Napoleon Bonaparte 

(în franceză: Napoléon Bonaparte; n. 15 august 1769, Ajaccio, Corsica - d. 5

mai 1821, în Insula Sfânta Elena), cunoscut mai târziu ca Napoleon I și inițial ca Napoleone di
Buonaparte, a fost un lider politic și militar al Franței, ale cărui acțiuni au influențat puternic politica
europeană de la începutul secolului al XIX-lea.

Născut în Corsica și specializat pe profilul de ofițer de artilerie în Franța continentală, Bonaparte a

devenit cunoscut în timpul Primei Republici Franceze și a condus campanii reușite
împotriva Primei și celei de-a Doua Coaliții, care luptau împotriva Franței. În 1799 a organizat
o lovitură de stat și s-a proclamat Prim Consul; cinci ani mai târziu s-a încoronat ca Împărat al
francezilor. În prima decadă a secolului al XIX-lea a opus armatele Imperiului Francez împotriva
fiecărei puteri majore europene și a dominat Europa continentală printr-o serie de victorii militare. A
menținut sfera de influență a Franței prin constituirea unor alianțe extensive și prin numirea
prietenilor și membrilor familiei în calitate de conducători ai altor țări europene sub forma unor state
clientelare franceze.

Invazia franceză a Rusiei din 1812 a marcat un punct de cotitură în destinul lui Napoleon. Marea sa

Armată a suferit pierderi covârșitoare în timpul campaniei și nu s-a recuperat niciodată pe deplin.
În 1813, a Șasea Coaliție l-a înfrânt la Leipzig; în anul următor Coaliția a invadat Franța, l-a forțat pe
Napoleon să abdice și l-a exilat pe insula Elba. În mai puțin de un an, a scăpat de pe Elba și s-a
întors la putere, însă a fost învins în bătălia de la Waterloo din iunie 1815. Napoleon și-a petrecut
ultimii șase ani ai vieții sub supraveghere britanică pe insula Sfânta Elena. O autopsie a
concluzionat că a murit de cancer la stomac, deși Sten Forshufvud și alți oameni de știință au
continuat să susțină că a fost otrăvit cu arsenic.

Conflictul cu restul Europei a condus la o perioadă de război total de-a lungul continentului, iar
campaniile sale sunt studiate la academii militare din întreaga lume. Deși considerat un tiran de
către oponenții săi, el a rămas în istorie și datorită creării Codului Napoleonian, care a pus fundațiile
legislației administrative și judiciare în majoritatea țărilor Europei de Vest.

Origini și educație

Tatăl lui Napoleon, Carlo Buonaparte, reprezentatul Corsicii la curtea lui Ludovic al XVI-lea al Franței

Napoleon Bonaparte s-a născut ca al doilea din cei șapte copii, în casa Buonaparte din
orașul Ajaccio, Corsica, pe 15 august 1769, un an mai târziu după ce insula fusese transferată
Franței de către Republica Genova. El s-a numit inițial Napoleone di Buonaparte, prenumele
provenind de la un unchi care fusese omorât în timp ce lupta împotriva francezilor, însă mai târziu a
adoptat numele de Napoléon Bonaparte, cu o rezonanță mai accentuată în limba franceză.

Familia corsicană Buonaparte își avea originile în mica nobilime italiană care emigrase în Corsica
în secolul al XVI-lea. Tatăl său, Nobile Carlo Buonaparte, un avocat, a fost numit reprezentantul
Corsicii la curtea lui Ludovic al XVI-lea în 1777. Influența dominantă în copilăria lui Napoleon a avut-
o mama sa, Maria Letizia Ramolino, a cărei disciplină fermă a temperat un copil turbulent. El avea
un frate mai mare, Joseph, și șase mai mici: Lucien, Elisa, Ludovic, Pauline, Caroline și Jérôme.
Napoleon a fost botezat catolic cu puțin timp înainte de a împlini doi ani, pe 21
iulie 1771 la Catedrala Ajaccio.

