Napoleon

Împăratul Napoleon în studiul său de la Tuileries, de Jacques-Louis David, 1812

Împăratul francezilor
(Mai mult...)
prima domnie 18 mai 1804 – 6 aprilie 1814
2 decembrie 1804
Încoronare
Catedrala Notre-Dame
Succesor Ludovic al XVIII-lea (ca rege al Franței)
a 2-a domnie 20 martie 1815 – 22 iunie 1815
Succesor Napoleon al II-lea (disputat)
Regele Italiei
Domni 17 martie 1805 – 11 aprilie 1814
26 mai 1805
Încoronare
Catedrala din Milano
Primul consul al Franței
În birou 10 noiembrie 1799 – 18 mai 1804
Jean Jacques Régis
Co-consuli
Charles-François Lebrun
Președintele Italiei
În birou 26 ianuarie 1802 – 17 martie 1805
Vice-președinte Francesco Melzi d'Eril
Protector al Confederației Rinului
În birou 12 iulie 1806 – 4 noiembrie 1813
Prinț-Primate Karl von Dalberg, Eugène de Beauharnais
Napoleone di Buonaparte[1]
Născut 15 august 1769
Ajaccio, Corsica, Regatul Franței
5 mai 1821 (în vârstă de 51 de ani)
Decedat
Longwood, Sfânta Elena, Imperiul Britanic
15 decembrie 1840
Înmormântare
Les Invalides, Paris, Franţa
Soție Joséphine de Beauharnais

( 1796; 1810)

Marie Louise a Austriei

 (1810)
Napoleon al II-lea
Emisiune Nume
Detaliu
Napoleon Bonaparte
Casa Bonaparte
Tată Carlo Buonaparte
Mamă Letizia Ramolino
catolicism roman
Religie
Vezi detalii
Semnătură
Bătăliile lui Napoleon

[Hartă interactivă pe ecran complet]

Redimensionați harta pe ecran complet pentru a vedea Sfânta Elena

Napoleon Bonaparte [A] (născut Napoleone di Buonaparte; 15 august 1769 – 5 mai

1821), denumită de obicei simpluNapoleon în engleză, a fost un lider militar și politic
francez care a devenit proeminent în timpul Revolutia Franceza si condus mai multe
campanii de succes in timpul Războaie revoluționare. El a fostde facto conducător al
Republicii Franceze ca prim consul din 1799 până în 1804. As Napoleon I, el a fost
Împăratul francezilor din 1804 până în 1814 și din nou în 1815. Napoleon a dominat
afacerile europene și globale timp de mai bine de un deceniu în timp ce conducea Franța
împotriva unei serii de coaliții în Războaiele napoleoniene. A câștigat majoritatea acestor
războaie și marea majoritate a bătăliilor sale, construind amare imperiucare a domnit
asupra Europei continentale înainte de prăbușirea sa finală în 1815. Unul dintre cei mai
mari comandanți din istorie, războaiele și campaniile sale sunt studiate în școlile militare
din întreaga lume. El rămâne una dintre cele mai celebre și controversate personalități
politice dinistoria oamenilor.[3][4]

Născut pe insula Corsica nu la mult timp după anexarea sa de către Regatul Franței,

familia modestă a lui Napoleon descendea din minor nobilimea italiană. El a

susținutRevolutia Francezaîn 1789 în timp ce slujea în armata franceză și a încercat să-și

răspândească idealurile în Corsica sa natală. S-a ridicat rapid în armată după ce a salvat

guvernareaDirector francez de trăgând asupra insurgenților regaliști. În aprilie 1796, și-a

început-oprima campanie militară împotriva austriecilor și a aliaților lor italieni, obținând o

serie de victorii decisive și devenind național erou. Doi ani mai târziu, a condus oexpediție
militară în Egipt care a servit drept trambulină către puterea politică. El a proiectat

alovitura de stat din noiembrie 1799 și a devenit Primul Consul a Republicii. Diferențele

insolubile cu britanicii însemnau că francezii se confruntau cuRăzboiul celei de-a treia

coaliții până în 1805. Napoleon a spulberat această coaliție cu victorii decisive în

Campania de la Ulm, și un triumf istoric la Bătălia de la Austerlitz, ceea ce a dus la

dizolvarea Sfantul Imperiu Roman. În 1806,A patra coaliție a luat armele împotriva lui

pentru că Prusiaa devenit îngrijorat de creșterea influenței franceze pe continent.

Napoleon a eliminat rapid Prusia labătăliile de la Jena și Auerstedt, apoi a defilat pe

Grande Armée adanc in Europa de Est, anihilându-i pe ruşi în iunie 1807 la Friedland, și

forțând națiunile învinse ale Coaliției a Patra să accepte Tratatele de la Tilsit. Doi ani mai

târziu, austriecii i-au provocat din nou pe francezi în timpulRăzboiul celei de-a cincea

coaliții, dar Napoleon și-a consolidat strânsoarea asupra Europei după ce a triumfat la

Bătălia de la Wagram.

În speranța de a extinde Sistemul continental (embargoul său împotriva Marii Britanii),

Napoleon a invadat Peninsula Iberica și a declarat fratele său Iosif regele Spaniei în
1808. Spaniolii și portughezii s-au revoltat cu sprijinul britanic în Războiul Peninsular,
care a durat șase ani, a prezentat brutal război de gherilă, și a culminat cu o înfrângere
pentru mareșalii lui Napoleon. Napoleon a lansat oinvazia Rusiei în vara anului 1812.
Campania rezultată a fost martora retragerii catastrofale a lui Napoleon. Grande Arméeși
și-a încurajat dușmanii. În 1813, Prusia și Austria s-au alăturat forțelor ruse în aA șasea
coalițieîmpotriva Franței. O campanie militară haotică a culminat cu o mare coaliție care l-
a învins pe Napoleon laBătălia de la Leipzig în octombrie 1813. Coaliţia invadat Franța și
a cucerit Parisul, forțându-l pe Napoleon să abdice în aprilie 1814. A fost exilat pe insula
Elba, între Corsica și Italia, în timp ce în Franța, cel Bourbons au fost repus la putere. Cu
toate acestea, Napoleon a scăpat din Elba în februarie 1815 și a preluat controlul Franței,
„fără să vărseze o picătură de sânge” așa cum și-a dorit.[5][6] Aliații au răspuns prin
formând o A șaptea coaliție, care la învins în cele din urmă pe Napoleon la Bătălia de la
Waterloo în iunie 1815. Britanicii l-au exilat pe insula îndepărtată a Sfânta Elena în
Atlanticul de Sud, unde a murit în 1821 la vârsta de 51 de ani. Napoleon a avut un impact
extins asupra lumii moderne, aducând reforme liberale în numeroasele teritorii pe care le-
a cucerit și controlat, în special în Țările de Jos, Elveția și mari părți ale Italiei și
Germaniei moderne. El a implementat politici liberale fundamentale în Franța și în toată
Europa de Vest.[b]

Cuprins

tatăl lui Napoleon, Carlo Buonaparte, a fost Corsicareprezentantul lui la tribunalul din Ludovic al XVI-lea.

Familia lui Napoleon era de Italiană origine: strămoșii săi paterni, Buonapartes,
descendenți dintr-un minor toscan familie nobiliară care a emigrat în Corsicaîn secolul al
XVI-lea; în timp ce strămoșii săi materni, Ramolinos, descendeau dintr-un minorgenoveză
familie nobiliară.[13] Buonapartes erau, de asemenea, rudele, prin căsătorie și prin
naștere, ai Pietrasentas, Costas, Paraviccinis și Bonellis, toate familiile corsicane din
interior.[14] Părinții lui Carlo Maria di Buonaparte și Maria Letizia Ramolino a întreținut o
casă ancestrală numită "Casa Buonaparte"în Ajaccio. Acolo, în această casă, sa născut
Napoleon, la 15 august 1769. Era al patrulea copil și al treilea fiu al familiei. Avea un frate
mai mare,Iosif, și frații mai mici Lucien, Elisa, Louis, Pauline, Caroline, și Jérôme.
Napoleon a fost botezat ca acatolic, sub nume Napoleone.[15] În tinerețe, numele lui a fost
scris și ca Nabulione, Nabulio, Napolionne, și Napulione.[16]

Napoleon s-a născut în același an în care Republica Genova (fostul stat italian) a cedat
Franței regiunea Corsica.[17] Statul a vândut drepturi suverane cu un an înainte de
nașterea lui și insula era cuceritde către Franţa în anul naşterii sale. A fost încorporat
oficial ca aprovincieîn 1770, după 500 de ani sub stăpânirea genoveză și 14 ani de
independență.[c]Părinții lui Napoleon s-au alăturat rezistenței corsicane și au luptat
împotriva francezilor pentru a-și menține independența, chiar și atunci când Maria era
însărcinată cu el. Tatăl său a fost un avocat care a continuat să fie numit reprezentant al
Corsica la tribunalul dinLudovic al XVI-lea în 1777.[21]

Influența dominantă a copilăriei lui Napoleon a fost mama sa, a cărei disciplină fermă a
reținut un copil agitat.[21] Mai târziu în viață, Napoleon a declarat: „Viitorul destin al
copilului este întotdeauna opera mamei”.[22] Bunica maternă a lui Napoleon se căsătorise
cu elvețieni Feschfamilia în a doua căsătorie și unchiul lui Napoleon, cel cardinal Joseph
Fesch, avea să îndeplinească un rol de protector al familiei Bonaparte timp de câțiva ani.
Mediul nobil, moderat bogat al lui Napoleon i-a oferit oportunități mai mari de a studia
decât erau disponibile unui corsican tipic al vremii. [23]

Statuia lui Napoleon ca școlar în Brienne, în vârstă de 15 ani

Când a împlinit 9 ani,[24][25] s-a mutat la continentul francez și s-a înscris la o școală
religioasă în Autun în ianuarie 1779. În mai, s-a transferat cu o bursă la a Academie
militara la Brienne-le-Château.[26] În tinerețe a fost un vorbitor deschis naţionalist corsican
și a susținut independența statului față de Franța.[24][27] Ca mulți corsicani, Napoleon a
vorbit și a citit corsicană (ca limbă maternă) și Italiană (ca limbă oficială a Corsica).[20]
[28][29][27] A început să învețe limba franceza la școală pe la 10 ani.[30] Deși a devenit
fluent în franceză, a vorbit cu un accent specific corsican și nu a învățat niciodată cum să
scrie corect în franceză.[31] În consecință, Napoleon a fost discriminat de colegii săi de
școală pentru aspectul său fizic și accentul diferit.[27] El nu a fost, totuși, un caz izolat,
deoarece în 1790 se estima că mai puțin de 3 milioane de oameni, din populația de 28 de
milioane a Franței, erau capabili să vorbească franceza standard, iar cei care o puteau
scrie erau și mai puțini.[32]

Napoleon a fost în mod obișnuit hărțuit de colegii săi pentru accentul său, locul nașterii,
statura mică, manierele și incapacitatea de a vorbi franceză rapid. [28]Bonaparte a devenit
rezervat și melancolic aplicându-se la lectură. Un examinator a observat că Napoleon "a
fost întotdeauna distins pentru aplicarea sa în matematică. Este destul de bine familiarizat
cu istoria și geografia... Acest băiat ar fi un marinar excelent".[d][34] La începutul vârstei
adulte, a intenționat pentru scurt timp să devină scriitor; a scris o istorie a Corsicii și un
romanticnovelă.[24]

La terminarea studiilor sale la Brienne în 1784, Napoleon a fost admis la Școala

Militarăîn Paris. S-a antrenat pentru a deveni ofițer de artilerie și, când moartea tatălui
său i-a redus veniturile, a fost nevoit să finalizeze cursul de doi ani într-un an. [35] A fost
primul corsican care a absolvit Școala Militară.[35]A fost examinat de faimosul om de
știință Pierre-Simon Laplace.[36]

Cariera timpurie

Napoleon Bonaparte, în vârstă de 23 de ani, ca locotenent-colonel al unui batalion de corsicani voluntari republicani.
Portret deHenri Félix Emmanuel Philippoteaux

După absolvirea în septembrie 1785, Bonaparte a fost comandat A sublocotenent în La

Fère regimentul de artilerie.[e][26] A servit în Valenţă și Auxonne până după izbucnirea
Revoluției din 1789. Tânărul era încă un fervent naționalist corsi în această perioadă. [38]

și a cerut permisiunea să se alăture mentorului său Pasquale Paoli, când acestuia din
urmă i s-a permis să se întoarcă în Corsica de către Adunarea Națională. Cu toate
acestea, Paoli nu a simțit nicio simpatie pentru Napoleon, deoarece el și-a considerat tatăl
un trădător pentru că și-a părăsit cauza pentru independența Corsiei. [39]

Și-a petrecut primii ani ai Revoluției în Corsica, luptând într-o luptă complexă în trei dintre
regaliști, revoluționari și naționaliști corsi. Napoleon, însă, a ajuns să îmbrățișeze idealurile
Revoluției, devenind un susținător al Revoluțieiiacobini și alăturându-se republicanilor
corsicani pro-francezi care s-au opus politicii lui Paoli și aspirațiilor sale de secesiune. [40]
A primit comanda unui batalion de voluntari și a fost promovat căpitan în armata regulată
în iulie 1792, în ciuda faptului că și-a depășit concediul și a condus o revoltă împotriva
trupelor franceze.[41] Când Corsica a declarat secesiunea formală de Franța și a cerut
protecția guvernului britanic Napoleon și angajamentul său față de Revolutia Franceza a
intrat în conflict cu Paoli, care hotărâse să saboteze contribuția corsicanilor la Expédition
de Sardaigne, prin prevenirea unui atac francez asupra sardiniană insula de La
Maddalena.[42] Bonaparte și familia sa au fost forțați să fugă la Toulon, pe continentul
francez, în iunie 1793, din cauza despărțirii de Paoli. [43]

Deși s-a născut „Napoleone di Buonaparte”, a fost după aceea că Napoleon a început să-
și denumească „Napoléon Bonaparte”, dar familia sa nu a renunțat la numele Buonaparte
până în 1796. Prima înregistrare cunoscută despre el și-a semnat numele ca Bonaparte a
fost la vârsta respectivă. din 27 (în 1796).[44][15][45]

Asediul Toulonului

Articolul principal: Asediul Toulonului

Bonaparte la Asediul Toulonului

În iulie 1793, Bonaparte a publicat un pamflet pro-republican intitulat Le souper de

Beaucaire (Cina la Beaucaire) care i-a câștigat sprijinul Augustin Robespierre, fratele mai
mic al Revoluționarului lider Maximilien Robespierre. Cu ajutorul compatriotului său
corsicanAntoine Christophe Saliceti, Bonaparte a fost numit artiler superior și comandant
de artilerie al forțelor republicane care au sosit la 8 septembrie la Toulon.[46][47]

El a adoptat un plan de a captura un deal unde tunurile republicane ar putea domina

portul orașului și să-i forțeze pe britanici să evacueze. Atacul asupra poziției a dus la
capturarea orașului, dar în timpul acestuia Bonaparte a fost rănit la coapsă pe 16
decembrie. Atragerea atențieiComitetul de Siguranță Publică, a fost pus la conducerea
artileriei Franței Armata Italiei.[48] Pe 22 decembrie, se îndrepta spre noul său post în
Grozav, avansat de la gradul de colonel la general de brigadă la vârsta de 24 de ani. El a
conceput planuri pentru atacarea Regatul Sardiniei ca parte a campaniei Franței
împotriva primei coaliţii.

Armata franceză a dus la îndeplinire planul lui Bonaparte în Bătălia de la Saorgio în

aprilie 1794, apoi a înaintat pentru a sechestra Ormeain munti. Din Ormea, s-au îndreptat
spre vest pentru a depăși pozițiile austro-sarde din jurSaorge. După această campanie,
Augustin Robespierre l-a trimis pe Bonaparte într-o misiune înRepublica Genova pentru a
determina intenţiile acelei ţări faţă de Franţa. [49]
13 Vendémiaire

Articolul principal: 13 Vendémiaire

Unii contemporani au susținut că Bonaparte a fost supus arest la domiciliu la Grozav

pentru asocierea sa cu soții Robespierre în urma căderii lor în Reacția termidoriană în
iulie 1794, dar secretarul lui Napoleon Bourriennea contestat acuzația din memoriile sale.
Potrivit lui Bourrienne, gelozia era responsabilă, între Armata Alpilor și Armata Italiei (cu
care Napoleon era detașat la acea vreme). [50] Bonaparte a trimis o apărare pasională într-
o scrisoare către comisarul Saliceți, iar ulterior acesta a fost achitat de orice faptă greșită.
[51]El a fost eliberat în două săptămâni (pe 20 august) și, datorită abilităților sale tehnice, i
s-a cerut să elaboreze planuri de atacare a pozițiilor italiene în contextul războiului Franței
cu Austria. De asemenea, a luat parte la o expediție pentru a lua înapoi Corsica de la
britanici, dar francezii au fost respinși de Marina Regală Britanică. [52]

Până în 1795, Bonaparte se logodise cu Desirée Clary, fica lui François Clary. sora lui
DésiréeJulie Clary se căsătorise cu fratele mai mare al lui Bonaparte, Iosif. [53] În aprilie
1795, a fost repartizat la Armata Vestului, care a fost angajat în Război în Vendée— un
război civil și regalist tejghea-revoluţieîn Vendée, o regiune din centrul de vest al Franței,
pe Oceanul Atlantic. Ca comandament al infanteriei, a fost o retrogradare de la generalul
de artilerie – pentru care armata avea deja o cotă completă – și el a pledat să aibă o
sănătate precară pentru a evita detașarea. [54]

Journée du 13 Vendémiaire, foc de artilerie în fața Biserica Saint-Roch, Paris, Rue Saint-Honoré

A fost mutat la Biroul de Topografie al Comitetului de Siguranță Publică și a căutat, fără

succes, să fie transferat la Constantinopolpentru a-și oferi serviciile către Sultan.[55] În
această perioadă, el a scris novela romantică Clisson et Eugenie, despre un soldat și
iubitul său, într-o paralelă clară cu propria relație a lui Bonaparte cu Désirée. [56]La 15
septembrie, Bonaparte a fost eliminat de pe lista generalilor în serviciul regulat pentru
refuzul său de a servi în campania din Vendée. S-a confruntat cu o situație financiară
dificilă și cu perspective reduse de carieră.[57]

La 3 octombrie, regaliștii din Paris au declarat o rebeliune împotriva Convenția Națională.

