Napoleon Bonaparte

Napoleon Bonaparte, cunoscut mai târziu

ca Napoleon I și inițial ca Napoleone di
Buonaparte, a fost un lider politic și militar
al Franței, ale cărui acțiuni au influențat puternic
politica europeană de la începutul secolului al XIX-
lea.
Născut în Corsica și specializat pe profilul de ofițer
de artilerie în Franța continentală, Bonaparte a devenit
cunoscut în timpul Primei Republici Franceze și a
condus campanii reușite împotriva Primei și celei de-a
Doua Coaliții, care luptau împotriva Franței.
În 1799 a organizat o lovitură de stat și s-a proclamat
Prim Consul; cinci ani mai târziu s-a încoronat ca
Împărat al francezilor. În prima decadă a secolului al
XIX-lea a opus armatele Imperiului
Francez împotriva fiecărei puteri majore europene și a
dominat Europa continentală printr-o serie de victorii
militare. A menținut sfera de influență a Franței prin
constituirea unor alianțe extensive și prin numirea
prietenilor și membrilor familiei în calitate de
conducători ai altor țări europene sub forma unor state
clientelare franceze.
Invazia franceză a Rusiei din 1812 a marcat un punct de cotitură în destinul lui
Napoleon. Marea sa Armată a suferit pierderi covârșitoare în timpul campaniei și nu s-a recuperat
niciodată pe deplin. În 1813, a Șasea Coaliție l-a înfrânt la Leipzig; în anul următor Coaliția a
invadat Franța, l-a forțat pe Napoleon să abdice și l-a exilat pe insula Elba. În mai puțin de un an,
a scăpat de pe Elba și s-a întors la putere, însă a fost învins în bătălia de la Waterloo din
iunie 1815. Napoleon și-a petrecut ultimii șase ani ai vieții sub supraveghere britanică pe insula
Sfânta Elena. O autopsie a concluzionat că a murit de cancer la stomac, deși Sten Forshufvud și
alți oameni de știință au continuat să susțină că a fost otrăvit cu arsenic.
Conflictul cu restul Europei a condus la o perioadă de război total de-a lungul
continentului, iar campaniile sale sunt studiate la academii militare din întreaga lume. Deși
considerat un tiran de către oponenții săi, el a rămas în istorie și datorită creării Codului
Napoleonian, care a pus fundațiile legislației administrative și judiciare în majoritatea
țărilor Europei de Vest.
Napoleon Bonaparte s-a născut ca al doilea din cei șapte copii, în casa Buonaparte din
orașul Ajaccio, Corsica, pe 15 august 1769, un an mai târziu după ce insula fusese transferată
Franței de către Republica Genova. El s-a numit inițial Napoleone di Buonaparte, prenumele
provenind de la un unchi care fusese omorât în timp ce lupta împotriva francezilor, însă mai
târziu a adoptat numele de Napoléon Bonaparte, cu o rezonanță mai accentuată în limba franceză.
 Familia corsicană Buonaparte își avea originile în mica nobilime italiană care emigrase în
Corsica în secolul al XVI-lea. Tatăl său, Nobile Carlo Buonaparte, un avocat, a fost numit
reprezentantul Corsicii la curtea lui Ludovic al XVI-lea în 1777. Influența dominantă în copilăria
lui Napoleon a avut-o mama sa, Maria Letizia Ramolino, a cărei disciplină fermă a temperat un
copil turbulent. El avea un frate mai mare, Joseph, și șase mai
mici: Lucien, Elisa, Ludovic, Pauline, Caroline și Jérôme. Napoleon a fost botezat catolic cu
puțin timp înainte de a împlini doi ani, pe 21 iulie 1771 la Catedrala Ajaccio.
Originea nobilă a lui Napoleon, veniturile și cunoștințele familiei i-au oferit oportunități
mai importante de studiu decât cele disponibile unui corsican tipic din acea vreme. În
ianuarie 1779, Napoleon a fost înscris la o școală teologică din Autun, în Franța continentală,
pentru a învăța franceza, iar în mai a fost admis la academia militară de la Brienne-le-Château.
