NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Termodinamica este o disciplină fundamentală care se ocupă de

studiul
şi transformarea energiei dintr-o forma în alta.
Sistemul termodinamic reprezintă un volum finit din spaţiu,
delimitat de
o suprafaţă reală sau ipotetică, aflat în interacţiune energetică şi de
substanţă (de masă) cu mediul exterior. Sistemele termodinamice
conţin un număr suficient de mare de particule elementare (atomi,
molecule, etc.) astfel încât la echilibru, fluctuaţiile parametrilor
particulelor să fie neglijabile. Tot ceea ce se găseşte înafara limitelor
(graniţelor, frontierelor) sistemului se numeşte mediu ambiant,
mediu inconjurator sau mediu exterior.

Sistemele termodinamice pot fi:

- sisteme închise, caracterizate prin faptul că nu schimbă materie
(substanţă sau
masă) cu mediul înconjurător;
- sisteme izolate, care nu schimbă energie (căldură şi/sau lucru mecanic)
cu mediul înconjurator;
- sisteme adiabatice, care nu schimbă căldură cu mediul înconjurător;
Sistem termodinamic
(S.T.) Mediu exterior
(M.E.) Mediu înconjurător (M.Î.)
Mediu ambiant (M.A.)
Graniţă (G) Frontieră (F)
Limită (L)
- sisteme rigide, care nu-şi modifică volumul şi forma (lucrul mecanic de
deformare este nul);
- sisteme omogene, care au în tot volumul aceeaşi constituţie.
- sisteme neizolate, care schimbă energie (căldură şi/sau lucru mecanic)
cu mediul înconjurător;
- sisteme deschise, care schimbă materie, implicit energie, cu mediul
înconjurător;
Starea sistemului termodinamic reprezintă totalitatea proprietăţilor
sistemului la un moment dat.
Starea de echilibru termodinamic reprezintă starea în care
proprietăţile sistemului nu variază în timp.
Procesul termodinamic sau transformarea de stare termodinamică
reprezintă interacţiunea dintre sistem şi mediul ambiant în urma căreia
are loc o modificare energetică a sistemului.
Mărimile care determină starea termodinamica a unui sistem se
numesc parametri (mărimi) de stare. Parametrii care pot fi măsuraţi
direct se numesc parametri fundamentali. În termodinamică, parametrii
fundamentali sunt: presiunea ( p ), volumul (V ) şi temperatura (T, t ).
Celelalte mărimi de stare, energia interna (U ), entalpia (H ), entropia (
S ) etc., se determină în funcţie de parametrii fundamentali. Valorile
parametrilor de stare depind numai de starea sistemului la un moment
dat şi nu sunt influenţaţi de starea sistemului în alt moment sau de
transformările de stare ale acestuia.
Presiunea este mărimea fizică scalară care măsoară intensitatea
forţei
normale pe o suprafaţă. În Sistemul Internaţional (SI), presiunea are
unitatea de masură newton pe metru pătrat [N/m2] iar în
termodinamică, această unitate de măsură este denumită pascal [Pa].
1 N/m2 ≡ 1 Pa
În relaţiile termodinamice, presiunea p se referă întotdeauna la
presiunea absolută: p = B + pman [Pa]
unde B este presiunea atmosferică (barometrică) iar pman este
presiunea manometrică.
Postulatul general al termodinamicii: Un sistem izolat, după un
anumit timp, ajunge întotdeauna la starea de echilibru termodinamic
intern şi nu poate ieşi niciodată de la sine din această stare. Un sistem
izolat, scos din starea de echilibru termodinamic intern, revine la
condiţiile stării iniţiale după un interval de timp numit timp de relaxare.
Postulatul de zero al termodinamicii: Două sisteme aflate în
echilibru
termodinamic cu al treilea se află în echilibru termodinamic între ele.
În baza
postulatului de zero, temperatura este proprietatea care determină
dacă un sistem
se afla sau nu în echilibru termodinamic cu alte sisteme.
Căldura reprezintă forma de schimb de energie dintre un sistem
termodinamic şi mediul exterior atunci când între cele două există o
diferenţă de
potenţial termic. Căldura se noteaza cu Q iar unitatea de măsură in SI
este joule
[J]. În sistemul tehnic, unitatea de măsură pentru căldură este
kilocaloria [kcal]:
1 kcal = 4.186,8 J = 4,1868 kJ
Căldura este o mărime de proces care depinde de drum şi care nu
admite diferenţială totală exacta
Capacitatea termică sau calorică a unui corp (a unui sistem) este
cantitatea de căldură necesară pentru ridicarea temperaturii corpului
respectiv cu
un grad. Capacitatea calorică este o mărime extensivă şi se noteaza cu
C
 Căldura specifică reprezintă capacitatea calorică a unităţii de
cantitate desubstanţă sau a unităţii de masă. În cazul în care se
raportează la kilomol ea poartă denumirea de căldură molară sau
capacitate termică molară şi se notează cu C, iar în cazul în care se
raportează la kilogram, poartă denumirea decăldură masică sau
capacitate termică masică şi se notează cu. Căldura se numeşte sensibilă
dacă primirea sau cedarea ei de către un sistem îi provoacă acestuia a
variaţie a temperaturii. În acest caz, cantitatea de
căldură se calculează cu următoarea relaţie:
unde m reprezintă masa sistemului, c este căldura specifică masică iar
dT
variaţia elementară de temperatură.
Căldura se numeşte latentă dacă primirea sau cedarea ei provoacă
corpului numai modificarea stării lui de agregare, temperatura
rămânând constantă.
Ql = mr [J]
unde r reprezintă căldura latentă specifică transformării de fază.
Convenţia de semne folosită în termodinamică consideră pozitivă
căldura
primită de un sistem şi negativă căldura cedată către mediul
înconjurător.

Lucrul mecanic de deformare exprimă schimbul de energie prin

acţiunea forţelor de presiune asupra suprafeţei deformabile a
sistemului termodinamic. Lucrul mecanic de deformare este pozitiv
dacă sistemul se dilată şi negativ dacă sistemul se contractă.

Lucrul mecanic de dislocare reprezintă lucrul mecanic necesar

deplasării unui volum de fluid într-un sistem termodinamic deschis în
condiţii de presiune constantă. Lucrul mecanic de dislocare se
consideră pozitiv la intrarea fluidului în sistemul termodinamic şi
negativ la ieşirea fluidului din sistemul termodinamic analizat.

