Universitatea ,,A.I.

Cuza’’, Iaşi
Facultatea de Istorie

Campania împăratului Napoleon în Rusia şi sfârşitul imperiului său

Coordonator: Mihuţ
Student: Corduneanu Lucian, anul II, gr. H112

Iaşi, 2015

1
 Campania împăratului Napoleon în Rusia şi sfârşitul imperiului său

Napoleon Bonaparte s-a născut ca al doilea din cei șapte copii, în casa Buonaparte din
orașul Ajaccio, Corsica, pe 15 august 1769, un an mai târziu după ce insula fusese transferată
Franței de către Republica Genova. El s-a numit inițial Napoleone di Buonaparte, prenumele
provenind de la un unchi care fusese omorât în timp ce lupta împotriva francezilor, însă mai
târziu a adoptat numele de Napoléon Bonaparte, cu o rezonanță mai accentuată în limba
franceză.
Familia corsicană Buonaparte își avea originile în mica nobilime italiană care emigrase în
Corsica în secolul al XVI-lea. Tatăl său, Nobile Carlo Buonaparte, un avocat, a fost numit
reprezentantul Corsicii la curtea lui Ludovic al XVI-lea în 1777. Influența dominantă în copilăria
lui Napoleon a avut-o mama sa, Maria Letizia Ramolino, a cărei disciplină fermă a temperat un
copil turbulent. El avea un frate mai mare, Joseph, și șase mai
mici: Lucien, Elisa, Ludovic, Pauline, Caroline și Jérôme. Napoleon a fost botezat catolic cu
puțin timp înainte de a împlini doi ani, pe 21 iulie 1771la Catedrala Ajaccio.
Originea nobilă a lui Napoleon, veniturile și cunoștințele familiei i-au oferit oportunități
mai importante de studiu decât cele disponibile unui corsican tipic din acea vreme. În
ianuarie 1779, Napoleon a fost înscris la o școală teologică din Autun, în Franța continentală,
pentru a învățafranceza, iar în mai a fost admis la academia militară de la Brienne-le-Château.
Vorbea cu un accent corsican pronunțat și nu a învățat niciodată să scrie corect. Napoleon era
tachinat de către ceilalți studenți din cauza accentului său, prin urmare s-a concentrat și mai mult
pe studiu.
Un examinator a observat că Napoleon „s-a distins întotdeauna prin talentul său la
matematică. Are cunoștințe destul de bune despre istorie și geografie... Acest băiat ar deveni un
marinar excelent.” După ce și-a terminat studiile la Brienne în 1784, Napoleon a fost admis
la École Militaire, o școală militară de elită dinParis; acest lucru a pus capăt ambiției sale navale,
care îl făcuse să ia în considerare înrolarea în Marina Regală britanică. În loc de aceasta s-a
specializat pe profilul de ofițer deartilerie și a trebuit să termine cursurile de doi ani într-unul
singur, deoarece moartea tatălui său îi redusese veniturile. A fost examinat de faimosul om de
știință Pierre Simon Laplace, pe care mai târziu Napoleon l-a numit senator.

2
I. Începuturile carierei

Devenit absolvent în septembrie 1785, Bonaparte este numit ofițer cu gradul de sublocotenent în
regimentul de artilerie La Fère. A servit în garnizoanele de la Valence și Auxonne până după
izbucnirea Revoluției Franceze în 1789, deși în această perioadă a fost în permisie timp de
aproape două luni în Corsica și Paris. Un naționalist corsican fervent, Bonaparte i-a scris
liderului corsican Pasquale Paoli în mai 1789: „Pe când națiunea pierea, m-am născut eu.
Treizeci de mii de francezi au fost vomitați pe malurile noastre, înecând tronul libertății în valuri
de sânge. Astfel arăta priveliștea odioasă care a fost prima ce m-a impresionat.”
A petrecut primii ani ai Revoluției în Corsica, luptând într-o bătălie complexă între
regaliști, revoluționari și naționaliștii corsicani. El a sprijinit facțiunea revoluționară iacobină, a
câștigat gradul de locotenent-colonel și comanda unui batalion de voluntari. După ce depășise
termenul permisiei și a condus o revoltă împotriva unei armate franceze din Corsica, a reușit
totuși să convingă autoritățile militare din Paris să-l promoveze în gradul de căpitan în
iulie 1792. S-a întors în Corsica din nou și a intrat în conflict cu Paoli, care hotărâse să se
despartă de Franța și să saboteze un asalt francez asupra insulei sardiniene La Maddalena, unul
dintre liderii expediției fiind chiar Bonaparte. Acesta și familia sa au trebuit să fugă în Franța
continentală în iunie 1793 din cauza înrăutățirii relațiilor cu Paoli.