Vorbea cu un accent corsican pronunțat și nu a învățat niciodată să scrie corect. Napoleon era
tachinat de către ceilalți studenți din cauza accentului său, prin urmare s-a concentrat și mai mult
pe studiu. Un examinator a observat că Napoleon „s-a distins întotdeauna prin talentul său la
matematică. Are cunoștințe destul de bune despre istorie și geografie... Acest băiat ar deveni un
marinar excelent.” După ce și-a terminat studiile la Brienne în 1784, Napoleon a fost admis
la École Militaire, o școală militară de elită din Paris; acest lucru a pus capăt ambiției sale navale,
care îl făcuse să ia în considerare înrolarea în Marina Regală britanică. În loc de aceasta s-a
specializat pe profilul de ofițer de artilerie și a trebuit să termine cursurile de doi ani într-unul
singur, deoarece moartea tatălui său îi redusese veniturile. A fost examinat de faimosul om de
știință Pierre Simon Laplace, pe care mai târziu Napoleon l-a numit senator.
Devenit absolvent în septembrie 1785, Bonaparte este numit ofițer cu gradul
de sublocotenent în regimentul de artilerie La Fère. A servit în garnizoanele de
la Valence și Auxonne până după izbucnirea Revoluției Franceze în 1789, deși în această
perioadă a fost în permisie timp de aproape două luni în Corsica și Paris. Un naționalist corsican
fervent, Bonaparte i-a scris liderului corsican Pasquale Paoli în mai 1789: „Pe când națiunea
pierea, m-am născut eu. Treizeci de mii de francezi au fost vomitați pe malurile noastre, înecând
tronul libertății în valuri de sânge. Astfel arăta priveliștea odioasă care a fost prima ce m-a
impresionat.”
 A petrecut primii ani ai Revoluției în Corsica, luptând într-o bătălie complexă între
regaliști, revoluționari și naționaliștii corsicani. El a sprijinit facțiunea revoluționară iacobină, a
câștigat gradul de locotenent-colonel și comanda unui batalion de voluntari. După ce depășise
termenul permisiei și a condus o revoltă împotriva unei armate franceze din Corsica, a reușit
totuși să convingă autoritățile militare din Paris să-l promoveze în gradul de căpitan în iulie 1792.
S-a întors în Corsica din nou și a intrat în conflict cu Paoli, care hotărâse să se despartă de Franța
și să saboteze un asalt francez asupra insulei sardiniene La Maddalena, unul dintre liderii
expediției fiind chiar Bonaparte. Acesta și familia sa au trebuit să fugă în Franța continentală în
iunie 1793 din cauza înrăutățirii relațiilor cu Paoli.
Având puterea consolidată de realizările guvernării sale, Napoleon a fost proclamat
împărat de către Senatul francez în 1804, printr-un senatus-consultus.
Încoronat în Catedrala Notre-Dame din Paris, în prezența papei Pius al VII-lea, el a spus
cuvintele: „Imperiul înseamnă pace”. Însă conducerea sa a dus la un lung șir de războaie cu
Anglia și cu monarhiile absolutiste (Rusia, Austria, Prusia) cauzate printre altele de: rivalitatea
dintre burghezia franceză și cea engleză pentru supremație economică; dorința monarhilor
europeni de-a opri accesiunea lui Napoleon;
ambiția lui Napoleon de a stăpâni întreaga lume.
Cu o armată mare, Napoleon a reușit să obțină
multe victorii asupra Austriei în 1805, prin Bătălia
de la Austerlitz și asupra Prusiei în 1806. Singura
putere continentală care îi stătea în cale era Rusia.
