Dumitru Ivănescu, Cătălina Mihalache (Editori), Patrimoniu Naţional Şi Modernizare În Societatea Românească: Instituţii, Actori, Strategii, Iaşi, Editura Junimea, 2009, 338p.

CUPRINS
Cuvânt înainte
PUTERE, APARTENENŢĂ, PROPRIETATE

Actul de ctitorire din Moldova medievală între legislaţia bizantină,
dreptul de patronat şi obiceiul pământului (Arcadie M.
Bodale)
Dispute politice legate de participarea românească la Expoziţia
Universală de la Paris (1900) (Liviu Brătescu)
Un caz de mobilizare identitară şi patrimonială: Liga
Antirevizionistă Română (Cătălina Mihalache)
Patrimonializarea secretului. Evidenţele Securităţii din anii ’50 şi
constituirea arhivei instituţionale (Sorin D. Ivănescu)
IDENTITĂŢI ŞI SIMBOLURI
Geografiile patrimoniului: călătoriile romanticilor şi
redescoperirea trecutului. (Alexandru Istrate)
Tentative de protejare a vestigiilor istorice în Principatele
Române, în secolul XIX (Aurica Ichim)
Despre bătrâneţea zilei de astăzi: statui, monumente istorice şi
discursuri patrimoniale în România modernă (Andi
Mihalache)
Nicolae Iorga şi oraşul Iaşi. Mărturii documentare (Dumitru
Ivănescu)
EROI, TRECUTURI, ABSENŢE

Patria ingrată. În căutarea osemintelor lui Bălcescu (Mihai Chiper)
Mărturii documentare cu privire la mormântul lui Aron Pumnul (Ilie
Luceac)
Exiluri şi patrii alegorice: doliul românilor la moartea lui Napoleon
al III-lea (Adrian-Bogdan Ceobanu)
Monumentul Diviziei a II-a Cavalerie din Copou (Radu Filipescu)
EDIFICII REGĂSITE
Biserica Sfinţii Voievozi, zisă Roşca (Silviu Văcaru)
Palatul Culturii din Iaşi. O retrospectivă istorică (Sorin Iftimi)
Palatul Fundaţiei Regale „Ferdinand I” (George Căileanu)
CULOAREA ALTUI VEAC

Ceva despre viaţa şi opera pictorului G. Lemeni (Constantin A.
Stoide)
Un pictor evreu în colecţiile Muzeului de artă din Iaşi – Iosif Iser
(Minola Iutiş)
Indice onomastic
PUTERE, APARTENENŢĂ, PROPRIETATE
ACTUL DE CTITORIRE DIN MOLDOVA MEDIEVALĂ

ÎNTRE LEGISLAŢIA BIZANTINĂ, DREPTUL DE
PATRONAT ŞI OBICEIUL PĂMÂNTULUI
Arcadie M. Bodale
Cunoscută fiind importanţa legislaţiei bizantine în spaţiul românesc1,

