Napoleon Bonaparte (n. 15 august 1769, Ajaccio, Corsica - d.

5 mai 1821,
în Insula Sfânta Elena), cunoscut mai târziu ca Napoleon I și inițial
ca Napoleone di Buonaparte, a fost un lider politic și militar al Franței, ale
cărui acțiuni au influențat puternic politica europeană de la
începutul secolului al XIX-lea.
El a devenit cunoscut în timpul Primei Republici Franceze și a condus
campanii reușite împotriva Primei și celei de-a Doua Coaliții, care luptau
împotriva Franței. În 1799 a organizat o lovitură de stat și s-a proclamat Prim
Consul; cinci ani mai târziu s-a încoronat ca Împărat al francezilor.
Napoleon Bonaparte s-a născut ca al doilea din cei șapte copii, în casa
Buonaparte. Familia corsicană Buonaparte își avea originile în mica nobilime
italiană care emigrase în Corsica în secolul al XVI-lea. Tatăl său, Nobile Carlo
Buonaparte, un avocat, a fost numit reprezentantul Corsicii la curtea
lui Ludovic al XVI-lea în 1777. Influența. În ianuarie 1779, Napoleon a fost
înscris la o școală teologică din Autun, în Franța continentală, pentru a
învăța franceza, iar în mai a fost admis la academia militară de la Brienne-le-
Château. Vorbea cu un accent corsican pronunțat și nu a învățat niciodată să
scrie corect. Napoleon era tachinat de către ceilalți studenți din cauza
accentului său, prin urmare s-a concentrat și mai mult pe studiu. După ce și-
a terminat studiile la Brienne în 1784, Napoleon a fost admis la École
Militaire, o școală militară de elită din Paris; acest lucru a pus capăt ambiției
sale navale, care îl făcuse să ia în considerare înrolarea în Marina
Regală britanică. În loc de aceasta s-a specializat pe profilul de ofițer
de artilerie și a trebuit să termine cursurile de doi ani într-unul singur,
deoarece moartea tatălui său îi redusese veniturile. A fost examinat de
faimosul om de știință Pierre Simon Laplace, pe care mai târziu Napoleon l-a
numit senator.
Încoronat în Catedrala Notre-Dame din Paris, în prezența papei Pius al VII-
lea, el a spus cuvintele: „Imperiul înseamnă pace”. Însă conducerea sa a dus
la un lung șir de războaie cu Anglia și cu monarhiile absolutiste
(Rusia, Austria, Prusia). Napoleon a reușit să obțină multe victorii asupra
Austriei în 1805, prin Bătălia de la Austerlitz și asupra Prusiei în 1806.
Singura putere continentală care îi stătea în cale era Rusia. Cu aceasta a
încheiat un acord în 1807 prin care Europa era împărțită între împăratul
Franței și țarul Rusiei, Alexandru I. În anul 1812, Napoleon face o încercare
dezastroasă de a invada Rusia, în care este învins. Astfel a început căderea
lui Napoleon. În Bătălia de la Leipzig din 1813, Napoleon este înfrânt de
către cele cinci națiuni. Napoleon este obligat să abdice și este exilat în
insula Elba, în anul 1814.
La un an după înfrângerea de la Leipzig, întreg imperiul s-a prăbușit.
Burbonii au fost readuși la tronul Franței prin Ludovic al XVIII-lea. Aceasta
revenire nu s-a bucurat însă de unanimitatea aliaților, între care au
intervenit repede divergențe. Unitatea coaliției a fost însă salvată chiar de
Napoleon. Înconjurat de dezbinarea aliaților, Napoleon părăsește insula Elba
și începe ceea ce avea să fie aventura „celor o sută de zile”. Reîntronat,
acesta începe să viseze la refacerea marelui imperiu[necesită citare]. Obține chiar
câteva victorii. Pentru scurt timp însă, căci este înfrânt în bătălia de la
Waterloo (18 iunie 1815). Silit să abdice din nou, Napoleon a fost exilat pe
insula Sf. Elena, unde a murit în condiții neclare, câțiva ani mai târziu, la
vârsta de 51 de ani (5 mai 1821). Există două teorii importante cu privire la
moartea sa: otrăvirea cronică cu arsenic și cancerul la stomac. A fost
înmormântat cu onoruri militare.