Lucrul mecanic tehnic sau lucrul mecanic util, reprezintă schimbul

total de energie realizat pe calea interacţiunii mecanice de un sistem
termodinamic deschis în cursul unei transformări de stare. Lucrul
mecanic total efectuat de un sistem termodinamic deschis este egal
cu suma dintre lucrul mecanic util (tehnic) si lucrul mecanic de
dislocare.
Energia internă este energia stocată într-un corp aflat într-o
stare
termodinamică dată şi reprezintă suma tuturor energiilor particulelor
din sistem.
Entalpia este o mărime de stare extensivă care exprimă nivelul
energetic al unui sistem termodinamic şi care se defineşte prin
următoarea relaţia matematică.

Principiul 2
Principiul II al termodinamicii precizează sensul şi măsura în care
poate
avea loc transformarea căldurii în lucru mecanic şi invers.
Principiului II al termodinamicii a fost enunţat în mai multe moduri,
printre care:
Enunţul lui Carnot: Căldura nu poate să treacă de la sine (în mod
natural) de la un corp mai rece la un corp mai cald.

Enunţul lui Kelvin-Planck: Este imposibil de realizat o maşină termică

funcţionând ciclic şi având ca unic efect preluarea căldurii de la o singură
sursă şi transformarea acesteia în lucru mecanic.
Rezultă că funcţionarea unei maşini termice necesită prezenţa a două
surse de temperaturi diferite, iar experienţa arată că numai o parte
din căldura primită de la sursa caldă se transformă în lucru mecanic,
restul fiind cedată sursei reci.
Enunţul lui Clausius: Este imposibil de realizat o maşină termică
funcţionând ciclic şi având ca unic efect trecerea căldurii de la o sursă de
temperatură mai scăzută la alta de temperatură mai ridicată.

Este imposibil de realizat un perpetum mobile de speţa a II-a (o maşină

termică care să preia căldura de la o singură sursă şi să o transforme
integral în lucru mecanic). Lucrul mecanic poate fi transformat
integral în căldură, în timp ce transformarea inversă este întotdeauna
parţială, randamentul acesteia fiind în funcţie de temperaturile
surselor.

Ciclul Carnot reprezintă ciclul reversibil al unei maşini termice

care
lucrează între două surse de căldură având temperaturile TM şi Tm şi
care are randamentul maxim. Ciclu Carnot nu depinde de natura
fluidului de lucru şi este compus din patru procese reversibile.

Ciclul Carnot, fiind reversibil, poate fi parcurs şi în sens invers. Se

obţine astfel ciclul Carnot inversat, care este ciclul ideal de funcţionare
al unei instalaţii frigorifice sau al unei pompe de căldură. Ciclul Carnot
inversat este compus din următoarele procese

Principiul 3 :
 Exergia şi anergia reprezintă componente ale energiei. Exergia
este acea parte a energiei care poate fi transformată integral în altă
formă de energie, în timp ce anergia este netransformabilă

Exergia şi anergia căldurii. Se consideră o maşină termică

funcţionând ciclic şi care produce lucru mecanic. Sursa rece este
reprezentată de mediul înconjurător iar procesele se consideră
reversibile.

Pierderile de exergie au loc în cadrul proceselor ireversibile şi

reprezintă partea de exergie transformată în anergie.

Ireversibilitatea externă este cauzată de faptul că schimbul de

căldură
are loc la diferenţe finite de temperatură. Ca exemplu, se analizează
transferul căldurii dintre doi agenţi termici prin peretele unui
schimbător de căldură.
 GAZE IDEALE (PERFECTE)

Gazul ideal sau perfect reprezintă un gaz ipotetic având

următoarele caracteristici:
- distanţa dintre molecule este mult mai mare decât dimensiunile
acestora;
- forţele intermoleculare sunt neglijabile;
- numărul total de molecule este foare mare;
- volumul unei molecule este neglijabil în comparaţie cu volumul
ocupat de gaz;
- mişcarea moleculelor este rectilinie, uniformă şi haotică;
- ciocnirea moleculelor este perfect elastică.

Legea Boyle-Mariotte: Dacă temperatura unui gaz rămâne

constantă,atunci presiunea acestuia variază invers proporţional cu volumul
ocupat de gaz

Legea Gay-Lussac: Dacă presiunea unui gaz rămâne constantă, atunci

volumul ocupat de acesta variază direct proporţional cu temperatura absolută a
gazului.
 Legea lui Charles: Dacă volumul ocupat de un gaz rămâne constant,
atunci presiunea acestuia variază direct proporţional cu temperatura absolută a
gazului.

Legea lui Avogadro: În aceleaşi condiţii de presiune şi temperatură,

volume egale de gaze conţin acelaşi număr de molecule.

Ecuaţia termică de stare (ecuaţia lui Clapeyron) reprezintă o

relaţie între parametrii fundamentali de stare, valabilă pentru toate
gazele ideale, care poate
fi exprimată pe baza legii lui Avogadro: pV =RT
unde V reprezintă volumul molar iar R constanta universală a gazelor
ideale.
Procesul adiabatic se desfăşoară fară schimb de căldură între
sistem şi
mediul înconjurător.
Procesul politropic se desfăşoară atât cu schimb de căldură cât şi
cu
efectuare de lucru mecanic.
Amestecurile de gaze perfecte reprezintă mai multe gaze (numite
componente) care ocupă acelaşi volum, nu reactionează chimic între
ele şi se comportă ca un gaz ideal.
Legea lui Dalton: Presiunea amestecului este egală cu suma
presiunilor parţiale ale tuturor gazelor componente.
Legea lui Amagat: Volumul amestecului este egal cu suma
volumelor parţiale ale tuturor gazelor componente.
 COMPRESOARE CU PISTON

Compresoarele, ca şi ventilatoarele şi suflantele, sunt maşini

termice consumatoare de lucru mecanic care au rolul de a ridica
presiunea (de a comprima) şi de a transporta gazele şi vaporii.
xRaportul dintre presiunea de refulare şi cea de aspiraţie se numeste
raport de comprimare sau grad de comprimare
Gradul de comprimare diferă în funcţie de tipul maşinii termice
astfel:
- pentru ventilatoare, 1,01 ≤π < 1,02
- pentru suflante, 1,02 ≤π < 3,5
- pentru compresoare, 3,5 ≤π < 100
- pentru hipercompresoare, 100 ≤π < 500
După principiul de funcţionare, compresoarele se clasifică în
compresoare volumice şi compresoare dinamice.