Cu aceasta a încheiat un acord în 1807 prin
care Europa era împărțită între împăratul Franței
și țarul Rusiei, Alexandru I. În anul 1812,
Napoleon face o încercare dezastroasă de a invada
Rusia, în care este învins. Astfel a început căderea
lui Napoleon. În Bătălia de la Leipzig din 1813,
Napoleon este înfrânt de către cele cinci națiuni. Napoleon este obligat să abdice și este exilat în
insula Elba, în anul 1814.
Încoronarea lui Napoleon este o
pânză pictată de Jacques-Louis David în
perioada 1805-1807. Tabloul are
dimensiunile 624 cm x 979 cm și se găsește
la Muzeul Louvre, Paris. „Regii au părăsit-
o, eu am ridicat-o” - spune Napoleon
despre coroana conducătorului
francilor, Carol cel Mare, când, în după-
amiaza zilei de 2 decembrie 1804, și-o
așază pe cap în catedrala Notre-Dame și
este uns chiar de papa Pius al VII-lea, venit
la Paris în acest scop. Apoi împăratul își
încoronează soția, pe Joséphine.
David a primit o comandă din
partea împăratului pentru un tablou care sa
redea încoronarea. Pictorul va lucra la acest
tablou vreme de 2 ani, adaptând realitatea
la dorințele clientului său. Astfel, spre
exemplu, în spate, la tribună o vedem pe
Letiția, mama împăratului, deși ea nu a
participat deloc la festivitate. Extraordinar
de riguros este finisajul: David nu omite nici cel mai mic detaliu, în ceea ce privește veșmintele
perechii imperiale, iar portretele personajelor reprezintă imaginea fidelă a realității. Încoronarea
lui Napoleon are în primul rând valoarea unei mărturii istorice; în schimb caracterul static al
compoziției îndepărtează tabloul de estetica neoclasicistă. Lipsește aici tensiunea vibrantă care
este caracteristica teatralității neoclasiciste. Spre deosebire de Sabinele și Jurământul Horațiilor,
David, se inspiră de data aceasta mai degrabă din tradiția romană, decât din cea greacă.
Lui Napoleon i se permisese să ia cu el în exil câțiva prieteni și servitori, printre care
Henri-Gratien Bertrand, fostul mareșal al palatului, și contele Charles-Tristan de Montholon, un
membru al aristocrației prerevoluționare. Bertrand era în slujba lui Napoleon din 1798, dar
Montholon era un aderent de ultima oră – după prima abdicare a lui Napoleon se grăbise să-și
ofere serviciile monarhiei restaurate, dar a trecut de partea împăratului când acesta s-a întors de
pe Insula Elba. El o adusese cu sine și pe tânăra și atrăgătoarea lui soție, ale cărei atenții față de
Napoleon și vizitele nocturne pe care le făcea în dormitorul acestuia deveniseră curând subiect de
bârfa pe insulă.
La un an după înfrângerea de la Leipzig, întreg imperiul s-a prăbușit. Burbonii au fost
readuși la tronul Franței prin Ludovic al XVIII-lea. Aceasta revenire nu s-a bucurat însă de
unanimitatea aliaților, între care au intervenit repede divergențe. Unitatea coaliției a fost însă
salvată chiar de Napoleon. Înconjurat de dezbinarea aliaților, Napoleon părăsește insula Elba și
începe ceea ce avea să fie aventura „celor o sută de zile”. Reîntronat, acesta începe să viseze la
refacerea marelui imperiu.
 Obține chiar câteva victorii. Pentru scurt timp însă, căci este înfrânt în bătălia de la
Waterloo (18 iunie 1815). Silit să abdice din nou, Napoleon a fost exilat pe insula Sf. Elena, unde
a murit în condiții neclare, câțiva ani mai târziu, la vârsta de 51 de ani (5 mai 1821). Există două
teorii importante cu privire la moartea sa: otrăvirea cronică cu arsenic și cancerul la stomac. A
fost înmormântat cu onoruri militare.