[58] Paul Barras, un lider al Reacției Thermidoriene, știa de isprăvile militare ale lui
Bonaparte la Toulon și i-a dat comanda forțelor improvizate în apărarea convenției din
Palatul Tuileries. Napoleon văzuse pemasacrul Gărzii Elvețiene a Regelui acolo cu trei
ani mai devreme și și-a dat seama că artileria va fi cheia apărării sale. [26]

A ordonat unui tânăr ofițer de cavalerie numit Joachim Murat a apuca mare tunuri și le-a
folosit pentru a respinge atacatorii la 5 octombrie 1795—13 Vendémiaire An IV în
Calendarul republican francez ; 1.400 de regaliști au murit, iar restul au fugit. [58] Degajase
străzile cu „un miros de struguri„, conform istoricului secolului al XIX-lea Thomas Carlyle
în Revoluția Franceză: o istorie.[59][60]

Înfrângerea insurecției regaliste a stins amenințarea la adresa Convenției și i-a câștigat lui
Bonaparte faimă, bogăție și patronajul noului guvern, Director. Murat s-a căsătorit cu una
dintre surorile lui Napoleon, devenind cumnatul acestuia; a servit și sub Napoleon ca unul
dintre generalii săi. Bonaparte a fost avansat comandant al Internelor și a primit comanda
Armatei Italiei.[43]

În câteva săptămâni, a fost implicat romantic Joséphine de Beauharnais, fosta amantă a

lui Barras. Cuplul s-a căsătorit la 9 martie 1796 în cadrul unei ceremonii civile. [61]

Prima campanie din Italia

Articolul principal: Campaniile italiene din războaiele revoluționare franceze

Bonaparte la Pont d'Arcole, de Baron Antoine-Jean Gros, (1801), Muzeul Luvru, Paris

La două zile după căsătorie, Bonaparte a plecat Paris a prelua comanda Armata Italiei. A
trecut imediat la ofensivă, sperând să învingă forțele luiPiemontînainte ca aliaţii lor
austrieci să poată interveni. Într-o serie de victorii rapide în timpulCampania Montenotte,
a scos Piemontul din război în două săptămâni. Francezii s-au concentrat apoi asupra
austriecilor pentru restul războiului, cel mai important lucru fiind prelungitlupta pentru
Mantua. Theaustrieci a lansat o serie de ofensive împotriva francezilor pentru a rupe
asediul, dar Napoleon a învins orice efort de ajutor, obținând victorii în bătăliile de la
Castiglione, Bassano, Arcole, și Rivoli. Triumful decisiv francez de la Rivoli în ianuarie
1797 a dus la prăbușirea poziției austriece în Italia. La Rivoli, austriecii au pierdut până la
14.000 de oameni, în timp ce francezii au pierdut aproximativ 5.000. [62]

Următoarea fază a campaniei a prezentat invazia franceză a HabsburgHeartlands.

Forțele franceze din sudul Germaniei au fost învinse dearhiducele Carol în 1796, dar
arhiducele și-a retras forțele pentru a proteja Vienadupă ce a aflat despre asaltul lui
Napoleon. În prima întâlnire dintre cei doi comandanți, Napoleon și-a împins adversarul și
a înaintat adânc în teritoriul austriac după ce a câștigat laBătălia de la Tarvis în martie
1797. Austriecii au fost alarmați de forța franceză care a ajuns până la Leoben, la
aproximativ 100 km de Viena, și în cele din urmă a decis să dea în judecată pentru pace.
[63] The Tratatul de la Leoben, urmată de cea mai cuprinzătoare Tratatul de la Campo
Formio, a dat Franței controlul asupra majorității nordului Italiei și al Țările de Jos, iar o
clauză secretă a promis Republica Venețiaspre Austria. Bonaparte a mărșăluit spre
Veneția șia forțat să se predea, punând capăt a 1.100 de ani de independență venețiană.
De asemenea, i-a autorizat pe francezi să jefuiască comori precum Caii Sfântului Marcu.
[64] Pe parcursul călătoriei, Bonaparte a vorbit mult despre războinicii antichității, în special
Alexandru, Cezar, Scipio și Hannibal. Le-a studiat strategia și a combinat-o cu a lui. Într-o
întrebare a lui Bourrienne, întrebând dacă și-a dat preferința lui Alexandru sau Cezar,
Napoleon a spus că îl plasează pe Alexandru cel Mare pe primul rang, motivul principal
fiind campania sa în Asia.[65]

Bonaparte în timpul campaniei italiene din 1797

Aplicarea ideilor militare convenționale la situații din lumea reală i-a permis triumfurile
militare, cum ar fi utilizarea creativă a artileriei ca forță mobilă pentru a-și sprijini
infanteriei. El a declarat mai târziu în viață:[cand?] „Am purtat şaizeci de bătălii şi nu am
învăţat nimic pe care să nu ştiam la început. Uită-te la Cezar; a luptat pe primul ca
ultimul”.[66]

Bonaparte putea câștiga bătălii prin ascunderea desfășurărilor de trupe și prin

concentrarea forțelor sale pe „balamaua” frontului slăbit al unui inamic. Dacă nu ar putea
să-și folosească favoritulstrategia de învăluire, el a preluat poziția centrală și a atacat
două forțe cooperante la balama lor, se învârtea pentru a lupta cu una până când aceasta
fuge, apoi se întorcea pentru a înfrunta cealaltă. [67] În această campanie italiană, armata
lui Bonaparte a capturat 150.000 de prizonieri, 540 de tunuri și 170 de standardele.[68]
Armata franceză a luptat în 67 de acțiuni și a câștigat 18 bătălii întrerupte prin tehnologia
superioară de artilerie și tactica lui Bonaparte. [69]

În timpul campaniei, Bonaparte a devenit din ce în ce mai influent în politica franceză. A

fondat două ziare: unul pentru trupele din armata sa și altul pentru circulație în Franța. [70]
Regaliștii l-au atacat pe Bonaparte pentru că a jefuit Italia și l-au avertizat că ar putea
deveni dictator.[71]Forțele lui Napoleon au extras fonduri estimate la 45 de milioane de
dolari din Italia în timpul campaniei lor acolo, alte 12 milioane de dolari în metale prețioase
și bijuterii. Forțele sale au confiscat, de asemenea, peste trei sute de picturi și sculpturi de
neprețuit.[72]

Bonaparte a trimis generalul Pierre Augereau la Paris pentru a conduce a lovitură de stat
și epurează regaliștii pe 4 septembrie -Lovitură de 18 Fructidor. Acest lucru l-a lăsat pe
Barras și aliații săi republicani din nou în control, dar dependenți de Bonaparte, care a
trecut la negocieri de pace cu Austria. Aceste negocieri au dus laTratatul de la Campo
Formio, iar Bonaparte s-a întors la Paris în decembrie ca un erou. [73] A întâlnit Talleyrand,
noul ministru de externe al Franței — care a servit în aceeași calitate pentru împăratul
Napoleon — și au început să se pregătească pentru o invazie a Marii Britanii. [43]
Expediție egipteană

Articolul principal: Campanie franceza in Egipt si Siria

Bonaparte înaintea Sfinxului (c. 1886) de către Jean-Léon Gérôme, Castelul Hearst

Bătălia Piramidelor la 21 iulie 1798 de către Louis-François, baronul Lejeune, 1808

După două luni de planificare, Bonaparte a decis că forța navală a Franței nu era încă
suficientă pentru a face față Marina Regală Britanică. S-a hotărât să se ocupe de o
expediție militară Egipt și subminează astfel accesul Marii Britanii la el interese
comerciale în India.[43] Bonaparte dorea să stabilească o prezență franceză în Orientul
Mijlociu și să-și unească forțele Tipu Sultan, cel Sultan de Mysore care era un dușman al
britanicilor.[74]Napoleon a asigurat Directorul că „de îndată ce a cucerit Egiptul, va stabili
relații cu prinții indieni și, împreună cu ei, va ataca pe englezi din posesiunile lor”. [75]
Directorul a fost de acord pentru a asigura o rută comercială către subcontinentul indian.
[76]

În mai 1798, Bonaparte a fost ales membru al Academia Franceză de Științe. Expediția
sa egipteană a inclus un grup de 167 de oameni de știință, cu matematicieni, naturaliști,
chimiști șigeodeziştiprintre ei. Descoperirile lor au inclusPiatra Rosetta, iar munca lor a
fost publicată în Description de l'Egypte în 1809.[77]

În drum spre Egipt, Bonaparte a ajuns Malta la 9 iunie 1798, controlat apoi de către
Cavalerii Spitalieri. Mare MaestruFerdinand von Hompesch zu Bolheim s-a predat după
rezistență simbolică, iar Bonaparte a capturat o bază navală importantă cu pierderea a
doar trei oameni.[78]

Bonaparte și expediția sa au ocolit urmărirea de către Marina Regală și au aterizat la

Alexandria la 1 iulie.[43] S-a luptat cu Bătălia de la Shubra Khitimpotriva Mameluci, casta
militară conducătoare a Egiptului. Acest lucru ia ajutat pe francezi să-și practice tactica
defensivă pentruBătălia Piramidelor, a luptat pe 21 iulie, la aproximativ 24 km (15 mi) de
piramide. Forțele generalului Bonaparte de 25.000 au egalat aproximativ pe cele ale
cavaleriei egiptene a mamelucilor. Douăzeci și nouă de franceză [79]și aproximativ 2.000
de egipteni au fost uciși. Victoria a ridicat moralul armatei franceze. [80]

La 1 august 1798, flota britanică sub Sir Horatio Nelson a capturat sau distrus toate
navele flotei franceze, cu excepția a două Bătălia de la Nil, înfrângând obiectivul lui
Bonaparte de a întări poziția franceză în Marea Mediterană. [81][citare scurtă incompletă] Armata
sa reușise o creștere temporară a puterii franceze în Egipt, deși s-a confruntat cu revolte
repetate.[82] La începutul anului 1799, a mutat o armată în provincia otomană din Damasc
(Siria și Galileea). Bonaparte a condus acești 13.000 de soldați francezi în cucerirea
orașelor de coastă dinArish, Gaza, Jaffa, și Haifa.[83] The atac asupra lui Jaffaa fost
deosebit de brutal. Bonaparte a descoperit că mulți dintre apărători eraufoști prizonieri de
război, aparent pe eliberare condiționată, așa că a ordonat ca garnizoana și 1.400 de
prizonieri să fie executați cu baionetă sau înec pentru a salva gloanțe. [81] Bărbați, femei și
copii au fost jefuiți și uciși timp de trei zile.[84]

Bonaparte a început cu o armată de 13.000 de oameni; 1.500 au fost dați dispăruți, 1.200
au murit în luptă și mii au murit din cauza bolilor - în cea mai mare parteciumă bubonică.
Nu a reușitreduce cetatea de Acru, așa că și-a mărșăluit armata înapoi în Egipt în mai.
Pentru a grăbi retragerea, Bonaparte a ordonat ca oamenii afectați de ciumă să fie otrăviți
cu opiu; numărul celor care au murit rămâne disputat, variind de la un minim de 30 la un
maxim de 580. El a scos, de asemenea, 1.000 de răniți. [85] Întors în Egipt, pe 25 iulie,
Bonaparte l-a învins pe un Invazie amfibie otomană la Abukir.[86]

Domn al Franței

Articole principale: 18 Brumaire și Epoca napoleonică

Generalul Bonaparte înconjurat de membrii Consiliului celor cinci sute în timpul loviturii de stat din 18 Brumaire, de
François Bouchot

În timp ce se afla în Egipt, Bonaparte a rămas informat despre afacerile europene. A aflat
că Franța a suferit oserie de înfrângeri în Războiul celei de-a doua coaliții.[87] La 24
august 1799, a profitat de plecarea temporară a navelor britanice din porturile franceze de
coastă și a pornit spre Franța, în ciuda faptului că nu primise nicio ordine explicită de la
Paris.[81] Armata a fost lăsată în sarcina Jean-Baptiste Kléber.[88]

Necunoscut lui Bonaparte, Directorul îi trimisese ordin să se întoarcă pentru a evita

posibilele invazii ale pământului francez, dar liniile slabe de comunicare au împiedicat
transmiterea acestor mesaje.[87]Până când a ajuns la Paris în octombrie, situația Franței
fusese îmbunătățită printr-o serie de victorii. Republica era însă falimentară, iar directorul
ineficient era nepopular populației franceze. [89] Directorul a discutat despre „dezertarea”
lui Bonaparte, dar a fost prea slab pentru a-l pedepsi. [87]

În ciuda eșecurilor din Egipt, Napoleon a revenit la primirea unui erou. A făcut o alianță cu
directorulEmmanuel Joseph Sieyès, fratele său Lucien, vorbitor al Consiliul celor cinci
sute Roger Ducos, director Joseph Fouché, și Talleyrand, și au răsturnat Directoratul cu a
lovitură de statla 9 noiembrie 1799 („al 18-lea Brumaire” conform calendarului
revoluționar), închiderea Consiliului celor cinci sute. Napoleon a devenit „prim consul”
pentruzece ani, cu doi consuli numiți de el care aveau doar voci consultative. Puterea lui a
fost confirmată de noul " Constituția Anului VIII„, concepută inițial de Sieyès pentru a-i
acorda lui Napoleon un rol minor, dar rescrisă de Napoleon și acceptată prin vot popular
direct (3.000.000 pentru, 1.567 împotrivă). Constituția a păstrat aspectul unei republici,
dar, în realitate, a instituit o dictatură.[90][91]

Consulatul francez

Articole principale: Consulatul francez și Războiul celei de-a doua coaliții

Bonaparte, prim consul, de Ingres. Pozandmâna în interiorul vestei a fost adesea folosit în portretele conducătorilor
pentru a indica conducerea calmă și stabilă.

Moneda de argint: 5 franci_AN XI, 1802, Bonaparte, prim consul

Moneda de argint: 5 franci, 1811

Napoleon a stabilit un sistem politic pe care istoricul Martyn Lyons numită „dictatură prin
plebiscit”.[92] Îngrijorat de forțele democratice dezlănțuite de Revoluție, dar nedorind să le
ignore în totalitate, Napoleon a recurs la consultări electorale regulate cu poporul francez
în drumul său către puterea imperială.[92] El a redactat Constituția Anului VIII și și-a
asigurat propria alegere ca Primul Consul, stabilindu-se la Tuileries. Constituția a fost
aprobată înun plebiscit trucat a avut loc în ianuarie următor, cu 99,94% listat oficial ca
votând „da”.[93]

Fratele lui Napoleon, Lucien, a falsificat declarațiile pentru a arăta că 3 milioane de

oameni au participat la plebiscit. Numărul real a fost de 1,5 milioane. [92] Observatorii
politici de la acea vreme au presupus că publicul francez eligibil pentru vot era de
aproximativ 5 milioane de persoane, astfel încât regimul a dublat artificial rata de
participare pentru a indica entuziasmul popular pentru consulat. [92] În primele câteva luni
ale consulatului, cu războiul în Europa încă dezlănțuit și instabilitatea internă care încă
afecta țara, puterea lui Napoleon a rămas foarte slabă. [94]

În primăvara anului 1800, Napoleon și trupele sale au traversat Alpii elvețieni în Italia, cu
scopul de a surprinde armatele austriece care reocupaseră peninsula când Napoleon era
încă în Egipt.[f] După o traversare dificilă peste Alpi, armata franceză a intrat în câmpiile
din nordul Italiei practic fără opoziție. [96] În timp ce o armată franceză se apropia din nord,
austriecii erau ocupați cu o alta staționată Genova, care era asediatprintr-o forță
substanțială. Rezistența acerbă a acestei armate franceze, subAndré Masséna, a dat
forțelor nordice ceva timp pentru a-și desfășura operațiunile cu puține interferențe. [97]
 The Bătălia de la Marengo a fost prima mare victorie a lui Napoleon ca șef de stat.