Compresoarele volumice realizează comprimarea prin micşorarea

volumului ocupat de gaz pană la atingerea presiunii de refulare, după
care, gazul este evacuat. Compresoarele volumice pot fi cu piston,
rotative sau elicoidale.
 Compresoarele dinamice realizează comprimarea în două etape:
mai întâi are loc creşterea energiei cinetice într-un rotor cu palete şi
apoi aceasta este transformată în energie potenţială de presiune.
Compresoarele dinamice pot fi centrifugale sau axiale.
În funcţie de regimul de lucru, compresoarele pot funcţiona
discontinuu (cele cu piston) sau continuu (cele rotative, centrifugale
sau axiale).

Compresorul teoretic cu piston este alcătuit dintr-un cilindru

prevăzut cu supape de aspiraţie şi refulare, în interiorul căruia se
deplasează rectiliniu un piston în următoarele ipoteze simplificatoare:
- nu există frecare între piston şi cilindru;
- inerţia pistonului este nulă;
- volumul spaţiului mort, Vm , necesar montării şi funcţionării
supapelor, se
neglijează astfel încât volumul de gaz aspirat este egal cu cilindreea,
Vc ;
- presiunea gazului rămâne constantă în procesele de aspiraţie şi de
refulare.

Compresorul tehnic cu piston, se deosebeşte de cel teoretic prin

faptul că nu se mai neglijează spatiul mort, rezultând o cursa mai
scurtă a pistonului şi umplerea cilindrului cu o cantitate mai mică de
gaz. Ciclul de funcţionare cuprinde următoarele procese: comprimare
politropică, refulare izobară, destindere politropică şi aspiraţie
izobară.

Gradul de umplere scade odată cu creşterea raportului de

comprimare.
 Raportul de comprimare atinge valoarea maximă atunci când
gradul de umplere devine zero, caz în care atât volumul de gaz aspirat
cât şi cel refulat se anulează.
Compresorul tehnic consumă un lucrul mecanic mai mic decât
compresorul teoretic echivalent, dar şi volumul aspirat de gaz este
mai mic. Pentru volume aspirate egale, lucrurile mecanice consumate
sunt egale.
Existenţa spaţiului mort reduce volumul de gaz aspirat dar nu măreşte
lucrul mecanic consumat pentru comprimare.

Compresorul multietajat funcţionează în mai multe trepte, cu

răcire intermediară a gazului, obţinând astfel presiuni de refulare
ridicate şi eliminând următoarelor dezavantaje ale compresorului într-
o treaptă:
- temperatura gazului refulat este limitată de temperatura maximă
admisă a uleiului de ungere;
- temperatura ridicată impune măsuri speciale de etanşare şi costuri
ridicate;
- consumul de energie este mare şi deci costurile de funcţionare sunt
ridicate.
După comprimarea în prima treaptă, gazul este răcit izobar pană la
temperatura de aspiraţie iniţială şi apoi comprimat în treapta a doua
şi stocat într-un rezervor.

Randamentele caracteristice ale unui compresor tehnic ţin seama

de consumul suplimentar de lucru mecanic care apare în funcţionarea
reală a acestuia. Deoarece deschiderea şi închiderea supapelor nu se
realizează instantaneu, acestea generează pierderi de presiune prin
laminare la aspiraţia şi refularea gazului. Datorită diferenţei dintre
temperatura gazului aspirat şi cea a
cilindrului, exponentul politropic variază pe tot parcursul comprimării
şi al destinderii. În plus, existenţa spaţiului mort, a pierderilor prin
neetanşeităţi şi a frecărilor, fac ca volumul real de gaz aspirat să fie
mai mic decât cel teoretic. Randamentul unui compresor cu
funcţionare reală este dat de raportul dintre lucrul mecanic consumat
în cazul ideal în care procesul de comprimare ar fi reversibil şi cel real,
atunci când comprimarea este ireversibililă

PROCESE DE ARDERE

La baza studiului termodinamic al proceselor de ardere stau cele

trei principii ale termodinamicii:
- Principiul I, care serveşte la stabilirea bilanţului termic al arderii şi la
determinarea cantităţilor de oxigen şi gaze de ardere şi a căldurii de
ardere.
- Principiul II, care serveşte la precizarea sensului de desfăşurare a
procesului şi la determinarea pierderilor de energie. Arderea este un
proces ireversibil, cu creştere de entropie.
- Principiul III, care serveşte la stabilirea scării de disociere a
produselor rezultate în urma arderii.

Combustibilii sunt substanţe, în general de provenienţă organică,

care prin ardere, în prezenţa oxigenului, dezvoltă căldură şi care pot fi
folosite drept surse de energie termică. În compoziţia combustibililor
intră elemente chimice combustibile (carbonul C , hidrogenul H , sulful
S ) şi compuşi ai acestora (hidrocarburile Cm Hn , acetilena C2 H2 ,
hidrogenul sulfurat H2 S ), precum şi necombustibile (azotul N ,
oxigenul O, apa W şi cenuşa A, care reprezintă totalitatea materiilor
minerale solide rezidente în compoziţia
combustibilului la temperaturi mai mari de 800°C).
Combustibilii se clasifică după starea lor de agregare în combustibili
solizi, lichizi şi gazoşi. La rândul lor, aceştia pot fi combustibili
naturali, artificiali şi sintetici.