Originea nobilă a lui Napoleon, veniturile și cunoștințele familiei i-au oferit oportunități mai importante
de studiu decât cele disponibile unui corsican tipic din acea vreme. În ianuarie 1779, Napoleon a fost
înscris la o școală teologică din Autun, în Franța continentală, pentru a învăța franceza, iar în mai a
fost admis la academia militară de la Brienne-le-Château. Vorbea cu un accent corsican pronunțat și
nu a învățat niciodată să scrie corect. Napoleon era tachinat de către ceilalți studenți din cauza
accentului său, prin urmare s-a concentrat și mai mult pe studiu. Un examinator a observat că
Napoleon „s-a distins întotdeauna prin talentul său la matematică. Are cunoștințe destul de bune
despre istorie și geografie... Acest băiat ar deveni un marinar excelent.” După ce și-a terminat
studiile la Brienne în 1784, Napoleon a fost admis la École Militaire, o școală militară de elită
din Paris; acest lucru a pus capăt ambiției sale navale, care îl făcuse să ia în considerare înrolarea
în Marina Regală britanică. În loc de aceasta s-a specializat pe profilul de ofițer de artilerie și a
trebuit să termine cursurile de doi ani într-unul singur, deoarece moartea tatălui său îi redusese
veniturile. A fost examinat de faimosul om de știință Pierre Simon Laplace, pe care mai târziu
Napoleon l-a numit senator

Începuturile carierei

Liderul naționalist corsican Pasquale Paoli, portret de Richard Cosway

Devenit absolvent în septembrie 1785, Bonaparte este numit ofițer cu gradul de sublocotenent în

regimentul de artilerie La Fère. A servit în garnizoanele de la Valence și Auxonne până după
izbucnirea Revoluției Franceze în 1789, deși în această perioadă a fost în permisie timp de aproape
două luni în Corsica și Paris. Un naționalist corsican fervent, Bonaparte i-a scris liderului
corsican Pasquale Paoli în mai 1789: „Pe când națiunea pierea, m-am născut eu. Treizeci de mii de
francezi au fost vomitați pe malurile noastre, înecând tronul libertății în valuri de sânge. Astfel arăta
priveliștea odioasă care a fost prima ce m-a impresionat.”

A petrecut primii ani ai Revoluției în Corsica, luptând într-o bătălie complexă între regaliști,
revoluționari și naționaliștii corsicani. El a sprijinit facțiunea revoluționară iacobină, a câștigat gradul
de locotenent-colonel și comanda unui batalion de voluntari. După ce depășise termenul permisiei și
a condus o revoltă împotriva unei armate franceze din Corsica, a reușit totuși să convingă autoritățile
militare din Paris să-l promoveze în gradul de căpitan în iulie 1792. S-a întors în Corsica din nou și a
intrat în conflict cu Paoli, care hotărâse să se despartă de Franța și să saboteze un asalt francez
asupra insulei sardiniene La Maddalena, unul dintre liderii expediției fiind chiar Bonaparte. Acesta și
familia sa au trebuit să fugă în Franța continentală în iunie 1793 din cauza înrăutățirii relațiilor cu
Paoli.

Directoratul
Articol principal: Directoratul.

Asediul Toulonului
Articol principal: Asediul Toulonului.

În iulie 1793, Napoleon a publicat un pamflet pro-republican, Le Souper de Beaucaire (Cină

la Beaucaire), care i-a câștigat admirația și sprijinul lui Augustin Robespierre, fratele mai mic al
liderului revoluționar Maximilien de Robespierre[5]. Cu ajutorul tovarășului său corsican Antoine
Christophe Saliceti, Bonaparte a fost numit comandantul artileriei forțelor republicane de la asediul
Toulonului. Orașul se răsculase împotriva guvernului republican și a fost ocupat de trupe britanice.
El a adoptat un plan pentru a captura poziția de pe un deal care va permite tunurilor republicane să
domine portul orașului și să forțeze navele britanice să se retragă. Asaltul poziției, în timpul căruia
Bonaparte a fost rănit la coapsă, a dus la capturarea orașului și la promovarea sa în gradul
de general de brigadă[6]. Acțiunile sale l-au adus în atenția Comitetului de Salvare Publică și a primit
comanda artileriei Armatei franceze a Italiei. S-a logodit cu Désirée Clary, a cărei soră, Julie Clary,
s-a măritat cu fratele mai mare al lui Bonaparte, Joseph, în 1794. Clary era o familie bogată de
negustori din Marsilia.

Energia sa clocotitoare, activitatea neobosită, vastele sale cunoștințe, acumulate în lecturile

nesfârșite, l-au impus tuturor, începând cu comisarii politici atașați armatei, dintre care unul
era Augustin Robespierre, fratele temutului iacobin Maximilien Robespierre.