II. Situaţia Franţei după Revoluţie

Franţa, moştenirea politică a lui Napoleon, s-a schimbat, de asemenea, în formă şi destin
în timpul anilor 1790. In primii 3 ani ai Revoluţiei din mai 1789 până în aprilie 1792, a fost o
perioadă de pace în Franţa, deşi, neliniştită spre sfârşit, dar una în care au fost îndeplinite cele
mai rezistente reforme ale Revoluţiei. In decursul acelor ani, Adunările Naţionale şi Legislative
au abolit, teoretic, şi într-o mare parte şi practic, reminiscenţele feudalismului.
Diferenţele legale dintre cele trei sări sau ordonări ale societăţii, „Parlamentele" şi
vechiul sistem judiciar, diviziunile administrative ale statului Bourbon, oficiile corupt,
monopolurile, privilegiile fiscale, vechile caisses şi contabilii lor, anomaliile vamale, ghildele
meşteşugăreşti şi monopolurile comerciale — toate au fost eliminate. In locul lor s-a impus un
sistem nou, supus direct la egalitatea legală şi fiscală, la noile instituţii financiare, la taxele

3
standard directe, la curţile uniforme şi pentru justiţia civilă şi pentru cea penală, la cadrul
reformat pentru guvernul departamental şi local, la variata zonă vamală naţională (excepţie
făcând măsurile extraordinare adoptate în timpul Terorii din 1793-1794), şi la eliberarea
industriei şi comerţului pentru libera întreprindere. Biserica şi-a pierdut zeciuiala şi a fost
deposedată de toate proprietăţile naţionalizate pe 2 noiembrie 1789, şi apoi restructurată de
Constituţia Civilă a Clerului (12 Iulie 1790). Aceasta, în contextual dat, a provocat o schismă
profundă între cler şi suportul papal şi regalist pentru contra-revoluţie. Istoricii au încercat timp
dfe aproape 200 de ani să adune toate aceste reforme sub un titlu coerent.
Cea mai familiară este încă în mod sigur ideea marxistă de „Revoluţie burgheză",
marcând deceniul revolutionary fără privilegiile „feudale" sau „aristocrate" corupte şi atrofiate
ale vechiului regim. Acum ştim că acesta este un model simplist, că până în anul 1789,
„feudalismul,, şi-a pierdut sensul original în Franţa, şi că oamenii de rând erau capabili să-şi
cumpere statuturi privilegiate. Mai mult, „capitalismul" în sensul modern era atunci încă în faşă.
Rădăcinile şi valorile sale se aflau în pământ, sau în ceea ce George V. Taylor numea
„capitalismul de proprietate"1.
Dacă Revoluţia Franceză a avut o temă „burgheză", aceasta nu se va găsi în proiecte
„moderne", industriale, comerciale şi financiare, care din multe puncte de vedere chiar a regresat,
dar se va regăsi în pământuri. Acest lucru se poate numi individualism proprietar, ale cărui
manifestări de cea mai mare importanţă până în 1799 au fost vânzarea proprietăţilor confiscate
de la Biserică şi de la emigraţi.
În jur de 10% din pământul francez a fost astfel redistribuit prin vânzarea proprietăţii
Bisericii. Valoarea capitalului implicat a fost estimată la aproape 2000 de milioane de livre în
monedele „tari", ale anilor 1790, fără să socotim zeciuielile care ar fi valorat încă pe jumătate, în
ciuda preţurilor mai mari şi exagerate atunci şi de atunci, pământurile confiscate mai târziu de la
emigraţi, suspecţi şi persoane condamnate, se crede acum că ar fi avut aceeaşi valoare de capital.
Totuşi, trebuie să adăugăm că chitanţele de la trezorerie, de la vânzările combinate ale
acestor biens nationaux până în 1797 nu au însumat, de fapt, mai mult de 1000 de milioane de
franci, mult mai puţin decât totalul theoretic de 4 miliarde, din cauza deprecierii continue a
bancnotelor revoluţionare (assignat). Mai mult, multe dintre familiile emigrate s-au dovedit a fi

1
Geoffrey Ellis, Imperiul lui Napoleon, trad. De Andrei Răileanu, Ed. Artemis, Bucureşti, 2008, pp. 29-30.

4
adepte ale salvării a ceea ce puteau din ruină2. După oricare standarde, vânzarea acestor resurse
atât de vaste a fost o majoră dezvoltare socială şi economică în Franţa, în timpul anilor 1790. Pe
aceasta s-a bazat, ceea ce unii istorici numeau „ societate — postrevoluţionară" societate despre
care Balzac a scris atât de bine în multe dintre marile sale opere. Napoleon nu a făcut nimic
pentru a iniţia acest proces. Făcea parte din moştenirea sa şi într-un mod prudent nu a încercat să
se amestece în acest fait accompli al soluţiei „revoluţionare" a pământului.
El avea să arate un realism similar în tratamentul său pentru profesiile administrative şi
legale, multe ale căror membri au servit Bourbonii şi apoi şi-au adaptat carierele la oportunităţile
variatelor adunări revoluţionare. Aceasta este o altă legătură importantă a ceea ce a moştenit şi
realizările sale. Şi din punct de vedere teritorial Franţa s-a schimbat înainte de Brumar, şi, aici,
Napoleon a avut măcar o oarecare influenţă asupra moştenirii sale3.
„Vechea Franţă", cu cei 28 de milioane de locuitori în 1789, incorporase deja fostele
enclave papale din Avignon şi Comitat Venaissin (anexate pe 14 septembrie 1791), Savoy (27
noiembrie 1792) şi Nice (31 ianuarie 1793). A supravieţuit de asemenea ameninţărilor invaziei
străine în 1792 şi încă o dată în 1793, înainte de recrutarea militară masivă, şi alte măsuri de
urgenţă impuse în timpul Terorii au salvat situaţia. Din această mobilizare extraordinară de
resurse a venit momentul pentru războaiele de cucerire. Ca rezultat, armatele republicane au
extins dominaţia Franţei asupra Belgiei şi Luxemburgului (anexate sub forma a 9 noi
departamente pe 30 septembrie 1795), asupra malului stâng (german) al Rinului (schimbat în 4
noi departamente în ianuarie 1798, deşi nu a fost anexat pe de-a întregul Franţei până în 1801-
1802) şi peste Geneva şi împrejurimile ei (un departament format pe 26 aprilie 1798) . Republica
Bataviană a anului 1795, succesoarea fostei Republici Daneze a celor 7 Provincii Unite, a fost
creată ca aliat al Franţei, cel puţin oficial, urmând tratatul de la Haga, care i-a fost impus în mai
anul acela. Cele 13 cantoane ale vechii Confederaţii Elveţiene au fost de asemenea reorganizate
în Republica soră Elvetică în mai 1798, pentru a asigura rutele strategice către Italia4.