Combustibilii solizi naturali au în compoziţia lor carbon, hidrogen,

sulf, azot, oxigen, apă şi cenuşă. Exemple: lemnul, cărbunii minerali:
turba, huila, antracitul, mangalul.
Combustibilii lichizi prezintă avantaje mari în ceea ce priveşte
transportul, depozitarea şi arderea lor. Cei mai utilizaţi sunt păcura,
combustibilul lichid uşor (de calorifer), motorina şi benzina. Păcura
este un amestec de hidrocarburi grele care rezultă în urma fracţionării
ţiţeiului şi a separării hidrocarburilor uşoare (motorina şi benzina).
Combustibilul lichid uşor se obţine prin diluarea păcurii şi a
reziduurilor obţinute la distilarea ţiţeiului.
Combustibilii gazoşi pot fi naturali (gaze naturale de zăcământ, cu
un conţinut de metan de peste 98%) sau artificiali, obţinuţi în urma
unor procese chimice şi tehnologice.
Arderea combustibililor reprezintă o reacţie chimică exotermă de
oxidare violentă prin care elementele combustibile se combină rapid
cu oxigenul iar căldura dezvoltată este preluată de produsele de
ardere (gazele de ardere şi cenuşa).
Spaţiul special amenajat în care are loc arderea combustibililor se
numeşte cameră de ardere sau focar.
Flacăra reprezintă zona incandescentă, mai mult sau mai puţin
luminoasă, care se datorează în principal arderii substanţelor volatile
conţinute în combustibili. Anumiţi combustibili solizi (ex. antracitul,
mangalul) ard fără flacără datorită conţinutului redus în substanţe
volatile.
Pentru declanşarea procesului de ardere, combustibilul trebuie să
ajungă la o anumită temperatură denumită temperatură de aprindere, şi
care are valori cuprinse între 185°C pentru hârtia de ziar şi 800°C
pentru carbon pur.
În funcţie de viteza de propagare a frontului de ardere, procesele de
ardere se împart în:
- deflagraţie, pentru w < 30 m/s
- detonaţie, pentru 30 m/s ≤ w ≤ 200 m/s
- explozie, pentru w > 200 m/s
În termodinamica proceselor industriale se studiază numai procesele
de ardere lentă, şi anume deflagraţia.

În cazul în care avem un amestec de gaze combustibile,

cantităţile minime de oxigen, de aer şi de gaze de ardere se
calculează ţinând cont de participaţiile volumice ale gazelor
combustibile componente.

Căldura de reacţie reprezintă energia chimică a combustibililor, aflată

în stare latentă, care, în urma reacţiilor chimice de oxidare (a arderii),
se transformă în căldură preluată de gazele de ardere. Căldura de
reacţie, denumită
şi efectul termic al arderii, se determină din bilanţul termic al camerei
de ardere, în următoarele ipoteze simplificatoare:
- energia cinetică şi potenţială se neglijează în raport cu variaţia de
entalpie
- în timpul reacţiei de ardere nu se produce şi nu se consumă lucru
mecanic;
- combustibilul şi aerul necesar arderii au temperaturi egale.
În condiţii de ardere izobară şi în ipoteza răcirii gazelor de ardere până
la temperatura de introducere a aerului şi a combustibilului în camera
de ardere, căldura de reacţie corespunzătoare arderii unui metru cub
normal de combustibil gazos poartă denumirea de putere calorică sau
calorifică a combustibilului.

Combustibilii sunt caracterizaţi de două puteri calorifice, si

anume:
- Puterea calorifică inferioară, notată cu Hi , care reprezintă căldura de
reacţie corespunzătoare cazului în care apa din produsele de ardere
se găseşte în stare de vapori.
- Puterea calorifică superioară, notată cu Hs , care reprezintă căldura de
reacţie corespunzătoare cazului în care apa din produsele de ardere
se găseşte în stare condensata (de lichid).

Temperatura teoretică de ardere reprezintă temperatura maximă (ideală)

la care ar ajunge gazele de ardere dacă camera de ardere ar fi perfect
izolată
termic (adiabatică, fară pierderi de căldură). Temperatura teoretică de
ardere denumită şi temperatura de ardere adiabatică, se referă la o
ardere fară
disociere, având coeficientul de exces de aer egal cu unitatea (α =1)
şi temperaturile combustibilului şi aerului egale cu cea a mediului
ambiant.

SUBSTANŢE PURE

Substanţa pură este substanţa perfect curată a cărei compoziţie

nu este afectată de fenomene fizice de transfer de impuls, căldură şi
masă. În natură, substanţele pot exista în 3 stări de agregare: solidă,
lichidă şi gazoasă.
Faza reprezintă o porţiune omogenă dintr-un sistem, despărţită
de restul acestuia printr-o suprafaţă de separaţie în care proprietăţile
se modifică discontinuu sau în salturi. Pentru o substanţă pură,
numărul fazelor este egal cu cel al stărilor de agregare.
Componentul reprezintă fiecare dintre substanţele pure care
alcătuiesc un sistem şi între care nu au loc reacţii chimice.
Într-un sistem multicomponent, numărul fazelor poate fi egal sau mai
mare decât cel al stărilor de agregare. De exemplu, amestecul dintre
apă şi ulei reprezintă două faze care coexistă într-o singură stare de
agregare (lichidă).
Regula fazelor sau regula lui Gibbs precizează că într-un sistem
multicomponent, numărul fazelor nu poate depăşi cu mai mult de 2
numărul componenţilor sistemului.
 Trecerea de la o stare de agregare a unei substanţe pure la alta
se face prin primire sau cedare de căldură şi prin salturi ale entalpiei
specifice. Entalpia specifică a unei substanţe pure are cele mai mari
valori atunci când substanţa se află în stare gazoasă, valori medii
pentru starea lichidă şi cele mai mici pentru starea solidă. Topirea,
vaporizarea şi sublimarea sunt procese endoterme în
care substanţa primeşte căldură şi care presupun ruperea unor
legături între molecule, în timp ce solidificarea, condensarea şi
desublimarea sunt procese exoterme, cu degajare de căldură.
Fazele pot fi reprezentate în diagrama presiune-temperatură, p −T ,
prin zone sau regiuni separate de curbe de saturaţie. Aceste curbe
reprezintă stări de echilibru între fazele învecinate, pentru care poate
fi scrisă o relaţie de dependenţa între presiune şi temperatură, p = f (T
). Curba care separă zona fazei solide de cea a fazei lichide se
numeşte curbă de topire, curba care separă zona fazei lichide de cea
fazei gazoase se numeşte curbă de vaporizare, iar curba care separă
zona fazei solide de cea a fazei gazoase se numeşte curbă de
sublimare. Punctul în care se unesc cele trei curbe de saturaţie şi deci
în care coexistă toate cele trei faze, se numeşte punct triplu. Faza
lichidă şi cea gazoasă pot coexista în echilibru numai până la un
punct maxim, numit punct critic. Atunci când o substanţă se află la
presiuni mai mari decât cea a punctului critic, nu se mai poate face o
distincţie între faza lichidă şi cea gazoasă. În acest caz, dacă
temperatura este sub cea critică, substanţa se află în starea de lichid
compresibil iar dacă temperatura depăşeşte valoarea critică, în starea
de de fluid supercritic. Starea gazoasă a unei substante pure care se
află în apropierea curbei de saturaţie, la temperatură mai mică decât
cea critică, poartă denumirea de vapori. Pentru temperaturi mai mari
şi presiuni mai mici decât valorile critice, substanţele pot fi
considerate gaze ideale.
În cazul apei, punctul triplu se află la presiunea de 611,3 Pa şi
temperatura
de 0,01°C (273,16 K), iar punctul critic la presiunea de 22,08 MPa şi
temperatura de 374,13°C (647,28 K).

