Napoleon I

-referat-
Napoleon Bonaparte cunoscut mai târziu ca Napoleon I și inițial ca Napoleone di Buonaparte, a
fost un lider politic și militar al Frantei, ale cărui acțiuni au influențat puternic politica europeană de la
începutul secolului al XIX-lea .
Născut în Corsica și specializat pe profilul de ofițer de artilerie în Franța continentală, Bonaparte a
devenit cunoscut în timpul Primei Republici Franceze și a condus campanii reușite împotriva Primei
și celei de-a Doua Coaliții, care luptau împotriva Franței. În 1799 a organizat o lovitura de stat și s-a
proclamat Prim Consul; cinci ani mai târziu s-a încoronat ca Împărat al francezilor. În prima decadă a
secolului al XIX-lea a opus armatele Imperiului Francez împotriva fiecărei puteri majore europene și
a dominat Europa continentală printr-o serie de victorii militare. A menținut sfera de influenta a
Franței prin constituirea unor alianțe extensive și prin numirea prietenilor și membrilor familiei în
calitate de conducători ai altor țări europene sub forma unor state clientelare franceze.
Invazia franceza a Rusiei din 1812 a marcat un punct de cotitură în destinul lui Napoleon. Marea sa
Armata a suferit pierderi covârșitoare în timpul campaniei și nu s-a recuperat niciodată pe deplin.
În 1813, a sasea Coalitie l-a înfrânt la Leipzig; în anul următor Coaliția a invadat Franța, l-a forțat pe
Napoleon să abdice și l-a exilat pe insula Elba. În mai puțin de un an, a scăpat de pe Elba și s-a
întors la putere, însă a fost învins în batalia de la Waterloo din iunie 1815. Napoleon și-a petrecut
ultimii șase ani ai vieții sub supraveghere britanică pe insula Sfanta Elena. O autopsie a
concluzionat că a murit de cancer la stomac, deși Sten Forschuvud și alți oameni de știință au
continuat să susțină că a fost otrăvit cu arsenic.
Conflictul cu restul Europei a condus la o perioadă de razboi total de-a lungul continentului, iar
campaniile sale sunt studiate la academii militare din întreaga lume. Deși considerat un tiran de
către oponenții săi, el a rămas în istorie și datorită creării Codului Napoleonian, care a pus fundațiile
legislației administrative și judiciare în majoritatea țărilor Europei de Vest. Devenit absolvent în
septembrie 1785, Bonaparte este numit ofiter cu gradul de sublocotenent în regimentul de
artilerie La Fère. A servit în garnizoanele de la Valence și Auxonne până după izbucnirea Revolutiei
Franceze în 1789, deși în această perioadă a fost în permisie timp de aproape două luni în Corsica
și Paris. Un naționalist corsican fervent, Bonaparte i-a scris liderului corsican Pasquale Paoli în mai
1789: „Pe când națiunea pierea, m-am născut eu. Treizeci de mii de francezi au fost vomitați pe
malurile noastre, înecând tronul libertății în valuri de sânge. Astfel arăta priveliștea odioasă care a
fost prima ce m-a impresionat.”
A petrecut primii ani ai Revoluției în Corsica, luptând într-o bătălie complexă între regaliști,
revoluționari și naționaliștii corsicani. El a sprijinit facțiunea revoluționară iacobină, a câștigat gradul
de locotenent-colonel și comanda unui batalion de voluntari. După ce depășise termenul permisiei și
a condus o revoltă împotriva unei armate franceze din Corsica, a reușit totuși să convingă autoritățile
militare din Paris să-l promoveze în gradul de capitan în iulie 1792. S-a întors în Corsica din nou și a
intrat în conflict cu Paoli, care hotărâse să se despartă de Franța și să saboteze un asalt francez
asupra insulei sardiniene La Maddalena, unul dintre liderii expediției fiind chiar Bonaparte. Acesta și
familia sa au trebuit să fugă în Franța continentală în iunie 1793 din cauza înrăutățirii relațiilor cu
Paoli. Având puterea consolidată de realizările guvernării sale, Napoleon a fost proclamat împărat
de către Senatul francez în 1804, printr-un senatus-consultus.
Napoleon ca împărat

