurătorii decât energia internă,
relațiile (2) devin

ele se numesc ecuații de stare termice.

Relația (6), completată și ea cu variabila
temperatură, devine ecuația de
stare calorică

Termodinamica nu poate stabili forma

acestor ecuații de stare (sau ecuații
caracteristice), care determină complet
proprietățile sistemului în stări de
echilibru termodinamic. În aplicații, ele
sunt determinate experimental.
Mecanica statistică le poate calcula, în
principiu, dacă este cunoscută structura
microscopică a sistemului.

Principiul al
doilea al
termodinamicii[m
odificare | modificare
sursă]
 Nicolas Léonard Sadi Carnot (1796–

1832) a enunțat teorema lui Carnot, una

din formulările primare ale principiului al

doilea al termodinamicii.

Articol principal: Principiul al doilea al

termodinamicii.
Studiul schimbului de căldură între
sisteme s-a dezvoltat din necesitatea
practică de a îmbunătăți
funcționarea mașinilor termice. Din
punct de vedere teoretic, o mașină
termică este un sistem care, într-
o transformare ciclică, primește căldură
și cedează lucru mecanic. În cursul
transformării, mașina termică schimbă
căldură cu un număr de sisteme
numite surse de căldură, care se
presupune că sunt termostate având
temperaturi cunoscute. Transformarea
se
numește monotermă, bitermă sau polit
ermă, după numărul de surse de
căldură; sunt imaginabile și transformări
în care se schimbă căldură cu o
infinitate de surse de căldură ale căror
temperaturi variază continuu.
Formularea primară a principiului al
doilea al termodinamicii este
echivalentă cu constatarea
experimentală că nu poate exista o
mașină termică cu o singură sursă de
căldură:
Într-o transformare ciclică monotermă, independent de natura sistemului, cantitatea de căldură primită de sistem este
negativă sau nulă; ea este nulă dacă și numai dacă transformarea este reversibilă. [12][13]
Cazul unei transformări ciclice
biterme reversibile poate fi redus
la precedentul printr-un artificiu:
sistemului considerat A i se
adaugă un al doilea sistem B,
 ambele sisteme fiind supuse unor
transformări ciclice reversibile
repetate care sunt ajustate astfel
ca sistemul rezultat prin reunirea
celor două subsisteme să sufere o
transformare ciclică monotermă.
[14]
 Concluzia este o formulare
modificată a principiului al doilea
al termodinamicii:
Într-o transformare ciclică bitermă reversibilă, raportul cantităților de căldură schimbate de sistem cu cele două termostate
nu depinde de natura sistemului; el depinde numai de temperaturile celor două termostate.

Notând cu   și   

temperaturile termostatelor,

iar cu   și   

cantitățile de căldură
respective, avem așadar

unde funcția   nu

depinde de natura
sistemului. Mașina
termică bitermă
reversibilă descrisă
poartă numele istoric
de mașină Carnot, ea
funcționând după
un ciclu Carnot, iar
enunțul precedent este
echivalent cu teorema
lui Carnot: randamentul
unui ciclu Carnot
depinde numai de
temperaturile celor
două surse de căldură.
[15]

Temperatur
ă
(termodina
mică)
[modificare | m
odificare sursă]
Analiza detaliată a
schimbului de căldură
în transformări ciclice
biterme reversibile și
ireversibile[16] arată că

funcția   definită
prin relația (14) poate fi
factorizată în forma
unde   este
o funcție
continuă,
monoton
crescătoare, cu
valori strict
pozitive și
mărginită (nu se
poate anula și nu
poate deveni
infinită) de
temperatura 

 definită
până la o
constantă
multiplicativă
pozitivă. Ea
definește așadar
o scară de
temperatură.
Odată fixat prin
convenție factorul
multiplicativ,
temperatura
definită prin
relația

se
numește te
mperatura
termodinami
că sau temp
eratura
absolută cor
espunzătoar
e
temperaturii
empirice 

Introducând
temperaturil
e absolute 

 și 

 ale
termostatelo
r cu care se
schimbă
cantitățile de
căldură 

 și 

 într-o
transformare
ciclică
bitermă
reversibilă,
relația (14) p
oate fi
rescrisă ca