dreptul de ctitorire s-a bucurat de o atenţie specială din partea cercetătorilor.
Ca atare, până acum, istoricii au fost puţin interesaţi să urmărească dacă
viaţa religioasă şi socială a românilor a fost influenţată sau nu de dreptul de
patronat din spaţiul catolic. Probabil, acest lucru a fost cauzat de lipsa
posibilităţilor de documentare. Dar nu poate fi neglijată şi dorinţa de a se
nega această influenţă asupra bisericii ortodoxe, în condiţiile în care
accepţia catolică a ideii de patronat a ajuns la noi îndeosebi prin filieră
maghiară2. Totuşi, unii istorici au semnalat faptul că, în Transilvania,
dreptul românesc de ctitorire a fost influenţat de aşa-numitul drept de
patronat existent în regatul Ungariei3. De asemenea, trebuie amintit că doar
Dimitrie Dan a realizat un studiu referitor la dreptul de patronat, aşa cum
acesta se manifesta în Bucovina, considerându-l însă ca fiind identic cu
1
Bazându-de pe legiuirile şi canoanele bizantine, dar şi pe documentele şi pravilele
care au circulat în spaţiul românesc, Gheorghe Cronţ socotea că „în Evul Mediu fundaţiile s-au
constituit pe teritoriul ţării noastre după principii şi reguli de drept bizantin” [Gheorghe Cronţ,
Dreptul de ctitorie în Ţara Românească. Constituirea şi natura juridică a fundaţiilor din Evul
Mediu, în „Studii şi Materiale de Istorie Medie”, Bucureşti, an. IV (1960), p. 77, 79 şi 88]. Este
o idee preluată mai târziu şi de Maria Crăciun, care afirma că actul de ctitorire „în spaţiul
românesc s-a petrecut după regulile bizantine, dreptul de ctitorire fiind cunoscut atât sub forma
scrisă a nomocanoanelor, cât şi sub forma consuetudinară” (Maria Crăciun, Semnificaţiile
ctitoririi în Moldova medievală. O istorie socială a religiei, în vol. Naţional şi universal în
istoria românilor. Profesorului Şerban Papacostea, Bucureşti, 1998, p. 138).
2
Andrei Rusu deplânge faptul că nu există o cercetare comparativă a dreptului catolic
cu cel ortodox (Adrian Andrei Rusu, Cititori şi biserici din Ţara Haţegului până la 1700, Satu
Mare, Editura Muzeului Sătmărean, 1997, p. 55).
3
Gheorghe Cronţ, op. cit., p. 79; Adrian Andrei Rusu, op. cit., p. 55.
10 ARCADIE M. BODALE
dreptul de ctitorire bizantin4. Din bogata literatură occidentală referitoare la

patronat, am folosit câteva studii semnificative la această temă5. Cu acest
prilej, aducem mulţumiri doamnei Suzana Bodale pentru ajutorul acordat la
traducerea unor materiale documentare relevante.
Dreptul şi actul de ctitorire, aşa cum au fost cunoscute în Evul Mediu,
îşi au obârşia la sfârşitul Antichităţii6, fiind continuate, în anumite forme,
până astăzi. Din veacul IV, fundaţiile pioase din Imperiul Roman de Răsărit
au început să aibă propriul patrimoniu, astfel încât juriştii şi canoniştii