După ce au petrecut câteva zile căutându-se, cele două armate s-au ciocnit la Bătălia de
la Marengo pe 14 iunie. generalul Melas a avut un avantaj numeric, apărând aproximativ
30.000 de soldați austrieci, în timp ce Napoleon comanda 24.000 de soldați francezi.
[98]Bătălia a început favorabil pentru austrieci, deoarece atacul lor inițial i-a surprins pe
francezi și ia alungat treptat înapoi. Melas a declarat că a câștigat bătălia și s-a retras la
sediul său în jurul orei 15, lăsându-i pe subordonați să îi urmărească pe francezi. [99]Liniile
franceze nu s-au rupt niciodată în timpul retragerii lor tactice. Napoleon a călărit constant
printre trupe, îndemnându-le să stea și să lupte. [100]

După-amiaza târziu, o divizie completă sub Desaixa ajuns pe teren și a inversat valul
bătăliei. O serie de baraje de artilerie și încărcături de cavalerie au decimat armata
austriacă, care a fugit pesteRâul Bormida înapoi la Alessandria, lăsând în urmă 14.000
de victime.[100]A doua zi, armata austriacă a fost de acord să abandoneze Italia de Nord
încă o dată cu Convenția de la Alessandria, care le-a acordat trecerea în siguranță pe
pământ prietenos în schimbul fortărețelor lor din întreaga regiune. [100]

Deși criticii l-au acuzat pe Napoleon pentru mai multe greșeli tactice premergătoare
bătăliei, ei i-au lăudat și îndrăzneala pentru selectarea unei strategii de campanie riscantă,
alegând să invadeze peninsula italiană din nord, atunci când marea majoritate a invaziilor
franceze au venit din vest, aproape sau de-a lungul linia de coastă. [101] La fel de David G.
Chandlersubliniază, Napoleon a petrecut aproape un an scoțând austriecii din Italia în
prima sa campanie. În 1800, i-a luat doar o lună pentru a atinge același scop. [101] strateg
și mareșal german Alfred von Schlieffena concluzionat că „Bonaparte nu și-a anihilat
inamicul, ci l-a eliminat și l-a făcut inofensiv” în timp ce „[atinge] obiectul campaniei:
cucerirea Italiei de Nord”.[102]

Triumful lui Napoleon la Marengo i-a asigurat autoritatea politică și i-a sporit popularitatea
acasă, dar nu a dus la o pace imediată. Fratele lui Bonaparte, Joseph, a condus
negocierile complexeLunéville și a raportat că Austria, încurajată de sprijinul britanic, nu
va recunoaște noul teritoriu pe care îl dobândise Franța. Pe măsură ce negocierile
deveneau din ce în ce mai agitate, Bonaparte a dat ordine generalului săuMoreausă
lovească încă o dată Austria. Moreau și francezii au trecutBavaria și a obținut o victorie
copleșitoare la Hohenlinden în decembrie 1800. Drept urmare, austriecii au capitulat şi au
semnat Tratatul de la Lunéville în februarie 1801. Tratatul a reafirmat şi a extins
câştigurile anterioare franceze la Campo Formio.[103]
Pace temporară în Europa

Vezi si: Revoluția haitiană

După un deceniu de război constant, Franța și Marea Britanie au semnat Tratatul de la
Amiensîn martie 1802, punând capăt războaielor revoluţionare. Amiens a cerut retragerea
trupelor britanice din teritoriile coloniale recent cucerite, precum și asigurări de reducere a
obiectivelor expansioniste ale Republicii Franceze. [97] Odată cu pacea Europei și
refacerea economiei, popularitatea lui Napoleon a crescut la cele mai înalte niveluri sub
consulat, atât pe plan intern, cât și în străinătate. [104] Într-o nou plebiscit în primăvara
anului 1802, publicul francez a venit în număr mare pentru a aproba o constituție care a
făcut consulatul permanent, ridicându-l în esență pe Napoleon la statutul de dictator pe
viață.[104]

În timp ce plebiscitul cu doi ani mai devreme a adus 1,5 milioane de persoane la urne,
noul referendum a atras 3,6 milioane să meargă la vot (72% din toți alegătorii eligibili).
[105]Nu a existat niciun vot secret în 1802 și puțini oameni au vrut să sfideze deschis
regimul. Constituția a fost aprobată cu peste 99% din voturi. [105] Largile sale puteri au fost
precizate în noua constituție: Articolul 1. Poporul francez numește, iar Senatul îl proclamă
pe Napoleon-Bonaparte Prim Consul pe viață.[106] După 1802, el a fost denumit în general
Napoleon mai degrabă decât Bonaparte. [37]

Anul 1803 Achiziție Louisianaa totalizat 2.144.480 de kilometri pătrați (827.987 de mile pătrate), dublând
dimensiunea Statelor Unite.

Scurta pace din Europa i-a permis lui Napoleon să se concentreze asupra colonii
franceze in strainatate. Saint-Domingue reuşise să dobândească un înalt nivel de
autonomie politică în timpul războaielor de revoluţie, cu Toussaint L'Ouvertureinstalându-
se ca dictator de facto până în 1801. Napoleon a văzut o șansă de a restabili controlul
asupra coloniei când a semnat Tratatul de la Amiens. În secolul al XVIII-lea, Saint-
Domingue fusese cel mai mare din Franțacolonie profitabilă, producând mai mult zahăr
decât toate Indiile de Vest Britanicecolonii combinate. Cu toate acestea, în timpul
Revoluției, Convenția Națională a votat pentru abolirea sclaviei în februarie 1794. [107]
Conștient de cheltuielile necesare pentru a-și finanța războaiele din Europa, Napoleon a
luat decizia restabilirea sclavieiîn toate coloniile franceze din Caraibe. Decretul din 1794
afectase doar coloniile din Saint-Domingue,Guadelupa și Guyana, și nu a intrat în vigoare
în Mauritius, Reuniune și Martinica, dintre care ultimul fusese capturat de britanici și, ca
atare, rămânea neafectat de legea franceză. [108]

În Guadelupa sclavia fusese abolită și (impusă cu violență) de către Victor

Huguesîmpotriva opoziţiei deţinătorilor de sclavi datorită legii din 1794. Cu toate acestea,
când sclavia a fost restabilită în 1802, arevolta sclavilor izbucnit sub conducerea lui Louis
Delgrès.[109] Rezultați Legea din 20 mai a avut scopul expres de a restabili sclavia în
Saint-Domingue, Guadelupa și Guyana Franceză și a restabilit sclavia în cea mai mare
parte a imperiului colonial francez (cu excepția Saint-Domingue) pentru încă o jumătate de
secol, în timp ce francezii comerțul transatlantic cu sclavia continuat încă douăzeci de
ani.[110][111][112][113][114]

Napoleon a trimis o expediție sub cumnatul său generalul Leclercpentru a reafirma

controlul asupra Saint-Domingue. Deși francezii au reușit să-l captureze pe Toussaint
Louverture, expediția a eșuat când ratele mari de boli au paralizat armata franceză
șiJean-Jacques Dessalines a câștigat o serie de victorii, mai întâi împotriva lui Leclerc, iar
când a murit de febră galbenă, apoi împotriva Donatien-Marie-Joseph de Vimeur, viconte
de Rochambeau, pe care Napoleon l-a trimis pentru a-l ajuta pe Leclerc cu alți 20.000 de
oameni. În mai 1803, Napoleon a recunoscut înfrângerea, iar ultimele 8.000 de trupe
franceze au părăsit insula, iar sclavii au proclamat o republică independentă pe care o
numeau.Haiti în 1804. În acest proces, Dessalines a devenit, probabil, cel mai de succes
comandant militar în lupta împotriva Franței napoleoniene.[115][116] Văzând eșecul
eforturilor sale în Haiti, Napoleon a decis în 1803 să vindecel Teritoriul Louisiana în
Statele Unite, dublând instantaneu dimensiunea SUA Prețul de vânzare în Achiziție
Louisiana a fost mai puțin de trei cenți pe acru, un total de 15 milioane de dolari.[3][117]

Pacea cu Marea Britanie s-a dovedit a fi neliniștită și controversată. [118] Marea Britanie nu
a evacuat Malta așa cum a promis și a protestat împotriva lui Bonaparte anexare din
Piemont şi ale lui Act de mediere, care a stabilit un nou Confederația Elvețiană. Niciunul
dintre aceste teritorii nu a fost acoperit de Amiens, dar au inflamat tensiunile semnificativ.
[119] Disputa a culminat cu o declarație de război a Marii Britanii în mai 1803; Napoleon a
răspuns prin reasamblarea taberei de invazie de la Boulogne. [81]

Imperiul Francez

Articolul principal: Primul Imperiu Francez

Vezi si: Încoronarea lui Napoleon I și Războaiele napoleoniene

Încoronarea lui Napoleon de Jacques-Louis David (1804)

În timpul consulatului, Napoleon s-a confruntat cu mai mulți regaliști și iacobini comploturi
de asasinat, incluzând Conspiration des poignards (Complot de pumnal) în octombrie
1800 și Parcela de pe Rue Saint-Nicaise (cunoscut și sub numele de Mașină infernală)
doua luni mai tarziu.[120] În ianuarie 1804, poliția sa a dezvăluit un complot de asasinat
împotriva lui care îl implica pe Moreau și care a fost susținut în mod aparent de către
Bourbonfamilie, foștii conducători ai Franței. La sfatul lui Talleyrand, Napoleon a ordonat
răpirea luiduce de Enghien, încălcând suveranitatea lui Baden. Ducele a fost executat
rapid după un proces militar secret, deși nu fusese implicat în complot. [121] Execuția lui
Enghien a înfuriat curțile regale din toată Europa, devenind unul dintre factorii politici care
au contribuit la izbucnirea războaielor napoleoniene.

Pentru a-și extinde puterea, Napoleon le-a folosit pe acestea comploturi de

asasinatpentru a justifica crearea unui sistem imperial bazat pe modelul roman. El credea
că o restaurare Bourbon ar fi mai dificilă dacă succesiunea familiei sale ar fi înrădăcinată
în constituție.[122] Lansare încă alt referendum, Napoleon a fost ales ca Împăratul
francezilor cu un număr de peste 99%.[105] Ca și în cazul Consulatului Life cu doi ani mai
devreme, acest referendum a produs o participare intensă, aducând aproape 3,6 milioane
de alegători la urne.[105]

Un observator atent al ascensiunii lui Bonaparte la puterea absolută, doamna de

Rémusat, explică că „oamenii uzați de frământările Revoluției […] căutau dominația unui
conducător capabil” și că „oamenii credeau cu sinceritate că Bonaparte, fie ca consul sau
ca împărat, își va exercita autoritatea și va salva [i] din pericolele anarhiei. [123]"

Sala tronului lui Napoleon la Fontainebleau

încoronarea lui Napoleon, la care Papa Pius al VII-lea oficiat, a avut loc la Notre Dame
de Paris, la 2 decembrie 1804. Pentru ceremonie au fost aduse două coroane separate: o
coroană de laur auriu care amintește de Imperiul Roman și o replică a coroanei lui Carol
cel Mare.[124] Napoleon a intrat la ceremonie purtând cununa de laur și a ținut-o pe cap pe
tot parcursul procesului.[124] Pentru încoronarea oficială, a ridicat coroana lui Carol cel
Mare peste propriul cap într-un gest simbolic, dar niciodată nu a așezat-o deasupra pentru
că purta deja coroana de aur.[124] În schimb, a pus coroana a lui Josephine cap,
evenimentul comemorat in tabloul sanctionat oficial de Jacques-Louis David.[124]
Napoleon a fost și el încoronat Regele Italiei, cu Coroana de fier a Lombardiei, la
Catedrala din Milano la 26 mai 1805. A creat optsprezece Mareșali ai Imperiului dintre
generalii săi de vârf pentru a asigura loialitatea armatei la 18 mai 1804, începutul oficial al
Imperiului.[125]
Războiul celei de-a treia coaliții

Articolul principal: Războiul celei de-a treia coaliții

Napoleon și Grande Arméeprimi predarea de austriacgeneralul Mack după Bătălia de la Ulm în octombrie 1805.
Finalul decisiv al Campania de la Ulma crescut numărul soldaților austrieci capturați la 60.000. Cu armata austriacă
distrusă,Viena ar cădea în mâinile francezilor în noiembrie.
Marea Britanie a încălcat pacea de la Amiens declarând război Franței în mai 1803. [126]În
decembrie 1804, un acord anglo-suedez a devenit primul pas către crearea celei de-a
treia coaliții. Până în aprilie 1805, Marea Britanie semnase și o alianță cu Rusia. [127]
Austria fusese învinsă de Franța de două ori în ultimul timp și dorea răzbunare, așa că s-a
alăturat coaliției câteva luni mai târziu. [128]

Înainte de formarea celei de-a treia coaliții, Napoleon a adunat o forță de invazie, The
Armata Angliei, în jur de șase tabere la Boulogneîn nordul Franței. Intenționa să
folosească această forță de invazie pentru a lovi Anglia. Nu au invadat niciodată, dar
trupele lui Napoleon au primit o pregătire atentă și neprețuită pentru viitoarele operațiuni
militare.[129] Oamenii de la Boulogne au format nucleul pentru ceea ce Napoleon a numit
mai târziu La Grande Armée. La început, această armată franceză avea aproximativ
200.000 de oameni organizați în șaptecorp, care erau unități mari de câmp care
conțineau 36–40 tunuri fiecare și erau capabili de acțiune independentă până când alte
corpuri puteau veni în ajutor.[130]

Un singur corp situat corespunzător într-o poziție defensivă puternică ar putea supraviețui
cel puțin o zi fără sprijin, dând Grande Arméenenumărate strategice şi opțiuni tactice
pentru fiecare campanie. Pe deasupra acestor forțe, Napoleon a creat ocavalerie rezerva
de 22.000 organizata in doua cuirasier diviziuni, patru montate dragon divizii, o divizie de
dragoni descăleați și una de cavalerie ușoară, toate sprijinite de 24 artilerie bucăți.[131]
Până în 1805, Grande Armée ajunsese la o forță de 350.000 de oameni, [131] care erau
bine echipați, bine pregătiți și conduși de ofițeri competenți. [132]

Napoleon știa că flota franceză nu poate învinge Royal Navy într-o luptă cap la cap, așa
că a plănuit să o ademenească departe de Canalul Mânecii prin tactici de diversiune. [133]
Ideea strategică principală a implicat Marina Franceză evadând din blocadele britanice
ale Toulon și Brestși amenință că va ataca Indiile de Vest. În fața acestui atac, se spera,
britanicii își vor slăbi apărareaAbordări occidentale prin trimiterea de nave în Caraibe,
permițând unei flote combinate franco-spaniole să preia controlul canalului suficient de
mult pentru ca armatele franceze să poată traversa și a invada.[133] Cu toate acestea,
planul s-a dezlegat după victoria britanică de la Bătălia de la Capul Finisterre în iulie
1805. francez amiralul Villeneuve apoi s-a retras la Cádiz în loc să se conecteze cu
forțele navale franceze de la Brest pentru un atac asupra Canalul Mânecii.[134]

Napoléon în hainele sale de încoronare (1805)

Până în august 1805, Napoleon și-a dat seama că situația strategică s-a schimbat
fundamental. Confruntat cu o potențială invazie din partea inamicilor săi continentali, el a
decis să lovească primul și a îndreptat vizorul armatei sale de la Canalul Mânecii
cătreRin. Obiectivul său de bază era să distrugă armatele austriece izolate din sudul
Germaniei înainte ca aliații lor ruși să poată sosi. Pe 25 septembrie, după mare secret și
marșuri febrile, 200.000 de soldați francezi au început să treacă Rinul pe un front de 260
km (160 mi).[135][136]

comandant austriac Karl Mack adunase cea mai mare parte a armatei austriece la
cetatea de Ulm în Şvabia. Napoleon și-a îndreptat forțele spre sud-est șiGrande Arméea
efectuat o mișcare de roată elaborată care a depășit pozițiile austriece. TheManevra
Ulml-a surprins complet pe generalul Mack, care a înțeles cu întârziere că armata i-a fost
întreruptă. După câteva angajamente minore care au culminat cuBătălia de la Ulm, Mack
s-a predat în cele din urmă după ce și-a dat seama că nu există nicio modalitate de a ieși
din încercuirea franceză. Pentru doar 2.000 de victime franceze, Napoleon reușise să
captureze un total de 60.000 de soldați austrieci prin marșul rapid al armatei sale. [137]

The Campania de la Ulm este în general privită ca o capodoperă strategică și a avut

influență în dezvoltarea Planul Schlieffen la sfârşitul secolului al XIX-lea.[138] Pentru
francezi, această victorie spectaculoasă pe uscat a fost acru de victoria decisivă pe care
Royal Navy a obținut-o la Bătălia de la Trafalgarpe 21 octombrie. După Trafalgar, Marina
Regală nu a mai fost niciodată serios provocată de o flotă franceză într-un angajament pe
scară largă pe durata războaielor napoleoniene. [139][citare scurtă incompletă]

Napoleon în bătălia de la Austerlitz, de François Gérard 1805. The Bătălia de la Austerlitz, cunoscută și sub numele
de Bătălia celor Trei Împărați, a fost una dintre numeroasele victorii ale lui Napoleon, unde Imperiul Franceza învins pe
A treia coaliție.

În urma campaniei de la Ulm, forțele franceze au reușit să captureze Vienain noiembrie.