Acest
rezultat
se
genera
lizeză
la
cazul
unei
transfo
rmări
ciclice
politer
me rev
ersibile 
cu 

 
surse
de
căldură
sub
forma

n
u
m
it
ă 
e
g
al
it
a
t
e
a
lu
i
C
la
u
si
u
s.
C
o
nf
or
m
fo
r
m
ul
ăr
ii
pr
i
m
ar
e
a
pr
in
ci
pi
ul
ui
al
d
oi
le
a
al
te
r
m
o
di
n
a
m
ic
ii,
în
tr
-o
tr
a
n
sf
or
m
ar
e
ci
cl
ic
ă
m
o
n
ot
er
m
ă
ir
e
v
er
si
bi
lă
c
a
nt
it
at
e
a
d
e
c
ăl
d
ur
ă
pr
i
m
it
ă
d
e
si
st
e
m
e
st
e
st
ri
ct
n
e
g
at
iv
ă.
P
e
d
e
al
tă
p
ar
te
,
o
tr
a
n
sf
or
m
ar
e
c
o
m
pl
e
x
ă
c
ar
e
c
o
nț
in
e
at
ât
p
or
ți
u
ni
re
v
er
si
bi
le
c
ât
și
p
or
ți
u
ni
ir
e
v
er
si
bi
le
e
st
e,
în
a
n
s
a
m
bl
u,
ir
e
v
er
si
bi
lă
.
P
or
ni
n
d
d
e
la
a
c
e
st
e
c
o
n
st
at
ăr
i
s
e
o
bț
in
e
p
e
c
al
e
d
e
d
u
ct
iv
ă[
17]
 
in
e
g
al
it
a
t
e
a
lu
i
C
la
u
si
u
s 
p
e
nt
ru
c
a
z
ul
u
n
ei
tr
a
n
sf
or
m
ăr
i
ci
cl
ic
e
p
ol
it
er
m
e 
ir
e
v
e
r
si
bi
le
:

E
nt
r
o
pi
e[
m
od
ifi
ca
re 
| 
m
od
ifi
ca
re
su
rs
ă]
Co
nsi
der
ăm
acu
m
caz
ul
une
i
tran
sfor
măr
i
cicli
ce
rev
ersi
bile
car
e
con
stă
dint
r-o
înși
ruir
e
de
tran
sfor
măr
i
ele
me
ntar
e,
în
fiec
are
dint
re
ace
ste
a
sist
em
ul
schi
mb
ând
can
titat
ea
de
căl
dur
ă 

cu
un
ter
mo
stat
de
tem
per
atur
ă 

Re
duc
ând
„pa
sul”
ace
stor
tran
sfor
măr
i
ele
me
ntar
e și
cre
scâ
nd
nu
măr
ul
lor,
se
obți
ne
la
limit
ăo
tran
sfor
mar
e
cicli
că
rev
ersi
bilă
în
car
e
se
 schi
mb
ă
căl
dur
ă
cu
ter
mo
stat
e
ale
căr
or
tem
per
atur
i
vari
ază
con
tinu
u.
În
ace
ast
ă
limit
ă
ega
litat
ea
lui
Cla
usi
us (
18) 
dev
ine

(într-o transformare reversibilă)

unde
integrala
în spațiul
variabilel
or de
stare se
calculeaz
ă de-a
lungul
unei
curbe
închise 

 c
are
conține
numai
stări de
echilibru.
Rezultă
atunci
din teore
ma de
integrabil
itate[7] că
 există o
funcție
de stare,
definită
până la o
constant
ă aditivă,
numită e
ntropie și
notată
tradiționa
l cu 

 a
cărei
diferenția
lă totală
este

(într-o transformare reversibilă)
iar integrala
acesteia de la
o stare inițială 

 la o
stare finală 

 este
independentă
de drumul

urmat   
și reprezintă
variația
funcției între
starea inițială
și starea
finală:

(într-o transformare reversibilă)
Aplicând același
raționament în
cazul unei
transformări
ireversibile, se
obține, pe baza
inegalității lui
Clausius (19):

(într-o transformare ireversibilă)
Utilizând noțiunea de
entropie, se poate da
formulare generală
principiului al doilea a
termodinamicii:
Pentru orice sistem termodinamic există o funcție de stare numită entropie. În orice transformare prin care trece sistemul,

variația entropiei este mărginită inferior de cantitatea   unde drumul de integrare este curba   care unește
starea inițială cu starea finală, trecând prin stări intermediare în care se schimbă cantități de căldură   cu o înșiruire

continuă de termostate la temperaturi   Marginea inferioară este atinsă dacă și numai dacă transformarea este
reversibilă.

Stări de
echilibru[
care | modifica
sursă]

Josiah Willard Gibbs (

introdus noțiunea de po

lucrările sale au pus baz

ale termodinamicii chim

fizice.

