Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Facultatea de Istorie
Tinică Bogdan, grupa H214

Napoleon și Campania din Egipt și Siria

(1798-1801)

Napoleon Bonaparte (1769-1821) s-a născut la Ajaccio, pe insula Corsica la 15 august

1769. Charls Bonaparte, tatăl său făcând parte dintr-o familie care pare să nu fie originară din
insula amintită mai sus, ci dintr-un orășel mai mic din Toscana numit St. Miniato, în care există
de mai multe secole gentilomi 1 cu acest nume, care era unul dintre cei 3 deputați ai nobilimii,
care prin anul 1778 a purtat la Versailles omagiul Corsicii, care a fost supusă de 10 ani Franței2.

CAMPANIA DIN EGIPT

Campania din Egipt, care a fost al doilea mare război pe care îl poartă Napoleon
Bonaparte, joacă în cariera sa măreață un rol deosebit. Această încercare ocupă un loc și în
istoria cuceririlor coloniale franceze3. Ideea care l-a împins pe Napoleon să facă o expediție în
Egipt a venit de la Ludovic al XV-lea, care a făcut un proiect, depus la ministerul afacerilor
externe, unde a precizat faptul că dorește să construiască o colonie puternică în Egipt, care să
devină depozitul comerțului cu India4. În 1796, consulul francez la Cairo, Mangallon, a
recomandat ocuparea Egiptului și afirmă faptul că expediția nu reprezintă o dificultate. Ideea
înlocuirii Antilelor pierdute, cu Egiptul părea fericită, dar această temă a fost mai dezvoltată de
Talleyrand în discursul rostit la 3 iunie 1797 la Institutul Franței și a fost intitulat “Despre
foloasele ce se pot obține prin ocuparea unor colonii noi în împrejurările actuale”. Rolul pe care

1
Gentilom înseamnă nobil, aristocrat cu comportări alese, ireproșabile.
2
Gilda Eugenia Loritz, Biografia lui Napoleon Bonaparte, Editura Alfabetul, 1996, p.6.
3
Evgenik Viktorovic Tarle, Napoleon, Editura Pentru Literatură Universală, 1964, p.55.
4
G.E.Lorintz, op.cit, p.17.

1
acesta l-a jucat în această chestiune va rămâne destul de obscur5. De asemenea, la 16 august
1797, Napoleon Bonaparte vorbește despre necesitatea ocupării Egiptului: “Nu va trece mult
timp și ne vom da seama că pentru a distruge Anglia cu adevărat, trebuie să cucerim Egiptul”6.

Pe 26 octombrie 1797, Bonaparte este avansat prin dispoziția dată de Directorul executiv
în funcția de șef al armatei de coastă a Franței, armată care era destinată să acționeze contra
Angliei. După o ședere la Milano, unde s-a ocupat de interesele Republicii Cisalpine, a primit
ordin să se prezinte la deschiderea congresului de la Rastadt pentru a prezida legația franceză.
Astfel, acesta primește de la Papă un act la data de 8 noiembrie 1797, unde Sfântul Scaun
recunoaște existența independenței Republicii Cisalpine. Pe 5 decembrie 1797, Napoleon a ajuns
în Franța, unde a fost așteptat de cetățeni recunoscători și bucuroși de victoria glorioasă și fără
pereche din Italia. După 2 luni, în urma unor explicații cu guvernul, unde Rewbell pare că se
încăpățânează, Napoleon pleacă pe 10 februarie 1798 la Dunkerque, pentru a vizita coastele
oceanului. După o absență de două săptămâni la Paris revine si constată că situația dintre el si
Directorat nu era nici confuză, dar nici una supărătoare. În sfârșit, în primele luni ale anului
1798, mai ferm ca oricând, după ce aprofundase planul pe care-l elaborase în Italia, îl înaintează
Directoratului, punându-i toate avantajele și pe 5 martie 1798, Guvernul adoptă acest plan7.

Pregătirile campaniei din Egipt au fost efectuate cu o grabă foarte mare și în cea mai
mare taină. În două luni, o escadră cuprizând 55 de vase a fost concentrată la Toulon, împreună
cu o flotă de două sute optzeci de vase de transport. Corpul se compunea din 54000 de oameni,
dintre care 38000 sunt soldați. Bonaparte a adus cu el un stat major numeros, precum și o
comisie alcătuită din 187 de savanți, scriitori și artiști. Expediția a pornit spre Egipt la 19 mai
17988. La 10 iunie a ajuns la Malta (aceasta se afla la jumătatea drumului spre Egipt), iar la 19
iunie a pornit mai departe. Pe 30 iunie, împins de un vânt neprielnic ajunge pe coasta egiptului,
lângă Alexandria și ordonă debarcarea. Situația era primejdioasă , adică, când a sosit în
Alexandria, Napoleon a constatat că escadra engleză sosise de 48 de ore acolo și s-au informat
despre Napoleon, dat fiind că aceștia nu știau nimic despre el 9. Scăpând de urmărirea vaselor lui
Nelson, flota ajunsese la Alexandria, care era cucerită la 2 iulie. Armata se îndrepta spre Cairo.

