Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Facultatea de Istorie
Tinică Bogdan, grupa H114

Dreptul de Ctitorie în Spațiul Românesc Medieval

Istoria ctitoriei începe odată cu actul de ctitorie, ce este manifestare de liberă voință, care
exprimă în modalități variate, o personalitate a ctitorului. O ctitorie poate să vorbească cât se
poate de expresiv despre cel care o dorește, o gândește și apoi trece la faptă, destinându-și o parte
mai mare sau una mai mare (depinde de construcție), pentru a ridica, a împodobi și înzestrării
acelei biserici, iar apoi întreținerii sale. Dacă ctitorirea este un act ce verifică și autentifică starea
socială a ctitorului și a neamului său, care poate să fie un adevărat marker, nu mai puțin ea
stabilește un contract prin care ctitorul își asumă datorii de ctitoria sa, iar aceasta acceptă
obligația de a oferi celui care i-a dat naștere serviciile specifice așteptate de la ea, adică asistența
spirituală prin toate împrejurările, ajutor material și, în final găzduirea rămășițelor pământești
între zidurile ei pentru odihna lor veșnică. Ctitorul pierde dreptul pentru a dispune în continuare
de bunurile dăruite ctitoriei sale, dar păstrează dreptul de îngropare și de controlare a destinelor
fundațiunilor sale, în cazul în care, în jurul bisericii, se va constitui un așezământ monahal. Acest
drept trece prin bărbați, dar și prin femei, mai ales când descendenții ctitorului vor păstra și
stăpânirea pământului pe care s-a putut ridica ctitoria respectivă1.
Dreptul de ctitorie în țările române a avut o largă aplicație. Acesta a fost cunoscut atât
sub forma scrisă a nomocanoanelor (adică o colecție de canoane bisericești) , cât și sub forma
consuetudinară (nescris, dar consacrat prin uz, prin datină). Practica întemeierii ctitoriilor s-a
dezvoltat sub protecția voievozilor, care s-au proclamat ocrotitori ai acestor acțiuni. Domeniile
întinse stăpânirilor au devenit treptat bisericile, mănăstirile, episcopiile și mitropoliile, datorită
sprijinului domniei feudale. Din actele ce privesc ctitoriile domnești rezultă că domnii Țării
Românești și Moldovei erau considerați continuatori unei vechi tradiție, ce cerea ca voievozii să
ridice fundații pioase2.
1
Ștefan S. Gorovei, Puterea. Ctitorii și genealogii- Anuarul Muzeului Național, Editura Universității ,,Ștefan cel
mare”, Suceava, 2018, p.77;
2
Gheorghe Cronţ, Dreptul de ctitorie în Ţara Românească şi Moldova. Constituirea şi natura fundaţiilor în Evul
Mediu, în SMIM, vol. IV, 1960, pp. 88-89;