Controversele asupra morții împăratului Napoleon nu se mai termină... Specialiști în
domeniul medicinei legale, istorici ai vieții și morții lui Napoleon s-au dedicat încă din anul 1961
cercetărilor cauzei morții acestui om de stat francez. Unii spun că moartea s-ar datora unei erori
medicale, cancerului de stomac și, în cele din urmă, otrăvirii acestuia cu arsenic. Primele două
supoziții - eroare medicală sau cancer de stomac, sunt definitiv respinse de Dr. Pascal Kintz.
Ultimele experiențe conduse de Institutul de Medicină Legală din Strasbourg și
Universitatea din Luxembourg, demonstrează în mod definitiv că Napoleon a fost otrăvit, fiind
victima unei intoxicații cronice cu arsenic. În fiecare an, experți în toxicologia medico-legală se
întrunesc în congrese sub auspiciile Asociației internaționale a toxicologilor din medicina legală
(The International Association of Forensic Toxicologists — TIAFT) pentru a stabili cauza exactă.
Toți oamenii de știință care aparțin acestei asociații activează în laboratoare ale poliției, spitale,
tribunale, institute de medicină legală, laboratoare specializate în diverse domenii înrudite. După
congresele de la Helsinki (2000), Praga (2001), Paris (2002), a urmat congresul de la Melbourne
care a găzduit cel de-al 41-lea Simpozion internațional al asociației, între 17-22 noiembrie 2003.
În prezentarea susținută la acest simpozion Dr. Pascal Kintz a făcut cunoscute ultimele
rezultate obținute asupra chestiunii prezenței arsenicului în șuvițele de păr ale împăratului. Se
menționează în diverse publicații oficiale că „șuvițe de păr aparținând lui Napoleon”, au fost
păstrate cu mare grijă și găsite la diverse persoane din anturajul acestuia. Toxicologul francez
susține că Napoleon a fost otrăvit cu arsenic în mod lent. El a ajuns la această concluzie
aprofundând analizele nu numai asupra interiorului firelor de păr, ci și a învelișului capilar. Dr.
Kintz crede că otrava a atins măduva spinării, pornind de la păr. Otrava provenea din alimentele
ingerate și a fost împinsă de fluxul sanguin.
Părul lui Napoleon prezenta o concentrație de substanță toxică de 7-38 de ori superioară
dozei „admise”. Adversarii acestei ipoteze resping afirmația, susținând că arsenicul detectat era
de origine exogenă și nu a fost absorbit pe cale digestivă. Ei cred ca această compoziție toxică era
în mod normal utilizată în secolul XIX pentru conservarea părului. Alți cercetători explică
prezența arsenicului în părul lui Napoleon prin folosirea produsului de către viticultorii epocii.
Aceștia spălau butoaiele cu arsenic, după care puneau strugurii la fermentat. Și această supoziție
a fost respinsă, considerându-se că obiceiul viticultorilor epocii de a curăța butoaiele cu arsenic
nu era periculos pentru sănătatea omului, cu toate că Napoleon era un cunoscut amator de vinuri.
În anul 2000, scriitorul Ben Weider, mare admirator și colecționar al unor piese originale
care au aparținut lui Napoleon, a afirmat cu tărie în conferințele și interviurile acordate la
televiziunea canadiană că „Napoleon I Bonaparte a decedat datorită otrăvirii lente cu arsenic" și
că „folosindu-se noile teste ADN această enigmă ar putea fi elucidată”. Ben Weider deține șuvițe
din părul lui Napoleon și este dispus să suporte toate cheltuielile exhumării. „Rămâne doar ca
guvernul și istoricii francezi să-și dea acordul”. Specialiștii Institutului medico-legal din
Strasbourg confirmă teza avansată de Ben Weider. Purtătorul de cuvânt al lui Weider a declarat
că dacă îndoielile asupra morții lui Napoleon persistă, nu rămâne decât să se treacă la exhumarea
împăratului.