medievali au elaborat noţiunea de fundaţie ca persoană juridică7. Consi-
derând bunurile sale ca având o destinaţie specială, diferită de a bunurilor
din proprietatea privată, biserica le-a declarat inalienabile, supunându-le
unor reglementări canonice deosebite8. Pentru a obţine bunurile materiale
necesare, „biserica a avut nevoie de reglementări speciale şi acestea
formează conţinutul dreptului de ctitorie”, iar „statele feudale au consfinţit
aceste reglementări, fie sub forma dreptului consuetudinar, fie sub forma
legiuirilor scrise”9.
Potrivit dreptului de ctitorire bizantin, toţi cei care ridicau, înnoiau şi
înzestrau aşezămintele bisericeşti cu bunuri dobândeau calitatea de ctitori.
Marii ctitori şi urmaşii lor erau siliţi să asigure fundaţiilor pe care le ridicau
sau le înnoiau cele necesare, astfel încât acestea să-şi poată împlini menirea
pentru care fuseseră ridicate. În schimb, ctitorii aveau dreptul de a-şi înscrie
numele în pisaniile fundaţiilor10, de a fi reprezentaţi în tabloul votiv11, de a
fi pomeniţi împreună cu membrii familiilor lor la slujbele religioase12, de a
4
Dimitrie Dan, Patronatul în biserica ortodocsă din Bucovina, în „Candela”, Cernăuţi,
an XXII (1903), p. 637 (în continuare: Dan, Patronatul).
5
Paul Hinschius, Das Kirchenrecht der Katholiken und Protestanten in Deutschland,
vol. I-VI, Berlin, 1867-97 (în special vol. II, Berlin, 1878); Joseph Zhishman, Das Stifterrecht
(to ktétorikon dikaion) in der morgenländischen Kirche, Wien, 1888; Ludwig Wahrmund, Das
Kirchenpatronatsrecht und seine Entwicklung in Oesterreich, vol. I-II, Viena, 1894-1896 (în
special vol. I, 1894); Stutz Ulrich, Geschichte des kirchlichen Benefizialwesens, Berlin, 1895;
Arnold Pöschl, Bischofsgut und Mensa episcopalis. Ein Beitrag zur Geschichte des Kirchlichen
vermögensrechtes, Bonn, 1908; Paul Thomas, Le droit de propriété des laïques au moyen âge,
Paris, 1906; Johannes Baptist Sägmüller, Patron and Patronage, în Catholic Encyclopedia,
vol. XI, New York, Robert Appleton Company, 1911.
6
D.G. Boroianu, Dreptul bisericesc, vol. II, Iaşi, 1899; Nicodim Milaş, Dreptul
bisericesc oriental, Bucureşti, 1915; Iorgu D. Ivan, Bunurile bisericeşti în primele VI secole.
Situaţia lor juridică şi canonică, Bucureşti, 1937.
7
Gheorghe Cronţ, op. cit., p. 81.
8
Ibidem.
9
Ibidem, p. 78.
10
Ibidem, p. 83.
11
Ibidem.
12
Dreptul la veşnică pomenire în lăcaşul înzestrat este dovedit mai ales de daniile unor
obiecte personale, făcute de boierii fără urmaşi unor mănăstiri în care aceştia doreau să fie
îngrijiţi şi îngropaţi. Astfel, în anul 1725, Sofronia Blehăneasa, dăruia duhovnicului ei,
ACTUL DE CTITORIRE DIN MOLDOVA MEDIEVALĂ 11
desemna administratori ai fundaţiilor13, de a recomanda clerici pentru

