Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Cuprins
1Descrierea teoriei
o 1.1Poziția și derivatele sale
1.1.2Accelerație
1.1.3Sistem de referință
2Istorie
3Note
4Referințe
5Legături externe
Următorul text introduce conceptele de bază ale mecanicii clasice. Pentru simplitate, modelează adesea obiectele din lumea reală
sub formă de particule punctiforme (obiecte cu dimensiuni neglijabile). Mișcarea unei particule punctiforme este caracterizată de un
număr mic de parametri: poziție, masă și forțele aplicate acesteia. Fiecare dintre acești parametri este discutat pe rând.
În realitate, genul de obiecte pe care le poate descrie mecanica clasică au întotdeauna o mărime diferită de zero. (Fizica
particulelor foarte mici, cum ar fi electronul, este descrisă mai precis de mecanica cuantică). Obiectele cu mărimea non-zero au un
comportament mai complicat decât particulele punctiforme ipotetice, din cauza gradelor suplimentare de libertate. Rezultatele
particulelor punctiforme pot fi utilizate pentru a studia astfel de obiecte tratându-le ca obiecte compuse, făcute dintr-un număr mare
de particule punctiforme cu acțiune colectivă. Centrul de masă al unui obiect compus se comportă ca o particulă punctiformă.
Mecanica clasică folosește noțiuni de bun-simț despre modul în care materia și forțele există și interacționează. Presupune că
materia și energia au atribute definite și cunoscute, precum amplasarea în spațiu și viteza. Mecanica non-relativistă presupune, de
asemenea, că forțele acționează instantaneu.
Cantitățile cinemice ale unei particule clasice: masa m, poziția r, viteza v, accelerația a.
Viteza sau rata de schimbare a poziției în timp, este definită ca derivată a poziției în raport cu timpul:
În mecanica clasică, vitezele sunt direct aditive și substractive. De exemplu, dacă o mașină se deplasează spre est cu 60 km/h
și depășește o altă mașină care călătorește în aceeași direcție cu 50 km/h, mașina mai lentă percepe mașina mai rapidă ca
deplasându-se spre est cu 60-50 = 10 km/h. Din perspectiva mașinii mai rapide, mașina mai lentă se deplasează cu 10 km/h
spre vest, adesea notată ca -10 km/h, unde semnul implică direcție opusă. Vitezele sunt direct aditive sub formă de cantități
vectoriale; ele trebuie tratate folosind analiza vectorială.
Accelerație[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Accelerație.
Accelerația sau rata de schimbare a vitezei, este derivata vitezei în raport cu timpul (a doua derivată a poziției în raport cu
timpul):
Accelerația reprezintă schimbarea vitezei în timp. Viteza poate fi modificată fie în mărime, fie în direcție, sau în ambele.
Ocazional, o scădere a mărimii vitezei "v" este denumită decelerație, dar, în general, orice schimbare a vitezei în timp,
inclusiv decelerația, este denumită pur și simplu accelerație.
Mecanică clasică
Istorie
Cronologie
Ramuri[arată]
Concepte[arată]
Formulări[arată]
Subiecte de bază[arată]
Rotație[arată]
Categorii[arată]
v
d
m
În timp ce poziția, viteza și accelerația unei particule pot fi descrise cu privire la orice observator în orice stare de
mișcare, mecanica clasică presupune existența unei familii speciale de sisteme de referință în care legile mecanice ale
naturii iau o formă relativ simplă. Aceste sisteme speciale de referință se numesc sisteme inerțiale. Un sistem inerțial
este un sistem de referință idealizat în cadrul căruia un obiect nu are nici o forță externă care acționează asupra lui.
Deoarece nu există nici o forță externă care acționează asupra sa, obiectul are o viteză constantă; adică este în repaus
sau se deplasează uniform în linie dreaptă.
Un concept cheie al sistemului inerțial este metoda de identificare a acestora. Pentru scopuri practice, sistemele de
referință care nu accelerează în raport cu stelele îndepărtate (un punct extrem de îndepărtat) sunt considerate bune
aproximații la sisteme inerțiale. Sistemele de referință non-inerțiale accelerează în raport cu un sistem inerțial existent.
Ele constituie baza relativității lui Einstein. Datorită mișcării relative, particulele din cadrul sistemului non-inerțial par să se
miște în moduri care nu sunt explicate de forțele din câmpurile existente în sistemul de referință. Prin urmare, se pare că
există alte forțe care intră în ecuațiile mișcării numai ca urmare a accelerării relative. Aceste forțe sunt denumite forțe
aparente, forțe de inerție sau pseudo-forțe.
Atâta timp cât este cunoscută forța care acționează asupra unei particule, a doua lege a lui Newton este
suficientă pentru a descrie mișcarea unei particule. Odată ce relațiile independente pentru fiecare forță care
acționează asupra unei particule sunt disponibile, ele pot fi înlocuite în a doua lege a lui Newton pentru a
obține o ecuație diferențială obișnuită, care se numește ecuația mișcării.
