UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA”DIN

IAȘI
FACULTATEA DE ISTORIE

EDUCAȚIA ÎN LUMEA GREACĂ

REFERAT LA DISCIPLINA
ORIENTUL MIJLOCIU ȘI MEDITERANA ÎN
ANTICHITATE

COORDONATOR:
CONF. UNIV. DR. IULIAN MOGA

SUSȚINĂTOR:
Tinică Bogdan

1
CUPRINS

2
 INTRODUCERE

Istoria educaţiei în antichitate nu poate lăsa indiferentă cultura noastră modernă: ea evocă
originile directe ale propriei noastre tradiţii pedagogice. Noi suntem greco latini: esenţialul
civilizaţiei noastre a izvorât în întregime din civilizaţia lor; adevăr ce se verifică prin excelenţă în
sistemul nostru educativ. Bogata dezvoltare a civilizatiei medievale a condus după aceea
creştinătatea occidentală, mai ales începând cu secolul al XII-lea. la elaborarea unor institutii si
metode pedagogice foarte diferite şi cu adevărat originale Şi totuşi, chiar în plin secol al XIII-
lea. amintirea niodelelor antice şi grija de a le imita n-au încetat să obsedeze gândirea oamenilor
acelui timp, al cărui loc în istoria um,mismului nu trebuie minimalizat, cum s-a făcut prea 'multă
vreme. Dar mai ales marea Renaştere, cea din secolele al XV-lea si al XVI-lea, a fost aceea care
a marcat educatia noastră 'modernă prin voit acuzata sa întoarcere la cea mai strictă tradiţie
clasică; şi astăzi trăim încă, mai mult 12 decât ne dăm seama în general, din moştenirea
Umanismului: Învăţământul secundar francez, pentru a nu lua decât un exemplu, a rămas , în
ansamblul privit, ceea ce făcuseră din el, în secolul al XVI-lea, fondatorii Academiei protestante
şi ai colegiilor Asociaţiei lui Iisus. Fecunditatea cunoaşterii istorice rezidă cu precădere în
dialogul pe care-l instituie în noi între acelaşi şi celălalt. Am devenit destul de diferiţi de părinţii
noştri. pentru faptul că educaţia care a fost a lor ne apare în mare măsură sub categoria celuilalt:
destule lucruri, care se opun fie practicii, fie aspiraţiilor noastre, ne pot surprinde la ea în mod
profitabil. Cititorul avizat va putea medita în voie pe marginea expunerii noastre.
Obiectivele urmărite în acest referat sunt descoperirea educației în Sparta și mai ales în Grecia,
educației homerică și cum au evoluat grecii,cu ajutorul educației. Pentru redactarea acestei
lucrări, mă voi folosi, în totalitate, de lucrarea lui Marrou intitulată “Istoria educației în
Antichitate”, de Zoe Petre cu lucrarea “Societatea greacă” și de Pierre Carlier, cu lucrarea
„Secolul al-IV-lea grec”.

3
 EDUCAŢIA SCRIBULUI ORIENTAL

Profesorul îl învăţa mai întâi pe copil cum să ţină stylul sau calamos-ul şi cum să traseze sau să
implime semnele elementare; apoi îi dădea să copieze sau să reproducă un model: mai întâi
semne simple, apoi din ce în ce mai complicate, cuvinte izolate (nume proprii, de exemplu), în
sfârșit, fraze întregi şi, treptat, texte mai ample, în special tipuri de corespondenţă. S-au
descoperit, pe papiri sau tăbliţe, modele ale profesorului şi teme ale elevilor. Pedagogia era
extrem de rudimentară şi recurgea la îndoctrinarea pasivă: contând pe docilitatea elevului, ea
acea cu naturaleţe apel, ca şi pedagogia clasică mai târziu, la pedepsele corporale cele mai
energice: termenul ebraic musar înseamnă instructie si totodată corectie, pedeapsă. Paralel cu
învătarea scrierii, exista un învătământ oral. Profesorul citea un text, îl comenta, punea întrebări
elevului în legătură cu subiectul; nivelul se ridica, sfârşind prin angajarea între cei doi a unor
veritabile discutii. Formarea scribului ţintea mai sus, pretinzând să atingă formarea completă a
caracterului şi a spiritului, ceea ce poate fi foarte bine numit o înţelepciune.Acest admirabil
cuvânt pe care noi l-am uitat şi pe care exemplul antic ne poate ajuta să-l redescoperim.