fundaţiile religioase14, de a primi ajutor în caz de sărăcie15, de a se refugia în
aceste fundaţii şi, „în fine, dreptul, consfinţit prin practică, de a fi înhumaţi
în interiorul sau lângă zidul edificiilor consacrate cultului”16. Totuşi, cel mai
de seamă privilegiu al ctitorilor era calitatea lor de epitropi de drept ai averii
aşezământului pe care-l întemeiau17.
preotului Apostol Şerban ot Novaci, o Evanghelie pentru a i se face slujbă şi pomenire la

sfântul jertfelnic şi pentru a fi prohodită după moarte (P.P. Panaitescu, Manuscrise slave din
Biblioteca Academiei R.P.R., vol. I, Bucureşti, Editura Academiei, 1959, p. 14, ms. sl. nr. 10, f. 259;
în continuare: Panaitescu, Manuscrise sl. din BAR). Vezi şi Gheorghe Cronţ, op. cit., p. 83.
13
Astfel, la 27 mai 1538, Petru Rareş arăta că „Ierimie biv vel vistier, ce în călugărie s-au
numit Evloghie”, a închinat mănăstirii Moldoviţa, „unde au fost şi pristav pus de domnia mea
şi ş-au săpat şi mormânt acolo, unde să aibă a-i zace oasăle (s.n.)”, „o mănăstioară, anume
Sălăgeni, ce au făcut din dreapta sa avere, cum şi satul Sălăgeni, ce este lângă acea mănăstioară”
(Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale-Suceava, Fond personal Teodor Balan, Documentele
mănăstirilor din Bucovina, Ms., pachet II/3, vol. II, p. 196-198, nr. 39; în continuare: DJAN-
Suceava, Balan, Doc. m-rilor din Bucovina).
14
15
Ibidem, p. 83.
16
Înzestrarea unui lăcaş de rugăciune aducea nu numai dreptul la veşnică pomenire, ci
şi dreptul de a fi îngropat în lăcaşul înzestrat. Acest lucru este dovedit de faptul ca aproape toţi
domnii Moldovei şi cei ai Ţării Româneşti – dar şi unii dintre boierii lor – au fost îngropaţi în
lăcaşurile pe care le-au înzestrat în timpul vieţii. Amintim aici faptul că, în anul 1564, domnul
Moldovei Ştefan Tomşa şi boierii săi, Ioan Moţoc vătaf de Iaşi şi Petru Spancioc vornic, îşi
dăruiau averile bisericii Sfântul Onufrie din Liov, pentru a fi îngropaţi acolo după execuţia ce-i
aştepta. Această danie era făcută pentru a nu fi înmormântaţi în cealaltă biserică a oraşului, cu
hramul Adormirii Maicii Domnului, la care era ctitor Alexandru Lăpuşneanu, din dorinţa
căruia urmau să fie omorâţi (P.P. Panaitescu, Fundaţiuni religioase româneşti din Galiţia, în
„Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice”, numărul din ianuarie-martie 1929, p. 8). Apoi,
este cazul logofătului Gavril Moţoc, care dăruia mănăstirii Uniev un Apostol, tipărit la Liov în
anul 1573, pentru a fi îngropat în acest lăcaş din Galiţia (Ibidem, p. 12). De asemenea, iero-
monahul Ghenadie arăta, în 1699, că „această Leastfiţi [Leastviţa sfântului Ioan Scăraru, n.n.]
iaste a mea […], făcută cu toată cheltuiala mea, iar nu a mănăstirii, căci părinţii nu le-a primit
să fie cu cheltuiala mănăstirii, netrebuindu-le, ce au rămas ale mele. Ce unde mi s-a îngropa
păcătosul mieu trup, acolo să rămâie în véci, de pomană” (Gabriel Ştrempel, Catalogul
manuscriselor româneşti. B.A.R., vol. I, 1-1600, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1978, p. 126, ms. rom. nr. 494, f. 7v-13). De asemenea, în anul 1672, Vasile Talpă dăruia
mănăstirii Humor seliştea Glodeni, pe care o cumpărase mai înainte de la acelaşi sobor, lăsând
„cu limbă de moarte: dacă se va săvârşi, să-i ducă oasele la acea sfântă mănăstiré să lé
îngroapé” (Biblioteca Academiei Române-Bucureşti, Condica Sfintei mănăstiri Homorului cu
toate uricele moşiilor şi a daniilor ctitorilor, f. 43r., doc. nr. 3; în continuare: BAR-B, Ms.
rom. nr. 111). Vezi şi Dimitrie Dan, Episcopia ortodoxă din Rădăuţi şi biserica ei, în vol. Din
scrierile lui Dimitrie Dan, Cernăuţi, 1902, p. 56; Gheorghe Cronţ, op. cit., p. 83 şi 106; Maria
Crăciun, op. cit., p. 138-139.
17
Acest lucru este dovedit de politica ecleziastică a unor domni, care schimbă unele
moşii, pe care le dăruiseră mai înainte unor mănăstiri, pentru a-şi înzestra un lăcaş care avea
mai mult folos din aceste ocini. Astfel, la 23 noiembrie 1499, Ştefan cel Mare cumpăra de la
mănăstirea Putna o falce şi două fertale de vie la Hârlău ca să le dăruiască, împreună cu alte
cumpărături, mănăstirii Bistriţa (Leon Şimanschi, Georgeta Ignat şi Dumitru Agache,
Din legislaţia bizantină, în lumea catolică s-a individualizat un drept

de ctitorire paralel cu cel existent în lumea ortodoxă, cunoscut sub numele
de patronat. Astfel, în biserica romană „dreptul de patronat” (ius patro-
natus) este o colecţie de drepturi şi obligaţii în legătură cu modul de
atribuire şi de administrare a unui beneficiu18, ce a înlocuit legislaţia
bizantină sau post-bizantină19. Prin urmare, dreptul de patronat a apărut în
secolul XII şi a fost văzut „ca o răsplată pentru întemeierea şi întreţinerea
unei biserici”20, el neputând fi obţinut de cineva în virtutea poziţiei ierarhice
pe care o ocupa în societate21. Asemeni ctitorului, patronul era acea per-
soană care zidea biserici şi le susţinea, împreună cu clericii şi servitorii lor,
din averea proprie sau le înzestrau cu dotaţii mai mult sau mai puţin
însemnate22. O persoană putea fi patron la una sau la mai multe biserici23.
Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, II (1449-1486), 1976, Bucureşti, Editura