Căderea Vienei le-a oferit francezilor o recompensă uriașă, deoarece au capturat 100.000
de muschete, 500 de tunuri și podurile intacte pesteDunărea.[140] În acest moment critic,
ambele Țarul Alexandru Iși Sfântul Împărat Roman Francisc al II-leaa decis să-l angajeze
pe Napoleon în luptă, în ciuda rezervelor unora dintre subalternii lor. Napoleon și-a trimis
armata spre nord în urmărirea Aliaților, dar apoi a ordonat forțelor sale să se retragă, astfel
încât să poată pretinde o slăbiciune gravă.[141]

Disperat să-i ademenească pe aliați în luptă, Napoleon a dat toate indicațiile în zilele
premergătoare angajamentului că armata franceză se afla într-o stare jalnică,
abandonând chiar și dominantele înălțimi Pratzen din apropierea satului Austerlitz.
LaBătălia de la Austerlitz, în Moraviape 2 decembrie, el a desfășurat armata franceză sub
Înălțimile Pratzen și și-a slăbit în mod deliberat flancul drept, ademenindu-i pe aliați să
lanseze un asalt major acolo, în speranța de a întinde întreaga linie franceză. Un marș
forțat de la Viena deMareșalul Davout si a lui Corpul III a astupat golul lăsat de Napoleon
tocmai la timp.[141]
Între timp, desfășurarea grea a Aliaților împotriva flancului drept francez a slăbit centrul lor
de pe înălțimile Pratzen, care a fost atacată cu cruzime de către Corpul IV de Mareșalul
Soult. Odată cu demolarea centrului aliat, francezii au trecut prin ambele flancuri inamice
și i-au trimis pe aliați să fugă haotic, capturând mii de prizonieri în acest proces. Bătălia
este adesea văzută ca o capodoperă tactică din cauza executării aproape perfecte a unui
plan calibrat, dar periculos - de aceeași statură ca șiCannae, celebrul triumf de Hannibal
cu vreo 2.000 de ani înainte.[141]

Dezastrul aliaților de la Austerlitz a zdruncinat semnificativ credința împăratului Francisc în

efortul de război condus de britanici. Franța și Austria au convenit asupra unui
armistițiuimediat și Tratatul de la Pressburg a urmat la scurt timp după 26 decembrie.
Pressburg a scos Austria atât din război, cât și din coaliție, în timp ce a consolidat tratatele
anterioare aleCampo Formio si de Lunévilleîntre cele două puteri. Tratatul a confirmat
pierderea Austriei de terenuri în fața Franței înItalia și Bavaria, și aterizează în Germania
pentru aliații germani ai lui Napoleon. De asemenea, a impus o indemnizație de 40 de
milioane de franci Habsburgilor învinși și a permis trupelor ruse care fugeau trecerea
liberă prin teritoriile ostile și înapoi pe pământul lor natal. Napoleon a continuat spunând:
„Bătălia de la Austerlitz este cea mai bună dintre toate pe care le-am luptat”. [142] Frank
McLynn sugerează că Napoleon a avut atât de mult succes la Austerlitz încât a pierdut
legătura cu realitatea, iar ceea ce a fost odinioară politica externă a Franței a devenit „una
personală napoleonică”.[143] Vincent Cronin nu este de acord, afirmând că Napoleon nu
era prea ambițios pentru el însuși, „a întruchipat ambițiile a treizeci de milioane de
francezi”.[144]
Alianțe din Orientul Mijlociu

Articole principale: Alianța franco-otomană și Alianța franco-persană

Trimisul iranian Mirza Mohammed Reza-Qazvini s-a întâlnit cu Napoleon I la Palatul Finckensteinîn Prusia de Vest,
27 aprilie 1807, pentru a semna Tratatul de la Finckenstein

Napoleon a continuat să întrețină un plan măreț pentru a stabili o limba franceza

prezența în Orientul Mijlociu pentru a pune presiune pe Marea Britanie și Rusia, și poate
forma o alianță cu Imperiul Otoman.[74] În februarie 1806, împăratul otoman Selim III l-a
recunoscut pe Napoleon ca Împărat. El a optat și pentru o alianță cu Franța, numind
Franța „aliatul nostru sincer și firesc”.[145]Această decizie a adus Imperiul Otoman într-un
război cu pierderi împotriva Rusiei și Marii Britanii. S-a format și o alianță franco-persană
între Napoleon șiImperiul Persan de Fat′h-Ali Shah Qajar. S-a prăbușit în 1807, când
Franța și Rusia au format o alianță neașteptată.[74] În cele din urmă, Napoleon nu făcuse
alianțe eficiente în Orientul Mijlociu. [146]
Războiul celei de-a patra coaliții și Tilsit

Articolul principal: Războiul celei de-a patra coaliții

După Austerlitz, Napoleon a înființat Confederația Rinului în 1806. O colecție de state

germane destinate să servească drept zonă-tampon între Franța și Europa Centrală,
crearea Confederației a marcat sfârșitul Sfantul Imperiu Romanși i-a alarmat semnificativ
pe prusaci. Reorganizarea nesfârșită a teritoriului german de către francezi risca să-i
amenințe pe prusacinfluența în regiune, dacă nu chiar eliminând-o definitiv. Febra
războiului din Berlin a crescut constant pe parcursul verii anului 1806. La insistențele curții
sale, în special ale soției saleRegina Louise, Frederic William al III-lea a decis să conteste
dominația franceză a Europei Centrale mergând la război. [147]

Napoleon revizuind Garda Imperială inainte de Bătălia de la Jena

Manevrele militare iniţiale au început în septembrie 1806. Într-o scrisoare către Mareșalul
Soult detaliind planul campaniei, Napoleon a descris trăsăturile esențiale ale războiului
napoleonian și a introdus expresia le bataillon-carré („batalion pătrat”).[148] În bataillon-
carrésistem, diferitele corpuri ale Grande Armée ar defila uniform împreună la distanță
apropiată de sprijin.[148] Dacă un singur corp era atacat, ceilalți ar putea intra rapid în
acțiune și ar putea veni în ajutor.[149]

Napoleon a invadat Prusia cu 180.000 de militari, marșând rapid pe malul drept al Râul
Saale. Ca și în campaniile anterioare, obiectivul său fundamental a fost să distrugă un
adversar înainte ca întăririle de la altul să poată înclina balanța războiului. După ce au
aflat unde se afla armata prusacă, francezii s-au îndreptat spre vest și au traversat Saale
cu o forță copleșitoare. La geamănbătăliile de la Jena și Auerstedt, luptat la 14 octombrie,
francezii i-au învins convingător pe prusaci și au provocat pierderi grele. Cu câțiva
comandanți majori morți sau incapabili, regele prusac s-a dovedit incapabil să comande
efectiv armata, care a început să se dezintegreze rapid. [149]

Într-o urmărire lăudată care a simbolizat „apogeul războiului napoleonian”, potrivit

istoricului Richard Brooks,[149]francezii au reușit să captureze 140.000 de soldați, peste
2.000 de tunuri și sute de vagoane de muniție, toate într-o singură lună. Istoricul David
Chandler a scris despre forțele prusace: „Niciodată moralul vreunei armate nu a fost mai
complet spulberat”.[148] În ciuda înfrângerii lor copleșitoare, prusacii au refuzat să
negocieze cu francezii până când rușii au avut ocazia să intre în luptă.

The Tratatele de la Tilsit: Napoleon întâlnire cu Alexandru I al Rusiei pe o plută în mijlocul Râul Neman
În urma triumfului său, Napoleon a impus primele elemente ale sistemului continental prin
intermediul Decretul Berlinului emis în noiembrie 1806. Sistemul continental, care
interzicea națiunilor europene să facă comerț cu Marea Britanie, a fost încălcat pe scară
largă pe tot parcursul domniei sale.[150][151] În următoarele câteva luni, Napoleon a
mărșăluit împotriva armatelor ruse înaintate prin Polonia și a fost implicat în impasul
sângeros de la Bătălia de la Eylau în februarie 1807.[152] După o perioadă de odihnă și
consolidare de ambele părți, războiul a reluat în iunie cu o luptă inițială la Heilsberg care
s-a dovedit indecis.[153]

La 14 iunie, Napoleon a obținut o victorie copleșitoare asupra rușilor la Bătălia de la

Friedland, ștergând majoritatea armatei ruse într-o luptă foarte sângeroasă. Amploarea
înfrângerii lor i-a convins pe ruși să facă pace cu francezii. La 19 iunie, țarul Alexandru a
trimis un trimis să caute un armistițiu cu Napoleon. Acesta din urmă l-a asigurat pe trimis
căRâul Vistulaa reprezentat granițele naturale dintre influența franceză și cea rusă în
Europa. Pe această bază, cei doi împărați au început negocierile de pace în orașulTilsit
după ce s-a întâlnit pe o plută emblematică de pe Râul Niemen. Primul lucru pe care
Alexandru i-a spus lui Napoleon a fost probabil bine calibrat: „Urăsc englezii la fel de mult
ca tine”.[153]Întâlnirea lor a durat două ore. În ciuda războaielor unul împotriva celuilalt, cei
doi împărați au fost foarte impresionați și fascinați unul de celălalt. „Niciodată”, a spus
Alexandru după aceea, „n-am iubit niciodată pe un om așa cum l-am iubit pe acel om”. [154]

Alexandru s-a confruntat cu presiunea fratelui său, Ducele Constantin, pentru a face
pace cu Napoleon. Având în vedere victoria pe care tocmai o obținuse, împăratul francez
a oferit rușilor condiții relativ îngăduitoare — cerând Rusiei să se alăture sistemului
continental, să-și retragă forțele dinȚara Românească și Moldova, și predați Insulele
Ionice spre Franta.[155] Prin contrast, Napoleon a dictat termeni de pace foarte duri pentru
Prusia, în ciuda îndemnurilor neîncetate ale lui Regina Louise. Ştergând de pe hartă
jumătate din teritoriile prusace, Napoleon a creat un nou regat de 2.800 de kilometri
pătraţi (1.100 de mile pătrate) numitWestfaliași l-a numit pe tânărul său frate Jérôme ca
monarh. Tratamentul umilitor al Prusiei la Tilsit a provocat un antagonism profund și amar,
care s-a manifestat pe măsură ceEpoca napoleonicăprogresat. Mai mult, pretențiile lui
Alexandru de prietenie cu Napoleon l-au determinat pe acesta din urmă să judece greșit
adevăratele intenții ale omologului său rus, care avea să încalce numeroase prevederi ale
tratatului în următorii câțiva ani. În ciuda acestor probleme,Tratatele de la Tilsit în cele din
urmă i-a dat lui Napoleon un răgaz din război și i-a permis să se întoarcă în Franța, pe
care nu o mai văzuse de peste 300 de zile.[156]
Războiul peninsular și Erfurt

Articolul principal: Războiul Peninsular

Așezările de la Tilsit i-au dat lui Napoleon timp să-și organizeze imperiul. Unul dintre

obiectivele sale majore a fost aplicarea sistemului continental împotriva forțelor britanice.

A decis să-și concentreze atenția asupraRegatul Portugaliei, care a încălcat constant

interdicțiile sale comerciale. După înfrângerea înRăzboiul Portocalelor în 1801, Portugalia

a adoptat o politică dublă.

Iosif Bonaparte, fratele lui Napoleon, ca rege al Spaniei

Nemulțumit de această schimbare de politică a guvernului portughez, Napoleon a

negociat a tratat secret cu Carol al IV-lea al Spaniei și a trimis o armată să invadeze
Portugalia.[157] La 17 octombrie 1807, 24.000 de trupe franceze sub generalul Junot a
traversat Pirinei cu Spaniolăcooperare și s-a îndreptat spre Portugalia pentru a aplica
ordinele lui Napoleon.[158]Acest atac a fost primul pas în ceea ce avea să devină în cele
din urmă Războiul Peninsular, o luptă de șase ani care a minat semnificativ puterea
Franței. Pe tot parcursul iernii lui 1808, agenții francezi s-au implicat din ce în ce mai mult
în afacerile interne spaniole, încercând să incite la discordie între membriifamilia regală
spaniolă. La 16 februarie 1808, mașinațiunile secrete franceze s-au materializat în cele
din urmă când Napoleon a anunțat că va interveni pentru a media între facțiunile politice
rivale din țară.[159]

Mareșalul Murat a condus 120.000 de militari în Spania. Au sosit franceziiMadrid pe 24

martie,[160]unde revolte sălbatice împotriva ocupației au izbucnit doar câteva săptămâni
mai târziu. Napoleon și-a numit fratele,Iosif Bonaparte, ca noul rege al Spaniei în vara lui
1808. Numirea a înfuriat o populație spaniolă puternic religioasă și conservatoare.
Rezistența la agresiunea franceză s-a extins curând în toată Spania. Înfrângerile șocante
franceze laBătălia de la Bailén si Bătălia de la Vimiero a dat speranță dușmanilor lui
Napoleon și l-a convins parțial pe împăratul francez să intervină personal. [161]

Înainte de a merge în Iberia, Napoleon a decis să abordeze mai multe probleme

persistente cu rușii. LaCongresul de la Erfurtîn octombrie 1808, Napoleon spera să țină
Rusia de partea sa în timpul luptei viitoare din Spania și în timpul oricărui conflict potențial
împotriva Austriei. Cele două părți au ajuns la un acord, Convenția de la Erfurt, care a
cerut Marii Britanii să înceteze războiul împotriva Franței, care a recunoscut cucerirea
rusă aFinlanda din Suedia și a făcut-o un Marele Ducat autonom,[162] și care a afirmat
sprijinul Rusiei pentru Franța într-un posibil război împotriva Austriei „în măsura
posibilităților sale”.[163]
Napoleon s-a întors apoi în Franța și s-a pregătit de război. The Grande Armée, sub
comanda personală a Împăratului, a traversat rapid EbroRiver în noiembrie 1808 și a
provocat o serie de înfrângeri zdrobitoare împotriva forțelor spaniole. După eliberarea
ultimei forţe spaniole care păzeau capitala laSomosierra, Napoleon a intrat în Madrid pe 4
decembrie cu 80.000 de militari.[164] Apoi și-a dezlănțuit soldații împotriva Mooreși forțele
britanice. Britanicii au fost conduși rapid spre coastă și s-au retras complet din Spania
după o ultimă rezistență laBătălia de la Corunna în ianuarie 1809 şi moartea lui Moore.
[165]

Napoleon acceptând predarea lui Madrid, 4 decembrie 1808

Napoleon avea să părăsească Iberia pentru a avea de-a face cu austriecii din Europa
Centrală, dar războiul peninsular a continuat mult după absența sa. Nu s-a întors
niciodată în Spania după campania din 1808. La câteva luni după Corunna, britanicii au
trimis o altă armată în peninsula în viitorDucele de Wellington. Războiul a ajuns apoi într-
un impas strategic complex și asimetric, în care toate părțile s-au luptat să câștige
avantajul. Punctul culminant al conflictului a devenit brutalulrăzboi de gherilăcare a
cuprins o mare parte din peisajul rural spaniol. Ambele părți au comis cele mai grave
atrocități ale războaielor napoleoniene în această fază a conflictului. [166]

Luptele vicioase de gherilă din Spania, absente în mare parte din campaniile franceze din
Europa Centrală, au perturbat grav liniile franceze de aprovizionare și de comunicare.
Deși Franța a menținut aproximativ 300.000 de soldați în Iberia în timpul Războiului
Peninsular, marea majoritate au fost legate de serviciul de garnizoană și de operațiuni de
informații.[166]Francezii nu au fost niciodată capabili să-și concentreze toate forțele în mod
eficient, prelungind războiul până când evenimentele din alte părți ale Europei au întors
valul în sfârșit în favoarea Aliaților. După invazia Rusiei în 1812, numărul trupelor franceze
din Spania a scăzut considerabil, deoarece Napoleon avea nevoie de întăriri pentru a-și
păstra poziția strategică în Europa. Până în 1814, după zeci de bătălii și asedii în toată
Iberia, Aliații reușiseră să-i împingă pe francezi din peninsulă. [citare necesară]

Impactul invaziei napoleoniene a Spaniei și înlăturarea monarhiei spaniole Bourbon în

favoarea fratelui său Iosif a avut un impact enorm asupra imperiul spaniol. ÎnAmerica
spaniolă multe elite locale au format junte și au înființat mecanisme pentru a guverna în
numele Ferdinand al VII-lea al Spaniei, pe care îl considerau monarhul spaniol legitim.
IzbucnireaSpaniolă războaiele americane de independență în cea mai mare parte a
imperiului a fost rezultatul acțiunilor destabilizatoare ale lui Napoleon în Spania și a dus la
ascensiunea bărbat puternic în urma acestor războaie.[167]
Războiul celei de-a cincea coaliții și Marie Louise

Articolul principal: Războiul celei de-a cincea coaliții

 Napoleon la Bătălia de la Wagram, pictat de Horace Vernet

După patru ani pe margine, Austria a căutat un alt război cu Franța pentru a-și răzbuna
înfrângerile recente. Austria nu putea conta pe sprijinul rusesc, deoarece acesta din urmă
era în război cuMarea Britanie, Suedia, si Imperiul Otoman în 1809. Frederick William
Prusiei a promis inițial că îi va ajuta pe austrieci, dar a renunțat înainte să înceapă
conflictul.[168] Un raport al ministrului de Finanțe austriac sugera că trezoreria ar rămâne
fără bani până la mijlocul anului 1809 dacă armata mare pe care o formaseră austriecii de
la cea de-a treia coaliție ar rămâne mobilizată. [168]Cu toate că arhiducele Carol avertizat
că austriecii nu sunt pregătiți pentru o nouă confruntare cu Napoleon, o poziție care l-a
adus în așa-numitul „partid al păcii”, nici nu a vrut să vadă armata demobilizată. [168] La 8
februarie 1809, avocații războiului au reușit în cele din urmă când guvernul imperial a
decis în secret o nouă confruntare împotriva francezilor. [169]

În dimineața devreme a zilei de 10 aprilie, elemente de conducere ale armatei austriece

au traversat Râul Innși a invadat Bavaria. Primul atac austriac i-a surprins pe francezi;
Napoleon însuși era încă la Paris când a auzit de invazie. A ajuns laDonauwörth pe 17
pentru a găsi Grande Arméeîntr-o poziție periculoasă, cu cele două aripi separate de 120
km (75 mi) și unite printr-un cordon subțire de trupe bavareze. Charles a apăsat aripa
stângă a armatei franceze și și-a aruncat oamenii către Corpul III al Mareșalului Davout.
Ca răspuns, Napoleon a venit cu un plan de a tăia austriecii în sărbătoritManevra
Landshut.[170] El a realiniat axa armatei sale și și-a mărșăluit soldații spre orașul Eckmühl.
Francezii au marcat o victorie convingătoare în rezultatBătălia de la Eckmühl, forțându-l
pe Charles să-și retragă forțele peste Dunărea și în Boemia. La 13 mai, Viena a căzut
pentru a doua oară în patru ani, deși războiul a continuat, deoarece cea mai mare parte a
armatei austriece supraviețuise angajamentelor inițiale din Germania de Sud.

Intrarea lui Napoleon în Schönbrunn, Viena

La 21 mai, francezii au făcut primul efort major de a traversa Dunărea, precipitând Bătălia
de la Aspern-Essling. Bătălia a fost caracterizată de o luptă vicioasă dus-întors pentru
cele două sate Aspern și Essling, punctele focale ale capului de pod francez. Un
bombardament susținut de artilerie austriacă l-a convins în cele din urmă pe Napoleon să-
și retragă forțele înapoi pe insula Lobau. Ambele părți și-au provocat aproximativ 23.000
de victime.[171] A fost prima înfrângere pe care a suferit-o Napoleon într-o luptă majoră cu
piesă fixată și a provocat entuziasm în multe părți ale Europei, deoarece a dovedit că ar
putea fi învins pe câmpul de luptă.[172]
După eșecul de la Aspern-Essling, Napoleon i-a luat mai mult de șase săptămâni în
planificarea și pregătirea pentru situații neprevăzute înainte de a mai încerca să treacă
Dunărea.[173] Din 30 iunie până la începutul lunii iulie, francezii au traversat din nou
Dunărea în forță, cu peste 180.000 de soldați care mărșăluiau peste Marchfeld către
austrieci.[173] Charles i-a primit pe francezi cu 150.000 de oameni ai săi. [174] În cele ce
urmează Bătălia de la Wagram, care a durat și două zile, Napoleon și-a comandat forțele
în ceea ce a fost cea mai mare bătălie din cariera sa de până atunci. Napoleon a încheiat
bătălia cu o lovitură centrală concentrată care a făcut o gaură în armata austriacă și l-a
forțat pe Charles să se retragă. Pierderile austriece au fost foarte mari, ajungând la peste
40.000 de victime.[175]Francezii erau prea epuizați pentru a-i urmări imediat pe austrieci,
dar Napoleon l-a prins în cele din urmă pe Charles la Znaim iar acesta din urmă a semnat
un armistiţiu pe 12 iulie.