Zi și noapte în mijlocul soldaților, era iubit și apreciat de aceștia, care în ziua atacului l-au urmat cu
elan și, aplicând cu vigoare planul întocmit de el, au înfrânt trupele engleze, au eliberat orașul și au
izgonit flota dușmană din zonă. Bătălia de la Toulon, acest succes a creat o breșă în frontul coaliției
dușmane și a adus micului căpitan gradul provizoriu de general; avea atunci vârsta de 24 de ani.
Gradul său provizoriu de general de brigadă este confirmat și, la 26 decembrie 1793, el este
însărcinat să inspecteze litoralul mediteranean de la Marsilia până la Nisa.

La 4 ianuarie 1794 îi scrie o scrisoare ministrului de război în care îi recomandă acestuia să readucă
la stare de funcționare fortul Saint-Nicolas pentru a fi folosit pentru a domina orașul Marsilia. La
citirea scrisorii Comitetul Salvării Publice ordonă îndată arestarea acestui general, prea agitat, care
vorbea de bombardarea Marsiliei și aducerea acestuia la închisoarea de la Conciergerie din Paris.
Totuși, protejat de Augustin Robespierre și de Salicetti va fi doar arestat la domiciliu, sub paza unui
jandarm, iar Maximilien Robespierre dispune a fi eliberat[7].
La 7 februarie Napoleon este numit comandatul artileriei din armata din Italia, iar la 16
februarie primește diploma sa de ofițer general. Solda lui se ridica la 15.000 de livre și șase rații de
hrană[8]. Păstrându-și funcțiile de inspector al litoralului, trebuie să își ocupe însă postul la armata de
Italia, astfel Bonaparte se instalează la Nisa. De la numirea sa la armata din Italia, Napoleon a lucrat
la un plan de operații care "ar deschide Piemontul armatelor republicii". Planul îl entuziasmează pe
Augustin Robespierre și pe colegul său Ricord, și cei doi îl impun generalului comandant al armatei
din Italia. La 6 aprilie, divizia Massena ocupă Ventimilie. A treia zi, părăsind provizoriu bateriile sale,
Bonaparte trece în fruntea a trei brigăzi de infanterie și atacă fortul Onegalia. Soldații piemontezi și
englezi sunt decimați. La 9 aprilie, în fruntea oamenilor săi, el pătrunde în Onegalia și câteva zile
mai târziu ia parte la cucerirea orașului Ormea.

În timp ce Masséna îi bate pe austrieci la Muriato și începe marșul victorios spre pasul Tende,
Bonaparte se întoarce la 25 aprilie spre Nisa. El face presiuni pe lângă
bolnăviciosul Dumerbion pentru a obține întăriri. Pentru a cunoaște și a aprecia forțele de care
dispune Genova și fortificațiile ei, Augustin Robespierre și Ricord îl trimit la 11 iulie pe Bonaparte
la Genova. Misiunea este îndeplinită, căci vorbind perfect italienește reușește să studieze amănunțit
poziția civică și politică a ministrului Republicii Franceze la Genova, Tilly. La 27 iulie, 9
thermidor după calendarul revoluționar, pe când Napoleon sosește la Nisa, Maximilien
Robespierre este declarat în afara legii, Augustin i se alătură de bunăvoie, iar a doua zi cei doi frați
sunt ghilotinați.

Comitetul Salvării Publice crezându-l pe Napoleon compromis, din cauza relației acestuia

cu Robespierre, trimite la Nisa trei comisari, în frunte cu Salicetti, care îl suspendă provizoriu din
funcțiile sale și este pus în stare de arest la domiciliu. Ancheta care urmează îl dezvinovățește și îl
eliberează pe Bonaparte. Generalul Dumberbion, comandantul armatei de Italia, îi cere sa
întocmească un plan de campanie, pe care îl va pune însuși în acțiune cam peste un an și jumătate
și care va da Franței Italia. Dar Lazare Carnot la Paris și Salicetti în sud nu se gândesc decât la
recucerirea Corsicii, predată de Paoli englezilor. În consecință, la sfârșitul anului 1794 și la începutul
anului 1795, Bonaparte este obligat împotriva voinței sale, să pregătească expediția împotriva
Corsicii. La 2 martie flota franceză părăsește Toulounul cu direcția Corsica. În dreptul capului Noli,
escadra întâlnește flota anglo-napolitană, iar după o scurtă luptă, francezii pierd 2 vase și se
grăbesc să se întoarcă la Toulon. Expediția a eșuat.

