În iulie 1793, Napoleon a publicat un pamflet pro-republican, Le Souper de Beaucaire (Cină

la Beaucaire), care i-a câștigat admirația și sprijinul lui Augustin Robespierre, fratele mai mic
al liderului revoluționar Maximilien de Robespierre[6]. Cu ajutorul tovarășului său corsican
Antoine Christophe Saliceti, Bonaparte a fost numit comandantul artileriei forțelor
republicane de la asediul Toulonului. Orașul se răsculase împotriva guvernului republican și a
fost ocupat de trupe britanice. El a adoptat un plan pentru a captura poziția de pe un deal care
va permite tunurilor republicane să domine portul orașului și să forțeze navele britanice să se
retragă. Asaltul poziției, în timpul căruia Bonaparte a fost rănit la coapsă, a dus la capturarea
orașului și la promovarea sa în gradul de general de brigadă[7]. Acțiunile sale l-au adus în
atenția Comitetului de Salvare Publică și a primit comanda artileriei Armatei franceze a
Italiei. S-a logodit cu Désirée Clary, a cărei soră, Julie Clary, s-a măritat cu fratele mai mare al
lui Bonaparte, Joseph, în 1794. Clary era o familie bogată de negustori din Marsilia.

Energia sa clocotitoare, activitatea neobosită, vastele sale cunoștințe, acumulate în lecturile

nesfârșite, l-au impus tuturor, începând cu comisarii politici atașați armatei, dintre care unul
era Augustin Robespierre, fratele temutului iacobin Maximilien Robespierre.

Zi și noapte în mijlocul soldaților, era iubit și apreciat de aceștia, care în ziua atacului l-au
urmat cu elan și, aplicând cu vigoare planul întocmit de el, au înfrânt trupele engleze, au
eliberat orașul și au izgonit flota dușmană din zonă. Bătălia de la Toulon, acest succes a creat
o breșă în frontul coaliției dușmane și a adus micului căpitan gradul provizoriu de general;
avea atunci vârsta de 24 de ani. Gradul său provizoriu de general de brigadă este confirmat și,
la 26 decembrie 1793, el este însărcinat să inspecteze litoralul mediteranean de la Marsilia
până la Nisa.

La 4 ianuarie 1794 îi scrie o scrisoare ministrului de război în care îi recomandă acestuia să

readucă la stare de funcționare fortul Saint-Nicolas pentru a fi folosit pentru a domina orașul
Marsilia. La citirea scrisorii Comitetul Salvării Publice ordonă îndată arestarea acestui
general, prea agitat, care vorbea de bombardarea Marsiliei și aducerea acestuia la închisoarea
de la Conciergerie din Paris. Totuși, protejat de Augustin Robespierre și de Salicetti va fi doar
arestat la domiciliu, sub paza unui jandarm, iar Maximilien Robespierre dispune a fi
eliberat[8].

La 7 februarie Napoleon este numit comandatul artileriei din armata din Italia, iar la 16
februarie primește diploma sa de ofițer general. Solda lui se ridica la 15.000 de livre și șase
rații de hrană[9]. Păstrându-și funcțiile de inspector al litoralului, trebuie să își ocupe însă
postul la armata de Italia, astfel Bonaparte se instalează la Nisa. De la numirea sa la armata
din Italia, Napoleon a lucrat la un plan de operații care „ar deschide Piemontul armatelor
republicii”. Planul îl entuziasmează pe Augustin Robespierre și pe colegul său Ricord, și cei
doi îl impun generalului comandant al armatei din Italia. La 6 aprilie, divizia Massena ocupă
Ventimilie. A treia zi, părăsind provizoriu bateriile sale, Bonaparte trece în fruntea a trei
brigăzi de infanterie și atacă fortul Onegalia. Soldații piemontezi și englezi sunt decimați. La
9 aprilie, în fruntea oamenilor săi, el pătrunde în Onegalia și câteva zile mai târziu ia parte la
cucerirea orașului Ormea.

În timp ce Masséna îi bate pe austrieci la Muriato și începe marșul victorios spre pasul Tende,
Bonaparte se întoarce la 25 aprilie spre Nisa. El face presiuni pe lângă bolnăviciosul
Dumerbion pentru a obține întăriri. Pentru a cunoaște și a aprecia forțele de care dispune
Genova și fortificațiile ei, Augustin Robespierre și Ricord îl trimit la 11 iulie pe Bonaparte la
Genova. Misiunea este îndeplinită, căci vorbind perfect italienește reușește să studieze
amănunțit poziția civică și politică a ministrului Republicii Franceze la Genova, Tilly. La 27
iulie, 9 thermidor după calendarul revoluționar, pe când Napoleon sosește la Nisa, Maximilien
Robespierre este declarat în afara legii, Augustin i se alătură de bunăvoie, iar a doua zi cei doi
frați sunt ghilotinați.