În Regatul Olandei, britanicii au lansat Campania Walcherenpentru a deschide un al

doilea front în război și pentru a reduce presiunea asupra austriecilor. Armata britanică a
aterizat doar laWalcherenpe 30 iulie, moment în care austriecii fuseseră deja învinși.
Campania Walcheren a fost caracterizată de lupte reduse, dar pierderi grele datorită
numelui popular „Febra Walcheren„. Peste 4000 de trupe britanice au fost pierdute într-o
campanie greșită, iar restul s-au retras în decembrie 1809. [176]Principalul rezultat strategic
al campaniei a fost reglementarea politică întârziată între francezi și austrieci. Împăratul
Francis a vrut să aștepte și să vadă cum au jucat britanicii în teatrul lor înainte de a intra
în negocieri cu Napoleon. Odată ce a devenit evident că britanicii nu se duceau nicăieri,
austriecii au fost de acord cu discuții de pace.[citare necesară]

Rezultați Tratatul de la Schönbrunn în octombrie 1809 a fost cel mai dur pe care Franţa l-
a impus Austriei în amintirea recentă. Metternich iar arhiducele Carol a avut conservarea
Imperiul Habsburgic ca fundamentale ale acestora obiectiv, iar în acest scop, au reușit
făcându-l pe Napoleon să caute scopuri mai modeste în schimbul promisiunilor de
prietenie dintre cele două puteri. [177] Cu toate acestea, în timp ce majoritatea pământurilor
ereditare au rămas parte a tărâmului habsburgic, Franța a primit Carintia, Carniola, si
Adriatica porturi, în timp ce Galiția a fost dat celui Polonii si Salzburg zona a Tirolul a
mers la bavarezilor.[177] Austria a pierdut peste trei milioane de subiecți, aproximativ o
cincime din populația sa totală, ca urmare a acestor schimbări teritoriale. [178] Deși luptele
în Iberia au continuat, Războiul celei de-a cincea coaliții avea să fie ultimul conflict major
de pe continentul european în următorii trei ani. [citare necesară]

Napoleon și-a îndreptat atenția către afacerile interne după război. împărăteasa
Joséphineîncă nu a născut un copil din Napoleon, care a devenit îngrijorat de viitorul
imperiului său după moartea sa. Disperat după un moștenitor legitim, Napoleon a divorțat
de Joséphine la 10 ianuarie 1810 și a început să-și caute o nouă soție. În speranța de a
consolida recenta alianță cu Austria printr-o legătură de familie, Napoleon s-a căsătorit
cuMarie Louise, ducesa de Parma, fica lui Francisc al II-lea, care avea 18 ani la acea
vreme. La 20 martie 1811, Marie Louise a născut un băiețel, căruia Napoleon l-a făcut
moștenitor și i-a acordat titlul deRegele Romei. Fiul său nu a condus niciodată imperiul,
dar având în vedere scurta lui guvernare titulară și ulterioară nume de văr Louis-Napoléon
Napoléon al III-lea, istoricii îl numesc adesea caNapoleon al II-lea.[179]
Invazia Rusiei

Articolul principal: invazia franceză a Rusiei

În 1808, Napoleon și Țarul Alexandru întâlnit la Congresul de la Erfurtpentru a păstra

alianţa ruso-franceză. Liderii au avut o relație personală prietenoasă după prima lor
întâlnire la Tilsit în 1807.[180] Până în 1811, totuși, tensiunile crescuseră și Alexandru era
sub presiunea nobilimea rusă pentru a rupe alianța.[citare necesară] O presiune majoră asupra
relației dintre cele două națiuni au devenit încălcările regulate ale sistemului continental de
către ruși, ceea ce l-a determinat pe Napoleon să-l amenințe pe Alexandru cu consecințe
grave dacă ar forma o alianță cu Marea Britanie.[181]

Până în 1812, consilierii lui Alexandru au sugerat posibilitatea unei invazii a Imperiului

Francez și a recuceririi Poloniei. La primirea rapoartelor de informații despre pregătirile de

război ale Rusiei, Napoleon și-a extins-oGrande Armée la peste 450.000 de oameni.

[182]El a ignorat sfaturile repetate împotriva unei invazii a inimii Rusiei și s-a pregătit

pentru o campanie ofensivă; la 24 iunie 1812 a început invazia. [183]

În încercarea de a obține un sprijin sporit din partea naționaliștilor și patrioților polonezi,

Napoleon a numit războiul Al doilea război polonez— cel Primul război polonez fusese cel
Confederația Barourilorrevolta nobililor polonezi împotriva Rusiei în 1768. Patrioții
polonezi doreau ca partea rusă a Poloniei să fie unită cu Ducatul de Varșovia și creată o
Polonie independentă. Acest lucru a fost respins de Napoleon, care a declarat că i-a
promis aliatului său Austria că acest lucru nu se va întâmpla. Napoleon a refuzatelibera
Rusul iobagiidin cauza preocupărilor, acest lucru ar putea provoca o reacție în spatele
armatei sale. Iobagii au comis mai târziu atrocități împotriva soldaților francezi în timpul
retragerii Franței.[184]

Rușii au evitat obiectivul lui Napoleon de angajare decisivă și, în schimb, s-au retras mai
adânc în Rusia. S-a făcut o scurtă încercare de rezistență laSmolenskin august; rușii au
fost învinși într-o serie de bătălii, iar Napoleon și-a reluat înaintarea. Rușii au evitat din
nou bătălia, deși în câteva cazuri acest lucru a fost realizat doar pentru că Napoleon a
ezitat în mod neobișnuit să atace atunci când a apărut ocazia. Datorită armatei
ruse pământ ars tactici, francezii le-a fost din ce în ce mai greu să-și găsească hrană
pentru ei înșiși și pentru caii lor.[185]

În cele din urmă, rușii au oferit bătălie în afara Moscovei pe 7 septembrie: the Bătălia de
la Borodino a avut ca rezultat aproximativ 44.000 de ruși și 35.000 de francezi morți, răniți
sau capturați și poate fi cea mai sângeroasă zi de luptă din istorie până în acel moment.
[186]Deși francezii câștigaseră, armata rusă acceptase și rezistase bătăliei majore pe care
Napoleon spera că va fi decisivă. Însuși relatarea lui Napoleon a fost: "Cea mai groaznică
dintre toate bătăliile mele a fost cea dinaintea Moscovei. Francezii s-au arătat a fi vrednici
de victorie, dar rușii s-au arătat demni de a fi invincibili". [187]

Armata rusă s-a retras și s-a retras pe lângă Moscova. Napoleon a intrat în oraș,
presupunând că căderea acestuia va pune capăt războiului și Alexandru va negocia
pacea. Cu toate acestea, la ordinul guvernatorului orașuluiFeodor Rostopchin, mai
degrabă decât capitulare, Moscova a fost arsă. După cinci săptămâni, Napoleon și armata
lui au plecat. La începutul lunii noiembrie, Napoleon a devenit îngrijorat de pierderea
controlului în Franța dupăLovitura Malet din 1812. Armata sa a mers prin zăpadă până la
genunchi, iar aproape 10.000 de oameni și cai au murit înghețat în noaptea deDoar 8/9
noiembrie. DupăBătălia de la BerezinaNapoleon a reușit să scape, dar a trebuit să
abandoneze o mare parte din artileria și trenul de bagaje rămase. Pe 5 decembrie, cu
puțin timp înainte de a ajunge la Vilnius, Napoleon a părăsit armata într-o sanie. [188]

Francezii au suferit în cursul unei retrageri ruinătoare, inclusiv din cauza asprimei Iarna
Rusă. Armata începuse cu peste 400.000 de soldați din prima linie, cu mai puțin de
40.000 care traversauRâul Berezina în noiembrie 1812.[189] Rușii pierduseră 150.000 de
soldați în luptă și sute de mii de civili. [190]
Războiul celei de-a șasea coaliții

Articolul principal: Războiul celei de-a șasea coaliții

Adio lui Napoleon de la Garda sa imperială, 20 aprilie 1814, de Antoine-Alphonse Montfort

A existat o pauză în lupte în timpul iernii 1812-1813, în timp ce atât rușii, cât și francezii și-
au reconstruit forțele; Napoleon a reușit să trimită 350.000 de soldați. [191]Încurajată de
pierderea Franței în Rusia, Prusia s-a alăturat cu Austria, Suedia, Rusia, Marea Britanie,
Spania și Portugalia într-o nouă coaliție. Napoleon a preluat comanda în Germania și a
provocat o serie de înfrângeri Coaliției, culminând cuBătălia de la Dresda în august 1813.
[192]

În ciuda acestor succese, numărul a continuat să crească împotriva lui Napoleon, iar
armata franceză a fost blocată de o forță de două ori mai mare și pierdută la Bătălia de la
Leipzig . Aceasta a fost de departe cea mai mare bătălie din războaiele napoleoniene și a
costat peste 90.000 de victime în total.[193]

Aliații au oferit condiții de pace în propuneri de la Frankfurtîn noiembrie 1813. Napoleon

avea să rămână împărat al francezilor, dar va fi redus la „frontierele sale naturale”. Asta
însemna că Franța ar putea păstra controlul asupra Belgiei, Savoiei și Renania (malul de
vest al râului Rin), renunțând în același timp la controlul asupra tuturor celorlalte, inclusiv
asupra întregii Spanie și Țărilor de Jos, precum și asupra majorității Italiei și Germaniei.
Metternich ia spus lui Napoleon că aceștia erau cei mai buni termeni pe care Aliații puteau
să le ofere; după alte victorii, termenii ar fi din ce în ce mai duri. Motivația lui Metternich a
fost să mențină Franța ca echilibru împotriva amenințărilor rusești, punând în același timp
capăt seriei extrem de destabilizatoare de războaie. [194]

Napoleon, așteptând să câștige războiul, a întârziat prea mult și a pierdut această ocazie;
până în decembrie aliații retrasseră oferta. Când era cu spatele la zid în 1814, a încercat
să redeschidă negocierile de pace pe baza acceptăriipropuneri de la Frankfurt. Aliații
aveau acum termeni noi, mai duri, care includeau retragerea Franței la granițele sale din
1791, ceea ce a însemnat pierderea Belgiei. Napoleon avea să rămână împărat, dar a
respins termenul. Britanicii au vrut ca Napoleon să fie îndepărtat definitiv și au învins, dar
Napoleon a refuzat categoric.[194][195]

Napoleon după abdicarea sa la Fontainebleau, 4 aprilie 1814, de Paul Delaroche

Napoleon s-a retras în Franța, armata sa redusă la 70.000 de soldați și puțină cavalerie;
s-a confruntat cu mai mult de trei ori mai multe trupe aliate. [196] Iosif Bonaparte, fratele
mai mare al lui Napoleon, a abdicat ca rege al Spaniei la 13 decembrie 1813 și și-a
asumat titlul de general locotenent pentru a salva imperiul care se prăbușește. Francezii
au fost înconjurați: armatele britanice au apăsat din sud și alte forțe ale coaliției au fost
poziționate pentru a ataca din statele germane. Până la mijlocul lunii ianuarie 1814,
Coaliția intrase deja la granițele Franței și lansase un atac în două direcții asupra
Parisului, Prusia intrând dinspre nord și Austria din est, ieșind din capitulată confederația
elvețiană. Imperiul francez, însă, nu avea să cadă atât de ușor. Napoleon a lansat o serie
de victorii înCampanie de șase zile. Deși au respins forțele coaliției și au amânat
capturarea Parisului cu cel puțin o lună întreagă, acestea nu au fost suficient de
semnificative pentru a schimba valul. Coaliționarii au campat la periferia capitalei pe 29
martie. O zi mai târziu, au înaintat spre soldații demoralizați care protejează orașul.
Joseph Bonaparte a condus o finalăluptăla porţile Parisului. Au fost cu mult depășiți
numeric, deoarece 30.000 de soldați francezi au fost înfruntați cu o forță de coaliție
combinată care era de 5 ori mai mare decât a lor. Au fost învinși, iar Iosif s-a retras din
oraș. Liderii Parisului s-au predat Coaliției în ultima zi a lunii martie 1814. [197] La 1 aprilie,
Alexandru s-a adresat Sénat conservator. De mult docil cu Napoleon, sub îndemnul lui
Talleyrand, acesta se întoarse împotriva lui. Alexandru a spus Senatului că Aliații luptă
împotriva lui Napoleon, nu Franței și că sunt pregătiți să ofere condiții de pace onorabile
dacă Napoleon va fi îndepărtat de la putere. A doua zi, Senatul a trecut deActe de
déchéance de l'Empereur („Actul de moarte a împăratului”), care l-a declarat pe Napoleon
depus.

Napoleon înaintase până la Fontainebleaucând a aflat că Parisul a căzut. Când

Napoleon a propus marșul armatei asupra capitalei, ofițerii superiori și mareșalii s-au
revoltat.[198] Pe 4 aprilie, condus de Ney, ofițerii superiori l-au confruntat pe Napoleon.
Când Napoleon a afirmat că armata îl va urma, Neya răspuns armata își va urma
generalii. În timp ce soldații obișnuiți și ofițerii de regiment au vrut să lupte mai departe,
comandanții superiori nu au vrut să continue. Fără ofițeri superiori sau mareșali, orice
posibilă invazie a Parisului ar fi fost imposibilă. Înclinându-se în fața inevitabilului, pe 4
aprilie Napoleon a abdicat în favoarea fiului său, cu Marie Louise ca regentă. Cu toate
acestea, Aliații au refuzat să accepte acest lucru sub îndemnul lui Alexandru, care se
temea că Napoleon ar putea găsi o scuză pentru a prelua tronul. [199] Napoleon a fost
nevoit să-și anunțe abdicarea necondiționată doar două zile mai târziu.
Exil în Elba

Napoleon părăsind Elba la 26 februarie 1815, de Joseph Beaume(1836)

După ce Puterile Aliate au declarat că împăratul Napoleon era singurul obstacol

în calea restabilirii păcii în Europa, împăratul Napoleon, fidel jurământului său,

declară că renunță, pentru sine și moștenitorii săi, la tronurile Franței și Italiei și

că există nici un sacrificiu personal, chiar și cel al vieții sale, pe care nu este

pregătit să-l facă în interesul Franței.

Realizat în palatul Fontainebleau, 11 aprilie 1814.

—  Actul de abdicare a lui Napoleon[200]

În Tratatul de la Fontainebleau, Aliații l-au exilat pe Napoleon Elba, o insulă de 12.000 de
locuitori în Marea Mediterană, la 20 km (12 mi) de toscancoasta. I-au datsuveranitatea
asupra insulei și i-a permis să-și păstreze titlul de Împărat. Napoleon a încercat să se
sinucidă cu o pastilă pe care o purtase după ce aproape că a fost capturat de ruși în
timpul retragerii de la Moscova. Cu toate acestea, potența sa slăbise odată cu vârsta și el
a supraviețuit pentru a fi exilat, în timp ce soția și fiul său s-au refugiat în Austria. [201]
El a fost transportat pe insula pe HMS Neînfricat de către căpitan Thomas Ussher, și a
ajuns la Portoferraio la 30 mai 1814. În primele câteva luni pe Elba a creat o mică flotă și
o armată, a dezvoltat minele de fier, a supravegheat construirea de noi drumuri, a emis
decrete privind metodele agricole moderne și a revizuit sistemul legal și educațional al
insulei.[202][203]

La câteva luni după exilul său, Napoleon a aflat că fosta sa soție Josephine a murit în
Franța. A fost devastat de vești, încuiindu-se în camera lui și refuzând să plece două zile.
[204]

O sută de zile

Articolul principal: O sută de zile

Întoarcerea lui Napoleon din Elba, de Charles de Steuben, 1818

Despărțit de soția și fiul său, care se întorseseră în Austria, tăiat din alocația garantată
prin Tratatul de la Fontainebleau și conștient de zvonurile că era pe cale să fie alungat pe
o insulă îndepărtată din Oceanul Atlantic,[205] Napoleon a evadat din Elba în
brigandInconstant la 26 februarie 1815 cu 700 de oameni. [205] Două zile mai târziu, a
aterizat pe continentul francez la Golfe-Juan și a început să se îndrepte spre nord.[205]

Regimentul 5 a fost trimis să-l intercepteze și a luat contact chiar la sud de Grenoble la 7
martie 1815. Napoleon s-a apropiat de regiment singur, a descălecat din cal și, când a
ajuns în raza de împușcare, a strigat soldaților: „Iată-mă. Ucideți-vă împăratul, dacă doriți”.
[206]Soldații au răspuns rapid cu: „Vive L’Empereur!” Ney, care se lăudase în fața regelui
Bourbon restaurat,Ludovic al XVIII-lea, că îl va aduce pe Napoleon la Paris într-o cușcă
de fier, l-a sărutat cu afecțiune pe fostul său împărat și și-a uitat jurământul de credință
față de monarhul Bourbon. Cei doi au mărșăluit apoi împreună spre Paris cu o armată în
creștere. Nepopularul Ludovic al XVIII-lea a fugit în Belgia după ce și-a dat seama că are
puțin sprijin politic. La 13 martie, puterile de laCongresul de la Viena a declarat Napoleon
an haiduc. Patru zile mai târziu, Marea Britanie, Rusia, Austria și Prusia s-au angajat
fiecare să pună 150.000 de oameni pe teren pentru a pune capăt domniei sale. [207]

Napoleon a sosit la Paris pe 20 martie și a guvernat o perioadă numită acum „Suta de

zile”. Până la începutul lunii iunie, forțele armate de care dispunea ajunseseră la 200.000
și a decis să treacă la ofensivă pentru a încerca să creeze o pană între armatele britanice
și prusace care se apropiau. TheArmata Franceză de Nord a trecut frontiera în Regatul
Unit al Țărilor de Jos, în Belgia actuală.[208]

Forțele lui Napoleon au luptat cu două armate ale coaliției, comandate de britanici Ducele

de Wellington iar prusacul Prințul Blücher, la Bătălia de Waterloo la 18 iunie 1815. Armata
lui Wellington a rezistat atacurilor repetate ale francezilor și i-a alungat de pe câmp în timp

ce prusacii au sosit în forță și au spart flancul drept al lui Napoleon.