Bonaparte și camarazii săi sosesc în capitală la 25 mai 1795, Parisul este cuprins de foamete, la 1
prerial mulțimea îl masacrează pe deputatul Feraud, este o perioada de neliniște socială.
Adresându-se ministrului de război Aubry, Napoleon primește o vagă funcție la statul-major, până la
plecarea sa în vest, în calitate de general de infanterie al armatei din Vendeea. El refuză în repetate
rânduri sa le prezinte la armata din vest, socotind ca putea acționa mai bine în armata de Italia. Se
prezintă, la 18 august 1795, la Comitetul Salvării Publice, își expune din nou planul de campanie
pentru Italia dar este atașat la biroul topografic al Comitetului. Acest lucru nu-i face deloc plăcere și
chiar se gândește să se expatrieze la Constantinopol, lucru care nu se va întâmpla. El începe să
poarte o viață mondenă, saloane de modă, spectacole, plimbări, biblioteci. Un decret de serviciul
cadrelor armatei, îl radiază de pe lista ofițerilor generali utilizați, dat fiind refuzul său de a se
prezenta la postul care îi fusese desemnat. Decretul este semnat de Cambaceres, care va fi cândva
al doilea consul și apoi arhicancelarul imperiului.

Franța nu este numai în haos, dezordine și confuzie, ci este și guvernată de o mână de oameni
"înecați în datori și crime". La sfârșitul lui septembrie 1795, frământarea se face simțită, Convenția
agonizează, iar unsprezece din membrii săi s-au pus pe lucru și la 5 fructidor - 27 august 1795 a fost
votată o nouă Constituție, cea a anului III. Puterea este preluată de un directorat, se
constituie Consiliul celor Cinci sute și Consiliul Bătrânilor, deputați care vor fi luați din rândurile
Convenției. Secțiile regalistă se revoltă și oamenii sunt chemați la arme împotriva Convenției. Paul
Barras este numit comandant suprem al Armatei de interior, care la 9 thermidor a atacat Primăria
orașului, unde se afla Robespierre. Barras știe prea bine că nu este decât un general de ocazie, fără
nici un fel de experiență, vrea să aibă alături de el un general adevărat, de preferință un artilerist, dă
ordin să-l caute pe Buonaparte. Este numit aghiotantul lui Barras, dispune să fie adusă artileria de la
Sablons, organizează opt sute de complete de armament, așază personal tunurile din strada Neuve-
Saint-Roch și Saint-Honore. În data de 13 vendemiar - 5 octombrie 1795 are loc o ciocnire violentă
între secționari și soldații comandați de Barras. După spusele lui Thiebault, ofițer de stat-major și
viitor general, "bătălia este condusă de generalul Bonaparte personal". Bonaparte reușește să-i
învingă pe inamici care-i atacaseră la Tuilerii. Cinci zile mai târziu, Convenția, la propunerea
lui Barras, îl numește pe generalul Bonaparte, comandant secund, iar la 16 octombrie Napoleon
este avansat în gradul de general de divizie. La 26 octombrie, Barras, devenind unul din cei cinci
directori, demisionează din funcția sa și Bonaparte îi urmează la comanda Armatei de interior.

El nu e deloc îmbătat de glorie și pare chiar perfect conștient de lipsa sa de competență în ce

privește sarcinile de comandant al garnizoanei și de general comandant al Armatei de
interior. Thiébault chiar spune că era o persoană care "nu se jena de fel să arate față de
subordonații săi cât de multe lucruri în materie nu știa, lucruri pe care era de presupus că și ultimul
dintre ei le știa la perfecție".

Bonaparte o cunoaște pe Joséphine de Beauharnais, viitoarea lui soție. La 2 martie, Bonaparte este
numit comandantul armatei de Italia, susținut de Barras și de Carnot în Directorat. La 8
martie 1796 are loc semnarea actului de căsătorie între Napoleon și Joséphine, în cancelaria
avocatului Raguideau, notarul doamnei de Beauharnais.

Campania din Italia (1796)

Articol principal: Războaiele Revoluției Franceze.