Academiei Române, 1975, p. 246, nr. 441; în continuare: DRH, A.). Trebuie precizat că domnul
făcea această cumpărătură din cele nouă fălci şi patru prăjini de vie pe care le dăruise putnenilor la
28 mai 1470 (Ibidem, nr. 116, p. 248). În acelaşi sens, amintim preocuparea postelnicului Iane
Hadâmbul de a obţine sprijinul domnului şi al rudelor pentru înzestrarea ctitoriei sale de la
Dealul Mare (Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale-Bucureşti, Ms. nr. 628, f. 160v.-163,
199r., 168r. şi 169r.-v., documente fără nr.; în continuare: DANIC-Bucureşti). Totuşi, cel mai
semnificativ exemplu pentru epitropia averilor mănăstireşti de către ctitorii lor îl constituie
schimbul de condici făcut de mănăstirea Bărboiul şi logofătul Dimitrie Sturza, în anul 1833.
Astfel, lăcaşul monahal primea un catastif cu pomelnicul familiei Sturza şi cu averile aflate în
stăpânirea mănăstirii, semnat de logofăt (BAR-B, Ms. rom. nr. 17, f. 6v.), iar acesta din urmă
primea la rândul său un alt catastif, aproape identic celui mai sus amintit, cu semnătura
egumenului mănăstirii (BAR-B, Ms. rom. nr. 4097, f. 5r).
Apoi, la 24 februarie 1664, Miron Costin şi soţia sa, „Ileana, fata lui Ion Movilei”,
închinau mănăstirea Toderénii „la svânta mănăstire, anume Svetî Pavel de la Svânta Gora
Athonskaa”, prilej cu care îşi arătau dreptul ca „şi noi să avem a lua sama egumenilor şi
călugărilor să nu să de tot goliască mănăstirea şi, pre urma noastră, feciorii noştri” (Petronel
Zahariuc, Contribuţii la istoria Movileştilor: Mănăstirea Todireni, în idem, De la Iaşi la
Muntele Athos. Studii şi documente de istorie a Bisericii, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I.
Cuza”, 2008, p. 94-95, nr. 3).
De asemenea, în anul 1834, „câţiva neguţitori greci, lăcuitori din târgul Botoşani şi
poporăni a bisericii sfântul Dimitrie de acolo” se jeluiau prezidentului Divanurilor Moldovei şi
Valahiei, Feodor Iacovlovici Mircovici, „că ar fi ctitori la acea biserică, din care au fost pâră
acum cu epitropevşirea asupra ei”, dar că epitropia bisericii s-ar fi dat moldovenilor, care „nu
ar avea îngrijirea cuviincioasă, spre folosul şi buna stare a bisericii aceştia” (Direcţia Judeţeană
a Arhivelor Naţionale-Iaşi, fond Ministerul de Interne, tr. 256, op. 281, ds. nr. 636, f. 4r.; în
continuare: DJAN-Iaşi). Vezi şi Gheorghe Cronţ, op. cit., p. 83.
18
Johannes Baptist Sägmüller, op. cit. (descărcat la 7 martie 2009 de pe adresele:
http://www.newadvent.org/cathen/11560c.htm;http://www.nationmaster.com/encyclopedia/Right-of-
patronage).
19
Adrian Andrei Rusu, op. cit., p. 55.
20
Maria Crăciun, op. cit., p. 139; Johannes Baptist Sägmüller, op. cit.
21
Johannes Baptist Sägmüller, op. cit.
22
Dan, Patronatul, p. 713.
23
Ibidem, p. 642.
De-a lungul vremii, au existat două opţiuni contradictorii cu privire la