Napoleon s-a întors la Paris și a constatat că atât legislativul, cât și poporul s-au întors

împotriva lui. Dându-și seama că poziția lui era insuportabilă,a abdicat la 22 iunie în

favoarea fiului său. A părăsit Parisul trei zile mai târziu și s-a stabilit la fostul palat al lui

JosephineMalmaison (pe malul vestic al Seinela aproximativ 17 kilometri (11 mi) vest de

Paris). Chiar dacă Napoleon a călătorit la Paris, forțele Coaliției au străbătut Franța (ajuns

în vecinătatea Parisului pe 29 iunie), cu intenția declarată de a-l reda pe Ludovic al XVIII-

lea pe tronul Franței.

Când Napoleon a auzit că trupele prusace aveau ordin să-l captureze viu sau mort, a fugit
la Rochefort, având în vedere o evadare în Statele Unite. Navele britanice blocau fiecare
port. Napoleon i s-a predatCăpitanul Frederick Maitland pe HMS Belerofon la 15 iulie
1815.[209]

Exil pe Sfânta Elena

Napoleon pe Sfânta Elena, acuarelă de Franz Josef Sandmann, 1820

Casa Longwood, Sfânta Elena, locul captivității lui Napoleon

Britanicii l-au ținut pe Napoleon pe insula Sfânta Elenaîn Oceanul Atlantic, la 1.870 km
(1.162 mi) de coasta de vest a Africii. De asemenea, au luat precauția de a trimite o mică
garnizoană de soldați atât la Sfânta Elena, cât și la cel nelocuit.Insula Ascensiunii, care
se întindea între Sfânta Elena și Europa pentru a preveni orice evadare din insulă. [210]

Napoleon a fost mutat la Casa Longwoodpe Sfânta Elena în decembrie 1815; căzuse în
paragină, iar locația era umedă, bătută de vânt și nesănătoasă.[211][212] Timpurile a
publicat articole care insinuau britanicii guvernul încerca să-i grăbească moartea.
Napoleon se plângea adesea de condițiile de viață din Longwood House în scrisori către
guvernatorul insulei și custodele său,Hudson Lowe,[213] în timp ce însoțitorii lui se
plângeau de „răceli, catarurile, podele umede și provizii slabe.” [214] Oamenii de știință
moderni au speculat că boala lui ulterioară ar fi putut apărea din otrăvirea cu arsenic
cauzată de arsenit de cupru în tapetul de la Longwood House.[215]
Cu un număr mic de adepți, Napoleon și-a dictat memoriile și a mormăit despre condițiile
de viață. Lowe a redus cheltuielile lui Napoleon, a decis că nu erau permise cadouri dacă
menționau statutul său imperial și i-a făcut pe susținătorii săi să semneze o garanție că
vor rămâne cu prizonierul pe termen nelimitat.[216] Când ținea o cină, bărbații trebuiau să
poarte haine militare și „femeile [au apărut] în rochii de seară și pietre prețioase. A fost o
negare explicită a circumstanțelor captivității sale”. [217]

În exil, Napoleon a scris o carte despre Iulius Cezar, unul dintre marii săi eroi.[218] A
studiat și engleza sub tutela lui Contele Emmanuel de Las Cases cu scopul principal de a
putea citi ziare și cărți în limba engleză, deoarece accesul la ziare și cărți franceze i-a fost
puternic restricționat pe Sfânta Elena.[219]

Au existat zvonuri despre comploturi și chiar despre evadarea lui din Sfânta Elena, dar, în
realitate, nu s-au făcut vreodată încercări serioase. [220] Pentru poetul englez Lord Byron,
Napoleon a fost simbolul eroului romantic, geniul persecutat, singuratic și cu defecte. [221]

Moarte

Vezi si: Masca de moarte a lui Napoleon, Retour des cendres, și mormântul lui Napoleon

Frederic Marryatschița a trupului lui Napoleon pe patul de moarte

Masca de moarte a lui Napoleon

Medicul personal al lui Napoleon, Barry O'Meara, a avertizat Londra că starea sa de

sănătate în scădere a fost cauzată în principal de tratamentul dur. În ultimii câțiva ani ai
vieții sale, Napoleon s-a închis luni la rând în locuința sa umedă, infestată de mucegai și
mizerabilă din Longwood.[222]

În februarie 1821, sănătatea lui Napoleon a început să se deterioreze rapid și s-a împăcat
cu Biserica Catolică. A murit la 5 mai 1821 la LongwoodHouse la 51 de ani, după ce a
făcut ultima sa mărturisire, Extrema Unction și Viaticîn prezenţa părintelui Ange Vignali
din patul de moarte. Ultimele sale cuvinte au fost:Franța, l'armée, tête d'armée,
Joséphine („Franța, armata, șef al armatei, Joséphine”).[223][224]

La scurt timp după moartea sa, a fost efectuată o autopsie și Francesco Antonmarchi,
medicul care efectuează autopsia, a tăiat câteva dintre părțile corpului lui Napoleon, [225]
inclusiv penisul lui.[20][pagina necesară][226] Originalul lui Napoleon masca mortii a fost creat în
jurul datei de 6 mai, deși nu este clar care medic a creat-o.[g][228] Inima și intestinele lui
Napoleon au fost îndepărtate și conținute separat în două vase sigilate, care au fost
plasate în sicriul său la picioarele sale. În testamentul său, el ceruse să fie înmormântat
pe malul Senei, dar guvernatorul britanic a spus că ar trebui să fie înmormântat pe Sfânta
Elena, înValea Salciilor.[223]

mormântul lui Napoleon la Les Invalides în Paris

În 1840, Ludovic Filip Ia obținut permisiunea guvernului britanic de a returna rămășițele

lui Napoleon în Franța. Sicriul lui a fost deschis pentru a confirma că încă mai conținea

fostul împărat. În ciuda faptului că era mort de aproape două decenii, Napoleon fusese

foarte bine conservat și nu s-a descompus deloc. La 15 decembrie 1840, aînmormântare

de stata fost tinut. Carul funicular tras de cai a plecat de la Arcul de Triumf în josChamps

Elysees, peste Place de la Concorde la Esplanade des Invalides iar apoi la cupola din

Capela Sf. Jérôme, unde a rămas până la mormânt proiectat de Louis Visconti a fost

completat.

În 1861, rămășițele lui Napoleon au fost îngropate într-o sarcofag de roșu cuarțit din
Rusia (deseori confundat cu porfir) în cripta de sub dom la Les Invalides.[229]
Cauza mortii

Napoleon pe patul lui de moarte, de Horace Vernet, 1826

Situația corpului lui Napoleon când sicriul său a fost redeschis pe Sfânta Elena, de Jules Rigo, 1840

Cauza morții lui Napoleon a fost dezbătută. Medicul lui, François Carlo Antonmarchi, a
condus autopsia, care a constatat că cauza morții este cancer la stomac. Antonmarchi nu
a semnat raportul oficial.[230] Tatăl lui Napoleon murise de cancer la stomac, deși se pare
că acest lucru nu era cunoscut la momentul autopsiei. [231]Antomarchi a găsit dovezi ale
unui ulcer gastric; aceasta a fost cea mai convenabilă explicație pentru britanici, care
doreau să evite criticile legate de grija lor față de Napoleon. [223]

În 1955, au fost publicate jurnalele valetului lui Napoleon, Louis Marchand. Descrierea lui
Napoleon în lunile înainte de moartea sa a condusSten Forshufvud într-o lucrare din 1961
în Natură să invoce alte cauze ale morții sale, inclusiv deliberate intoxicație cu arsenic.
[232]Arsenicul a fost folosit ca otravă în timpul erei, deoarece era nedetectabil atunci când
era administrat pe o perioadă lungă de timp. Mai mult, într-o carte din 1978 cu Ben
Weider, Forshufvud a remarcat că corpul lui Napoleon a fost bine conservat când a fost
mutat în 1840. Arsenicul este un conservant puternic și, prin urmare, acesta a susținut
ipoteza otrăvirii. Forshufvud și Weider au observat că Napoleon a încercat să potolească
setea anormală bând cantități mari desirop de orgeat care conținea compuși de cianură în
migdalele folosite pentru aromatizare.[232] Ei au susținut că tartrat de potasiufolosit în
tratamentul său a împiedicat stomacul său să elimine acești compuși și că setea lui era un
simptom al otravii. Ipoteza lor a fost căcalomel dat lui Napoleon a devenit o supradoză,
care l-a ucis și a lăsat mult tesut daune în spate.[232] Potrivit unui articol din 2007, tipul de
arsenic găsit în firele de păr ale lui Napoleon era mineral, cel mai toxic și, potrivit
toxicologului Patrick Kintz, acest lucru a susținut concluzia că a fost ucis. [233]

Au existat studii moderne care au susținut descoperirea inițială a autopsiei. [233]Într-un

studiu din 2008, cercetătorii au analizat mostre din părul lui Napoleon de-a lungul vieții
sale, precum și mostre din familia sa și alți contemporani. Toate probele au avut niveluri
ridicate de arsenic, de aproximativ 100 de ori mai mari decât media actuală. Potrivit
acestor cercetători, corpul lui Napoleon era deja puternic contaminat cu arsen în copilărie,
iar concentrația mare de arsenic din părul său nu a fost cauzată de otrăvirea intenționată;
oamenii au fost expuși în mod constant la arsenic din cleiuri și coloranți de-a lungul vieții.
[h] Studiile publicate în 2007 și 2008 au fost respinse dovezi ale intoxicației cu arsenic,
sugerând ulcer peptic și cancer gastric ca cauza decesului.[235]

Religie

Informatii suplimentare: Napoleon și Biserica Catolică

Reorganizarea geografiei religioase: Franța este împărțită în 59 eparhii și 10 provincii ecleziastice.

Napoleon a fost botezat în Ajaccio la 21 iulie 1771. A fost crescut ca catolic, dar nu a
dezvoltat niciodată prea multă credință,[236] deși își amintea de ziua lui Prima comuniune
în Biserica Catolică să fie cea mai fericită zi din viața lui.[237][238] Ca adult, Napoleon a
fost un deist, crezând într-un Dumnezeu absent și îndepărtat. Cu toate acestea, el a
apreciat puternic puterea religiei organizate în afacerile sociale și politice și a acordat o
mare atenție înclinării acesteia spre scopurile sale. El a remarcat influența ritualurilor și
splendorilor catolicismului.[236]

Napoleon avea o cununia civilacu Joséphine de Beauharnais, fără ceremonie religioasă.

Napoleon a fost încoronat împărat la 2 decembrie 1804 laNotre-Dame de Paris într-o
ceremonie prezidată de Papa Pius al VII-lea. În ajunul ceremoniei de încoronare, și la
insistențele Papei Pius al VII-lea, a fost celebrată o ceremonie de nuntă religioasă privată
a lui Napoleon și Joséphinei.Cardinalul Fesch a făcut nunta.[239]Această căsătorie a fost
anulată de tribunalele aflate sub controlul lui Napoleon în ianuarie 1810. La 1 aprilie 1810,
Napoleon s-a căsătorit cu prințesa austriacă. Marie Louiseîntr-o ceremonie catolică.
Napoleon eraexcomunicat de către Papa prin bula Quum memorandumuri în 1809, dar
mai târziu împăcat cu Biserica Catolica înainte de moartea sa în 1821.[240] În timp ce se
afla în exil în Sfânta Elena se spune că el a spus: „Cunosc bărbați și vă spun asta Iisus
Hristos nu este bărbat”.[241][242][243] A apărat și el Muhammad („un om mare”)
împotriva lui Voltaire Mahomed.[244]

Concordat

Informatii suplimentare: Concordatul din 1801

Liderii Bisericii Catolice depun jurământul civil cerut de Concordatul

Căutând reconcilierea națională între revoluționari și catolici, Napoleon și Papa Pius al

VII-lea a semnat Concordatul din 1801 la 15 iulie 1801. It a solidificat Biserica Romano-
Catolică ca biserică majoritară a Franței și a readus cea mai mare parte a stării sale civile.
Ostilitatea catolicilor devotați împotriva statului fusese acum în mare măsură rezolvată.
Concordatul nu a restaurat vastele terenuri și dotări bisericești care fuseseră confiscate în
timpul revoluției și vândute. Ca parte a Concordatului, Napoleon a prezentat un alt set de
legi numiteArticole organice.[245][246]

În timp ce Concordatul a restabilit multă putere papalitate, echilibrul dintre relațiile dintre
biserică și stat se înclinase ferm în favoarea lui Napoleon. El a ales episcopii și a
supravegheat finanțele bisericii. Napoleon și Papa au găsit Concordatul util. Aranjamente
similare au fost făcute cu Biserica în teritoriile controlate de Napoleon, în special Italia și
Germania.[247]Acum, Napoleon ar putea câștiga favoarea catolicilor, controlând și Roma
în sens politic. Napoleon a spus în aprilie 1801: „Cuceritorii iscusiți nu s-au încurcat cu
preoții. Amândoi îi pot conține și îi pot folosi”. Copiilor francezi li sa dat un catehism care i-
a învățat să-l iubească și să respecte pe Napoleon. [248]

Arestarea Papei Pius al VII-lea

În 1809, la ordinele lui Napoleon, Papa Pius al VII-lea a fost arestat în Italia, iar în 1812
pontiful prizonier a fost transferat în Franța, fiind ținut în Palatul Fontainebleau.[249] Pentru
că arestarea a fost făcută în mod clandestin, unele surse[250][249] descrie-o ca pe o
răpire. În ianuarie 1813, Napoleon l-a forțat personal pe Papa să semneze un „Concordat
de Fontainebleau” umilitor.[251] care mai târziu a fost repudiată de Pontif.[252] Papa nu a
fost eliberat decât în 1814, când Coaliția a invadat Franța.
Emanciparea religioasă

Informatii suplimentare: Napoleon și evreii și Napoleon și protestanții

Napoleon evrei emancipati, precum și protestanții din țările catolice și catolicii din țările
protestante, din legile care îi limitau la ghetouriși le-a extins drepturile la proprietate, cult
și cariere. În ciuda reacției antisemite la politicile lui Napoleon din partea guvernelor
străine și în interiorul Franței, el credea că emanciparea ar fi benefică Franței prin
atragerea evreilor în țară, având în vedere restricțiile cu care se confruntau în altă parte.
[253]

În 1806, o adunare de notabili evrei a fost adunată de Napoleon pentru a discuta 12

întrebări care tratează în linii mari relațiile dintre evrei și creștini, precum și alte probleme
care tratează capacitatea evreiască de a se integra în societatea franceză. Ulterior, după
ce la întrebări s-a răspuns într-un mod satisfăcătorpotrivit împăratului, un"marele
Sanhedrin„ a fost reunit pentru a transforma răspunsurile în decizii care să stea la baza
statutului viitor al evreilor din Franța și din restul imperiului pe care îl construia Napoleon.
[254]

El a declarat: „Nu voi accepta niciodată propuneri care să oblige poporul evreu să
părăsească Franța, pentru că pentru mine evreii sunt la fel ca orice alt cetățean din țara
noastră. Este nevoie de slăbiciune pentru a-i alunga din țară, dar este nevoie de puterea
de a le asimila”.[255] El a fost văzut ca fiind atât de favorabil evreilor încât Biserica
Ortodoxă Rusă l-a condamnat oficial ca „Antihrist și Vrăjmașul lui Dumnezeu”.[256]

La un an după ultima întâlnire a Sinedriului, pe 17 martie 1808, Napoleon i-a pus pe evrei
în stare de probă. Mai multe legi noi care restricționau cetățenia evreilor cu 17 ani în urmă
au fost instituite în acel moment. Cu toate acestea, în ciuda presiunilor din partea liderilor
unui număr de comunități creștine de a se abține de la acordarea emancipării evreilor, în
termen de un an de la emiterea noilor restricții, acestea au fost din nou ridicate ca răspuns
la apelul evreilor din toată Franța.[254]

francmasoneria

Nu se știe sigur dacă Napoleon a fost inițiat în francmasoneria. În calitate de împărat, el

și-a numit frații în funcții masonice sub jurisdicția sa: Ludovic a primit titlul deMarele
Maestru adjunctîn 1805; Ieronim titlul de Mare Maestru al Marelui Orient al Westphaliei;
Joseph a fost numit Mare Maestru alMarele Orient al Franței; și în cele din urmă Lucien a
fost membru al Marelui Orient al Franței. [257]

Personalitate
 Napoleon vizitând Palais Royal pentru deschiderea celei de-a 8-a sesiuni a Tribunatului în 1807, de către Merry-
Joseph Blondel