Starea unei substanţe aflate în fază lichidă la temperatura de

saturaţie, poartă numele de lichid saturat. Vaporii unei substanţe care
se află la starea de saturaţie se numesc vapori saturaţi. Amestecul
bifazic, în echilibru, dintre lichidul saturat şi vaporii saturaţi poartă
numele de vapori umezi. Lichidul aflat la o temperatură inferioară celei
de saturaţie, în apropierea curbei de vaporizare, se numeşte lichid
subrăcit. Vaporii aflaţi la o temperatură superioară celei de saturaţie,
în apropierea curbei de vaporizare, se numesc vapori supraîncălziţi.
Ecuaţia termică de stare a unei substanţe pure, reprezintă o
relaţie între parametrii fundamentali: presiune, volum specific şi
temperatură. Ea poate fi scrisă sub următoarea formă generală:

f (p, v,T ) = 0

În cazul unor substanţe precum agenţii termici şi cei frigorifici, ecuaţia

termică de stare este complicată şi de aceea, pentru determinarea
proprietăţilor termodinamice (volumul specific, densitatea, entalpia
specifică, entropia specifică, căldura latentă), este convenabil să se
utilizeze tabele cu valori în
funcţie de presiune şi/sau temperatură. În mod frecvent, se utilizează
două tipuri de tabele, şi anume:
a) pentru starea de saturaţie, în care mărimile sunt date în funcţie de
temperatura sau presiunea de saturaţie, şi
b) pentru lichid subrăcit şi pentru vapori supraîncălziţi, în care, pentru
o anumită presiune, mărimile sunt date în funcţie de temperatură.
Pentru substanţele aflate la starea de saturaţie lichid-vapori, mărimile
termodinamice corespunzătoare lichidului saturat se notează cu prim
('), iar cele corespunzătoare vaporilor saturaţi se notează cu secund
(").

Căldura latentă reprezintă cantitatea de căldură necesară unui

kilogram de substanţă pentru a trece dintr-o stare de agregare în alta.
În funcţie de proces, căldura latentă poate fi primită sau cedată şi
preia numele procesului respectiv.
Exemple: căldură latentă de vaporizare, căldură latentă de
condensare, etc. Căldura latentă necesară unei transformări de stare
este egală şi de semn contrar cu cea necesară transformării inverse.

Ecuaţia Clapeyron-Clausius reprezintă funcţia analitică a curbei

de saturaţie exprimată ca o relaţie între parametrii de stare.
Se consideră un ciclu Carnot elementar, având toate procesele în
zona vaporilor umezi (sub clopot).

AERUL UMED

Aerul umed reprezintă un amestec de gaze aflat în stare de

echilibru termodinamic, compus din aer uscat (în principal azot şi
oxigen) şi vapori de apă. În anumite condiţii, vaporii de apă pot
condensa în picături (la temperaturi mai mari decât cea a punctului
triplu: tt = 0,01°C sau Tt = 273,16 K), formând ploaie sau ceaţă
(dispersie de picături fine) sau se pot transforma în fază solidă
(la temperaturi mai mici decât cea a punctului triplu) formând
ninsoare (fulgi de zăpadă) sau grindină (particule de gheaţă).

Parametrii de stare caracteristici ai aerului umed sunt: umiditatea

relativa ϕ , umiditatea absolută (conţinutul de umiditate) x , gradul de
saturaţie ψ , masa molară M, densitatea ρ , entalpia specifică h ,
temperatura punctului de rouă tr şi temperatura de saturaţie
adiabatică (temperatura termometrului umed) tw .

Umiditatea relativă se poate exprima şi în procente şi ia valori între

0% pentru aerul uscat şi 100% pentru aerul saturat cu vapori de apă.
În multe cazuri practice, presiunea parţială a vaporilor de apă se
calculează în funcţie de umiditatea relativă şi de presiunea de
saturaţie, care depinde numai de temperatură

Umiditatea absolută sau conţinutul de umiditate, reprezintă

cantitatea de
vapori de apă conţinută într-un kilogram de aer uscat

Gradul de saturaţie, reprezintă raportul dintre conţinutul de

umiditate
efectiv şi conţinutul de umiditate maxim (la starea de saturaţie)
corespunzător aceleiaşi temperaturi

Temperatura de saturaţie adiabatică, reprezintă temperatura de

condensare a vaporilor de apă din aerul umed într-un proces de răcire
izobar şi adiabatic

Diagrama h-x (Mollier) este construită pentru o anumită valoare a

presiunii totale, în axe oblice, având unghiul astfel ales încât izoterma
de 0°C să fie orizontală. Valorile umidităţii absolute de pe axa
înclinată sunt proiectate pe orizontală. Izentalpele sunt drepte
paralele oblice iar izotermele formează un fascicul divergent de drepte
în sensul de creştere al umiditătii absolute.
Procesele fundamentale cu aer umed sunt: încălzirea, răcirea,
amestecul
şi umidificarea.
Încălzirea aerului umed se realizează în schimbătoare de căldură
numite baterii de încălzire. În timpul procesului, conţinutul de
umiditate al aerului umed rămâne constant ( x = const.). Agentul
termic de încălzire (agentul primar) poate fi apa caldă, aburul de joasă
presiune, gazele de ardere, etc.
Răcirea aerului umed se realizează în baterii de răcire în care agentul
derăcire (agentul secundar) poate fi apa răcită, saramurile,
amoniacul, freonii, hidrocarburile, etc. Schema este asemănătoare cu
cea a bateriei de încălzire.
Procesul se desfăşoară la conţinut de umiditate constant

Amestecul a două debite de aer umed, având stări diferite, se

realizează în camere de amestec.
Umidificarea aerului umed se realizează în camere de umidificare
prin pulverizare de apă sau injectare de abur.