EDUCAȚIA HOMERICĂ

Homer este, într-adevăr, cel de la care trebuie să pornească istoria noastră; cu Homer începe,
pentru a nu se mai întrerupe, tradiţia culturii greceşti: mărturia sa este cel mai vechi document pe
care-l putem interoga cu folos asupra educaţiei arhaice. Rolul de prim-plan jucat de Homer în
educaţia clasică ne invită, pe de altă parte. să determinăm cu precizie ceea ce educaţia putea deja
să reprezinte pentru el .
DISPARIȚIA SCRISULUI ÎN PERIOADA HOMERICĂ
Întreaga perioadă homerică a fost o perioadă fără scriere in adevăratul sens al cuvântului. Până
acum arheologii n-au reușit să găsească pe teritoriul Greciei nici o inscripție, care ar putea fi
raportată la intervalul dintre secolul al-XI-lea, până în secolul al-IX-lea î.hr. După o perioadă
îndelungată , primele inscripții grecești cunoscute științei apar tocmai in jumătatea secolului al-
VIII-lea. Dar în aceste inscripții sunt utilizate deja nu semnele linearului B, cu care erau
impestrițate tăblițele miceniene, ci litere ale unui alfabet cu totul altul , care , probabil , de abia
apărea în acea vreme. În conformitate cu aceasta, în poemele lui Homer nu găsim nici un fel de

4
referiri la scriere. Toți eroii poemelor sunt analfabeți, nu știu să scrie și nici să citească. Nu
cunoșteau scrisul nici cântăreții – aezii : Demodoc și Femiu , din cartea”Odiseii”. Răspândirea
scrisului linear silabic în Creta și în Micene era dictată, în primul rând , de necesitatea unei
evidente și a unui control strict asupra resurselor materiale și umane aflate la dispoziția statului
monarhic centralizat.
CHIRON ȘI PHOINIX
Figura tipic ă de educator este cea a lui Chiron, " prea înţeleptul centaur". Un mare număr de
legende pare să se fi înstăpânit pe numele său; el l-a educat nu numai pe Ahile, ci şi pe mulţi alţi
eroi: Asklepios, fiul lui Apollo , Akteon, Kephalos, Iason, Melanion, Nestor , Xenophon
enumeră douăzeci şi unu în cap. Un mare număr de monumente literare şi figurative îl prezintă
pe Chiron învăţându-l pe Ahile sporturile si exercitiile cavaleresti (vânătoare, echitatie, aruncarea
suliţei) sau artele de curte, ca lira, şi chiar (nu stăpâneşte el văile lui Pelion, bogate în ierburi
medicinale?) chirurgia şi farmacopeea. Curios detaliu de ştiinţă enciclopedică, de savoare
orientalizantă (ea trimite cu gândul la imaginea culturii lui Salomon, evocată de autorul
alexandrin al înțelepciunii ; nu încape îndoială că este vorba, în ambele cazuri, de o imagine
idealizată: eroul homeric trebuie să ştie totul, dar este un erou; ar fi naiv să credem că un cavaler
arhaic era în mod normal şi el un vraci tămăduitor).
Această ultimă trăsătură este singura explicit menţionată de Homer, dar un episod din Iliada ne
prezintă un alt profesor al lui Ahile, a cărui figură, mai puţin mitică decât cea a lui Chiron, are
avantajul de a ne pennite si întrevedem, în mod realist, în ce trebuie să fi constat această educatie
cavalerească: este vorba de episodul lui Phoinix. Pentru a asigura succesul dificilei lor ambasade
pe lângă Ahile, Nestor a făcut, în mod înţelept, ca lui Ulise şi Aias să li se alăture acel bătrân plin
de bunătate, care va şti să înmoaie sut1etul fostului său pupil. Pentru a se face ascultat, Phoinix
crede că trebuie să-i amintească lui Ahile întreaga sa poveste, de unde un lung discurs, a cărui
prolixitate puţin senilă este foarte instructivă pentru noi : Phoinix, deci, fugind de mânia tatălui
său (erau în conflict din cauza unei frumoase captive), a venit să se refugieze la curtea lui Peleus,
care i-a dăruit o feudă în ţinutul dolopilor.