Istoricii subliniază puterea ambiției care l-a luat pe Napoleon dintr-un sat obscur pentru a
stăpâni peste cea mai mare parte a Europei.[258] Studii academice aprofundate despre
viața sa timpurie concluzionează că până la vârsta de 2 ani, el a avut un „bând
dispoziţie".[28] Fratele lui mai mare, Iosif, au primit frecvent atenția mamei lor, ceea ce l-a
făcut pe Napoleon mai asertiv și mai condus de aprobare. În primii ani de școală, el a fost
agresat aspru de colegii de clasă pentru identitatea sa corsicană și controlul limitat
alLimba franceză. Pentru a rezista stresului, a devenit dominator, dezvoltând în cele din
urmă uncomplex de inferioritate.[28]

George FE Rudé subliniază „combinația sa rară de voi, intelect și fizice vigoare".[259] În

situații unu-la-unu, el a avut de obicei un efect hipnotic asupra oamenilor, aparent
înclinând cei mai puternici lideri la voința lui. [260] El a înțeles tehnologia militară, dar nu a
fost un inovator în acest sens.[261]A fost un inovator în utilizarea resurselor financiare,
birocratice și diplomatice ale Franței. El putea să dicteze rapid o serie de comenzi
complexe subordonaților săi, ținând cont de locul în care se aștepta să fie unitățile majore
în fiecare punct viitor și, ca un maestru de șah, „văzând” cele mai bune piese se mișcă
înainte.[262]

Napoleon și-a menținut obiceiuri de lucru stricte și eficiente, dând prioritate a ceea ce
trebuia făcut. A înșelat la cărți, dar a plătit pierderile; trebuia să câștige la tot ce încerca.
[263]El ținea la locul de muncă ștafete de personal și secretare. Spre deosebire de mulți
generali, Napoleon nu a examinat istoria pentru a întreba ceHannibal sau Alexandrusau
oricine altcineva a făcut-o într-o situație similară. Criticii au spus că a câștigat multe bătălii
pur și simplu din cauza norocului; Napoleon a răspuns: „Dați-mi generali norocoși”,
argumentând că „noroc„Vine la lideri care recunosc oportunitatea și o profită. [264] Dwyer
afirmă că victoriile lui Napoleon la Austerlitz și Jena în 1805–06 i-au sporit sentimentul de
auto-grandiozitate, lăsându-l și mai sigur de el. destin și invincibilitate.[265] „Sunt din rasa
care întemeiază imperii”, s-a lăudat el cândva, considerându-se un moștenitor al vechilor
romani.[266]

În ceea ce privește influența asupra evenimentelor, mai mult decât personalitatea lui
Napoleon a avut efect. El a reorganizat însăși Franța pentru a furniza oamenii și banii
necesari pentru războaie.[267] El și-a inspirat oamenii -ducele de Wellington a spus că
prezența lui pe câmpul de luptă valorează 40.000 de soldați, pentru că a inspirat încredere
soldaților de câmpie.[268]El a deranjat și inamicul. LaBătălia de la Auerstadt în 1806,
forțele regelui Frederic William al III-lea al Prusieia depășit numărul francezilor cu 63.000
până la 27.000; totuși, când i s-a spus, în mod eronat, că Napoleon era la comandă, a
ordonat o retragere grăbită care s-a transformat într-o rătăcire. [269] Forța personalității sale
a neutralizat dificultățile materiale în timp ce soldații săi luptau cu încrederea că, cu
Napoleon la conducere, cu siguranță vor câștiga. [270]

Imagine

Informatii suplimentare: Reprezentări culturale ale lui Napoleon

Napoleon este adesea reprezentat în uniforma sa verde de colonel Chasseur à Cheval al Gărzii Imperiale, regimentul
care i-a servit adesea drept escortă personală, cu o mare bicorn si a mâna în vestă gest.

Napoleon a devenit o icoană culturală la nivel mondial care simbolizează geniul militar și
puterea politică. Martin van Creveld l-a descris drept „cea mai competentă ființă umană
care a trăit vreodată”.[271]De la moartea sa, multe orașe, străzi, nave și chiar personaje de
desene animate au fost numite după el. El a fost portretizat în sute de filme și discutat în
sute de mii de cărți și articole.[272][273][274]

Când au fost întâlniți în persoană, mulți dintre contemporanii săi au fost surprinși de
aspectul său fizic aparent neremarcabil, în contrast cu faptele și reputația lui semnificative,
mai ales în tinerețe, când a fost descris în mod constant ca fiind mic și slab. Joseph
Farington, care l-a observat personal pe Napoleon în 1802, a comentat că „Samuel
Rogers stătea puțin departe de mine și... părea să fie dezamăgit de aspectul feței [faței] lui
[Napoleon] și a spus că este cea a unui mic italian. " Farington a spus că ochii lui
Napoleon erau „mai deschisi și mai cenușii decât m-aș fi așteptat de la tenul lui”, că
„Persoana lui este sub dimensiunea mijlocie” și că „aspectul lui general era mai blând
decât credeam înainte”.[275]

Un prieten personal al lui Napoleon a spus că atunci când l-a întâlnit prima dată în
Brienne-le-Châteaude tânăr, Napoleon era remarcabil doar „pentru culoarea închisă a
tenului său, pentru privirea lui pătrunzătoare și scrutatoare și pentru stilul conversației
sale”; a mai spus că Napoleon era personal un om serios și sumbru: „conversația lui
dădea o aparență de proastă dispoziție și, cu siguranță, nu era foarte amabil”. [276] Johann
Ludwig Wurstemberger, care l-a însoțit pe Napoleon din Campul Fornio în 1797 și în
campania elvețiană din 1798, a remarcat că „Bonaparte era destul de slab și cu aspect
slăbit; și fața lui era foarte subțire, cu un ten închis... negru. , părul nepudrat atârna
uniform peste ambii umeri”, dar că, în ciuda aspectului său ușor și neîngrijit, „Aspectul și
expresia lui erau serioase și puternice”.[277]

Denis Davydov l-am cunoscut personal și l-a considerat remarcabil de mediu ca aspect:

Fața lui era ușor brună, cu trăsături obișnuite. Nasul lui nu era foarte mare, dar
drept, cu o îndoire ușoară, abia vizibilă. Părul de pe cap era blond-închis
 roșcat; sprâncenele și genele lui erau mult mai închise decât culoarea părului,
iar ochii lui albaștri, așezațiîndepărtat de genele aproape negre, îi dădu o
expresie cât se poate de plăcută... Bărbatul pe care l-am văzut era de statură
mică, puțin peste cinci metri, destul de greu, deși avea doar 37 de ani. [278]
În timpul războaielor napoleoniene a fost luat în serios de presa britanică drept un
periculos tiran, gata să invadeze. Napoleon a fost batjocorit în ziarele britanice ca un om
mic și temperat și a fost poreclit „Little Boney într-o potrivire puternică”. [279]O rimă de
creșă îi avertiza pe copii că Bonaparte mănâncă cu râvnă oameni obraznici; "bogeyman".
[280] La 1,57 metri (5 ft 2 in), avea înălțimea unui bărbat francez obișnuit, dar scurt pentru
un aristocrat sau ofițer (o parte din motivul pentru care a fost repartizat artileriei, deoarece
la acea vreme infanterie și cavaleria necesitau mai multe figuri de comandă) . [281] Este
posibil să fi fost mai înalt la 1,70 m (5 ft 7 in) din cauza diferenței dintre măsurarea
franceză a inci.[282]

Unii istorici cred că motivul greșelii cu privire la dimensiunea lui la moarte a venit din
utilizarea unui etalon francez vechi învechit (un picior francez este egal cu 33 cm, în timp
ce un picior englezesc este egal cu 30,47 cm).[281]Napoleon a fost un campion al
sistemului metric și nu avea niciun folos pentru vechile criterii. Este mai probabil să fi avut
1,57 m (5 ft 2 in), înălțimea la care a fost măsurat pe St. Helena (o insulă britanică),
deoarece cel mai probabil ar fi fost măsurat cu un etalon englezesc, mai degrabă decât cu
un etalon al Vechiul regim francez.[281]Napoleon s-a înconjurat de bodyguarzi înalți și a
fost poreclit cu afecțiune le petit caporal (micul caporal), reflectând mai degrabă
camaraderia sa raportată cu soldații săi decât înălțimea lui.

Când a devenit prim consul și mai târziu împărat, Napoleon a evitat uniforma de general și

a purtat în mod obișnuit uniforma verde de colonel (non-husar) a unui colonel al Chasseur

à Cheval al Gărzii Imperiale, regimentul care i-a servit de escortă personală de multe ori,

cu o mare bicorn. De asemenea, purta în mod obișnuit (de obicei duminica) uniforma

albastră a unui colonel alGarda ImperialăGrenadieri de picior (albastru cu fețe albe și

manșete roșii). Îl purta și pe al luiLegiunea de onoare stea, medalie și panglică și Ordinul

Coroanei de Fierdecoratiuni, alb in stil francez culottesși ciorapi albi. Acest lucru era în

contrast cu uniformele complexe cu multe decorații ale salemareşali și cei din jurul lui.

În ultimii săi ani, s-a îngrășat destul de mult și avea un ten considerat palid sau palid, lucru
de care contemporanii l-au remarcat. Romancierul Paul de Kock, care l-a văzut în 1811 pe
balconul Tuileries, l-a numit pe Napoleon „galben, obez și umflat”. [283] Un căpitan britanic
care l-a întâlnit în 1815 a declarat: „M-am simțit foarte dezamăgit, așa cum cred că toți
ceilalți au făcut-o, în înfățișarea lui... Este gras, mai degrabă ceea ce numim burtă și, deși
piciorul lui este bine modelat, este este destul de neîndemânatic... El este foarte palios, cu
ochi cenușii deschis și părul castaniu destul de subțire, cu aspect gras și, în general, un
tip foarte urât, cu aspect de preot.”[284]

The caracter de stoclui Napoleon este un „tiran mărunt” comic scurt și acesta a devenit
un clișeu în cultura populară. El este adesea portretizat purtând un marebicorn pălărie —
în lateral — cu a mâna în vestă gest — o referire la pictura realizată în 1812 de Jacques-
Louis David.[285] În 1908 Alfred Adler, un psiholog, l-a citat pe Napoleon pentru a descrie
un complex de inferioritateîn care oamenii scunzi adoptă un comportament supraagresiv
pentru a compensa lipsa de înălțime; asta a inspirat termenulComplexul Napoleon.[286]

Reforme

Prima remitere a Legion d'Honneur, 15 iulie 1804, la Saint-Louis des Invalides, de Jean-Baptiste Debret(1812)

Napoleon a instituit diverse reforme, precum educatie inalta, A Codul fiscal, sisteme de
drumuri și de canalizare și a stabilit Banque de France, primul Banca centralaîn istoria
franceză. El a negociatConcordatul din 1801cu Biserica Catolică, care a căutat să împace
populația preponderent catolică cu regimul său. A fost prezentat alături deArticole
organice, care reglementa cultul public în Franța. El a dizolvatSfantul Imperiu Roman
înaintea Unificarea Germanieimai târziu în secolul al XIX-lea. VânzareaTeritoriul
Louisiana către Statele Unite a dublat dimensiunea Statelor Unite. [287]

În mai 1802, el a instituit Legiunea de Onoare, un înlocuitor al vechilor decorații regaliste

și ordinele cavalereşti, să încurajeze realizările civile și militare; ordinul este încă cea mai
înaltă decorație din Franța.[288]

Codul Napoleonic

Articolul principal: Codul Napoleonic

Prima pagină a ediției originale din 1804 a Cod civil

a lui Napoleon set de legi civile, cel Cod civil- acum adesea cunoscut sub numele de
Codul Napoleonic - a fost pregătit de comitete de experți juridici sub supravegherea Jean
Jacques Régis de Cambacérès, cel al doilea consul. Napoleon a participat activ la
sesiunile de laConsiliul de Statcare a revizuit proiectele. Dezvoltarea codului a fost o
schimbare fundamentală în natura coduluidrept civilsistemul juridic cu accent pe un drept
clar scris și accesibil. Alte coduri ("Les cinci coduri") au fost însărcinați de Napoleon să
codifice legea penală și comercială; a fost publicat un Cod de instrucție penală, care a
promulgat reguli de datorita procesului.[289]

Codul napoleonian a fost adoptat în mare parte a Europei continentale, deși numai în
țările pe care le-a cucerit și a rămas în vigoare după înfrângerea lui Napoleon. Napoleon a
spus: „Adevărata mea glorie este să nu fi câștigat patruzeci de bătălii... Waterloo va
șterge amintirea atâtor victorii... Dar... ceea ce va trăi pentru totdeauna, este Codul meu
civil”.[290] Codul influențează un sfert din jurisdicțiile lumii, cum ar fi cele din Europa
continentală, Americi și Africa.[291]

Dieter Langewiesche a descris codul drept un „proiect revoluționar” care a stimulat

dezvoltarea societatea burgheza în Germania prin extinderea dreptului de proprietate şi o
accelerare spre sfârşitul lui feudalism. Napoleon a reorganizat ceea ce fusese Sfântul
Imperiu Roman, format din aproximativ trei suteKleinstaaterei, într-un patruzeci de state
mai raționalizat Confederația Rinului; acest lucru a ajutat la promovareaConfederația
Germană si unificarea Germaniei în 1871.[292]

Mișcarea către unificarea Italiei a fost precipitat în mod similar de stăpânirea

napoleonică.[293] Aceste schimbări au contribuit la dezvoltarea naționalismului și a stat
national.[294]

Napoleon a implementat o gamă largă de reforme liberale în Franța și în Europa

continentală, în special în Italia și Germania, așa cum a rezumat istoricul britanic. Andrew

Roberts:

Ideile care stau la baza lumii noastre moderne – meritocrația, egalitatea în fața
legii, drepturile de proprietate, toleranța religioasă, educația seculară modernă,
finanțele sănătoase și așa mai departe – au fost susținute, consolidate,
codificate și extinse geografic de Napoleon. Lor le-a adăugat o administrație
locală rațională și eficientă, încetarea banditismului rural, încurajarea științei și
a artelor,abolirea feudalismului și cea mai mare codificare a legilor de la
căderea Imperiului Roman.[295]
Napoleon a răsturnat direct rămășițele feudalismului în mare parte din vestul Europei
continentale. S-a liberalizatlegile proprietatii, s-a încheiat cotizatii semniale, a desființat
breasla de comercianți și meșteșugari pentru a facilita antreprenoriatul, divorțul legalizat,
a închis ghetouri evreieștiși i-a făcut pe evrei egali cu toți ceilalți. TheInchiziția s-a încheiat
la fel ca Sfantul Imperiu Roman. Puterea instanţelor bisericeşti şi a autorităţii religioase a
fost redusă drastic şiegalitate în condițiile legii a fost proclamat pentru toți oamenii.[296]
Război

Informatii suplimentare: Armamentul și războiul napoleoniene și Cariera militară a lui

Napoleon Bonaparte

Statuie înăuntru Cherbourg-Octeville dezvăluit de Napoleon al III-lea în 1858. Napoleon I a întărit apărarea orașului
pentru a preveni incursiunile navale britanice.

În domeniul organizare militară, Napoleon a împrumutat de la teoreticienii anteriori

precum Jacques Antoine Hippolyte, Conte de Guibert, și din reformele guvernelor
franceze precedente, și apoi a dezvoltat o mare parte din ceea ce era deja în vigoare. A
continuat politica, apărută în urma Revoluției, de promovare bazată în primul rând pe
merit.[297]

Corp a înlocuit diviziile ca cele mai mari unități ale armatei, artilerie mobilăa fost integrată
în bateriile de rezervă, sistemul de stat major a devenit mai fluid și cavaleria a revenit ca
formațiune importantă în doctrina militară franceză. Aceste metode sunt acum denumite
caracteristici esențiale ale războiului napoleonian. [297] Deși a consolidat practica
modernului recrutare introdus de Director, unul dintre primele acte ale monarhiei
restaurate a fost să-i pună capăt.[298]

Oponenții săi au învățat din inovațiile lui Napoleon. Importanța crescută a artileriei după
1807 a rezultat din crearea sa a unei forțe de artilerie extrem de mobile, creșterea
numărului de artilerie și schimbările în practicile artileriei. Ca urmare a acestor factori,
Napoleon, mai degrabă decât să se bazeze pe infanterie pentru a uza apărarea
inamicului, acum ar putea folosi artileria în masă ca vârf de lance pentru a sparge linia
inamicului, care a fost apoi exploatată prin sprijinirea infanteriei și cavaleriei. McConachy
respinge teoria alternativă conform căreia încrederea tot mai mare pe artilerie de către
armata franceză începând cu 1807 a fost o consecință a calității în scădere a infanteriei
franceze și, mai târziu, a inferiorității Franței înnumerele de cavalerie. [299] Armele și alte
tipuri de tehnologie militară au rămas statice în epocile revoluționare și napoleoniene, dar
în secolul al XVIII-lea mobilitate operațională a suferit o schimbare.[300]

Cea mai mare influență a lui Napoleon a fost în conducerea războiului. Antoine-Henri
Jomini a explicat metodele lui Napoleon într-un manual folosit pe scară largă care a
influențat toate armatele europene și americane. [301] Napoleon era privit de teoreticianul
militar influent Carl von Clausewitz ca un geniu în arta operațională a războiului, iar
istoricii îl clasează drept un mare comandant militar. [302] Wellington, întrebat cine a fost cel
mai mare general al zilei, a răspuns: „În această epocă, în veacurile trecute, în orice
epocă, Napoleon”.[303][citare scurtă incompletă]
Sub Napoleon, a apărut un nou accent asupra distrugerii, nu doar a depășirii, a armatelor
inamice. Invaziile teritoriului inamic au avut loc pe fronturi mai largi, ceea ce a făcut
războaiele mai costisitoare și mai decisive. Efectul politic al războiului a crescut;
înfrângerea pentru o putere europeană a însemnat mai mult decât pierderea unor enclave
izolate. Aproape-pacele cartaginezeau împletit întregi eforturi naţionale, intensificând
fenomenul revoluţionar de război total.[304]

Sistem metric

Articole principale: Istoria sistemului metric, Măsuri uzuelles, și Unități de măsură în