Comitetul Salvării Publice crezându-l pe Napoleon compromis, din cauza relației acestuia cu
Robespierre, trimite la Nisa trei comisari, în frunte cu Salicetti, care îl suspendă provizoriu din
funcțiile sale și este pus în stare de arest la domiciliu. Ancheta care urmează îl dezvinovățește
și îl eliberează pe Bonaparte. Generalul Dumberbion, comandantul armatei de Italia, îi cere sa
întocmească un plan de campanie, pe care îl va pune însuși în acțiune cam peste un an și
jumătate și care va da Franței Italia. Dar Lazare Carnot la Paris și Salicetti în sud nu se
gândesc decât la recucerirea Corsicii, predată de Paoli englezilor. În consecință, la sfârșitul
anului 1794]] și la începutul anului 1795]], Bonaparte este obligat împotriva voinței sale, să
pregătească expediția împotriva Corsicii. La 2 martie flota franceză părăsește Toulounul cu
direcția Corsica. În dreptul capului Noli, escadra întâlnește flota anglo-napolitană, iar după o
scurtă luptă, francezii pierd 2 vase și se grăbesc să se întoarcă la Toulon. Expediția a eșuat.

Bonaparte și camarazii săi sosesc în capitală la 25 mai 1795, Parisul este cuprins de foamete,
la 1 prerial mulțimea îl masacrează pe deputatul Feraud, este o perioada de neliniște socială.
Adresându-se ministrului de război Aubry, Napoleon primește o vagă funcție la statul-major,
până la plecarea sa în vest, în calitate de general de infanterie al armatei din Vendée. El refuză
în repetate rânduri sa le prezinte la armata din vest, socotind ca putea acționa mai bine în
armata de Italia. Se prezintă, la 18 august 1795, la Comitetul Salvării Publice, își expune din
nou planul de campanie pentru Italia dar este atașat la biroul topografic al Comitetului. Acest
lucru nu-i face deloc plăcere și chiar se gândește să se expatrieze la Constantinopol, lucru care
nu se va întâmpla. El începe să poarte o viață mondenă, saloane de modă, spectacole,
plimbări, biblioteci. Un decret de serviciul cadrelor armatei, îl radiază de pe lista ofițerilor
generali utilizați, dat fiind refuzul său de a se prezenta la postul care îi fusese desemnat.
Decretul este semnat de Cambaceres, care va fi cândva al doilea consul și apoi arhicancelarul
imperiului.
Franța nu este numai în haos, dezordine și confuzie, ci este și guvernată de o mână de oameni
„înecați în datorii și crime”. La sfârșitul lui septembrie 1795, frământarea se face simțită,
Convenția agonizează, iar unsprezece din membrii săi s-au pus pe lucru și la 5 fructidor – 27
august 1795 a fost votată o nouă Constituție, cea a anului III. Puterea este preluată de un
directorat, se constituie Consiliul celor Cinci sute și Consiliul Bătrânilor, deputați care vor fi
luați din rândurile Convenției. Secțiile regalistă se revoltă și oamenii sunt chemați la arme
împotriva Convenției. Paul Barras este numit comandant suprem al Armatei de interior, care
la 9 thermidor a atacat Primăria orașului, unde se afla Robespierre. Barras știe prea bine că nu
este decât un general de ocazie, fără nici un fel de experiență, vrea să aibă alături de el un
general adevărat, de preferință un artilerist, dă ordin să-l caute pe Buonaparte. Este numit
aghiotantul lui Barras, dispune să fie adusă artileria de la Sablons, organizează opt sute de
complete de armament, așază personal tunurile din strada Neuve-Saint-Roch și Saint-Honore.
În data de 13 vendemiar – 5 octombrie 1795 are loc o ciocnire violentă între secționari și
soldații comandați de Barras. După spusele lui Thiebault, ofițer de stat-major și viitor general,
„bătălia este condusă de generalul Bonaparte personal”. Bonaparte reușește să-i învingă pe
inamici care-i atacaseră la Tuilerii. Cinci zile mai târziu, Convenția, la propunerea lui Barras,
îl numește pe generalul Bonaparte, comandant secund, iar la 16 octombrie Napoleon este
avansat în gradul de general de divizie. La 26 octombrie, Barras, devenind unul din cei cinci
directori, demisionează din funcția sa și Bonaparte îi urmează la comanda Armatei de interior.

El nu e deloc îmbătat de glorie și pare chiar perfect conștient de lipsa sa de competență în ce

privește sarcinile de comandant al garnizoanei și de general comandant al Armatei de interior.
Thiébault chiar spune că era o persoană care „nu se jena de fel să arate față de subordonații săi
cât de multe lucruri în materie nu știa, lucruri pe care era de presupus că și ultimul dintre ei le
știa la perfecție”.

Bonaparte o cunoaște pe Joséphine de Beauharnais, viitoarea lui soție. La 2 martie, Bonaparte

este numit comandantul armatei de Italia, susținut de Barras și de Carnot în Directorat. La 8
martie 1796 are loc semnarea actului de căsătorie între Napoleon și Joséphine, în cancelaria
avocatului Raguideau, notarul doamnei de Beauharnais.