Ca exemplu, presupunem că frecarea este singura forță care acționează asupra particulei și că poate fi
modelată ca funcție a vitezei particulei, de exemplu:
unde λ este o constantă pozitivă, semnul negativ afirmă că forța este opusă sensului vitezei. Atunci
ecuația mișcării este
unde v0 este viteza inițială. Aceasta înseamnă că viteza acestei particule scade exponențial la
zero pe măsură ce timpul progresează. În acest caz, un punct de vedere echivalent este
faptul că energia cinetică a particulei este absorbită prin frecare (ceea ce o transformă în
energie termică în conformitate cu conservarea energiei), iar particula încetinește. Această
expresie poate fi suplimentată pentru a obține poziția r a particulei în funcție de timp.
L = F r
Într-un mod mai general, dacă forța variază ca o funcție de poziție, de la r1 la r2 de-a lungul
unei curbe C, putem scrie astfel
F(r) dr
Dacă lucrul mecanic efectuat este același indiferent de drumul parcurs, atunci forța este
conservativă. De exemplu forța de frecare este o forță neconservativă iar forța de greutate
este conservativă.
Energia cinetică a unei particule de masă m și viteză v este dată de relația
F = Ep
Variația energiei potențiale este egală în modul cu variația energiei cinetice dar de semn
opus.
E = Ec + Ep
Istorie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Istoria mecanicii clasice.
Studiul mișcării corpurilor este unul antic, făcând mecanica clasică una dintre cele mai vechi și
mai mari materii în știință, inginerie și tehnologie.
Unii filosofi greci din antichitate, printre care Aristotel, fondatorul fizicii aristotelice, au fost
primii care au menținut ideea că „totul se întâmplă pentru un motiv” și că principiile teoretice
pot ajuta la înțelegerea naturii. Ulterior, teoria matematică și experimentul controlat au devenit
factori decisivi în formarea științei moderne, iar aplicarea lor timpurie a devenit cunoscută sub
numele de mecanică clasică.
Prima explicație cauzală publicată a mișcărilor planetelor a fost Astronomia nova a
lui Johannes Kepler, publicată în 1609. El a concluzionat, pe baza observațiilor lui Tycho
Brahe asupra orbitei lui Marte, că orbitele planetei sunt eliptice. Această rupere de gândirea
antică se petrece în timp ce Galileo propune legi matematice abstracte pentru mișcarea
obiectelor. Este posibil (sau nu) să fi făcut faimosul experiment de a arunca două bile de tun
de greutăți diferite din turnul Pisa, arătând că ambele au lovit pământul în același timp.
Realitatea acelui experiment special este contestată, însă el a efectuat experimente prin
rularea bilelor pe un plan înclinat. Teoria sa despre mișcarea accelerată a fost derivată din
rezultatele unor astfel de experimente și formează o piatră de temelie a mecanicii clasice.
Sir Isaac Newton (1643–1727), o figură influentă în istoria fizicii și ale cărui trei legi ale mișcării stau la
Newton și-a întemeiat principiile filosofiei naturale pe trei legi ale mișcării: legea inerției, a
doua sa lege a accelerației și legea acțiunii și reacțiunii. Atât a doua, cât și a treia lege a lui
Newton au primit tratamentul științific și matematic adecvat în Philosophiæ Naturalis Principia
Mathematica. Legile se disting de încercările anterioare de a explica fenomene similare,
încercări care au fost fie incomplete, incorecte, fie au propus o expresie matematică inexactă.
Newton a enunțat, de asemenea, principiile conservării impulsului și a momentului cinetic. În
mecanică, Newton a fost, de asemenea, primul care a furnizat prima formulare științifică și
matematică corectă a gravitației în Legea atracției universale. Combinația dintre legile de
mișcare și gravitație ale lui Newton oferă descrierea cea mai completă și cea mai exactă a
mecanicii clasice. El a demonstrat că aceste legi se aplică atât obiectelor cotidiene, cât și
obiectelor cerești. În special, el a obținut o explicație teoretică a legilor lui Kepler de mișcare a
planetelor.
Cea mai mare contribuție a lui Hamilton este probabil reformularea mecanicii newtoniene, numită
astăzi mecanică hamiltoniană.
Note[modificare | modificare sursă]
1. ^ The notion of "classical" may be somewhat confusing, since this term usually refers to
the era of classical antiquity in European history. While many discoveries within
the mathematics of that period are applicable today and of great use, much of the
science that emerged from that time has since been superseded by more accurate
models. This in no way detracts from the science of that time as most of modern physics
is built directly upon those developments. The emergence of classical mechanics was a
decisive stage in the development of science, in the modern sense of the term. Above
all, it is characterized by an insistence that more rigor be used to describe the behavior
of bodies. Such an exacting foundation is only available through mathematical treatment
and reliance on experiment, rather than speculation. Classical mechanics established a
way to predict the behavior of objects in a quantitative manner and ways to test these
predictions through carefully designed measurement. The emerging globally cooperative
endeavor provided increased scrutiny and testing of both theory and experiment. This
remains a key factor in establishing certainty in knowledge and in bringing it to the
service of society. History shows how closely the health and wealth of a society depend
on nurturing this investigative and critical approach.
Referințe[modificare | modificare sursă]
1. ^ Knudsen, Jens M.; Hjorth, Poul (2012). Elements of Newtonian Mechanics (ed.
illustrated). Springer Science & Business Media. p. 30. ISBN 978-3-642-97599-
8. Extract of page 30
2. ^ MIT physics 8.01 lecture notes (page 12) Arhivat în 9 iulie 2013, la Biblioteca
Congresului (PDF)