II. Politica externă

Napoleon a modelat nu numai Franţa. Influenţa sa, directă sau indirectă, asupra Europe a
fost considerabilă. A existat sau nu a existat oare un proiect european al împăratului? A vrut el

2
Ibidem, pp. 30-31.
3
Ibidem, p. 31.
4
Ibidem, pp. 32.

5
realmente să întemeieze un imperiu al Occidentului, cum au pretins unii, sau politica sa nu a fost
legată decât de necesitatea de a purta un război împotriva Marii Britanii? Fapt este că toată
istoria Imperiului a fost orânduită în funcţie de acest conflict, în esenţă economic, pe care-1
caracterizează instituirea blocadei continentale şi care, prin efectele sale în Spania şi în Rusia, va
marca propriul destin al Imperiului şi în acelaşi timp destinul ideologic, politic şi social-
economic al Europei.
Din 1803 şi până în 1814 Franţa nu va înceta de a se afla în război. în 1803, Marea
Britanie a denunţat Tratatul de la Amiens şi, neavând posibilitatea de a angaja un corp
expediţionar împotriva Franţei, a încercat să constituie o coaliţie nouă pe continent, lucru cu atât
mai necesar cu cât Napoleon, luând în considerare o debarcare în Anglia, pregătea o armată la
Camp de Boulogne. Cea de a treia coaliţie se constituia totuşi, grupând Rusia şi Austria. Imediat
Napoleon aduce spre Germania trupele de la Boulogne, renunţând să mai debarce în Anglia,
lucru pe care, de altfel, îl făcea imposibil, după câteva săptămâni, înfrângerea navală de la
Trafalgar (octombrie 1805)5.
Printr-o manevră îndrăzneaţă, Napoleon i-a înghesuit pe austrieci în Ulm, apoi,
îndreptându-se spre Viena, i-a învins, la Austerlitz (2 decembrie 1805), pe austro-ruşi. împăratul
semna Pacea la Peterburg, dar Rusia, continuând războiul, primea ajutorul Prusiei, care nu s-a
angajat în luptă decât după ezitări îndelungate. în octombrie 1806, Napoleon îi ataca pe prusieni,
a căror armată o distrugea, la 14 octombrie 1806, la lena şi la Auerstedt, şi ocupa cea mai mare
parte a regatului. Continuându-şi ofensiva împotriva ruşilor de-a lungul şi de-a latul Poloniei,
Napoleon a repurtat victoria abia în iulie 1807, la Friedland, după ce suferise un semieşec la
Eylau, în februarie6.
La Tilsit, peste câteva zile, ţarul şi împăratul încheiau pacea, în detrimental Prusiei. Mai
rămânea să fie învinsă Anglia. Napoleon va purta împotriva acesteia, cum vom vedea, un război
economic, care-1 va determina să ocupe ţărmurile Europei, pentru a închide blocada cât mai
ermetic cu putinţă. Este obligat să intervină în Spania şi în Portugalia, dar insurecţia naţională
spaniolă, ajutată de englezi, a împiedicat obţinerea vreunei victorii decisive.
În 1809, Austria declară din nou război, dar armatele sale sunt învinse la Wagram şi ea
trebuie să se lase dezarmată şi să devină aliata Franţei. Anglia este izolată şi, între 1810-1812, se

5
F.G. Dreyfus, A. Jourcin, P. Thibault, P. Milza, Istorie universală, vol. 3, trad. de Maria Cazanacli şi George
Anania, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006, pp. 64-65.
6
Ibidem, p. 65.

6
poate crede că Imperiul francez, în culmea puterii sale, va câştiga fără prea multe dificultăţi. într-
adevăr, în 1810 Europa este napoleoniană, imperială şi revoluţionară. Totodată o Europă
franceză. în 1804, graniţele Imperiului sunt trasate pe Rhin şi pe Alpi. în 1802, Piemontul, reunit
în anul 1798, a fost împărţit în departamente. în 1805 a fost anexată Republica Ligură, urmată, în
1808 de Toscana, în 1809 de provinciile ilirice, în 1810 de statele papale, de Valais, apoi de
alipirea Olandei, a Hanovrei, a ducatului Oldenburg şi a oraşelor hanseatice. în acest singur an,
1810, au fost create 16 noi departamente. Imperiul francez avea atunci 130 de departamente, de
la Tibru (capitala Roma) până la gurile Elbei (capitala Hamburg), de la Zuiderzee (capital
Amsterdam) până la intendenţa Istriei (capitala Trieste).
Imperiul era imens şi fiecare dintre departamentele sale era administrat în acelaşi fel, ceea
ce trebuia, pe termen mai mult sau mai puţin îndelungat, să-i întărească omogenitatea. Se cuvine,
de altfel, subliniat faptul că, ori de câte ori era posibil, înalţii funcţionari din noile departamente
erau recrutaţi dintre supuşii împăratului a căror origine sau a căror formaţie îi pregătise pentru
misiunea lor7. Astfel, în departamentul Montenotte (capitala Savonne), în timp ce prefect este un
domn de Volvic, secretarul general şi trei subprefecţi sunt de origine italiană. În departamentul
Rhin-et-Moselle, prefectul, Lezay-Marnezia, este asistat de un secretar general şi de doi
subprefecţi renani. Dar Imperiul este înconjurat de state vasale, asupra cărora împăratul are o
autoritate mai mult sau mai puţin directă.
În 1810 Napoleon este împărat al francezilor, rege al Italiei, protector al Confederaţiei
Rinului, mediator al Confederaţiei Elveţiene. Regatul Italiei este fosta Republică Chisalpină,
mărită cu Republica Veneţia în 1805 şi cu Marches în 1808. Confederaţia Rinului a fost
constituită după Austerlitz şi cuprindea, la apogeul ei, regatele Saxoniei, Bavariei,
Wurtembergului şi Westfaliei, Marile Ducate de Mecklemburg, de Hesse de Bade şi de Berg,
vreo 15 state mici şi chiar Marele Ducat al Varşoviei. Această Confederaţie a Rhinului, al cărei
protector este Napoleon, îl are ca principe-primat pe fostul arhiepiscop-elector de Mainz, Karl
Theodor von Delberg8.