GAZE REALE ŞI VAPORI

Ecuaţiile de stare caracteristice gazelor reale ţin cont de
particularităţile acestora. Din punct de vedere molecular, gazele reale
au un comportament diferit faţă de gazele ideale şi deci nu respectă
legile gazelor perfecte. Produsul dintre presiune şi volumul specific,
care la gazele ideale depinde numai detemperatură, în cazul gazelor
reale variază şi în funcţie de presiune. Această
variaţie poate fi exprimată prin utilizarea ecuaţiei termice de stare
corectată: p v = z RT
Ecuaţia de stare Van der Waals redă cu suficienţă acurateţe
comportareagazelor reale, în schimb valorile prezintă abateri
importante, si deci nu poate fi utilizată pentru calculul proprietăţilor
termodinamice ale gazelor reale.

Vaporii reprezintă substanţe aflate în starea de agregare

gazoasă în apropierea stării de saturaţie (lichid-gaz sau solid-gaz).
Vaporii de apă poartă numele de abur. Producerea vaporilor la
presiune constantă se realizează prin primirea unei cantităţi suficiente
de căldură. Stările termodinamice caracteristice producerii vaporilor
sunt următoarele:
1. lichid subrăcit, la temperatură inferioară celei de saturaţie;
2. lichid saturat, la temperatura de saturaţie;
3. vapori umezi (amestec bifazic de lichid saturat şi vapori saturaţi
uscaţi), la temperatura de saturaţie;
4. vapori saturaţi uscaţi, la temperatura de saturaţie;
5. vapori supraîncălziţi, la temperatură superioară celei de saturaţie.

Producerea vaporilor sau generarea vaporilor se realizează în

generatoare de vapori sau cazane, care au, în general, trei părţi
componente: economizor (preîncălzitor), vaporizator (fierbător) şi
supraîncălzitor.
Procesele termodinamice caracteristice sunt următoarele:
1-2: proces izobar de preîncălzire
2-3: proces izobar-izoterm de vaporizare (fierbere)
3-4: proces izobar de supraîncălzire a vaporilor.

Destinderea vaporilor este un proces adiabatic care are loc in

turbinecuplate direct cu generatoare electrice.

Condensarea vaporilor este un proces izobar şi izoterm în care vaporii

saturaţi uscaţi se transformă în lichid saturat

Subrăcirea lichidului este un proces izobar care se realizează în

schimbătoare de căldură în care lichidul saturat este răcit la o
temperatură inferioară celei de saturaţie, denumită temperatură de
subrăcire.

TURBINE CU GAZE ŞI VAPORI

Turbinele cu gaze sunt utilizate în aviaţie, în marină, în transportul

feroviar şi parţial la centralele termice de mare putere. Randamentul
lor este ridicat, realizează puteri mari şi au dimensiuni relativ scăzute.
Turbinele cu gaze sunt de două tipuri: cu ardere la presiune constantă
şi cu ardere la volum constant.
Turbinele cu gaze cu ardere izobară au camera de ardere astfel
realizată încât procesul de ardere are loc la presiune constantă.
Compresorul, pompa decombustibil, turbina şi generatorul electric
sunt montate pe acelaşi arbore.
Gazele produse în camera de ardere sunt destinse în turbină iar
evacuarea lor în atmosferă se consideră convenţional echivalentă cu
cedarea izobară a căldurii către sursa rece.
Turbinele cu gaze cu ardere izocoră sau cu explozie, au o
construcţie mai complicată decât cele cu ardere izobară, camera de
ardere fiind prevăzută cu supape şi bujie electrică pentru aprinderea
combustibilului.

Turbinele cu vapori sunt maşini termice care, în cele mai multe cazuri,
utilizează aburul ca agent de lucru, deoarece are următoarele
avantaje:
- răspândire mare în natură;
- preţ de cost redus;
- capacitate calorică ridicată;
- dimensiuni reduse ale instalaţiilor şi conductelor;
- nu arde şi nu întreţine arderea.
Maşinile termice cu abur reprezintă instalaţii ciclice complexe în care
aburul este produs în cazan (generator), lucrul mecanic tehnic se
realizează în turbină, căldura se elimină în condensator iar apa este
readusă la presiunea de lucru de o pompă sau, în cazul unei
condensări incomplete, de un compresor.

Ciclul Carnot al instalaţiilor de turbine cu abur poate fi realizat în

zona vaporilor umezi şi este compus din două izoterme şi două
adiabate reversibile. Vaporii saturaţi uscaţi produşi în generatorul de
abur se destind adiabatic reversibil în turbină, după care sunt
condensaţi parţial în condensator pâna la starea la care entropia
specifică ajunge la valoarea lichidului saturat care este introdus în
generator de un compresor.

Randamentul termic al ciclului Carnot are valori scăzute datorită

limitării temperaturii aburului la intrarea în turbină la valoarea de
saturaţie.
Supraîncălzirea aburului nu este posibilă la ciclul Carnot deoarece
procesul este neizoterm.Compresorul aspiră vaporii umezi pe care îi
comprimă până la lichefiere,volumul specific al acestora reducându
se de sute sau mii de ori.

Ciclul Rankine elimină dezavantajele ciclului Carnot prin

supraîncălzirea vaporilor de apă şi condensarea completă a acestora
până la starea de lichid saturat şi înlocuirea compresorului cu o
pompă având dimensiuni şi consum de lucru mecanic mult mai
reduse. Maşinile termice care funcţionează dupa ciclul
Rankine şi au ca unic scop producerea de energie electrică se numesc
Centrale Termo-Electrice (CTE). Calculul termic al CTE se referă la
determinarea debitelor de abur, de combustibil şi de apă de răcire.

Ciclurile mixte reprezintă cicluri combinate gaze-vapori, în care

treapta de înaltă temperatură este reprezentată de o turbină cu gaze
iar cea de joasă temperatură de o turbină cu abur. Potenţialul termic
al gazelor evacuate din turbina de gaze este folosit într-un schimbător
de căldură pentru producerea aburului.

METODE DE ÎMBUNĂTĂŢIRE
A RANDAMENTULUI TERMIC
 Îmbunătăţirea randamentului termic al ciclului Rankine se poate
face prin următoarele metode:
- creşterea presiunii aburului la generator;
- creşterea temperaturii aburului supraîncălzit;
- supraîncălzirea intermediară;
- utilizarea ciclurilor binare şi cu regenerare.
Creşterea presiunii aburului în generator are ca efect mărirea
lucrului mecanic tehnic produs prin destinderea aburului în turbină.

