COMUNISMUL IN RUSIA

ENACHE GABRIELA XIH

Comunismul a fost gândit de Karl Marx și aplicat în Rusia de către Lenin, care avea să devină
părintele URSS. Comunismul în Rusia a căpătat formele unei terori ce a cuprins aproape întregul
popor.

De la o idee teoretică, Lenin și ulterior Stalin au transformat comunismul într-un regim de

teroare, unde represiunea a atins cote alarmante. Stalin, în contextul celui de-al Doilea Război
Mondial, a reușit să extindă comunismul în sud-estul Europei, astfel că numărul crimelor
împotriva așa-zișilor „dușmani ai partidului sau regimului” au crescut.

Începutul
Comunismul s-a conturat în secolul al XIX-lea, Karl Marx fiind cel care a pus bazele acestei
ideologiei. Karl Marx și Friedrich Engels au scris „Manifestul Partidului Comunist” care expune o
nouă concepţie despre lume. Comunismul promovează lupta de clasă şi rolul istoric
revoluţionar al proletariatului. Lucrările lui Karl Marx au reprezentat pentru lumea comunistă
primele manuale de „Istorie a comunismului”. Principiile enunțate de Marx au stat la baza
gândirii socialiste din Rusia. A urmat Lenin care a participat intens la extinderea mişcării
revoluţionare de stânga.

Răspândirea comunismului în lume

După cel de-al Doilea Război Mondial și victoria URSS alături de Națiunile Unite, Stalin a impus
comunismul în mai multe state din Europa: România, Albania, Cehoslovacia, Iugoslavia,
Bulgaria, Ungaria, RDG, Polonia. Treptat, comunismul s-a instaurat și în alte state din afara
continentului european, precum China, Coreea de Nord, Vietnam, Cuba, Laos. Stalin a reușit să
impună regimul comunist și să subjuge state din lume din punct de vedere economic și politic.
Acest aspect a dus la declanșarea Războiului Rece, adică tensiuni între SUA și URSS, tocmai pe
fondul acestei extinderi puternice a comunismului. SUA a gândit diferite planuri de ajutorare a
mai multor state afectate de război, urmârind evitarea răspândirii comunismului. În toate
statele din blocul socialist sovietic s-a preluat modelul URSS unde teroarea și represiunea erau
căi de organizarea a acestora.

KARL MARX
PARINTELE IDEOLOGIEI
COMUNISTE

REVOLUTIA RUSA
În timpul primului război mondial, Rusia țaristă a suferit din cauza crizei economice și foametei.
Armata țaristă, condusă, echipată și aprovizionată prost și demoralizată a suferit o serie de
înfrângeri. Mulți soldați au dezertat. Insatisfacția față de monarh și de politica de continuare a
războiului a guvernului său a crescut în continuu. Țarul Nicoleae al II-lea a abdicat în februarie
1917.
A fost instalat în fruntea țării un guvern provizoriu condus mai întâi de Prințul Gheorghi
Evghenievici Lvov și mai apoi de Alexandr Kerenski, care însă a refuzat să facă pace cu Puterile
Centrale. Guvernul Provizoriu nu a fost în stare să promulge o lege a reformei agrare atât de
așteptată de țărănimea rusă, care reprezenta aproximativ 80% din populație.
În timpul revoluției, bolşevicii au adoptat sloganuri populare: "Toată puterea, Sovietelor!" sau
"Pământ, pace și pâine!" Sovietele erau consilii locale orășenești formate din reprezentanții
lucrătorilor diferitelor fabrici sau afaceri. Sovietele erau organizații ale democrației directe
populare și cu toate că ele nu aveau o funcție oficială în structura puterii, exercitau o influență
importantă asupra muncitorilor, influență de care guvernanții ar fi trebuit să țină seama.

După victoria revoluției, conducătorii comuniști au conceput o constituție care părea să

recunoască autoritatea sovietelor locale. Cel mai înalt corp legiuitor era Sovietul Suprem

RAZBOIUL CIVIL RUS

Aproape imediat după preluarea puterii de către bolșevici, sprijinitorii regimului țarist au
pornit rebeliuni militare împotriva unui guvern pe care îl considerau nelegitim. Războiul civil
rus a durat aproape patru ani, până în 1922. Cunoscuți cu numele generic de "albii", (prin
opoziție cu "roșiii comuniști"), acești luptători antibolșevici au fost sprijiniți și de foștii aliați.
Armatele Statelor Unite ale Americii, Marii Britanii și Franței au încercat să prevină întinderea
revoltelor comuniste în afara granițelor rusești și să reimplice Rusia în luptele războiului
mondial de partea Aliaților. Intervenționiștii au încercat să invadeze Rusia și au sprijinit
forțele ostile bolșevicilor cu arme, muniții sau direct cu trupe.