7
Ibidem.
8
Ibidem.

7
IV. Campania din Rusia şi sfîrşitul Imperiului

Reformele lui Petru cel Mare pun capăt secularei separări dintre Rusia şi Occident. Graţie
lor, Rusia va începe să joace un rol însemnat în concertul naţiunilor europene. Deceniile care au
urmat domniei ţarului Petru sînt marcate de influenţa crescîndă a Imperiului Rus asupra
afacerilor internaţionale, cele mai mari succese urmînd să fie atinse către sfîrşitul domniei
Ecaterinei a Il-a. La finele secolului al XVIII-lea, Revoluţia franceză a condus la o reconsiderare
a relaţiilor internaţionale; ea deschide calea confruntării dintre o Franţă preponderent burgheză şi
coaliţiile feudalo-monarhice. Aşa se naşte dictatura napoleoniană. în faţa unor astfel de
ameninţări, Rusia constituie, împreună cu Anglia, forţa cea mai impunătoare a coaliţiilor
antifranceze. Această enormă şi îndepărtată putere nordică era încă destul de puţin cunoscută,
populaţia europeană văzînd în ea, de obicei, un pămînt deopotrivă barbar şi patriarhal,
administrat de nişte despoţi asiatici. Or, pe continental european, ea ajunge să fie unicul obstacol
în calea expansionismului napoleonian.
Reconcilierea celor doi suverani, în urma Tratatului de la Tilsit, nu face decît să întîrzie
întru cîtva confruntarea militară. Apropierea franco-rusă realizată la Tilsit a fost continuată cu
dificultăţi de ambele părţi până în 1812. Erau numeroase cauze de tensiune, ce reieşeau în mare
din neîncrederea reciprocă. Fiecare îl bănuia pe celălalt de scopuri expansioniste ostile în Marea
Baltică, în Europa Centrală şi în Balcani. Napoleon nu ar fi sprijinit ambiţiile ţarului de a ocupa
Constantinopolul (Istanbulul) - avea şi el aspiraţii similare.
Căsătoria cu fiica împăratului Austriei 1-a deranjat pe ţar, ca şi anexarea de către
Napoleon a coastei din nordul Germaniei şi a ducatului Oldcnburg (sora ţarului se căsătorise cu
moştenitorul ducelui), mai ales că independenţa Olandei fusese garantată la Tilsit. Cu încurajarea
Franţei, ţarul a atacat Suedia, însă a ocupat şi anexat Finlanda suedeză fără acordul lui Napoleon.
Mai erau neînţelegeri privitoare la viitorul Marelui Ducat al Varşoviei; dar în primul rând
tensiunile au apărut o dată cu retragerea virtuală a ţarului din blocada continentala. Napoleon a
decis să pornească la război pentru a-şi restabili influenţa asupra ţarului şi pentru a întări blocada
continentală. în următoarele 12 luni, el a cdificat Marea Armată (La Grande Armee) cu peste
450.000 de oameni (din care mai puţin de jumătate erau francezi), plus 150.000 de auxiliari şi
mai mult de 1.000 de tunuri.