Franța

Înfățișat ca Primul Consul pe aur 1803 20 Napoleon moneda de aur

Introducerea oficială a sistemului metric în septembrie 1799 a fost nepopulară în secțiuni

mari ale societății franceze. Domnia lui Napoleon a ajutat foarte mult adoptarea noului
standard nu numai în Franța, ci și în Franțasfera de influenta. Napoleon a făcut un pas
retrograd în 1812, când a adoptat o legislație pentru introducereamasuri uzuale (unități de
măsură tradiționale) pentru comerțul cu amănuntul, [305]un sistem de măsură care semăna
cu unitățile pre-revoluționare, dar se baza pe kilogram și metru; de exemplu, cellivre
metrique (liră metrică) a fost de 500 g,[306] spre deosebire de valoarea lui livre du roi (lira
regelui), 489,5 g.[307] Alte unități de măsură au fost rotunjite în mod similar înainte de
introducerea definitivă a sistem metric în părți ale Europei la mijlocul secolului al XIX-lea.
[308]

Educaţie

Reformele educaționale ale lui Napoleon au pus bazele unui sistem modern de educație
în Franța și în cea mai mare parte a Europei.[309] Napoleon a sintetizat cele mai bune
elemente academice din Anticul Regim, Iluminismul, și Revoluția, cu scopul de a înființa o
societate stabilă, bine educată și prosperă. El a făcut franceza singura limbă oficială. A
lăsat o parte din învățământul primar în mâinile ordinelor religioase, dar a oferit sprijin
public învățământului secundar. Napoleon a fondat o serie de școli secundare de stat
(licee) conceput pentru a produce o educație standardizată care să fie uniformă în toată
Franța.[310]

Toți studenții au fost predați științele împreună cu limbile moderne și clasice. Spre
deosebire de sistemul din timpulAnticul Regim, temele religioase nu au dominat
programa, deși au fost prezente alături de profesorii din cler. Napoleon spera să
folosească religia pentru a produce stabilitate socială. [310] A acordat o atenție deosebită
centrelor avansate, cum ar fi Școala Politehnică, care a oferit atât expertiză militară, cât și
cercetare de ultimă generație în știință. [311] Napoleon a făcut unele dintre primele eforturi
pentru a stabili un sistem de educație laică și publică. [cand?] Sistemul includea burse și o
disciplină strictă, rezultatul fiind un sistem de învățământ francez care și-a depășit
omologii europeni, dintre care mulți au împrumutat din sistemul francez. [312]

Memorie și evaluare

Articolul principal: Moștenirea și memoria lui Napoleon

Critică

Pe 3 mai 1808 de Francisco Goya, arătând rezistenții spanioli executați de trupele franceze

O groapă comună de soldați uciși la Bătălia de la Waterloo

În domeniul politic, istoricii dezbat dacă Napoleon a fost „un despot luminat care a pus
bazele Europei moderne” sau „a megaloman care a făcut o mizerie mai mare decât orice
om înainte de venirea lui Hitler".[313]Mulți istorici au ajuns la concluzia că el avea ambiții
grandioase de politică externă. Puterile continentale până în 1808 au fost dispusepentru
a-i oferi aproape toate câștigurile și titlurile sale, dar unii savanți susțin că a fost excesiv
de agresiv și împins pentru prea mult, până când imperiul său s-a prăbușit.[314][315]

A fost considerat a tiran și uzurpatorde adversarii săi de atunci și de atunci. Criticii săi
acuză că nu a fost tulburat atunci când s-a confruntat cu perspectiva războiului și a morții
pentru mii de oameni, și-au transformat căutarea unei stăpâniri incontestabile într-o serie
de conflicte în întreaga Europă și a ignorat deopotrivă tratatele și convențiile. [316] Rolul
său în Revoluția haitiană iar decizia de a restabili sclavia în coloniile de peste mări ale
Franței sunt controversate și îi afectează reputația. [317]

Napoleon a instituționalizat jefuirea teritoriilor cucerite: muzeele franceze conțin artă furată
de forțele lui Napoleon din toată Europa. Artefacte au fost aduse laMuzeul Luvrupentru un
mare muzeu central; un exemplu care mai târziu avea să fie urmat de alții. [318] El a fost
comparat cu Adolf Hitler de către istoric Pieter Geyl în 1947,[319] și Claude Ribbe în 2005.
[320] David G. Chandler, un istoric al războiului napoleonian, a scris în 1973 că, „Nimic nu
poate fi mai degradant pentru fostul [Napoleon] și mai măgulitor pentru cel din urmă
[Hitler]. Comparația este odioasă. În general, Napoleon a fost inspirat de un vis nobil,
complet diferit de cel al lui Hitler... Napoleon a lăsat mărturii mari și de durată geniului său
— în coduri de drept și identități naționale care supraviețuiesc până în zilele noastre. Adolf
Hitler nu a lăsat nimic altceva decât distrugere." [321]
Criticii susțin că adevărata moștenire a lui Napoleon trebuie să reflecte pierderea
statutului Franței și decesele inutile aduse de domnia sa: istoric Victor Davis Hanson
scrie: „La urma urmei, înregistrarea militară este de necontestat – 17 ani de războaie,
poate șase milioane de europeni morți, Franța falimentară, coloniile ei de peste mări
pierdute”.[322] McLynn afirmă că „El poate fi privit ca omul care a dat înapoi viața
economică europeană pentru o generație prin impactul dislocator al războaielor sale”. [316]
Vincent Cronin răspunde că o astfel de critică se bazează pe premisa greșită că
Napoleon a fost responsabil pentru războaiele care îi poartă numele, când de fapt Franța
a fost victima unei serii de coaliții care aveau ca scop distrugerea idealurilor Revoluției.
[323]

istoric militar britanic Corelli Barnettîl numește „un inadaptat social” care a exploatat
Franța pentru scopurile sale personale megalomane. El spune că reputația lui Napoleon
este exagerată.[324] savant francez Jean Tulard a oferit o relatare influentă a imaginii sale
ca salvator.[325] Louis Bergeron a lăudat numeroasele schimbări pe care le-a făcut în
societatea franceză, în special în ceea ce privește legea, precum și educația. [326]Cel mai
mare eșec al său a fost invazia rusă. Mulți istorici au dat vina pe planificarea proastă a lui
Napoleon, dar savanții ruși în schimbsubliniază răspunsul rusesc, menționând că vremea
de iarnă notorie a fost la fel de grea pentru apărători. [327]

Istoriografia mare și în creștere în franceză, engleză, rusă, spaniolă și alte limbi a fost
rezumată și evaluată de numeroși savanți.[328][329][330]

Propaganda si memorie

Napoléon în hainele sale de încoronare (1805)

Articolul principal: propaganda napoleonică

Folosirea de către Napoleon a propagandăa contribuit la ascensiunea sa la putere, și-a

legitimat regimul și și-a stabilit imaginea pentru posteritate. Cenzura strictă, controlul
aspectelor presei, cărților, teatrului și artei făceau parte din schema sa de propagandă,
menită să-l portretizeze ca aducând pacea și stabilitatea dorite cu disperare în Franța.
Propagandaretoricăschimbat în raport cu evenimentele și cu atmosfera domniei lui
Napoleon, concentrându-se mai întâi pe rolul său de general în armată și identificarea ca
soldat și trecând la rolul său de împărat și lider civil. Vizând în mod special publicul său
civil, Napoleon a promovat o relație cu comunitatea de artă contemporană, luând un rol
activ în comandarea și controlul diferitelor forme de producție de artă pentru a se potrivi
obiectivelor sale de propagandă.[331]
 ulcior de ceramică al lui Bonaparte: Unde se duce. Spre Elba. (Muzeul Revoluției Franceze).

În Anglia, Rusia și în toată Europa – deși nu în Franța – Napoleon a fost un subiect

popular caricatură.[332][333][334]

Hazareesingh (2004) explorează modul în care imaginea și memoria lui Napoleon sunt cel
mai bine înțelese. Ei au jucat un rol cheie în sfidarea politică colectivă a monarhiei de
restaurare Bourbon în 1815–1830. Oameni din diferite medii și zone ale Franței, în special
veteranii napoleonieni, s-au inspirat din moștenirea napoleonică și legăturile acesteia cu
idealurile Revoluției din 1789.[335]

Zvonuri răspândite despre întoarcerea lui Napoleon din Sf. Elena și Napoleon ca inspirație
pentru patriotism, libertățile individuale și colective, precum și mobilizarea politică s-au
manifestat în materiale sedițioase, afișând tricolorul și rozetele. Au existat, de asemenea,
activități subversive care sărbătoreau aniversările vieții și domniei lui Napoleon și care
perturbau sărbătorile regale—au demonstrat scopul predominant și de succes al variaților
susținători ai lui Napoleon de a destabiliza în mod constant regimul Bourbon. [335]

Datta (2005) arată că, în urma prăbușirii militarismului Boulangismulla sfârșitul anilor
1880, legenda napoleonică a fost divorțată de politica de partid și a reînviat în cultura
populară. Concentrându-se pe două piese de teatru și două romane din epocă—Victorien
Sardoului Madame Sans-Gêne(1893), Maurice Barrèslui Les Déracinés (1897), Edmond
Rostandlui L'Aiglon (1900) și André de Lorde și Escroclui Napoleonette (1913)—Datta
examinează modul în care scriitorii și criticii Belle Epoque a exploatat legenda
napoleonică în diverse scopuri politice și culturale.[336]

Redus la un personaj minor, noul Napoleon fictiv a devenit nu o figură istorică mondială, ci
una intima, modelată de nevoile indivizilor și consumată ca divertisment popular. În
încercările lor de a reprezenta împăratul ca o figură a unității naționale, susținătorii și
detractorii celei de-a treia republici au folosit legenda ca un vehicul pentru explorarea
anxietăților legate de gen și a temerilor legate de procesele de democratizare care au
însoțit această nouă eră a politicii și culturii de masă. [336]

Congresele internaționale napoleoniene au loc în mod regulat, la care participă membri ai

armatei franceze și americane, politicieni francezi și savanți din diferite țări. [337] În ianuarie
2012, primar de Montereau-Fault-Yonne, lângă Paris — locul a victorie târzie lui Napoleon
—propunerea de dezvoltare a Bivuacul lui Napoleon, un parc tematic comemorativ la un
cost estimat de 200 de milioane de euro.[338]

Napoleon Trecând Alpii, romanticversiunea de Jacques-Louis David în 1805

 •

Bonaparte traversând Alpii, realistversiunea de Paul Delaroche în 1848

Influență pe termen lung în afara Franței

Articolul principal: Influența revoluției franceze

Basorelief lui Napoleon în camera lui Camera Reprezentanților Statelor Unite

Napoleon a fost responsabil pentru răspândirea valorilor Revolutia Franceza în alte ţări,
în special în reforma legala.[339] După căderea lui Napoleon, nu numai că a fost Codul
Napoleonic păstrat de țările cucerite, inclusiv Țările de Jos, Belgia, părți din Italia și
Germania, dar a fost folosit ca bază pentru anumite părți de drept în afara Europei,
inclusiv Republica Dominicană, statul american Louisiana și provincia canadiană Quebec.
[340] Codul a fost folosit și ca model în multe părți ale Americii Latine. [341]

Memoria lui Napoleon în Polonia este favorabilă, pentru sprijinul său pentru independenţă
şi opoziţia faţă de Rusia, codul său legal, the abolirea iobăgiei, și introducerea modernului
clasă de mijloc birocrații.[342]

Napoleon a avut o influență asupra înființării Germania modernă. El a provocat

sfârșitulSfantul Imperiu Romanși a ajutat la crearea unor state de mărime mijlocie, cum ar

fi Bavaria și Württemberg, de-a lungul marilor puteri Prusia și Austria. Deși a contribuit, de

asemenea, direct sau indirect la reducerea numărului de state germane (de la aproximativ

300 la mai puțin de 50), statele de mărime mijlocie au încercat să previnăunificarea

Germaniei ca stat federalist.

Un produs secundar al ocupației franceze a fost o dezvoltare puternică în naţionalismul

german care în cele din urmă a transformat Confederația Germană în Imperiul German

după o serie de conflicte şi alte evoluţii politice.

Napoleon a început indirect procesul de independența Americii Latine când a invadat

Spania în 1808. Abdicarea regelui Carol al IV-lea și renunțarea la fiul său, Ferdinand al
VII-lea a creat un vid de putere care a fost umplut de nativ născut lideri politici precum
Simon Bolívar și José de San Martín. Astfel de lideri au îmbrățișat sentimentele
naționaliste influențate de naționalismul francez și au condus mișcări de independență de
succes în America Latină.[343]

De asemenea, Napoleon a ajutat în mod semnificativ Statele Unite când a fost de acord
vinde teritoriul de Louisiana pentru 15 milioane de dolari în timpul președinției de Thomas
Jefferson. Acest teritoriu aproape a dublat dimensiunea Statelor Unite, adăugând la
Uniune echivalentul a 13 state.[287]

Din 1796 până în 2020, cel puțin 95 de nave majore au fost numite pentru el. În secolul
XXI, cel puțin 18 nave Napoleon sunt operate sub pavilionul Franței, așa cumprecum și
Indonezia, Germania, Italia, Australia, Argentina, India, Țările de Jos și Regatul Unit. [344]

Soții, amante și copii

Joséphine, prima soție a lui Napoleon, a obținut desfacerea civilă a căsătoriei ei sub Codul Napoleonic

Căsătoria lui Napoleon și Marie-Louise

Napoleon s-a căsătorit Joséphine (nascutaMarie Josèphe Rose Tascher de La Pagerie)

în 1796, când avea 26 de ani; era o văduvă de 32 de ani al cărei prim soț,Alexandre de
Beauharnais, fusese executat în timpul Regim de teroare. La cinci zile după moartea lui
Alexandre de Beauharnais, inițiatorul Regiei TeroriiMaximilien de Robespierre a fost
răsturnat și executatși, cu ajutorul unor prieteni de rang înalt, Joséphine a fost eliberată.
[345]Până să-l cunoască pe Bonaparte, ea fusese cunoscută sub numele de „Trandafir”, un
nume care nu-i plăcea lui. În schimb, el a numit-o „Joséphine”, iar de acum înainte ea a
luat acest nume. Bonaparte i-a trimis adesea scrisori de dragoste în timpul campaniei
sale.[346] El l-a adoptat oficial pe fiul ei Eugen și vărul secund (prin căsătorie) Stéphanieși
le-a aranjat căsătorii dinastice. Joséphine și-a avut fiicaHortensese căsătoresc cu fratele
lui Napoleon Louis.[347]

Joséphine a avut iubiți, cum ar fi Locotenentul Hippolyte Charles, în timpul campaniei de

Italia a lui Napoleon.[348]Napoleon a aflat de această afacere și o scrisoare pe care a
scris-o despre ea a fost interceptată de britanici și publicată pe scară largă, pentru a-l
stânjeni pe Napoleon. Napoleon a avut și el propriile sale afaceri: în timpul campaniei
egiptene a luat-oPauline Bellisle Fourès, soția unui ofițer subaltern, în calitate de amantă.
A devenit cunoscută drept „Cleopatra”.[i][350]

În timp ce amantele lui Napoleon aveau copii de la el, Joséphine nu a avut un moștenitor,
probabil din cauza stresului întemnițarii ei în timpul Domniei Terorii sau a unui avort pe
care l-ar fi făcut la douăzeci de ani.[351]Napoleon a ales divorțul ca să se recăsătorească
în căutarea unui moștenitor. În ciuda divorțului său de Josephine, Napoleon și-a arătat
 devotamentul față de ea pentru tot restul vieții. Când a aflat vestea morții ei în exil în Elba,
s-a închis în camera lui și nu a mai ieșit timp de două zile întregi. [204] Numele ei ar fi, de
asemenea, ultimul cuvânt pe patul de moarte în 1821.

La 11 martie 1810 de către proxy, s-a căsătorit cu tânărul de 19 ani Marie Louise,
arhiducesă a Austriei și o strănepoată a Maria Antoaneta. Astfel se căsătorise cu ofamilia
regală și imperială germană.[352]Louise a fost mai puțin mulțumită de aranjament, cel puțin
la început, afirmând: „Doar să-l vezi pe bărbat ar fi cea mai rea formă de tortură”. Mătușa
ei a fost executată în Franța, în timp ce Napoleon a luptat în numeroase campanii
împotriva Austriei de-a lungul carierei sale militare. Cu toate acestea, ea părea să se
încălzească cu el în timp. După nunta ei, ea i-a scris tatălui ei: "El mă iubește foarte mult.
Îi răspund dragostei cu sinceritate. Este ceva foarte atrăgător și foarte dornic la el, căruia
nu se poate rezista".[204]

Napoleon și Marie Louise au rămas căsătoriți până la moartea lui, deși ea nu i s-a alăturat
în exil pe Elba și, după aceea, nu și-a mai văzut soțul. Cuplul a avut un copil,Napoleon
Francis Joseph Charles (1811–1832), cunoscut de la naștere sub numele de Regele
Romei. A devenit Napoleon al II-lea în 1814 și a domnit doar două săptămâni. El a primit
titlul de Duce de Reichstadt în 1818 și a murittuberculoză 21 de ani, fără copii.[352]

Napoleon a recunoscut un fiu nelegitim: Charles Léon (1806–1881) de către Eléonore

Denuelle de La Plaigne.[353] Alexandre Colonna-Walewski (1810–1868), fiul amantei sale
Maria Walewska, deși a fost recunoscut de soțul lui Walewska, a fost, de asemenea,
cunoscut ca fiind copilul său, iar ADN-ul descendentului său masculin direct a fost folosit
pentru a ajuta la confirmarea lui Napoleon. Haplotipul cromozomului Y.[354] Este posibil să
fi avut și alți descendenți nerecunoscuți, cum ar fi Eugen Megerle von Mühlfeld [de] de
Emilie Victoria Kraus von Wolfsberg [de][355] și Hélène Napoleone Bonaparte (1816–1907)
de către Albine de Montholon.
1. Studii de specialitate McLynn 1998