5
Albert Soboul, Revoluția franceză 1789-1799, Editura Științifică, București, 1962, p.479.
6
Ibidem, p.480.
7
G.E.Lorintz, op.cit, pp.16-17.
8
Albert Soboul, op.cit, p.480.
9
E.V. Tarle, op.cit, p.59.

2
Egiptul se afla sub guvernarea teoretică a beilor 10, dominați însă de miliția mamelucilor care
exploatau întreaga țară11. La 3 iulie, Bonaparte trece în revistă trupele, iar în 5 iulie, după ce
Alexandria este luată cu asalt, îl numește pe generalul Kleber guvernator al acestei cetăți și
grăbind marșul armatei spre Cairo, tranversează deșertul în lungul canal care conducea în timp
de inundație apele Nilului spre Alexandria. La 7 iulie, Bonaparte îi înfrânge pe mamelucii din
Ramaniech în 4 zile, în timp ce flotila lor si cavaleria beilor sunt distruse la Cheybresse 12. În ziua
de 21 iulie, la poalele piramidelor, cavaleria acestora a fost distrusă de infanteria franceză, iar,
din cauza lipsei de călăreți, Napoleon nu a putut sa-i urmărească13. La 23 iulie a ajuns în Cairo, la
2 dimineața, toate diviziile se vor pune în mișcare și vor ajunge în dreptul piramidelor. Atacați
de mameluci, care au ieșit fără niciun ordin din întăriturile lor și se împărțiseră în două coloane și
după diverse manevre, a reușit să obțină o victorie strălucită, cu peste 3 mii de morți. Următoarea
zi, pe 24 iulie, generalul șef pornește în urmărirea mamelucilor. Acesta dă mai multe bătălii, dar
cea mai importantă este la Salaileh și revine la Cairo în 14 august14. Pe 1 august 1798, flota
engleză comandată de Nelson de sub ordinile lui Bruyes, după, francezii le ia stăpânirea asupra
Mediteranei, transformă armata din Egipt în prizoniera cuceririlor ei și grăbește formarea celei de
a doua coaliție, a cărei principali membri, alături de Anglia, au fost Austria și Rusia15.

Pe 18 august, Bonaparte celebrează sărbătoarea revărsării periodice a Nilului și a

ajungerii apelor fluviului la Cairo, iar după două zile mai târziu ordonă aniversarea solemnă a
nașterii lui Mahomed, iar în următoarea zi, după aniversarea profetului, închide formarea
institutului destinat să se ocupe de progres și de răspândirea luminilor în Egipt, de cercetare, de
studiu și de publicare a faptelor naturale, industriale și istorice în această țară16.

CAMPANIA DIN SIRIA

10
Bei înseamnă guvernator al unui oraș sau al unei provincii din fostul Imperiu Otoman.
11
Albert Soboul, op.cit, p.480.
12
G.E.Lorintz, op.cit, p.20.
13
Albert Soboul, op.cit, p.480
14
G.E.Lorintz, op.cit, pp.20-21.
15
Jacques Madaule, Istoria Franței- De la Ludovic al XIV-lea la Napoleon al III-lea, Editura Politică,
București,1973, p.202
16
G.E.Lorintz, op.cit, p.21.

3
 Chiar înainte de începutul expediției în Siria, Bonaparte trebuia să se convingă că arabii
erau de parte de a fi entuziasmați cu toții de această “eliberare de sub jugul mamelucilor”, de
care vorbea mereu cuceritorul francez în proclamațiile sale17.