8
 În iunie 1812, fără nici o declaraţie de război, Napoleon a trecut râul Niemen. Nu a reuşit
să folosească strategia obişnuită de a-1 atrage pe inamic şi de a-1 obliga să dea o bătălie decisivă
la începutul campaniei. Mult mai micile armate ruseşti se retrăgeau continuu din faţa lui, poate
cu un scop strategic, mai probabil datorită rivalităţilor şi nehotărârii din armata rusă. Oricum,
rezultatul a fost atragerea lui Napoleon din ce în ce mai adânc în Rusia, extinzându-i liniile de
aprovizionare şi mărind dificultăţile pentru forţele sale ample şi lente, care nu aveau nici o şansă
de confruntare cu inamicul. Proviziile de medicamente şi hrană erau puţine şi bolile doborâseră
60.000 de oameni înainte ca această campanie să fi început de fapt. înaintând pe urmele armatei
ruse care aplica tactica pământului pârjolit, lui Napoleon îi era greu să-şi hrănească oamenii -
nu se putea face rost de nici un fel de provizii din zonă - şi peste 1.000 de cai din cavalerie au
murit mâncând grâu necopt din lanuri9.
Năvălirea Marii Armate în Moscova marchează un moment de cotitură în istoria
continentului nostru, care priveşte nu doar cele două părţi implicate, ci întreaga Europă. Numai
că Moscova nu este, în primă instanţă, obiectivul atacului francez. împăratul se aştepta la un
război de scurtă durată, în care să-şi impună rapid superioritatea. Mişcarea lui Napoleon către
Moscova este determinată - sau, mai bine zis, impusă - de manevrele comandamentului rus, care,
prin metoda „scită" a retragerii din faţa inamicului, îl atrage dibaci şi continuu pe duşman în
interiorul unei ţări ostile, slăbindu-i trupele şi facîndu-i comunicarea extrem de dificilă, în vreme
ce hrana oamenilor şi a animalelor devine tot mai greu de asigurat. Conform principiului
fundamental al strategiei sale – distrugerea forţei vii a adversarului prin lovituri nimicitoare - ,
Napoleon intenţionase, la început, să învingă corpul de armată rus cel mai înzestrat în arme şi
materiale, adică cel din care făcea parte şi Alexandru I.
Se gîndea la o confruntare directă, care să decidă în favoarea lui rezolvarea conflictului.
Atunci cînd acest corp al armatei I a fost retras de pe linia graniţei, Napoleon a elaborat un alt
plan: să profite de dispersarea armatelor I şi a II-a pentru a pătrunde între ele şi a le nimici pe
fiecare în parte. Nici acest plan nu a putut fi dus la bun sfirşit. Bagration a evitat intrarea în luptă
a armatei a II-a, retrăgîndu-şi trupele de la Vitebsk chiar sub nasul lui Napoleon. Astfel, cele
două armate ruse s-au putut întîlni la Smolensk, la începutul lui august.
Napoleon a încercat din nou o bătălie decisivă, dar din nou comandantul rus - Barclay - a
refuzat să se angajeze în această luptă. După ce a încercat să apere oraşul cu preţul unor grele

9
Andrina Stiles, Napoleon, Franţa şi Europa, trad. de Iuliu şi Mihai Popescu, Ed. All, Bucureşti, 1995, p. 29.

9
pierderi de vieţi omeneşti, el s-a retras din calea francezilor, deplasîndu-se tot mai mult către est.
Abia atunci, la Smolensk, Napoleon a înscris Moscova printre obiectivele imediate, iar după
Borodinc, cucerirea Moscovei (chiar cu preţul unei noi bătălii) a devenit principala miză a
campaniei. Armatele sale intraseră deja în cincisprezece capitale, dar tot ce conta acum era
cucerirea acestei vechi cetăţi ruseşti, final mult visat al unui război epuizant, verigă unind Europa
cu Asia, cheie a unei dominaţii asupra lumii întregi. Dar Kutuzov nu se angajează în luptă10. În
seara de 13 septembrie, după reuniunea de la Fiii a consiliului său militar, el dă ordinul de
evacuare a Moscovei.
De două sute de ani oraşul nu se mai confruntase cu prezenţa trupelor străine, în 14
septembrie, atunci cînd ultimele unităţi ruseşti părăseau poziţiile cele mai îndepărtate, Marea
Armată, împărţită în trei coloane, pătrunde în Moscova în sunet de fanfare. în jurul amiezii,
Napoleon soseşte cu mare pompă pe colina Poklonnaia. Sub ochii săi se întinde un peisaj măreţ,
puţin obişnuit pentru un european : un oraş imens, înecat în verdeaţă, jumătate bizantin, jumătate
asiatic. Împăratul se aştepta să primească o delegaţie a autorităţilor locale care să îi înmîneze
cheile oraşului: ritualul obişnuit. Dar timpul trece, orele după-amiezei se scurg, fără ca nimeni să
apară. Pe străzi domneşte „o tăcere dublată de teamă".
De-a lungul caselor abandonate, pe bulevarde şi în pieţe, doar tropotul cavaleriei francize
răsună: dintre cei 200.000 de locuitori, se mai aflau în oraş aproximativ 10.000 la intrarea
trupelor franceze şi mai puţin de 6.000 la retragerea acestora. Napoleon doarme într-un han din
apropierea barierei Dorogomilov şi nu intră în capitala rusă decît a doua zi, pe 15 septembrie,
pentru a se instala la Kremlin împreună cu gărzile şi cu statul său major. Primul lucru care îl
şochează la Moscova este, aşadar, abandonarea oraşului. Nu are nici o îndoială că francezii sînt
confruntaţi cu o majoră acţiune patriotică a ruşilor, ceea ce nu anunţa încheierea războiului, aşa
cum spera împăratul, ci continuarea lui. Şi încă sub nişte forme care nu prevesteau nimic bun. Al
doilea şoc s-a produs douăzeci şi patru de ore mai tîrziu.
Napoleon se afla încă la Dorogomilov atunci cînd este înştiinţat că în diferite puncte ale
oraşului cîteva clădiri sînt în flăcări, în primul moment, el nu acordă o prea mare importanţă
acestui fapt, crezînd că incendiile respective au fost stîrnite de „focurile pe care soldaţii le-au
aprins mult prea aproape de casele construite în întregime din lemn"11. În noaptea de 15 spre 16

10
Antoine Compagnon, Jacques Seebacher, Spiritul Europei. Date şi locuri, vol. 1, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 148.
11
Ibidem, pp. 148-149.