1
 În documente, dania de închinare este desemnată sau numai prin cuvântul de danie sau
închinare sau prin primele două, folosite conjunct ori sinonimic. În secolul XVIII se întâlnesc tot
mai mult, chiar în traducerea actelor mai vechi, un cuvânt de origine greacă sub forma
de ,,afierosire”. Este o liberalitate care, după edictul de la Milan din anul 313, ce creează în sânul
bisericii oficializată și apoi legată de stat, un lăcaș de cult (care este o mănăstire sau biserică), ce
aveau calitatea de subiect de drepturi și obligații și purta numele de collegium. La limită, existau
și închinări laice, de simplă subordonare patronală sau seniorială, adică închinarea unei moșii
către domn, care o întărește în stăpânirea închinatului dăruitor a unui țăran către noul său stăpân
care îl vecinește împreună unde locuiește și care poate face parte din închinare. Nu toate
închinările erau lipsite de o contraprestație și nu toate duc la o aplicare simplă a dreptului
ctitoresc. Dar nu există ctitorie sau ctitorisire fără danie de închinare, fără afierosire, cel puțin
transmisă prin moștenire. Chiar închinările cele mai dezinteresat se făceau pentru mântuirea
sufletului, iertarea păcatelor și asigurarea vieții de dincolo, în general a unei familii. Expresia
de ,,drept ctitoresc” sau ,,drept ctitoricesc” este un drept de patronat de stil ortodox și se îmbine
cu o întemeiere sau fundare de așezământ. Dania de închinare și dreptul ctitoresc este instituția
cu cea mai largă origine bizantină. Dreptul de ctitoresc este un drept al proprietății rezultată din
închinare și din această zidire sau ,,fundare”, acolo unde ea intervenea. Proprietate care tindea
repede să devină din ce în ce mai autonomă, desprinsă de bunurile strict private ale ctitorului și
ale moștenirilor săi și legată în mod moral sau ctitoresc de posedantul dăruitor și închinător. Cu
contradicțiile existențe, autonomia ctitoriei față de propriul ei întemeietor nu va egala niciodată
pe a fundațiunii moderne față de fundatorul ei3.
Conform lui Igor Slava în lucrarea intitulată ,,Dreptul de ctitorie în Țările Române la
sfârșitul secolului al-XIV-lea- secolul al-XVI-lea: Tradiție Bizantină și specific local”, drepturile
și obligațiile ctitorului ar putea fi următoarele: distincții onorifice sub diferite forme, adică
dreptul de a fi slăvit, prin înscrierea numelui și al familiei la loc de vază și mântuiți prin
înscrierea într-un pomelnic, favoarea de a avea tablou votiv 4 (uneori reprezentat împreună cu
familia sa, privilegiul de a fi pietați și înmormântați în biserica din complexul monastic, dreptul
de a participa si de a supraveghea administrarea ctitoriei, precum și de a desemna pe conducătorii
acesteia, posibilitatea de a locui și a fi întreținuți de mănăstire în situații dificile pentru ei. De
3
Valentin Al. Georgescu, Bizanțul și instituțiile românești până la mijlocul secolului al-XVIII-lea, Editura
Academiei Republicii Socialiste România, București,1980, pp.154-155;
4
Tabloul votiv poate să însemne o pictură, ce este întâlnită la bisericile creștine, unde sunt reprezentați ctitorii
bisericii, ce oferă macheta bisericii;

2
asemenea, ce-l deosebea foarte bine pe ctitor este faptul că avea privilegiul de a i se oferi un loc
de onoare în biserică pentru rugăciune în adunările bisericești. Din multitudinea de drepturi
amintite aici, mai există și obligații, care le pot depăși pe primele. Cele mai importante din ele se
rezumau la ținerea într-o stare bună a lăcașelor și susținerea acestora materială, atât timp cât era
în viața ctitorului, dacă starea financiară le permite. O altă obligație pentru un ctitor este
supravegherea sau controlul administrări corecte a ctitoriei. Cei ce administrau lăcașul trebuiau
să vegheze asupra oficierii permanente a slujbelor divine în conformitate cu canoanelor
bisericești, pomenirea la slujbe a autorităților, a binefăcătorilor vii și morții, înzestrării mănăstirii
cu vasele, veșmintele și cărțile necesare, plata clericilor și slujbașilor și înmulțirea averilor5.
Cu privire de ctitorii formate în Moldova există informații că au fost doi boieri, care sunt
din timpul lui Ștefan cel Mare, au ridicat două biserici și doar în cazul unuia dintre ei s-au păstrat
două ctitorii. Acesta este Luca Arbure care le-a ridicat pentru curțile sale de la Arbure (1503) și
pentru cele de la Șipote (1507), care sunt din piatră. Pentru logofătul Ioan Tăutu, s-a păstrat doar
o biserică ridicată pentru curțile sale de la Bălinești (1499), dar se mai știe că tot el ar fi construit
și Mănăstirea Trestiana, unde nu s-a mai păstrat nimic din această ctitorie 6. Pentru Moldova s-a
stabilit Ștefan cel Mare ca cel mai mare ctitor moldovean. Astfel, două acte fac referință la
Mănăstirea Hangu din 1458 și Mănăstirea Căpriana din 1470, care au trecut în stăpânirea
călugărilor din Neamț. Alt ctitor moldovean este Petru Rareș, care a construit Mănăstirea
Moldovița în anul 1546, dar și Mănăstirea Sălăgeni, ce este o ctitorie călugărească, dăruite ei de
Ieremia, fost mare vistier7.
În Țara Românească sunt de asemenea ctitorii numeroase. Astfel, prin actul de la 1409-
1418, Mircea cel Bătrân înzestrează satul cu Mănăstirea Cozia, ctitoria construită de el. De
asemenea, Grigore Ghica, a construit mănăstirea și spitalul Pantelimon din București, pe data de
12 octombrie 1735 și se constată că în Țara Românească există concepția potrivit căreia tradiția
cerea domnilor să ridice ctitorii și să ocrotească pe cele existențe8.
În Moldova, domnii au avut conștiința acestei tradiții. Astfel, voi reaminti cea mai veche
consemnată documentare, mărturia lui Petru Mușat, care este cuprinsă în actul de la 1 mai 1384,
ce dăruiește unei biserici de la Siret, venitul cântarului din târg. De asemenea, acesta se declară
5
Igor Slava, Dreptul de ctitorie în Țările Române la sfârșitul secolului al-XIV-lea- secolul al-XVI-lea: Tradiție
Bizantină și specific local în Tyragetia, serie nouă, vol.1, nr.2, Istorie. Muzeologie, Chișinău, 2007, p.80;
6
Ștefan S. Gorovei, op.cit, p.79;
7
Igor Slava, op.cit, p.81;
8
Gheorghe Cronț, op.cit, pp.89-90;

