Categorii sociale: robii

Ce este și ce presupune robia? Iată întrebări pe care, din fericire, nimeni nu și le mai adresează
în prezent. Fenomenul robirii, așa cum apare el în decursul a cei 500 de ani cât a durat, este
caracterizat în prezent de către sociologi cu termenul de „amnezie socială”. O istorie
desfășurată de-a lungul a cinci secole, despre care atât romii, cât și românii, cunosc prea puțin.
În evul mediu, robia apare evocată ca fiind cea mai de jos stare de dependență a omului.
Înainte de toate, se cuvine a se menționa că robia nu presupune același lucru cu sclavia. În
Țările Române, deosebirea esențială dintre robie și sclavie era că stăpânul nu avea drept de
viață și de moarte asupra robului. Robia se apropie mai mult de șerbie decât de sclavie,
ambele reprezentând stări de dependență. Robul reprezintă proprietatea stăpânului, în munca
prestată pentru acesta este implicată întreaga sa familie, în toate zilele anului. În schimb,
șerbia presupune doar munca bărbatului, limitată la un anumit număr de zile pe an și doar la
munca pământului.
Statutul de rob se acorda în momentul în care una dintre următoarele situații era îndeplinită:
fie robul era prizonier de război, fie s-a născut într-o familie de robi, fie a căpătat această
funcție în urma căsătoriei.
Prima categorie de robi, cea a prizonierilor de război, o întâlnim doar în Moldova secolelor
XIV-XV, unde se aflau robi tătari. Cel mai probabil aceștia erau prizonieri mongoli, care au
fost luați în stăpânire de către domni și așezați pe lângă curțile domnești. Tătarii sunt
menționați ca robi în documentele moldovenești începând cu data de 22 septembrie 1410,
când Alexandru cel Bun dăruiește mânăstirii Pobrata 5 dvoruri (case) de tătari. Locuitorii
acestor „tătării domnești” îndeplineau și obligații militare. Ulterior, ei sunt asimilați de către
comunitatea locală, ajungând chiar să practice negoțul, locul lor fiind înlocuit de robii țigani
veniți din Țara Românească.
Cea de-a doua categorie este prevăzută în Codul Valahiei din secolul XIX, consemnând 500
de ani de robie: „orice copil născut dintr-o mamă roabă devine şi el rob (…)”. 1Aceasta este
situația rromilor care au migrat din India și care au ajuns până în Valahia și Moldova în
timpul celei de-a doua jumătăți a secolului al XIV-lea. Romii sunt proprietatea domnitorului
(în calitatea de „robi ai statului”), a mânăstirilor sau a unor particulari. În raportul cu robii,
singurul lucru interzis prin lege pentru proprietari e uciderea acestora. În rest, familii întregi
de robi pot fi vândute, cumpărate sau donate în schimbul diverselor bunuri.
Prima dovadă care atestă prezența și statutul romilor la nord de Dunăre o constituite un
document emis de Dan I, voievodul Valahiei. Acesta confirmă lista bunurilor donate
mânăstirii Sfânta Fecioară de la Tismana, printre care figurează 40 de sălașe (cuvânt de
origine turcă, ce desemnează o mare familie sau un grup de corturi) ale ațiganilor (țigan). În
Moldova, prima atestare documentară a robilor