"Napoleon trecând Alpii"

(tablou de Jaques-Louis David)

Începând să pregătească campania din Italia, el perfecționează acel plan de campanie la care se
gândește de mai mult de doi ani, de când Augustin Robespierre i-a asigurat comanda artileriei
armatei din Italia - acel plan conceput în martie 1794 și care îi entuziasmase pe reprezentantul
Ricord și pe fratele lui Robespierre. Directoratul a hotărât să ducă acest război "de diversiune"
cu Piemont-ul și Lombardia dintr-un motiv foarte simplu și anume acela de a umple casieria
tezaurului, înfiorător de goală. Francezii au furat cu această ocazie din Italia bani, aur, opere de artă,
capodopere ale lui Leonardo da Vinci și Michelangelo.
În seara zilei de 11 martie 1796, Bonaparte este anunțat că trăsura îl așteaptă la capătul micii alei
de tei care duce de la casa lui la strada Chantereine. Junot, aghiotantul său, și Chauvet, ordonatorul
armatei din Italia, se află deja în trăsură ...

Campania din Egipt și Siria (1798-1801)

Articol principal: Războaiele Revoluției Franceze.

Campania franceză în Egipt și Siria (1798-1801) a fost campania lui Napoleon Bonaparte în Orient,

aparent pentru a proteja interesele comerciale franceze, de a submina accesul Marii Britanii
în India și de a stabili demersuri științifice în regiune. Acesta a fost scopul principal al campaniei din
Marea Mediterană din 1798, care a cuprins o serie de angajamente navale și a inclus ocupația
Maltei.

În ciuda a mai multor victorii decisive și a unei expediții cu succes inițial în Siria, trupele lui Napoleon
numite Armée d'Orient au fost nevoite să se retragă în cele din urmă, după apariția unei discordii
politice în Franța, a conflictului din Europa precum și datorită înfrângerea flotei franceze de sprijin.
Campania a fost însoțită de crime de război: 4000 de prizonieri arabi și musulmani au fost executați
din ordinul lui Napoleon[9]

Bătălia navală de la Abukir a avut loc pe 1 și 2 august 1798 în fața orașului portuar egiptean Abukir,
situat la 15 km nord-est de Alexandria. În această bătălie flota de război britanică, sub conducerea
amiralului Horatio Nelson, a învins flota franceză a lui Napoleon, care întreprinsese o expediție
militară în Egipt și Siria. Cu această victorie, Marea Britanie și-a asigurat supremația pe Marea
Mediterană.

Prim Consul al Republicii (1799-1804)

Întors din Egipt, Napoleon este primit cu entuziasm de poporul francez. Profitând de această
popularitate, el a răsturnat Directoratul și a impus dictatura personală în noiembrie anul 1799. Prin
acest act, burghezia și-a consolidat puterea și au fost salvate cuceririle revoluției franceze. Noua
formă de conducere s-a numit consulat, în fruntea căreia se găsea Primul Consul (Bonaparte).
Consulatul a fost una dintre cele mai rodnice perioade din istoria Franței. Prin măsurile luate,
corupția și nesiguranța cetățenilor au fost eliminate. Economia a fost refăcută, Franța a devenit
prosperă, începându-se vaste lucrări publice; s-au pus bazele învățământului modern, religia
reintrându-și în drepturi. Napoleon a elaborat legi noi sub numele de „Codul lui Napoleon”. Primejdia
externă care se abătuse asupra Franței a fost înlăturată prin victoria împotriva Austriei, de la
Marengo, din anul 1800. El cucerește Belgia (zonele de la Rin) și Italia. Prin Concordatul cu
papalitatea, Napoleon a obținut supremația asupra Italiei. În 1802, Franța a încheiat cu Anglia pacea
de la Amiens (pacea perpetuă), prin care se producea un schimb de posesiuni: Franța renunța
la Egipt, iar Anglia la teritoriile cucerite în timpul războaielor anterioare.

Napoleon I - Împăratul francezilor (1804-1815)

Incoronarea

Având puterea consolidată de realizările guvernării sale, Napoleon a fost proclamat împărat de către
Senatul francez în 1804, printr-un senatus-consultus.