HOMER, EDUCATOR AL GRECIEI

5
Cum a spus-o Platon, Homer a fost, în deplinul sens al cuvântului, educatorul Greciei. Şi a fost
încă de la origini, sub linia deja, în secolul al VI-lea, Xenophanes din Kolophon: a se vedea, la
sfârşitul secolului al VIII-lea, profunda influenţă pe care, în acea Beoţie încă în întregime
ţărănească, el o exercită asupra stilului lui Hesiod (care şi- a început cariera ca rapsod, recitator
al lui Homer). Dintre atâtea mărturii care atestă prezenţa lui Homer la căpătâiul întregii Grecii
cultivate, precum la cel al lui Alexandru în campanie, o voi reţine pe cea din Banchetul lui
Xenophon , unde un personaj, Nikoratos, ne spune: .,Tatăl meu, dorind să devin un om
desăvârşit, m-a obligat să-I învăţ în întregime pe Homer; astfel încât, chiar şi azi, sunt capabil să
spun pe dinafară lIiada şi Odiseea".Dar toate acestea ' nu erau decât lucruri grosiere. Veritabila
importanţă educativă a lui Homer rezidă în altceva: în atmosfera etică în care-si face eroii să
acţioneze, în stilul lor de viaţă. De acest climat, orice cititor asiduu nu putea să nu se pătrundă cu
timpul. Pe bună dreptate se poate vorbi aici, cum îi plăcea lui Eustathios, de "educaţie
homerică" : educaţia pe care tânăruI grec o reţinea din Homer era chiar aceea pe care Poetul o
dădea eroilor săi, cea pe care-l vedem pe Ahile primind-o din gura lui Peleus sau Phoinix, pe
Telemachos din cea a Athenei.

EDUCAȚIA SPARTANĂ
Sparta, martor privilegiat al arhaismului, constituie m mod firesc a doua etapă a istoriei noastre;
putem observa aici în ce fel educaţia cavalerească de tip homeric se perpetuează, începând totuşi
să evolueze. Cetate în primul rând militară şi aristocratică, Sparta nu va merge niciodată foarle
departe pe calea care trebuia să sfârşească în ceea ce am numit "educatie de scrib" ; ea îsi va
face, dimpotrivă. un punct de onoare din a rămâne o cetate de semiinculţi. Dacă meticuloasa ei
legislaţie a ajuns să reglementeze aproape totul, până şi relaţiile conjugale, printr-o singulară
excepţie ortografia nu va fi niciodată uniformizată; epigrafia ne relevă, în acest domeniu, cea mai
stranie şi cea mai îngăduitoare anarhie. împreună cu Creta, la fel de conservatoare, aristocratică
şi războinică, Sparta ocupă un loc privilegiat în istoria educaţiei și, în general, a culturii elene: ea
ne permite să sesizăm un stadiu arhaic, precoce dezvoltat, al civilizaţiei antice, şi aceasta într-o
epocă în care Athena, de exemplu, nu ne-ar spune nimic, practic necontând. încă din secolul al
VIII-lea, arta este deja înfloritoare în Lacon ia, secolul al VII -lea este marele secol al Spartei.

6
Este deci legitim să presupunem că în această epocă arhaică educaţia tânărului spartan era deja,
sau mai degrabă rămăsese, o educ aţie esenţialmente militară, o ucenicie, directă sau indirectă, în
meseria armelor. Această revoluţie tehnică a avut, cum cu o rară perspicacitate a observat
Aristotel , adânci consecinţe morale și sociale: idealului în esenţă atât de personal, care era cel al
cavalerului homeric, al companionului din ceata regală, i se substituie de acum încolo idealul
colectiv al devotamentului faţă de stat, care devine (ceea ce nu era în epoca precedentă) cadrul
fundamental al vieţii umane, în care se desfăşoară şi se realizează întreaga activitate spirituală.
SPORTUL ÎN EDUCAȚIA SPARTANĂ
Prima victorie spartană cunoscută datează de Ia Olympiada a XV-a (anul 720 a. Chr.). Din 720
până în 576, dintre cei 81 de învingători olympici cunoscuţi, 46 sunt spartani; pentru proba
decisivă a alergării (cursa de un stadiu), din 36 de campioni cunoscuţi, 21 sunt spartani. Aceste
succese se dator au în aceeasi măsură c alitătilor fizice ale atleti lor, cât si excelentelor metode
ale antrenorilor lor; stim de la Tuddide că spart anilor li se atribuiau două invenţii caracteristice
ale tehnicii sportive greceşti: nuditatea completă a atletului (în opoziţie cu şortul strâmt moştenit
din timpurile minoice) şi folosirea uleiului pentru ungerea corpului. Sportul nu este practicat
numai de hărbaţi; atletismul feminin, asupra căruia Plutarch va zăbovi cu atâta compiezenţă6
(era, evident, una dintre curiozităţile Spartei în epoca romană), este atestat încă din prima
jumătate a secolului al VI-lea de încântătoare mici bronzuri reprezentând fete în plină alergare,
ridicându-și cu o mână marginea fustei, şi așa foarte scurtă, a tunicii lor de sport .
MUZICA ȘI EDUCAȚIA SPARTANĂ
Cultura spartană nu era însă o cultură exclusiv fizică. Puţin "literată", ea nu ignoră totuşi artele;
ca şi în educaţia homerică, elementul intelectual este aici esenţialmente reprezentat prin muzică,
iar aceasta, aflată în centrul culturii, asigură legătura între diversele ei aspecte: prin dans, dă
mâna gimnasticii; prin cânt, vehiculează poezia, singura formă arhaică de literatură. Plutarch
evocând originile muzicii greceşti, urmându-l, se pare, pe Glaukos din Rhegion , ne transmite că
Sparta a fost, în secolul al VII-lea şi la începutul secolului al VI-lea, veritabila capitală muzicală
a Greciei. Sparta este cea în care au înt10rit primele două şcoli (pe care le enumeră această
istorie: prima, cea a lui Terpandros, care se caracterizează prin solo vocal sau instrumental,
acoperă primele două treimi ale secolului al VII-lea; a doua "catastasă" (sfârşitul secolului al
VII-lea - începutul secolului al VI-lea), dedicată în special lirismului coral, a fost ilustrată de
Thaletas din Gortyna, Xenodamos din Kythera, Xenokrites din Lokroi, Polymnestos din