Creşterea temperaturii aburului supraîncălzit conduce la mărirea

lucrului mecanic tehnic produs prin destinderea aburului în turbină.
Valoarea maximă a temperaturii este în jurul valorii de 620°C si este
limitată de rezistenţa materialelor folosite.

Supraîncălzirea intermediară sau repetată se bazează pe

destinderea aburului în două sau mai multe trepte. În prima treaptă,
aburul se destinde în turbina de înaltă presiune până la o presiune
intermediară, după care este supraîncălzit şi apoi destins în turbina
de joasă presiune până la presiunea din condensator.

Ciclurile binare sau mixte se obţin prin cuplarea unui ciclu de

înaltă temperatură cu un ciclu de temperatură mai joasă. Agenţii
termici folosiţi pentru treapta de înaltă temperatură pot fi mercurul,
sodiul, potasiul sau amestecurile de sodiu şi potasiu iar pentru
treapta de joasă temperatură pot fi apa sau freonii
 Ciclurile cu regenerare se obţin prin preîncălzirea regenerativă a
apei de alimentare a cazanului pe seama unei părţi din aburul parţial
destins în turbină, preluat printr-o priză.

Centralele electrice de termoficare (CET) funcţionează cu cicluri

termodinamice specifice, denumite cicluri de termoficare
(cogenerare) şi produc simultan energie electrica si căldură. În cazul
centralelor termo-electrice (CTE) funcţionând după ciclul Rankine, în
condensator este cedată o cantitate importantă de căldură
inutilizabilă datorită nivelului scăzut al temperaturii (28 ... 35 °C).
Pentru eliminarea acestui dezavantaj, ciclurile de termoficare
utilizează o presiune mai ridicată de condensare a aburului destins în
turbină, obţinându-se creşterea temperaturii de saturaţie, care
permite recuperarea căldurii latente de condensare în scopuri
industriale sau de încălzire urbană.

În funcţie de natura turbinelor instalate, CET-urile se clasifică în:

- CET cu contrapresiune;
- CET cu vid înrăutăţit;
- CET cu condensaţie şi priză reglabilă

În CET-urile cu contrapresiune aburul se destinde în turbină până

la presiunea corespunzătoare temperaturii de utilizare la consumator,
întotdeauna superioară celei atmosferice ( p2 > patm = B). După
cedarea căldurii latente la consumator, condensul este colectat într-
un rezervor de condens
CET-urile cu vid înrăutăţit utilizează la condensator presiuni mai
ridicate (0,5 ... 0,9 bar) decât cele de la turbinele cu condensaţie
clasică. Rezultă deci temperaturi de saturaţie de 80 ... 90°C, ceea
permite încălzirea apei de răcire din condensator până la valori de 70
... 80°C. Producerea de energie electrică este limitată de sarcina
termică a consumatorului.

CET-urile cu condensaţie şi priză reglabilă permit producerea de energie

electrică independent de sarcina termică a consumatorului, pe toată
perioada anului. O parte din abur este prelevat la o presiune
intermediară (de priză) şi serveşte ca agent termic la consumator prin
condensare directă sau prin intermediul unui schimbător de căldură.
Restul aburului destins în turbină condensează în regim clasic. În
cazul în care sarcina termică a consumatoruluieste zero, turbina
lucrează în regim de condensaţie clasică. Dacă debitul de
condensaţie se anulează, turbina funcţionează în regim de
contrapresiune. În unele cazuri, consumatorul este legat la centrală
prin intermediul unui schimbător de căldură.

SOLUŢII BINARE

Soluţiile binare reprezintă amestecuri omogene bifazice (lichid şi

vapori) de două substanţe numite componenţi, care se formează în
urma procesului de dizolvare a componentului mai volatil (cu
temperatura normală de saturaţie mai scăzută), denumit dizolvat sau
solvit, în celălalt component (cu temperatura normală de saturaţie mai
ridicată), denumit absorbant, dizolvant sau solvent. Procesul este însoţit
de un efect termic iar separarea totală sau parţială a componenţilor
nu se poate realiza decât prin modificarea temperaturii şi/sau a
presiunii soluţiei.

Concentraţia masică a solvitului din amestec reprezintă raportul dintre

masa solvitului (dizolvatului) şi masa amestecului
Concentraţia molară a solvitului din amesctec reprezintă raportul dintre
numărul de moli ai solvitului (dizolvatului) şi numărul de moli ai
amestecului

Legea lui Raoult: Presiunea parţială a solvitului dintr-o soluţie diluată,

numită şi presiune osmotică, este egală cu produsul dintre concentraţia
sa molară şi presiunea vaporilor săi în stare pură, la echilibru
termodinamic cu soluţia binară.
Legea lui Henry: La temperatură constantă, masa de vapori dizolvată
(absorbită) de un solvent este proporţională cu presiunea parţială a
solvitului

Efectul termic al procesului de dizolvare are loc atunci când vaporii

solvitului sunt absorbiţi de solventul lichid şi se manifestă prin
apariţia unei cantităţi de căldură, denumită căldură de amestec, care
depinde de concentraţia solvitului.

Amestecul a două soluţii binare, având aceiaşi componenţi dar

concentraţii şi stări termodinamice diferite, se studiază prin analiza
simultană a ecuaţiilor de bilanţ de masă şi de bilanţ termic. Se
consideră amestecul a două soluţii binare frigorigene, pentru care
căldura de amestec este pozitiva
Vaporizarea şi condensarea soluţiilor binare. Se consideră o soluţie
binară care se încălzeşte la presiune constantă. Temperatura soluţiei
creşte până ajunge la starea de saturaţie, după care începe fierberea
şi formarea primelor bule de amestec de vapori având concentraţia
solvitului mai ridicată. Dacă se continuă introducerea de căldură, o
parte din soluţia lichidă vaporizează odată cu creşterea temperaturii,
formându-se o stare bifazică compusă din soluţie lichidă saturată mai
săracă (cu concentraţie în solvit mai mică) şi amestec de vapori
saturaţi uscaţi mai bogat, având concentraţie de solvit mai ridicată
decât cea a soluţiei iniţiale. Vaporizarea (fierberea) continuă cu
creşterea temperaturii până când ultima picătură de lichid din soluţia
binară se transformă în vapori saturaţi uscaţi iar concentraţia
solvitului din amestecul de vapri redevine egală cu cea iniţială a
soluţiei lichide. Dacă în continuare se introduce căldură, temperatura
amestecului de vapori creşte, vaporii devin supraîncălziţi iar
concentraţia solvitului rămâne constantă.