1
Vezi fig.
 țigani datează de la 1388, când Mânăstirea Cozia primește de la domnitorul Mircea cel Bătrân
o danie de 300 de sălașe de țigani. Din acest moment, situația financiară a Țărilor Române se
modifică. A vinde robi este mijlocul cel mai comod de a plăti o datorie sau de a scăpa de
condiția de rob la turci sau la tătari. Robii sunt considerați buni la orice și au valoare de marfă:
sunt vânduți, oferiți ca dar de nuntă sau ca zestre, sunt dăruiți mânăstirilor de domnitori pentru
ca numele acestora să fie menționat în timpul slujbei. Mai mult, robii sunt schimbați pe
animale sau pe pantaloni de pânză. Pentru perioada în care facem referire, asta însemna
sclavia. Înseamnă robi în proprietatea bisericilor sau a statului. Înseamnă prețuri. În anul 1600
un bărbat rom, considerat „bun de muncă” valora cât un cal. În 1814, Mânăstirea Snagov
vindea un sclav cu prețul a patru bivoli. În 1838, un bărbat de 29 de ani costa 40 de galbeni –
bani ce puteau fi cheltuiți și pentru a cumpăra o pianină sau 20 de chitare. Înainte de toate,
sclavia însemna și pedepse.
În caz de nesupunere, sunt pedepsiți cu lovituri de vargă sau de bici ce pot varia: de la 20 la
300. În condiții optime, pielea de pe spate este sfâșiată după aproximativ 30-40 de lovituri,
astfel încât pedeapsa fie este amânată, fie este suportată de moștenitorul robului. O
nesupunere mai gravă a robilor (un furt, un asasinat) îl angaja direct pe stăpân, care
răspundea de robii săi. Stăpânul îl putea totuși abandona pe rob, pentru a nu i se cere o
indemnizație sau o amendă; caz în care robul suporta o pedeapsă individuală.
Deși astăzi pare un lucru de neconceput, mânăstirile medievale au fost construite cu ajutorul
robilor romi (amănunt uitat sau trecut cu vederea în prezent). Mai mult decât atât, romii devin
și robi ai mânăstirilor la înălțarea cărora contribuie, fapt deloc amintit de pildă pe site-urile
care se ocupă cu promovarea turismului în zona acestor lăcașe bisericești.
De pildă, pe site-ul oficial la Mânăstirii Cașin, județul Bacău, nu se face nicio referire la cei
800 de robi romi care au contribuit la ridicarea mânăstirii. Este precizat doar faptul că
„meșterii nu sunt aceiași (n.a. aceeași meșteri ca la Biserica Golia din Iași, a cărei fațadă
plănuiau să o imite) și că cei care au lucrat la Cașin au vrut – fără să aibă cunoștințele
necesare și nici o piatră de calitatea celei de la Iași – să reia un «model» pe care nu au știut să-
l realizeze.”2 Mai mult decât atât, realizatorii site-ul mărturisesc următoarele: „Istoria închisă
între zidurile groase de piatră ale mănăstirii este bogată. Bogată în evenimente, bogată în
cultură, construită inițial ca locaș de cult, dar și de apărare, Mănăstirea Cașin a fost însă și un
veritabil centru cultural al Moldovei.”3 Dacă ne mutăm atenția spre alte site-uri observăm
aceleași cuvinte de laudă adusă lăcașului: „Mănăstirea Cașin este una dintre cele mai
frumoase așezăminte ortodoxe ale județului, fiind situată în comuna cu nume omonim, ce
datează din secolul al XVII-lea. ”4. Abia în cea de-a doua pagină a rezultatelor google
întrezăresc o menționare a celor 800 de sclavi romi: „Mănăstirea Cașin a fost construită în
anul 1655 de către domnitorul Gheorghe Ștefan, cu 800 de țigani robi.5”
Cea de-a treia categorie de robi, cea rezultată în urma căsătoriei dintre o persoană liberă și
una aflată în robie, este cea mai rară. De cele mai multe ori, căsătoria se producea în cadrul
persoanelor cu același statut. Textele de lege prevedeau faptul că doi robi se pot căsători, dar
numai cu acordul stăpânului. În cazul în care doi robi aparținând la doi stăpâni diferiți vor să
se căsătorească, era necesar acordul ambilor stăpâni în urma căruia se încheie o înțelegere: fie
unul dintre el cumpără robul, fie este dăruit în schimb un rob cu valoare echivalentă. La
vremea respectivă, această practică purta numele de „țigan contra țigan, conform legii”. Acest
obicei este reprezentat într-un document de secol XVII, în care Theodor, egumenul mănăstirii
Cozia, schimbă cu Stoian, căpitan de Târgoviște, o țigancă (pe numele ei Stanca) și un copil
(Dumitru), pentru o țigancă a lui Stoian (Tudora), așa cum se înfățișează:

2
Extras din articolul publicat pe site-ul „Mănăstirea Cașin” – „Monument istoric deinteres național”, disponibil
online la următoarea adresă web: https://manastireacasin.ro/manastirea-casin/ (accesat în data de 18.05.2022)
3
Ibidem, https://manastireacasin.ro/manastirea-casin/
4
Extras din articolul intitulat „Mănăstirea Cașin” disponibil la următoarea adresă web:
https://planiada.ro/destinatii/bacau/manastirea-casin-330 (accesat în data de 18.05.2022)
5
Extras din articolul intitulat „Comuna Cașin, Bacău”, disponibil online la următoarea adresă web:
https://www.wikiwand.com/ro/Comuna_Ca%C8%99in,_Bac%C4%83u (accesat în data de 18.05.2022)
 „Theodor, egumen ot Cozia, împreună cu tot soborul, scris-am zapisul nostru la mâna
dumnealui, Stoian căpitan ot Târgoviște, ca să fie de mare credință, cum să se știe că au avut
dumnealui o țigancă, Tudora, cu o copilă după un țigan al nostru, anume Radu.
Deci, pentru ac(e)astă țigancă ce scrie mai sus, dat-am o țigancă a mănăstirii ei, anume Stana,
țigancă pentru țigancă. Iară, pentru copilă și pentru căci au fost țiganca grea de au făcut și altă
copilă, noi am dat un copil de țigan, anume Dumitru, de am potrivit copilele.
Deci, s-au tocmit aceste schimburi ca să nu mai fie vreo gâlc(e)avă întru noi, ci să fie așezate
precum s-au făcut și zapisele și, pentru adevărată credință, pus-am și pecetea mânăstirii și
iscăliturile.
De aceasta, scriem.
Mai, 5 dni, leat 7176 ss.
† Theodor ot Cozia ss. † Partenie egumen ot Codmeana ss. † Vasilie (i)eromonah ss. †
Dionisie (i)eromonah ss.
Sofronie, mărturie6.