7
Kolophon, Sakadas din Argos: ei nu mai sunt pentru noi decât nume, despre care nu ştim nimic
altceva decât că au fost glorioase.
EDUCAȚIA DE STAT ÎN SPARTA
Suh forma sa clasică, educaţia spartană, păstrează acelaşi scop net definit: "dresajul" hoplitului
(această infanterie grea care făcuse superioritatea militară a Spartei; ea nu va fi învinsă decât
după inovaţiile tactice al e lui Iphikrates din Athena şi ale mari lor şefi thebani ai secolului al IV-
lea, c:tre-i vor surclasa instrumentul de luptă). Legea se interesează de copil încă dinainte de a se
naşte: există la Sparta o întreagă politică a eugeniei. Abia născut, copilul trebuie să fie prezentat
unei Comisii de Bătrâni, iar viitorul cetătean nu va fi acceptat decât dacă este frumos, bine făcut
şi robust, cei plăpânzi sau diformi fiind condamnaţi la abandonare. Până la vârsta de şapte ani,
statul consimte să-şi delege prerogativele familiei: pentru mentalitatea greacă, educaţia nu a
început încă; până la şapte ani nu este vorba decât de o "creştere". La vârsta de şapte ani
împliniţi, copilul intră direct în mâinile statului, căruia-i va aparţine cu totul până la moarte.
Educaţia propriu-zisă durează între şapte şi douăzeci de ani; ea este pusă sub autoritatea directă a
unui magistrat special. Copilul este introdus înforrmaţiile de tineret, ale căror categorii
ierarhizate prezintă analogii cu cele ale cercetăşiei noastre, şi, încă mai mult, cu miscările de
tineret ale statelor totalitare de tip fascist. La douăzeci sau douăzeci si unu de ani, tânărul,
încheindu-si instructia, dar fără să fi satisfăcut toate exigenţele nemilosului stat totalitar, intra în
formaţiile de maturi, mai întâi în cea a "jucătorilor de minge".
EDUCAȚIA FETELOR ÎN SPARTA
Cea a fetelor era obiectul unui efort paralel: ele primeau o instrucţie strict reglementată, în care
muzica, dansul şi cântul jucau de acum un rol mai şters decât gimnastica şi sportu. Graţia
arhaică cedează pasul unei concepţii utilitariste şi crude: ca şi femeia fascistă, femeia spartană
are, înainte de orice, datoria de a fi o mamă fecundă în copii viguroşi.

VECHEA EDUCAȚIE ATENIANĂ

Veche, şi chiar arhaică în raport cu ceea ce avea să fie fonna definitivă a educaţiei clasice,
această educaţie reprezintă nu mai puţin un progres remarcabil în evoluţia generală care trebuia
să conducă de la o cultură de războinici la o cultură de scribi. Suntem încă departe de acel stadiu
final, dar pasul decisiv a şi fost făcut: Athena este, intr-adevăr, cea în care, la o dată din păcate
greu de precizat (în decursul secolului al VI-lea, oricum), educatia a încetat să mai fie