Încoronat în Catedrala Notre-Dame din Paris, în prezența papei Pius al VII-lea, el a spus cuvintele:
„Imperiul înseamnă pace”. Însă conducerea sa a dus la un lung șir de războaie cu Anglia și cu
monarhiile absolutiste (Rusia,Austria,Prusia) cauzate printre altele de: rivalitatea dintre burghezia
franceză și cea engleză pentru supremație economică; dorința monarhilor europeni de-a opri
accesiunea lui Napoleon; ambiția lui Napoleon de a stăpâni întreaga lume[necesită citare]. Cu o armată
mare, Napoleon a reușit să obțină multe victorii asupra Austriei în 1805, prin Bătălia de la
Austerlitz și asupra Prusiei în 1806. Singura putere continentală care îi stătea în cale era Rusia. Cu
aceasta a încheiat un acord în 1807 prin care Europa era împărțită între împăratul Franței și
țarul Rusiei, Alexandru I. În anul 1812, Napoleon face o încercare dezastroasă de a invada Rusia, în
care este învins. Astfel a început căderea lui Napoleon. În Bătălia de la Leipzig din 1813, Napoleon
este înfrânt de către cele cinci națiuni. Napoleon este obligat să abdice și este exilat în insula Elba,
în anul 1814. Încoronarea lui Napoleon este o pânză pictată de Jacques-Louis David în perioada
1805-1807. Tabloul are dimensiunile 624 cm x 979 cm[necesită citare] și se găsește la Muzeul Louvre,
Paris. „Regii au părăsit-o, eu am ridicat-o”[necesită citare] - spune Napoleon despre coroana
conducătorului francilor, Carol cel Mare, când, în după-amiaza zilei de 2 decembrie 1804, și-o așază
pe cap în catedrala Notre-Dame și este uns chiar de papa Pius al VII-lea, venit la Paris în acest
scop. Apoi împăratul își încoronează soția, pe Joséphine.
David a primit o comandă din partea împăratului pentru un tablou care sa redea încoronarea.
Pictorul va lucra la acest tablou vreme de 2 ani, adaptând realitatea la dorințele clientului său. Astfel,
spre exemplu, în spate, la tribună o vedem pe Letiția, mama împăratului, deși ea nu a participat
deloc la festivitate. Extraordinar de riguros este finisajul: David nu omite nici cel mai mic detaliu, în
ceea ce privește veșmintele perechii imperiale, iar portretele personajelor reprezintă imaginea fidelă
a realității. Încoronarea lui Napoleon are în primul rând valoarea unei mărturii istorice; în schimb
caracterul static al compoziției îndepărtează tabloul de estetica neoclasicistă. Lipsește aici tensiunea
vibrantă care este caracteristica teatralității neoclasiciste. Spre deosebire de Sabinele și Jurământul
Horațiilor, David, se inspiră de data aceasta mai degrabă din tradiția romană, decât din cea greacă.
Lui Napoleon i se permisese să ia cu el în exil câțiva prieteni și servitori, printre care Henri-Gratien
Bertrand, fostul mareșal al palatului, și contele Charles-Tristan de Montholon, un membru al
aristocrației prerevoluționare. Bertrand era în slujba lui Napoleon din 1798, dar Montholon era un
aderent de ultima oră – după prima abdicare a lui Napoleon se grăbise să-și ofere serviciile
monarhiei restaurate, dar a trecut de partea împăratului când acesta s-a întors de pe Insula Elba. El
o adusese cu sine și pe tânăra și atrăgătoarea lui soție, ale cărei atenții față de Napoleon și vizitele
nocturne pe care le făcea în dormitorul acestuia deveniseră curând subiect de bârfa pe insulă.

În prezentarea susținută la acest simpozion Dr. Pascal Kintz a făcut cunoscute ultimele rezultate
obținute asupra chestiunii prezenței arsenicului în șuvițele de păr ale împăratului. Se menționează în
diverse publicații oficiale că „șuvițe de păr aparținând lui Napoleon”, au fost păstrate cu mare grijă și
găsite la diverse persoane din anturajul acestuia. Toxicologul francez susține că Napoleon a fost
otrăvit cu arsenic în mod lent. El a ajuns la această concluzie aprofundând analizele nu numai
asupra interiorului firelor de păr, ci și a învelișului capilar. Dr. Kintz crede că otrava a atins măduva
spinării, pornind de la păr. Otrava provenea din alimentele ingerate și a fost împinsă de fluxul
sanguin.
Părul lui Napoleon prezenta o concentrație de substanță toxică de 7-38 de ori superioară dozei
„admise”. Adversarii acestei ipoteze resping afirmația, susținând că arsenicul detectat era de origine
exogenă și nu a fost absorbit pe cale digestivă. Ei cred ca această compoziție toxică era în mod
normal utilizată în secolul XIX pentru conservarea părului. Alți cercetători explică prezența
arsenicului în părul lui Napoleon prin folosirea produsului de către viticultorii epocii. Aceștia spălau
butoaiele cu arsenic, după care puneau strugurii la fermentat. Și această supoziție a fost respinsă,
considerându-se că obiceiul viticultorilor epocii de a curăța butoaiele cu arsenic nu era periculos
pentru sănătatea omului, cu toate că Napoleon era un cunoscut amator de vinuri.
În anul 2000, scriitorul Ben Weider, mare admirator și colecționar al unor piese originale care au
aparținut lui Napoleon, a afirmat cu tărie în conferințele și interviurile acordate la televiziunea
canadiană că „Napoleon I Bonaparte a decedat datorită otrăvirii lente cu arsenic" și că „folosindu-se
noile teste ADN această enigmă ar putea fi elucidată”. Ben Weider deține șuvițe din părul lui
Napoleon și este dispus să suporte toate cheltuielile exhumării. „Rămâne doar ca guvernul și istoricii
francezi să-și dea acordul”. Specialiștii Institutului medico-legal din Strasbourg confirmă teza
avansată de Ben Weider. Purtătorul de cuvânt al lui Weider a declarat că dacă îndoielile asupra
morții lui Napoleon persistă, nu rămâne decât să se treacă la exhumarea împăratului.