Napoleon ca împărat

Încoronat în Catedrala Notre-Dame din Paris, în prezența papei Pius al VII-lea, el a spus cuvintele:

„Imperiul înseamnă pace”. Însă conducerea sa a dus la un lung șir de războaie cu Anglia și cu
monarhiile absolutiste (Rusia, Austria, Prusia) cauzate printre altele de: rivalitatea dintre burghezia
franceză și cea engleză pentru supremație economică; dorința monarhilor europeni de-a opri
accesiunea lui Napoleon; ambiția lui Napoleon de a stăpâni întreaga lume[necesită  citare]. Cu o armată
mare, Napoleon a reușit să obțină multe victorii asupra Austriei în 1805, prin Bătălia de la
Austerlitz și asupra Prusiei în 1806. Singura putere continentală care îi stătea în cale era Rusia. Cu
aceasta a încheiat un acord în 1807 prin care Europa era împărțită între împăratul Franței și
țarul Rusiei, Alexandru I. În anul 1812, Napoleon face o încercare dezastroasă de a invada Rusia, în
care este învins. Astfel a început căderea lui Napoleon. În Bătălia de la Leipzig din 1813, Napoleon
este înfrânt de către cele cinci națiuni. Napoleon este obligat să abdice și este exilat în insula Elba,
în anul 1814.

Încoronarea lui Napoleon

Încoronarea lui Napoleon este o pânză pictată de Jacques-Louis David în perioada 1805-1807.
Tabloul are dimensiunile 624 cm x 979 cm[necesită  citare] și se găsește la Muzeul Louvre, Paris. „Regii
au părăsit-o, eu am ridicat-o”[necesită  citare] - spune Napoleon despre coroana conducătorului
francilor, Carol cel Mare, când, în după-amiaza zilei de 2 decembrie 1804, și-o așază pe cap în
catedrala Notre-Dame și este uns chiar de papa Pius al VII-lea, venit la Paris în acest scop. Apoi
împăratul își încoronează soția, pe Joséphine.
David a primit o comandă din partea împăratului pentru un tablou care sa redea încoronarea.
Pictorul va lucra la acest tablou vreme de 2 ani, adaptând realitatea la dorințele clientului său. Astfel,
spre exemplu, în spate, la tribună o vedem pe Letiția, mama împăratului, deși ea nu a participat
deloc la festivitate. Extraordinar de riguros este finisajul: David nu omite nici cel mai mic detaliu, în
ceea ce privește veșmintele perechii imperiale, iar portretele personajelor reprezintă imaginea fidelă
a realității. Încoronarea lui Napoleon are în primul rând valoarea unei mărturii istorice; în schimb
caracterul static al compoziției îndepărtează tabloul de estetica neoclasicistă. Lipsește aici tensiunea
vibrantă care este caracteristica teatralității neoclasiciste. Spre deosebire de Sabinele și Jurământul
Horațiilor, David, se inspiră de data aceasta mai degrabă din tradiția romană, decât din cea greacă.

Exilul în Insula Elba

Lui Napoleon i se permisese să ia cu el în exil câțiva prieteni și servitori, printre care Henri-Gratien
Bertrand, fostul mareșal al palatului, și contele Charles-Tristan de Montholon, un membru al
aristocrației prerevoluționare. Bertrand era în slujba lui Napoleon din 1798, dar Montholon era un
aderent de ultima oră – după prima abdicare a lui Napoleon se grăbise să-și ofere serviciile
monarhiei restaurate, dar a trecut de partea împăratului când acesta s-a întors de pe Insula Elba. El
o adusese cu sine și pe tânăra și atrăgătoarea lui soție, ale cărei atenții față de Napoleon și vizitele
nocturne pe care le făcea în dormitorul acestuia deveniseră curând subiect de bârfa pe insulă.

Cele o sută de zile. Waterloo. Insula Sf. Elena

La un an după înfrângerea de la Leipzig, întreg imperiul s-a prăbușit. Burbonii au fost readuși la
tronul Franței prin Ludovic al XVIII-lea. Aceasta revenire nu s-a bucurat însă de unanimitatea
aliaților, între care au intervenit repede divergențe. Unitatea coaliției a fost însă salvată chiar de
Napoleon. Înconjurat de dezbinarea aliaților, Napoleon părăsește insula Elba și începe ceea ce avea
să fie aventura „celor o sută de zile”. Reîntronat, acesta începe să viseze la refacerea marelui
imperiu[necesită  citare]. Obține chiar câteva victorii. Pentru scurt timp însă, căci este înfrânt în bătălia de
la Waterloo (18 iunie 1815). Silit să abdice din nou, Napoleon a fost exilat pe insula Sf. Elena, unde
a murit în condiții neclare, câțiva ani mai târziu, la vârsta de 51 de ani (5 mai 1821). Există două
teorii importante cu privire la moartea sa: otrăvirea cronică cu arsenic și cancerul la stomac. A fost
înmormântat cu onoruri militare.