10
septembrie, un vînt puternic aţîţă flăcările, extinzînd incendiul spre centru, la Kitai Gorod şi
Kremlin. Napoleon scapă în ultima clipă şi se refugiază în palatul Petrovski, din afara oraşului. în
18 septembrie, datorită ploii, incendiul începe să se domolească. Bilanţul este dramatic: în cîteva
zile, Moscova, simbolul statului rus, centrul religios, cultural şi istoric al ţării, a fost transformată
în scrum, împreună cu toate comorile ei seculare, cu bogăţiile sale materiale şi spirituale, cu
proviziile pe care Napoleon le promisese trupelor extenuate de cele trei luni de campanie.
Ruinele Moscovei au atras atenţia întregii Europe.
Cauzele incendiului nu au fost complet elucidate. Se poate ca într-o febră patriotică a
autodistrugerii, locuitorii Moscovei să-şi fi dat foc propriilor case şi prăvălii. Pe de altă parte,
comandamentul rus avea interesul să distrugă unele obiective strategice importante aflate în oraş.
Cîteva dintre focarele incendiului pot fi puse însă la fel de bine şi pe seama imprudenţei
soldaţilor franceziNapoleon susţine, în schimb, că incendiul a fost pus la cale de către
guvernatorul capitalei, Rostopcin; el îl acuză pe acesta din urmă că a dat Moscova pradă
flăcărilor exact în momentul intrării francezilor în oraş, după un plan dinainte stabilit, că a scos
din capitala rusă toate mijloacele de combatere a incendiului şi că, pentru aprinderea focurilor, a
folosit slujbaşi din administraţia oraşului şi prizonieri de drept comun, eliberaţi special în acest
scop. In toamna lui 1812, manifestele ţarului, propaganda rusă, ca şi predicile ţinute în biserici
resping aceste „afirmaţii mincinoase" şi îl învinovăţesc de declanşarea incendiului pe Napoleon
în persoană, marele profanator al sfintelor comori ale naţiilor, distrugătorul tronurilor legitime,
cel care adusese în Rusia depravarea şi „spiritul ateu" al Revoluţiei franceze.
Această versiune a responsabilităţii purtate de francezi reapare, în mod curios, şi în
istoriografia sovietică de după război, cu aceeaşi vehemenţă şi aceeaşi lipsă de argumente solide.
Referitor la ceea ce se întîmpla în acel oraş părăsit, pe cale de a se transforma în scrum,
Napoleon dispunea însă, graţie unei eficiente reţele de agenţi, de informaţii nefanteziste, toate
documentele atestînd cu o constanţă impresionantă că incendiile aveau drept origine persoane
care, într-un fel sau altul, depindeau de administraţia municipală: poliţişti, ocnaşi etc.
Responsabilitatea lui Rostopcin pentru cele petrecute este, de asemenea, dovedită de
anumite surse ruse, potrivit cărora el însuşi ar fi luat parte la organizarea incendierii12. La scurtă
vreme după cucerirea oraşului Smolensk, atunci cînd pentru întîia oară se contura perspectiva
luării cu asalt a Moscovei, Rostopcin concepuse un plan de distrugere prin foc a capitalei. In

12
Ibidem, pp. 149-150.

11
viziunea lui, această măsură extremă trebuia să stîrnească furia „de nestins" a poporului
împotriva năvălitorilor francezi şi să-1 priveze pe Napoleon de toate avantajele politice şi
militare obţinute prin ocuparea capitalei. Astfel, ar fi devenit posibilă expulzarea lui din
Moscova şi, în consecinţă, grăbirea încheierii războiului.
Rostopcin începuse deja să pună în aplicare acest proiect secret, cînd, în seara de 13
septembrie, a primit de la Kutuzov ordinul de a preda oraşul. Atunci, el a scos în afara Moscovei
furtunurile de pompă pentru stingerea incendiilor şi le-a dat instrucţiuni celor mai de încredere
dintre ofiţerii de poliţie: să pună foc comisariatelor, depozitelor de alimente, ca şi cîtorva case
particulare din diferite cartiere, ceea ce s-a şi făcut în seara de 14 şi în cursul zilei din 15
septembrie. De asemenea, a pus să fie eliberaţi mai mulţi deţinuţi. Toate aceste măsuri nu puteau
provoca altceva decît aprinderea ca o torţă a întregului oraş13.
Revenit la Kremlin, Napoleon reia, cu bine cunoscuta-i energie, administrarea imensului
său imperiu, întreţine o vastă corespondenţă militaro-diplomatică, organizează municipalitatea
locală şi instaurează ordinea în rîndul trupelor sale multinaţionale, temporar demoralizate.
Soldaţii şi ofiţerii se dedau la nenumărate jafuri, însoţite de violenţe asupra populaţiei, de furturi
de alimente şi de beţii. Aceste excese sînt descrise în admirabilele scrisori expediate din
Moscova de intendentul militar Henri Beyle, viitorul Stendhal. Incendiul de la Moscova dă o
serioasă lovitură speranţelor pe care Napoleon şi le făcea în privinţa unui deznodămînt favorabil
al campaniei. Calculele lui aveau în vedere o înţelegere cu Alexandru I, suspectat că duce un
război „politic", „de cabinet", iar convingerea sa era că, mai devreme sau mai tîrziu, „marele
şoc" îl va determina pe ţarul rus să accepte negocierile.
Convingerea aceasta era atît de puternică încît, dacă e să dăm crezare amintirilor lui
Caulaincourt, Napoleon se pregătea să petreacă la Moscova cel mult o săptămînă - interval
suficient, în opinia lui, pentru încheierea unui tratat de pace cu ţarul. Dar incendiul a schimbat
simţitor situaţia. Acum, obţinerea păcii pe nişte baze rezonabile (care să-i permită păstrarea unui
oarecare prestigiu şi retragerea cît mai grabnică din Rusia) a devenit pentru Napoleon unica
modalitate de evitare a dezastrului.
Părăsirea Moscovei fără atingerea acestui obiectiv, fară obţinerea unei victoria
incontestabile, în condiţiile unei revolte crescînde a populaţiei, ce se adăuga ameninţării primelor
îngheţuri - asta ar fi însemnat un fiasco total. Pentru prima dată în viaţa sa, Napoleon are