3
următor al regilor și domnilor protectori de fundamente pioase. Se susține faptul că, pentru
domnul Moldovei concepția redată în actul său ar fi putut să fie inspirată mai curând din tradiția
regilor catolici din Ungaria decât din tradiția împăraților bizantini. Fiind posibilă și o inspirație
apuseană, nu trebuie exclusă nici influența principiilor și practicilor bizantine, exercitată prin
mijlocirea bisericii ortodoxe, deoarece întemeierea mitropoliei Moldovei are loc chiar în timpul
lui Petru Mușat, care a încercat să stabilească raporturi canonice cu patriarhia
constantinopolitană. Alexandru cel Bun, prin actul său la 16 septembrie 1408, hărăzind sate unei
biserici din târgul Roman, arată că ,,am făcut cu cugetul nostru bun și cu sfatul nostru și cu
obștea...pentru pomenirea domnilor de mai înainte, înaintașilor noștri”9.
În principatele române, receptarea dreptului ctitoresc începe și după anul 1453. În esența
lor, toate structurile pentru biserici, mănăstiri și diferite așezăminte pioase sunt valabile și în
dreptul ctitoresc românesc. Identitea privește și mentalitatea filantropică sau ctitorească și poziția
socială a ctitorului, a bisericii și a statului, precum și amestecul de drept popular și savant care se
constată în dreptul ctitoresc român. Locul dreptului ctitoresc în pravile este destul de redus și nu
apare din punct de vedere al tehnicii juridice, cu destulă claritate ca o ramură de drept
independent. Chiar în 1765 și 1766, în eforturile modernizatoare sistematice ale lui Mihail
Fotino, dispozițiile de drept ctitoresc sunt noțiunea generală care nu apare ca atare și rămân
împrăștiate fără ordine și fragmentar în diferite titluri ale cărții a treia, adică în cartea de drept
bisericesc general. Cu tehnica structurii ei alfabetice, Sintagma lui Matei Vlastares, dominantă în
receptarea bizantină până la începutul secolului al-XVII-lea, conținea numeroase dispoziții de
drept ctitoresc, ce confirmă doctrina oficială a bisericii ecumenice. Rolul ei în impactul dreptului
ctitoresc bizantin în principate nu poate fi subliniat îndeajuns. Succesul acestui impact se
oglindește în amploarea ctitoriilor și în vigoarea mentalității filantropice și ctitorești10.
Acum, întorcându-ne la mănastirile amintite de domnul profesor Ștefan Gorovei,
Mănăstirea Bălineşti, ctitoria logofătului Ioan Tăutu, care a fost ridicată pentru curţile sale spre
sfârşitul secolului al XV - lea (pisania are anul 1499). Istoria ei este legată de evoluţia stăpânirii
pământului de la Bălineşti, împărţit între urmaşii logofătului. Urmărirea acestei evoluţii, pe baza
documentelor existente (dintre care se mai menţionează faptul că biserica este de
piatră),îngăduie recompunerea destul de sigură a necropolei din interior. Constatarea că această
necropolă a fost funcţională până în veacul al XVII - lea coincide cu păstrarea proprietăţii în
9
Ibidem, p.90;
10
Valentina Al.Georgescu, op.cit, pp. 161-162;

