Rromii – De la robie la emancipare

Prima mențiune a rromilor în documente datează din anul 1385, când domnitorul
Țării Românești dăruiește mănăstirii Tismana, între alte bunuri, „40 de sălașe de
ațigani”.Sălașele erau niște așezări alcătuite din adăposturi rudimentare în care
trăiau câteva familii de rromi.

Carutas

In Moldova prezența rromilor este menționată prima dată în anul 1428, în timpul
domnitorului Alexandru cel Bun. În Transilvania rromii au ajuns fie din Țara
Românească, fie pe un traseu care venea direct din Peninsula Balcanică. Cu privire
la numărul familiilor de rromi din lumea românească, în perioada Evului Mediu, nu
avem niciun fel de informații documentare. Aceștia aveau statutul de robi, fiind
proprietatea stăpânului, care dispunea de ei ca de orice alt bun, putând să îi
cumpere sau să îi vândă, să-i dăruiască, să-i lase moștenire.

Cobzar
Anterior adoptării legislației dezrobirii, în lumea românească s-a format treptat,
prin acțiunea tinerilor boieri liberali, formați în universitățile occidentale, un
curent de opinie favorabil eliberării rromilor din starea de robie. Aceștia susțineau
faptul că dezrobirea urma să îi aducă pe rromi în situația juridică de „români noi”,
egali în drepturi cu ceilalți locuitori ai țării. Astfel, s-a ajuns ca la 1848, în
programele revoluționare, să se solicite explicit „dezrobirea țiganilor”. A existat
printre boierii liberali din epocă un sentiment de rușine pentru o realitate socială
anacronică și barbară perpetuată în lumea românească.
Așadar, între 1843 și 1856, în Țara Românească și Moldova, au fost adoptate legi
care i-au eliberat pe rromi din situația juridică, socială și economică de robi. Legile
de dezrobire au avut în vedere lichidarea nomadismului, sedentarizarea și
fiscalizarea emancipaților. Eliberarea din robie a adus rromilor o condiție juridică
egală cu cea a țăranilor clăcași. Noile obligații, claca și birul, au făcut ca
îmbunătățirea statutului juridic al emancipaților să fie însoțită de înrăutățirea
statutului lor economic.