13
Ibidem, p. 150.

12
iniţiativa procesului de pace, prinzînd cel dintîi prilej pentru a intra în tratative cu ruşii. încă din
18 septembrie, el îi transmite împărătesei Maria Feodorovna că recunoaşte autoritatea lui
Alexandru I şi că doreşte să semneze un tratat de pace cu el. În data de 20, Napoleon îi permite
lui Iakovlev, blocat la Moscova, să părăsească oraşul împreună cu familia, cu condiţia să-i
înmîneze lui Alexandru o scrisoare în care îşi exprima destul de transparent dorinţa de a pune
capăt războiului14.
Scrisoarea constituie, în 1812, unicul mesaj personal al lui Napoleon către ţar. Neprimind
nici un răspuns, împăratul îl trimite în ziua de 5 octombrie la Tarutino (unde se afla statul-major
al lui Kutuzov) pe ambasadorul Lauriston, pentru a propune pacea sau a încerca, cel puţin, să
încheie un armistiţiu. în ultimă instanţă, acesta trebuia să meargă la Sankt-Petersburg, unde să
înceapă negocierile cu Alexandru I. Eşec total: Kutuzov pretextează că nu este autorizat să poarte
tratative, aşa că refuză orice negociere şi nu-i permite emisarului să plece la Sankt-Petersburg,
promiţîndu-i în schimb că îşi va informa suveranul cu privire la intenţiile pacifiste ale
francezilor. Napoleon aşteaptă încă douăsprezece zile la Moscova, dar Alexandru persistă în
tăcerea lui. Pe 18 octombrie, pierzîndu-şi orice iluzie, împăratul părăseşte capitala.
Vor urma trei luni îngrozitoare, în care el va mărşălui spre vest, atacat şi respins de
trupele regulate ale lui Kutuzov, de detaşamentele de partizani sau de cazaci. în ziua de 19
decembrie 1812, el va ajunge la Paris, după ce lăsase pe cîmpurile de luptă o mare parte din
armata sa. în ţările pe care le cucerise, Napoleon distrusese una după alta instituţiile feudale ce
ţineau de Evul Mediu. Ar fi putut oare să proclame şi în Rusia eliberarea iobagilor? Unii istorici
afirmă că în 1812 nu ar mai fi fost animat de acest gen de preocupări. Să ne amintim, de pildă,
celebra formulă a lui Puşkin cu privire la împăratul francez - deopotrivă „moştenitor şi asasin al
libertăţilor născute în timpul răzmeriţei". în momentul campaniei din Rusia, sistemul
napoleonian îşi schimbase de multă vreme natura, trecînd la o dictatură personală, despotică pe
faţă; dar, în 1807, împăratul promulgase în marele ducat al Varşoviei un cod civil prin care
iobăgia era abolită15.
În 1808, el decretase în Spania abolirea tuturor drepturilor feudale, suprimarea
privilegiilor de care se bucurau Biserica, Inchiziţia şi mănăstirile. Situaţia din Rusia era, desigur,
mult mai complexă. De-a lungul primei jumătăţi a campaniei sale militare, Napoleon nu

14
Ibidem, p. 151.
15
Ibidem, p. 152.

13
renunţase încă la ideea de a proclama eliberarea iobagilor de pe teritoriul Rusiei. El discută cu
cei din jurul său despre acest lucru, căutînd mijloacele prin care să incite la o insurecţie în rîndul
ţărănimii. Corespondenţa lui conţine referiri la intenţiile sale de atunci, confirmate şi de
amintirile celor care îi erau mai apropiaţi. „Important era să-i cîştige pe ţărani promiţîndu-le
libertatea şi să îi atragă de partea noastră organizînd revolta lor simultană în toate colţurile ţării"
(generalul P. de Segur).
Este o temă care revine în conversaţiile sale cu cei care cunoşteau problemele interne ale
Rusiei - inclusiv cu unii ţărani, la Vitebsk, Smolensk - sau în timpul şederii lui la Moscova.
Proclamînd desfiinţarea iobăgiei şi cîştigîndu-i astfel pe ţărani, el ar fi subminat capacitatea de
luptă a armatei ruse şi ar fi paralizat rezistenţa patriotică. Numai că Napoleon ezită în faţa unei
astfel de măsuri, iar în 20 octombrie se hotărăşte s-o refuze, temîndu-se de consecinţele ei sociale
imprevizibile. întors la Paris, el explică în faţa Senatului „că ar fi putut înarma împotriva" Rusiei
o bună parte a populaţiei „proclamînd eliberarea sclavilor", dar că a renunţat la o astfel de
măsură „după ce a constatat starea de înapoiere a acestor imense mase populare".
Memoriile emigranţilor regalişti francezi stabiliţi de mai mulţi ani la Moscova confirmă
existenţa unor zvonuri în legătură cu „perfidele intenţii" ale lui Napoleon, zvonuri născute în
cercurile apropiate statului-major al împăratului şi preluate de puţinii moscoviţi rămaşi acasă.
Potrivit acestora, Napoleon se pregătea să proclame desfiinţarea iobăgiei. Nobililor din capitală li
se arătase un apel al lui Napoleon care fusese tipărit la începutul campaniei şi care, adresat fiind
trupelor ruseşti, incrimina iobăgia.
Ici-colo, puteau fi auziţi oameni care spuneau că reprezentanţii „claselor celor mai de jos
ale societăţii" se dăduseră de partea lui Napoleon, cerîndu-I acestuia să le aducă „eliberarea" ;
cineva, pare-se, primise chiar şi o cerere urmată de semnăturile mai multor ţărani. Alte zvonuri
se refereau la manevrele franceze ţintind răscularea tătarilor din Kazan, cărora li se promisese că
vor fi sprijiniţi dacă doreau să se debaraseze de ţarism şi să se separe de Rusia; se auzea că
Napoleon visa să aibă sub autoritatea sa un descendent din acele vechi familii princiare care
puteau emite pretenţii la tronul Rusiei şi că pusese să fie redactat un proiect de proclamaţie în
numele celor din clanul Dolgoruki, pentru a detrona „dinastia germană a uzurpatorilor
Romanov"16.