Coeficientul de circulaţie a soluţiei bogate reprezintă raportul dintre

debitul masic al soluţiei bogate şi debitul masic al amestecului de
vapori produşi
Căldura unitară masică a vaporizatorului se defineşte ca raportul dintre
puterea termică totală şi debitul masic al amestecului de vapori
produşi

Absorbţia amestecului de vapori saturaţi de către o soluţie binară

săracă subrăcită se realizează în absorbitoare. Căldura rezultată în
urma procesului este eliminată şi se obţine o soluţie bogată având
concentraţie masică a solvitului mai mare.
Căldura unitară masică a absorbitorului se defineşte ca raportul dintre
puterea termică totală şi debitul masic al amestecului de vapori
absorbiţi

Laminarea (reducerea presiunii) unei soluţii binare se realizeaza in

ventile de laminare. Procesul se desfăşoară la entalpie constantă
(izentalpic) şi fară modificarea concentraţiei masice

Rectificarea vaporilor saturaţi obtinuţi în urma procesului de distilare

are ca scop ridicarea concentraţiei masice a solvitului din amestecul
de vapori până în apropierea valorii maxime.

MAŞINI FRIGORIFICE

Maşinile frigorifice sunt maşini termice de lucru care au rolul de a

preluancăldura de la o sursă mai rece şi a o transmite unei surse mai
calde prin consum de lucru mecanic. Agentul termic, denumit agent
frigorific, parcurge un ciclu termodinamic inversat. După natura
agentului, maşinile frigorifice pot fi cu gaze sau cu vapori.
După modul în care se realizează puterea de acţionare, maşinile
frigorifice pot fi:
- cu compresie mecanică de vapori;
- cu absorbţie (cu compresie termochimică);
- cu ejecţie (cu compresor cu jet).
În funcţie de nivelul surselor de căldură, maşinile frigorifice se împart
în:
- instalaţii frigorifice, având ca scop răcirea unui spaţiu sau a unui
agent
intermediar prin evacuarea căldurii pe care o cedează mediului
ambiant;
- pompe de căldură, având ca scop încălzirea unui spaţiu sau a unui
agent
intermediar prin introducere căldurii preluate din mediul ambiant.
Instalaţia frigorifică cu compresie mecanică de vapori este compusă
din vaporizator, compresor, condensator, rezervor de lichid si ventil de
laminare. Răcirea se realizează prin amplasarea vaporizatorului direct
în spaţiul răcit sau folosind un agent intermediar.

Vaporii saturaţi uscaţi, produşi în vaporizator prin preluarea

căldurii de răcire, sunt comprimaţi adiabatic până la presiunea de
condensare. Vaporii supraîncălziţi obţinuţi sunt introduşi în
condensator unde se răcesc şi apoi condensează, cedând căldura
mediului ambiant. Lichidul saturat obţinut încondensator este colectat
în rezervorul de lichid şi apoi laminat izentalpic în ventilul de laminare
până la presiunea de vaporizare, după care ciclul se reia.

Puterea frigorifică reprezintă fluxul total de căldură preluat de la mediul

răcit de către agentul frigorific în procesul de vaporizare

Coeficientul de performanţă se defineşte ca raportul dintre puterea

frigorifică şi puterea consumată pentru antrenarea compresorului.
Îmbunătăţirea coeficientului de performanţă se poate realiza prin
introducerea după condensator a unui schimbător de căldură cu rolul
de a subrăci condensul saturat sau a unui recuperator de căldură care
realizează un schimb intern de căldură regenerativ având ca efect atât
răcirea condensului saturat cât şi supraîncălzirea vaporilor saturaţi
uscaţi inainte de intrarea în compresor.

Instalaţia frigorifică cu absorbţie funcţionează cu soluţii binare iar

compresorul mecanic este înlocuit de unul termochimic realizat dintr-
un circuit auxiliar compus din absorbitor, pompă, generator de vapori
şi ventil de laminare. Soluţiile binare cele mai utilizate sunt amoniac -
apă şi bromură de litiu - apă.

Vaporii de solvit (agentul frigorific) produşi în vaporizator prin preluarea

căldurii din spaţiul supus răcirii sunt introduşi în absorbitor şi absorbiţi de
soluţia săracă. Soluţia bogată rezultată este pompată în generatorul de vapori
unde vaporizează cu precădere agentul frigorific iar soluţia săracă rezultată este
laminată şi reintrodusă în absorbitor. Vaporii de agent frigorific produşi în
generator la presiune înaltă, condensează până la starea de lichid saturat în
condensator după care condensul este laminat în ventilul de reglare până la
presiunea de vaporizare. Vaporii umezi obţinuţi în urma laminării sunt introduşi
în vaporizator şi ciclul se reia. Spre deosebire de instalaţiile frigorifice cu
compresie mecanică, în care agentul frigorific era o substanţa pură, în cazul
instalaţiilor cu absorbţie, agentul frigorific este compus dintr-un amestec de
două substanţe, şi de aceea procesele izobare de condensare şi vaporizare sunt
neizoterme.

Coeficientul de performanţă al instalaţiei frigorifice cu absorbţie se

defineşte ca raportul dintre puterea frigorifică (sarcina termică a
vaporizatorului) şi puterea termică a generatorului de vapori.
 Pompele de căldură sunt maşini termice de lucru cu ciclu invers,
dar spre deosebire de instalaţiile frigorifice, întreg ciclul este situat
deasupra nivelului temperaturii mediului ambiant. În general,
schemele şi principiile de funcţionarea ale pompelor de căldură sunt
similare cu cele ale instalaţilor frigorifice.
Pompele de căldură pot fi utilizate la încălzirea unor incinte, la
ridicarea parametrilor agenţilor de termoficare (temperatură şi
presiune), la producerea de abur industrial, în procesele de uscare şi
dezumidificare, la distilarea şi rectificarea unor soluţii, etc.
Coeficientul de performanţă al pompei de căldură cu compresie
mecanică de vapori se defineşte ca raprtul dintre sarcina termică a
condensatorului şi
puterea consumată pentru antrenarea compresorului