Moartea lui Napoleon

Controversele asupra morții împăratului Napoleon nu se mai termină... Specialiști în domeniul
medicinei legale, istorici ai vieții și morții lui Napoleon s-au dedicat încă din anul 1961 cercetărilor
cauzei morții acestui om de stat francez. Unii spun că moartea s-ar datora unei erori medicale,
cancerului de stomac și, în cele din urmă, otrăvirii acestuia cu arsenic. Primele două supoziții -
eroare medicală sau cancer de stomac, sunt definitiv respinse de Dr. Pascal Kintz.

Ultimele experiențe conduse de Institutul de Medicină Legală din Strasbourg și Universitatea din
Luxembourg, demonstrează în mod definitiv că Napoleon a fost otrăvit, fiind victima unei intoxicații
cronice cu arsenic. În fiecare an, experți în toxicologia medico-legală se întrunesc în congrese sub
auspiciile Asociației internaționale a toxicologilor din medicina legală (The International Association
of Forensic Toxicologists — TIAFT) pentru a stabili cauza exactă. Toți oamenii de știință care aparțin
acestei asociații activează în laboratoare ale poliției, spitale, tribunale, institute de medicină legală,
laboratoare specializate în diverse domenii înrudite. După congresele de la Helsinki (2000), Praga
(2001), Paris (2002), a urmat congresul de la Melbourne care a găzduit cel de-al 41-lea Simpozion
internațional al asociației, între 17-22 noiembrie 2003.
În prezentarea susținută la acest simpozion Dr. Pascal Kintz a făcut cunoscute ultimele rezultate
obținute asupra chestiunii prezenței arsenicului în șuvițele de păr ale împăratului. Se menționează în
diverse publicații oficiale că „șuvițe de păr aparținând lui Napoleon”, au fost păstrate cu mare grijă și
găsite la diverse persoane din anturajul acestuia. Toxicologul francez susține că Napoleon a fost
otrăvit cu arsenic în mod lent. El a ajuns la această concluzie aprofundând analizele nu numai
asupra interiorului firelor de păr, ci și a învelișului capilar. Dr. Kintz crede că otrava a atins măduva
spinării, pornind de la păr. Otrava provenea din alimentele ingerate și a fost împinsă de fluxul
sanguin.

Părul lui Napoleon prezenta o concentrație de substanță toxică de 7-38 de ori superioară dozei
„admise”. Adversarii acestei ipoteze resping afirmația, susținând că arsenicul detectat era de origine
exogenă și nu a fost absorbit pe cale digestivă. Ei cred ca această compoziție toxică era în mod
normal utilizată în secolul XIX pentru conservarea părului. Alți cercetători explică prezența
arsenicului în părul lui Napoleon prin folosirea produsului de către viticultorii epocii. Aceștia spălau
butoaiele cu arsenic, după care puneau strugurii la fermentat. Și această supoziție a fost respinsă,
considerându-se că obiceiul viticultorilor epocii de a curăța butoaiele cu arsenic nu era periculos
pentru sănătatea omului, cu toate că Napoleon era un cunoscut amator de vinuri.

În anul 2000, scriitorul Ben Weider, mare admirator și colecționar al unor piese originale care au
aparținut lui Napoleon, a afirmat cu tărie în conferințele și interviurile acordate la televiziunea
canadiană că „Napoleon I Bonaparte a decedat datorită otrăvirii lente cu arsenic" și că „folosindu-se
noile teste ADN această enigmă ar putea fi elucidată”. Ben Weider deține șuvițe din părul lui
Napoleon și este dispus să suporte toate cheltuielile exhumării. „Rămâne doar ca guvernul și istoricii
francezi să-și dea acordul”. Specialiștii Institutului medico-legal din Strasbourg confirmă teza
avansată de Ben Weider. Purtătorul de cuvânt al lui Weider a declarat că dacă îndoielile asupra
morții lui Napoleon persistă, nu rămâne decât să se treacă la exhumarea împăratului.