4
mâinile urmaşilor prin bărbaţi ai marelui logofăt, până la Mihai (Drăgan) Tăutu, ajuns pârcălab
de Hotin prin anii 1620. După el, o parte a satului a trecut în stăpânirea familiei Paladi, care - şi
avea reşedinţa principală în cu totul altă parte a Moldovei, aşa încât a încetat să mai poarte de
grijă ctitoriei strămoşilor prin femei. Cu toate acestea, la 1721, cea dintâi reparaţie pe care o
avem documentar dovedită a bisericii s - a datorat unui boier grec care tocmai intra în stăpânirea
unei părţi din sat. Mănăstirea Văratic, care ţinea cealaltă parte, nu pare să se fi interesat de starea
jalnică în careajunsese biserica. Urmaşi ai ctitorului au mai stăpânit la Bălineşti până târziu
(familiile Ciomârtanşi Calcăntraur). Bisericile de la Zahareşti, Nemirceni, Antileşti înfăţişează
aceeaşi situaţie, susţinută fie prin documentele care dau curgerea proprietăţii, fie prin materialul
epigrafic.
Situaţia era identică şi în cazul ctitoriilor din oraşe, dreptul ctitoricesc exercitându - se şi
aici. Un exemplu edificator îl constituie biserica Sf. Dumitru Balş din Iaşi, care trece drept o
ctitorie a familiei Balş (acolo sunt îngropaţi membri din câteva generaţii ale acestui mare neam).
Ctitorul iniţial a fost, însă, un membru al familiei Bârlădeanu şi, prin metoda genealogică, s - a
putut demonstra că de la acesta dreptul de ctitorie a trecut la boierii Balş prin căsătoria
logofătului Gheorghe Balş cu fiica logofătului Zaharia Bârlădeanu, cel tăiat de Aron vodă în
159211.
În concluzie, putem considera că, dreptul ctitoresc reprezintă un lucru foarte important
pentru Evul Mediu, deoarece principala activitate în Evul Mediu poate să fie ridicarea bisercilor
sau a mănăstirilor, lucru pe care îl face, evident, un ctitor.

BIBLIOGRAFIE

1. Cronţ,Gheorghe, Dreptul de ctitorie în Ţara Românească şi Moldova. Constituirea şi

natura fundaţiilor în Evul Mediu, în SMIM, vol. IV, 1960;

11
Ștefan S.Gorovei, op.cit, pp. 81-82;

5
2. Georgescu, Valentin Alexandru, Bizanțul și instituțiile românești până la mijlocul
secolului al-XVIII-lea, Editura Academiei Republicii Socialiste România,
București,1980;
3. Gorovei, Ștefan Sorin, Puterea. Ctitorii și genealogii- Anuarul Muzeului Național,
Editura Universității ,,Ștefan cel mare” Suceava, Suceava, 2018;
4. Slava, Igor, Dreptul de ctitorie în Țările Române la sfârșitul secolului al-XIV-lea-
secolul al-XVI-lea: Tradiție Bizantină și specific local în Tyragetia, serie nouă, vol.1,
nr.2, Istorie. Muzeologie, Chișinău, 2007;