Potențiale
termodinam
modificare | m
re sursă]
Articol principal: Pote
termodinamic.
În ecuațiile
caracteristice (12) și 
transcrise acum în sc
termodinamică de
temperatură,
variabilele de stare in
temperatura și variab
alegerea variabilelor
utilizate pentru carac
echilibru poate fi schi
necesitățile probleme
realizează în termodi
schimbare simultană
independente și de fu
numită transformare
o transformare Legen

perechilor de variabil

 se rearanjeaz
diferențială[18]

(obținută combinând
după diferențialele no
astfel noua funcție. A
un potențial termodin
furnizează noile ecua
și calorice). Unele tra
folosesc termenul de
termodinamică pentru
potențialului termodin
termodinamice utiliza
mai jos, împreună cu
ecuațiile caracteristic

 Energie internă

 Entropie S (U,

 Entalpie H (S, X

 Energie liberă 

 Entalpie liberă 
Schimb de
sursă]
Parametrizările de m
transformare elemen
numite (impropriu) co
calorimetrice și sunt i

 Capacitatea term

latentă la variați

 Capacitatea term

la variația variab

Schimb de
sursă]
Există transformări în
schimb de substanță
exteriorul în cursul pr
termodinamic poate f
care masele compon

Fie un sistem cu 

variabilelor de stare.

o funcție   Rela

unde

Funcțiile   defin
acest formalism mas

asociate apar ca vari

unui lucru mecanic. A
procese ca tranziții d
Transform
sursă]
Prin definiție, un siste
indefinit, dacă nu se
fi perturbat și sistemu
termina într-o nouă s
ireversibilă, termodin

stări de echilibru. Dat

caracteristici ale stări

 Pentru o transfo

din relația (23) r
când entropia a

 Pentru o transfo
termostat) în ca

transcrisă în fun
realizează atunc

 Pentru o transfo
tot timpul proces

 Starea fi
valoarea minimă

Aceste exemple arată

transformare ireversi
în eroare. În primul râ
starea inițială la stare
intermediare, care nu
finale va fi mai mare
formulări de genul „e
care nu poate fi delim

Principiu
termodin
 Walther Nernst (1864–

principiul al treilea al ter

Articol principal: Prin
Din principiul al doile
rămân constante, ca
este o funcție monoto
elementare din analiz
temperatura se aprop

către o valoare finită

independentă de cele
constantă aditivă, ea
orice sistem, constitu
Când temperatura tinde către zero absolut, entropia oricărui sistem tinde către zero.
Rezultă de aici comp
absolut:[22]

Note[modifi
1. ^ a b Pentru a pre
zero al termodina
2. ^ Țițeica, p. 16.

3. ^ Prin convenție,
deci lucrul mecan
lucrului mecanic
4. ^ Ținând cont de

mecanic din exte

5. ^ Țițeica, p. 20

6. ^ Țițeica, p. 33.

7. ^ a b Țițeica, pp. 2

8. ^ În context strict

internăabrevierea

9. ^ Variațiile infinite

condițiile teoreme
aceste condiții nu

10. ^ Țițeica, pp. 40–

11. ^ Țițeica, pp. 41–

12. ^ Țițeica, pp. 47–

13. ^ Lucrul mecanic

principiului întâi,

posibilitatea 

14. ^ Țițeica, pp. 48–

15. ^ Dacă lucrul me

Sistemul funcțion

cedează căldură
de căldură primit

16. ^ Țițeica, pp. 50–

17. ^ Țițeica, pp. 58–

18. ^ Pentru simplific

implicit, iar pentru

19. ^ Țițeica, pp. 100

20. ^ Efectuând tran
mixte de tipul ene

statistică sunt fun

21. ^ Țițeica, pp. 185

22. ^ Țițeica, pp. 197

Bibliograf
 ro  Țițeica, Șerb

Lectură su
 ro  Stoian, Petre

 en  Bridgman, P
8446-0512-8.

 en  Fermi, Enrico

 en  Guggenheim
Holland, 1986, I

 en  Gyftopoulos,
0-486-43932-1, 

 en  Zemanski, M
2. Ebook.

Vezi și[mod
 Glosar de termo
 Entropia termod

 Principiul al doil

 Istoria termodina

 Forță generaliza

 Potențial termod

 Ciclu termodina

 Pilă Karpen

 Energie termică

 Termochimie

 Termodifuziune
 Termodinamica