Vladimir Ilici Lenin

Partidul Bolșevic, mai târziu Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, la început s-a bucurat
numai de posibilități limitate de exercitre a puterii în stat, controlând numai o parte a
teritoriilor aflate cândva sub controlul guvernelor țariste. Mai mult, partidul era divizat
datorită diferitelor opțiuni de abordare a problemelor stringente și de perspectivă. În ciuda
tuturor obstacolelor, comuniștii au reușit să-și consolideze rapid puterea în tot mai multe
zone ale țării și au promulgat norme care au scos în afara legii orice posibil opozant sau partid
politic rival agitând lozinca "centralismului democratic."
Mai înainte de revoluție, doctrina bolșevică statua că numai un partid strâns unit și organizat
după modelele mișcărilor clandestine ar fi capabil să răstoarne guvernul țarist. După
revoluție, au adus argumentul că doar un partid organizat ca al lor ar putea lupta cu sorți de
izbândă împotriva dușmanilor din interior și din străinătate. Izbucnirea războiului civil i-a
forțat pe comuniști să pună în practică principiile teoretice enumerate mai înainte.
În decembrie 1917 a fost fondată CEKA, prima forță internă de securitate a statului bolșevic.
Această organizație avea de-a lungul timpului să-și schimbe numele de mai multe ori în GPU,
OGPU, MVD, NKVD și, în final, KGB. Această "poliție politică" a fost responsabilă pentru
descoperirea celor pe care partidul comunist îi considera contrarevoluționari, indivizi care
trebuiau excluși din partid sau trebuiau judecați. Pe 5 septembrie 1918, CEKA a fost
însărcinată cu descoperirea rămășițelor elementelor țariste, a partidelor de opoziție, (așa cum
era Partidul Socialist Revoluționar, sau a grupurilor ostile guvernului, așa cum erau cazacii.
CEKA a dezlănțuit Teroarea Roșie. Felix Edmundovici Dzerjinski, primul conducător al CEKA a
afirmat în ziarul Viața nouă:

"Noi reprezetăm prin noi înșine teroarea organizată – aceasta trebuie spus foarte clar –
această teroare este foarte necesară în vremea în care trăim în condițiile unor timpuri
revoluționare."

Sfârșitul conducerii comuniste

Probabilitatea tot mai mare a disoluției URSS a condus elementele conservatoare ale PCUS să
lanseze lovitura de stat din august 1991, când Gorbaciov a fost înlăturat temporar de la putere.
Pe 19 august 1991, cu o zi înainte de semnarea noului Tratat Unional care dădea o mult mai
multă libertate republicilor, un grup care s-a autointitulat Comitetul pentru Starea de Urgență a
luat în mâini puterea în Moscova, declarând că Gorbaciov este bolnav și de aceea eliberându-l
din funcție. Vicepreședintele Ghenadi Ianaiev a fost numit ca președinte în funcție. Comitetul
din opt membri includea pe președintele KGB, Vladimir Kriucikov, ministru de interne, Boris
Pugo, ministrul apărării, Dmitrii Iazov și primul-ministru, Valentin Pavlov. Lovitura de stat a fost
învinsă datorită marilor demonstrații populare ca și eforturilor lui Boris Elțîn, care a devenit
astfel adevăratul om al zilei. Gorbaciov s-a reîntors la Moscova ca președinte, dar a demisionat
din funcția de Secretar General și și-a luat angajamentul să curețe partidul de conservatori. Elțîn
a interzis formal Partidul Comunist în Rusia. KGB-ul a fost dizolvat ca și alte agenții și organizații
ale partidului. Acțiunile lui Elțîn au fost declarate mai apoi neconstituționale, dar în acel
moment URSS încetase să mai existe.
După colapsul Uniunii Sovietice, rușii care aderaseră la tradițiile Partidului Comunist, în mod
particular așa cum existase acesta înainte de Gorbaciov, s-au reunit în Partidul Comunist al
Federației Ruse.