Pe 25 decembrie 1798, Bonaparte, după ce fortifică împrejurările Cairoului, a dorit să

vadă lucrările vechiului canal care unea cândva Marea Roșie cu Mediterana. După ce-l trimise în
acest scop pe generalul Bou ca să ia în primire Suezul, va pleca pe data de 29 decembrie 1798
însoțit de statul său major și de domnii Mouge, Berthollet și Corfaz. În timpul acestei călătorii,
acesta află că fortul de la El-Arish era ocupat de mameluci și de trupe ale lui Djezzar. Întors la
Cairo, Napoleon este grăbit să adune și să pună în mișcare trupele destinate să cucerească Siria.
Vor pleca toți la 10 februarie 1799 și ajunge la El-Arish la 17 februarie, două zile după victoria
pe care o obțin francezii, iar pe 19 februarie garnizoana El-Arish se predă. Ca urmare a acestor
succese, armata se va îndrepta spre Gaza pe care o va cuceri fără rezistență pe 23 februarie 1799
și apoi spre Jaffa, care o să fie luată cu asalt și a cărei garnizoană o să piardă (pe 7 martie)18.

La 4 martie 1799, Bonaparte ajunge împreună cu trupule sale la cetatea Jaffa. Asaltul o să
aibe loc peste 2 zile, adică pe 6 martie 1799, iar soldații au trecut prin sabie pe toți cei ce cădeau
la mână. Au fost luați 4000 de prizonieri turci. La a-4a zi de la predare, Bonaparte ordonă să fie
împușcați toți. Napoleon își continua înaintarea spre cetatea Acra. Asediul Acrei o să dureze
două luni, dar fără succes, Bonaparte rămânând și fără artilerie de asediu. La 20 mai 1799, după
câteva asalturi nereușite, au fost nevoiți să ridice asediul și au pierdut 3000 de oameni și armata
franceză se reîntoarce în Egipt19. În lunile martie-august 1799, francezii au fost înfrânți și bătuți
doar în câteva săptămâni, în fața austriecilor, arhiducelui Carol și în față rușilor lui Suvorov și
pozițiile din Italia20, iar pe 17 iunie 1799 are loc o nouă lovitură de stat data de majoritatea
consiliilor împotriva Directoratului21.

Pe 14 iunie se reîntoarce la Cairo, dar a fost avertizat de către corespondenții săi că o

mare criză se pregătea în Egiptul de Jos și generalul șef a aflat că turcii tocmai debarcaseră la

17
E.V.Tarle, op.cit, p.63.
18
G.E.Lorintz, op.cit, p.23.
19
E.V.Tarle, op.cit, pp.65-66.
20
Jacques Madaule, op.cit, p.202.
21
Ibidem.

4
Abukir și ocupaseră și insula. Pe 25 iulie 1799 are loc bătălia cu turcii spre delta Nilului.
Aproape toți cei 15000 de turci au fost omorâți, iar Napoleon a ordonat ca toți să fie împuscați22.

Prin această ultimă victorie, cuceririle franceze au părut să fie asigurate pentru câtiva ani.
Un număr neînsemnat de turci a fost salvat pe navele britanice. Marea se afla, ca și înainte în
stăpânirea englezilor, dar Egiptul rămânea mai sigur în mâinile lui Napoleon Bonaparte23.

În concluzie, Campania franceză în Egipt și Siria (1798-1801) a fost campania lui

Napoleon Bonaparte în Orient, aparent pentru a proteja interesele comerciale franceze, de a
submina accesul Marii Britanii în India și de a stabili demersuri științifice în regiune. Acesta a
fost scopul principal al campaniei din Marea Mediterană din 1798, care a cuprins o serie de
angajamente navale și a inclus ocupația Maltei. În ciuda a mai multor victorii decisive și a unei
expediții cu succes inițial în Siria, trupele lui Napoleon numite au fost nevoite să se retragă
în cele din urmă, după apariția unei discordii politice în Franța, a conflictului din Europa
precum și datorită înfrângerea flotei franceze de sprijin. Bătălia navală de la Abukir a avut loc pe
1 și 2 august 1798. În această bătălie flota de război britanică, sub conducerea amiralului
Horatio Nelson,a învins flota franceză a lui Napoleon, care întreprinsese o expediție
militară în Egipt și Siria. Cu această victorie, Marea Britanie și-a asigurat supremația pe
Marea Mediterană.

22
E.V.Tarle, op.cit, p.67.
23
Ibidem.

5
BIBLIOGRAFIE

1. Lorintz Gilda Eugenia, Biografia lui Napoleon Bonaparte, Editura Alfabetul, 1996.
2. Madaule Jacques, Istoria Franței-De la Ludovic al-XIV-lea la Napoleon al-III-lea,
Editura Politică, București, 1973.
3. Soboul Albert, Revoluția Franceză 1789-1799, Editura Științifică, București, 1962.
4. Evgenik Viktorovic Tarle, Napoleon, Editura Pentru Literatura Universală, 1964.