16
Ibidem, p. 153.

14
 Oamenii legau aceste instigări la rebeliune de cercetările pe care le făcuse administraţia
franceză în arhivele cruţate de flăcări, de documentele referitoare la revolta lui Pugaciov şi, mai
ales, de ultimele manifeste ale acestuia. Trebuie să precizăm că circulaţia unor astfel de
informaţii începe exact după încheierea misiunii lui Lauriston la Tarutino.
O asemenea coincidenţă explică întru totul raţiunea ce a stat la originea acestor zvonuri.
Întrucît epuizase orice posibilitate de a stabili relaţii diplomatice cu ţarul, Napoleon a recurs la o
ultimă încercare : lansarea de zvonuri care să-i înspăimînte pe cei din clasa conducătoare a
societăţii ruse, răspîndirea ideii unor tulburări interne iminente,a unei insurecţii a ţărănimii
împotriva celor avuţi, a unei răsturnări a dinastiei ce se afla la putere - toate menite a-1 determina
pe Alexandru I să pună capăt războiului. Această ultimă încercare a lui Napoleon nu va da însă
nici un rezultat. încă din 1812, evenimentele de la Moscova sînt apreciate în mod corect. Istoricul
A. Turgheniev anunţă : „Strălucirea flăcărilor de la Moscova (...) ne va lumina drumul pînă la
Paris"17. Ceva mai tîrziu, unul dintre cei mai sinceri admiratori ai lui Napoleon, lordul Byron,
avea să dea glas aceluiaşi sentiment, vorbind despre un apus de soare: The half barbarie Moscow
's minarets, Gleam in the sun, but 'tis a sun that sets!

Concluzii

Ajuns pe insula Sfînta Elena, Napoleon însuşi va spune : „Ar fi trebuit să mor în clipa imediat
următoare intrării mele în Moscova". Este adevărat că va fi nevoie de încă doi ani de lupte
încrîncenate, apoi de cele O Sută de Zile, apoi de Waterloo pentru a se pune capăt puterii militare
şi politice a lui Napoleon. Dar destinul său a fost hotărît la Moscova, în 1812. Acolo şi atunci se
năştea o nouă eră în dezvoltarea istorică a Europei. Spre deosebire de războaiele din secolul al
XVIII-lea, relative limitate geografic, campaniile din anii 1812-1814 - naţionale ca forţe
mobilizate şi ca obiective urmărite - sînt primul exemplu de conflict european, dată fiind
amploarea lor, dar şi pentru că la ele au participat efectiv aproape toate ţările bătrînului
continent.
Congresul de la Viena, întîlnire fără precedent în istoria relaţiilor internaţionale, va
reorganiza întreaga Europă potrivit sugestiilor lui Alexandru I. Deşi marcaţi de anumite concepţii
legitimiste, de o voinţă de restaurare a orînduirii feudale absolutiste, participanţii la congres au

17
Ibidem, p. 154.

15
fost nevoiţi să facă unele concesii în domeniul constituţional şi să introducă noi norme în
practica internaţională - norme care sînt şi astăzi în vigoare. Trecerea Rusiei în prim-planul
scenei europene, atunci cînd ţara părea îngrozitor de înapoiată, este rezultatul victoriei sale în
faţa lui Napoleon.
Ea îi asigură incontestabilul statut de mare putere şi constituie, după Petru cel Mare, pasul
cel mai semnificativ realizat vreodată de acest stat pe drumul către o participare totală la sistemul
de relaţii europene. Oricît de complex ar fi bilanţul său, Congresul de la Viena conduce la
speranţa unei apropieri între ramurile orientale şi occidentale ale civilizaţiei europene, la
construirea unei „entităţi paneuropene", în conformitate cu visul kantian de „pace eternă" într-o
„Europă unică".

16
 Bibliografie

1. Compagnon, Antoine, Jacques Seebacher, Spiritul Europei. Date şi locuri, vol. 1, Ed.
Polirom, Iaşi, 2002.

2. Dreyfus, F.G., A. Jourcin, P. Thibault, P. Milza, Istorie universală, vol. 3, trad. de

Maria Cazanacli şi George Anania, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006.

3. Ellis,Geoffrey, Imperiul lui Napoleon, trad. De Andrei Răileanu, Ed. Artemis,

Bucureşti, 2008.

4. Stiles, Andrina, Napoleon, Franţa şi Europa, trad. de Iuliu şi Mihai Popescu, Ed. All,
Bucureşti, 1995.

17