8
esentialmente militară. La origine, nu par să fi existat diferenţe prea sensibile în ee priveşte
cultura, și deci educaţia diverselor regiuni ale Greciei. În secolul al VII-lea. întâlnim pretutin
deni acel ideal civic şi războinic pe care l-am studiat la Sparta, presupunând devotamentul total al
persoanei faţă de comunitate.
APARIȚIA ȘCOLII
Odată cu acest ideal, odată cu cultura care-l anuna. întreaga educaţie aristocratică este cea care se
răspândeşte la rândul ei, devenind educaţia-tip a oricărui copil grec. Pentru o astfel de educaţie,
care interesa un număr tot mai mare de copii , în"ăţământul personal al unui preceptor, sau al
unui erast, nu mai era suficient. O organizare colectivă era inevitabilă şi cred că presiunea acestei
necesităţi sociale a fost aceea care a făcut să se nască instituţia şcolii .
EDUCAȚIA FIZICĂ
Cine erau aceşti profesori? Cultura nobilă se definea în primul rând prin practicarea sportulul
educaţia fizică ocupând, în cadrul acestei educaţii arhaice, locul de onoare; este vorba de
pregătirea copilului pentru a disputa, după reguli, probele de atletism: alergarea, aruncarea
discului şi a suliţei, săritura în lungime, lupta și pugilatul.
EDUCAȚIA MUZICALĂ
Evocând în Republica sa educaţia din " bunele timpuri vechi", Platon ne spune că ea presupunea
un dublu aspect: gimnastica, pentru corp; " muzica'" pentru sunet. Încă de la origini, după c um
am văzut , cultura şi educaţia elenă cunoşteau, alături de sport, un element spiritual, intelectual şi
artistic în acelaşi timp. Muzica desemnează aici, la Platon, în sens foarte larg, domeniul
Muzelor. Este datoria istoricului să insiste asupra acestui aspect, pentru a corecta o eroare de
perspectivă. Așa cum ne apar prin intennediul culturii noastre clasice, grecii sunt pentru noi, mai
presus de orice, poeţi, filosofi şi matematicieni.
EDUCAȚIA LITERARĂ
În perioada clasică, şcoala în care se învată cititul, scrisul si socotitul este de acum bine integrată
în tradiţii ; copilul frecventează nu doi, ci trei profesori: alături de paidotrib şi kitharist există
"cel ce predă literele", cel care va deveni cu timpul, prin sinecdocă, dascălul prin excelenţă,
profesorul pur şi simplu. Ar prezenta interes aici problema datării apariţiei celei de a treia ramuri
de învăţământ, a treia în ordinea creării şi, multă vreme, şi în cea a valorii. Se face mult caz de o
pretinsă legislaţie a lui Solon privind poliţia de moravuri în şcoli, dar, fără să mergem până acolo
încât să suspectăm aceste legi de a fi fost tardiv atribuite marelui legislator (nu le cunoaştem

9
decât din aluzii datând din secolul al IV-lea), observăm că prescripţiile lor pot foarte bine să fie
auzite, şi chiar se fac auzite, mai degrabă în palestră decât în şcoala literară.

CONCLUZII

Formare a omului, educaţia clasică vizează fiinţa umană în totalitatea ei. Aici o surprindem în
acord cu pedagogia contemporană, care insistă de asemenea asupra educ aţiei sau fonnării
"generale", ca reacţie împotriva interesului prea exclusiv îndreptat spre "instrucţie", spre
dezvoltarea doar a facultăţilor intelectuale. Da, omul în întregime, corp şi suflet, sensibilitate şi
raţiune, caracter şi spirit.
Pentru mine, educația este cel mai important lucru. Noi trebuie sa ne-o dezvoltăm incă din
perioada copilăriei, pentru că, fără aceasta, nu putem fi respectați și am putea să nu ne mai
integrăm în societate cum trebuie, deoarece, o să dăm de oameni educați și civilizați, care o să se
indepărteze cu ușurință de noi.
Un punct evident este că educaţia, printre lucrurile folositoare, trebuie să le cuprindă pe
acelea absolut necesare, însă ea nu trebuie să le cuprindă pe toate fără excepţie. Toate
îndeletnicirile putând a se deosebi în liberale şi servile, tinerimea va învăţa, printre
lucrurile utile, pe acelea ce nu vor tinde să facă meşteşugari din aceia care le practică.
Se numesc îndeletniciri de meseriaş toate îndeletnicirile, artă ori ştiinţă, care sunt cu totul
inutile pentru a deprinde corpul, sufletul sau mintea unui om liber
cu faptele virtuţii.

MULȚUMESC PENTRU ATENȚIE!!!

10
cfCggfghbff5fgfgg
858

58

11