Războiul civil rus

Articol principal: Războiul civil rus.

Aproape imediat după preluarea puterii de către bolșevici, sprijinitorii regimului țarist au pornit
rebeliuni militare împotriva unui guvern pe care îl considerau nelegitim. Războiul civil rus a
durat aproape patru ani, până în 1922. Cunoscuți cu numele generic de "albii", (prin opoziție cu
"roșiii comuniști"), acești luptători antibolșevici au fost sprijiniți și de foștii aliați. Armatele
Statelor Unite ale Americii, Marii Britanii și Franței au încercat să prevină întinderea revoltelor
comuniste în afara granițelor rusești și să reimplice Rusia în luptele războiului mondial de partea
Aliaților. Intervenționiștii au încercat să invadeze Rusia și au sprijinit forțele ostile bolșevicilor
cu arme, muniții sau direct cu trupe.
Partidul Bolșevic, mai târziu Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, la început s-a bucurat
numai de posibilități limitate de exercitre a puterii în stat, controlând numai o parte a teritoriilor
aflate cândva sub controlul guvernelor țariste. Mai mult, partidul era divizat datorită diferitelor
opțiuni de abordare a problemelor stringente și de perspectivă. În ciuda tuturor obstacolelor,
comuniștii au reușit să-și consolideze rapid puterea în tot mai multe zone ale țării și au promulgat
norme care au scos în afara legii orice posibil opozant sau partid politic rival agitând lozinca
"centralismului democratic."
Mai înainte de revoluție, doctrina bolșevică statua că numai un partid strâns unit și organizat
după modelele mișcărilor clandestine ar fi capabil să răstoarne guvernul țarist. După revoluție, au
adus argumentul că doar un partid organizat ca al lor ar putea lupta cu sorți de izbândă împotriva
dușmanilor din interior și din străinătate. Izbucnirea războiului civil i-a forțat pe comuniști să
pună în practică principiile teoretice enumerate mai înainte.
Afirmând că revoluția nu are nevoie de o simplă organizație parlamentară, ci de un partid de
acțiune care să funcționeze un corp diriguitor, având în frunte o avangardă a activiștilor și un
organ central de control, Lenin a interzis orice sciziune în rândurile membrilor de partid. El
considera că partidul trebuie să fie un corp de revoluționari de profesie care să-și dedice viețile
cauzei comune și să ducă la îndeplinire deciziile conducătorilor, în condițiile unei discipline de
fier. Membrii de partid loiali erau cei urmau să fie numiți în toate funcțiile de conducere ale
instituțiilor politice, unităților militare, fabricilor, spitalelor și sistemului de aprovizionare cu
alimente. Astfel s-a năcut sistemul nomenclaturist, care avea să evolueze până la stadiul în care
putea fi caracterizat ca o grupare închisă, o nouă aristocrație birocratică.
Teoretic, acest sistem trebuia să fie democratic, de vreme ce toate organele de conducere erau
alese de jos în sus, dar urma să fie și centralizat, de vreme ce corpurile inferioare erau subordonat
direct și fără drept de apel organizațiilor superioare. În practică însă, "centralismul democratic",
era doar centralist, nu și democratic, de vreme ce toate hotărârile erau luate fără a se ține seama
de propunerile venite de jos. De-a lungul timpului, cadrele partidului se vor transforma în niște
carieriști de duzină, fără nici o legătură cu idealurile revoluționare ale începuturilor bolșevice.
În decembrie 1917 a fost fondată CEKA, prima forță internă de securitate a statului bolșevic.
Această organizație avea de-a lungul timpului să-și schimbe numele de mai multe ori în GPU,
OGPU, MVD, NKVD și, în final, KGB. Această "poliție politică" a fost responsabilă pentru
descoperirea celor pe care partidul comunist îi considera contrarevoluționari, indivizi care
trebuiau excluși din partid sau trebuiau judecați. Pe 5 septembrie 1918, CEKA a fost însărcinată
cu descoperirea rămășițelor elementelor țariste, a partidelor de opoziție, (așa cum era Partidul
Socialist Revoluționar, sau a grupurilor ostile guvernului, așa cum erau cazacii. CEKA a
dezlănțuit Teroarea Roșie. Felix Edmundovici Dzerjinski, primul conducător al CEKA a afirmat
în ziarul Viața nouă:

"Noi reprezetăm prin noi înșine teroarea organizată – aceasta trebuie spus foarte clar – această
teroare este foarte necesară în vremea în care trăim în condițiile unor timpuri revoluționare."