Situația se modifică însă începând cu secolul XIX, odată cu emiterea Codului civil
moldovenesc, care prevede faptul că „nu există unire legitimă între oameni liberi și robi” și
că stăpânii sunt cei care decid persoana și momentul cel mai potrivit pentru robii lor. Stăpânii
preferau să-și căsătorească robii timpuriu, pentru a face copii mulți și pentru a-și spori astfel
averea.
În ceea ce privește organizarea cetelor de țigani, acestea se împărțeau în două categorii: romi
nomazi și romi sedentari. Romii sedentari, cunoscuți și sub denumirea de „vătrași”, erau
împărțiți la rândul lor în romi de curte și romi de ogor. Prima categorie de romi era calificată
într-o meserie, trăia relativ mai bine, fiind prețuiți de boieri (a existat un caz al unei boieroaice
care a dat jumătate din moșie pe un țigan bucătar). Cea de-a doua categorie însă, cea a
țiganilor de ogor, avea o situație grea, fiind considerați doar instrumente de muncă. Colibele
lor au acoperișuri făcute dintr-un amestec de lut cu paie, ridicat pe o vatră. Locuința cu o
singură fereastră adăpostea „sălașul”, familia de țigani alcătuită din bunici, părinți și copii al
căror număr putea varia, în funcție de câți supraviețuiau mizeriei și sărăciei. Bărbații
munceau pământul, iar femeile se ocupau de dormitorul și igiena stăpânului.

6
Sclavia romilor și locurile memoriei - album de istorie socială, (coord.) Drd. Adrian-Nicolae Furtună
Dr. Victor-Claudiu Turcitu, p. 10.
Romii nomazi (aurari, ursari, lăutari) se bucurau însă se o oarecare autonomie. Ei sunt liberi
să se deplaseze și nu au obligația de a munci pământul boierului; mai mult, ei își pot petrece
iarna pe domeniul proprietarului lor, urmând ca în restul anului să călătorească prin
Principate.
În societatea românească a secolului XIX, ideea emancipării robilor apare gradat: întâi sunt
emancipați robii care aparțin statului, apoi robii care aparțin bisericilor, iar în cele din urmă,
robii care aparțin particularilor.
Robia celor care aparțineau statului este abolită prin Legea din 22 martie 1843, care prevedea
ca robii să plătească impozite autorităților statale, pentru a obține același statut cu românii
supuși impozitului personal.
Următoarea etapă de emancipare a robilor are loc în 1847 îi aparține Prințului Bibescu al
Valahiei, care supune Adunării Naționale un proiect de lege favorabil robilor care aparțineau
Mitropoliei. În urma acestui decret sunt eliberate aproape 12000 de familii de robi care
slujiseră mânăstirile Țărilor Române, urmând ca în baza unor statistici ulterioare să se
constate faptul că robii alcătuiau 7% din populația totală a celor două țări.
Ultima etapă a emancipării robilor se produce în 1855, respectiv 1856, când este abolită robia
de către particulari, mai întâi în Moldova la inițiativa prințului Grigore Ghica, apoi în Valahia
datorită prințului Știrbei.
BIBLIOGRAFIE
Furtună, Adrian-Nicolae (ed.) și Turcitu, Victor-Claudiu – Sclavia romilor și locurile
memoriei – album de istorie socială, Popești-Leordeni, ed. Dykhta! Publishing House (2021).
ANEXE

(Codul Civil Caragea, 1818, Țara Românească: „Capitolul VII. Pentru robi și țigani 1.Robi
sunt câți sunt dobândă altuia. „Acest fel sunt țiganii în Țara Românească. 2. Câți se vor naște
din părinți robi sunt robi. 3. Și câți numai din mamă roabă se vor naște, sunt robi.”)