geneza patronatului: cea catolică şi cea statală. Cea dintâi susţinea că
patronatul izvorăşte din autoritatea spirituală supremă, adică de la papă, care
mandata pe suveran cu dreptul de a înzestra şi ocroti Biserica; iar cea de a
doua afirma că dreptul de patronat este un atribut al puterii regale. În
măsura în care drepturile unui patron sunt doar de ordin spiritual, dreptul de
patronat a fost stabilit prin bule papale ca ius spirituali annexum şi era, prin
urmare, subordonat jurisdicţiei şi legislaţiei ecleziastice24. În acelaşi timp, în
chestiuni legate de patronat, problema drepturilor de proprietate a fost
subordonată legilor şi instanţelor civile (în sensul în care legile adoptate de
stat sunt în contradicţie cu dreptul canonic)25. Trebuie menţionat faptul că
Papalitatea a făcut eforturi susţinute pentru a sustrage averile bisericeşti de
sub controlul Statului. Iar, pe de altă parte, Statul a căutat să nu abdice de la
principiul suveranităţii sale. Astfel, puterea temporară a urmărit să obţină
dreptul de proprietate şi control asupra averilor ecleziastice, lăsând pe
seama bisericii şi a ierarhilor ei numai dreptul de posesie şi uzufruct.
Potrivit canoanelor, în Biserica Ortodoxă fondatorului unei lăcaş de
rugăciune i se permite să nominalizeze administratorul bunurilor temporale
şi să indice episcopului un cleric potrivit pentru această numire26. În schimb,
Biserica Catolică acorda, potrivit Sinodului de la Orange (441), dreptul
prezentării episcopului care construia o biserică în altă eparhie27. Iar prin
Sinodul de la Toledo (655) se dădea unui mirean acest privilegiu pentru
fiecare biserică ridicată de el28. Teoretic, fondatorul unui lăcaş de rugăciune
catolic nu avea drepturi de proprietate asupra acestuia29. Totuşi, în teritoriile
ocupate cândva de triburile germanice, constructorul unei biserici (indi-
ferent dacă acesta era nobilul feudal sau administratorul lăcaşului) avea
drepturi depline asupra bisericii fondate sau posedate de către el, ca şi cum
ar fi propria sa biserică (Ecclesia propria). Avea aceeaşi putere şi peste
clericii numiţi de el, putându-i demite după propria dorinţă, chiar dacă
numirea şi revocarea clericilor era, cel puţin din punct de vedere formal, sub
rezerva consimţământului unui episcop30. În timpul conflictului pentru
Investitură, pe parcursul secolului XI şi la începutul secolului XII, dreptul
privat asupra bisericilor a fost abolit31. Chiar şi după aceea, şeful unui stat
ca patron avea dreptul în conformitate cu ius spirituali annexum de a
24
25
Ibidem.
26
L. 46, C. de episc. I, 3. Nov XL, C. 2, apud Johannes Baptist Sägmüller, op. cit.
27
C. i, C. al XVI-lea, q. 5, apud Johannes Baptist Sägmüller, op. cit.
28
C. 32, C. al XVI-lea, q. 7, apud Johannes Baptist Sägmüller, op. cit.
29
30
31
prezenta (ius praesentandi) un cleric unui episcop dacă într-o biserică era
un loc vacant32. În mod neobişnuit, în Anglia, acest drept a fost reglementat
prin legea comună33. Ca atare, în Biserica Anglicană, patronatul a constituit
un termen frecvent folosit pentru a desemna dreptul patronului de a prezenta
un candidat pentru un anumit beneficiu (parohie)34.
Spre deosebire de dreptul de ctitorire, dreptul de patronat putea
îmbrăca mai multe forme. Acesta din urmă putea fi: personal (ius
patronatus personale) sau real (reale); spiritual (ecclesiasticum; clericale),
mirean (laicale) sau mixt (mixtum); public, privat sau, iarăşi, mixt; ereditar
(haereditarium) sau restrâns la o singură familie ori la o anumită persoană
(familiare; personalissimum); individual (singulare) sau colectiv (ius
compatronatus); complet (plenului) sau parţial (minus plenului) 35.
Astfel, atunci când patronatul ţinea numai de o persoană care dovedea
că este îndreptăţită să aibă dreptul de patronat şi trecea din oficiu de la un
conducător la altul sau era moştenit de descendenţii ctitorului iniţial, el era
considerat personal36. În schimb, patronatul de drept real se caracteriza prin
faptul că depindea doar de o mare proprietate de pământ (reală), astfel încât
se transmitea împreună cu dânsa prin moştenire, donaţie, cumpărare sau
schimb37.
Patronatul spiritual putea aparţine titularului unei funcţii ecleziastice
sau era determinat de întemeierea unui edificiu din fondurile ecleziastice ori
putea fi instituit de către un mirean şi închinat mai târziu Bisericii38. Şi
patronatele asupra domeniilor secularizate (funciare) ale episcopiilor,
mănăstirilor şi fundaţiilor ecleziastice erau considerate ca fiind spirituale39.
În schimb, atunci când un aşezământ bisericesc era înzestrat de cineva din
mijloace private, se putea vorbi de un patronat laic. Prin urmare, patronatul
exercitat de o autoritate, corporaţie sau persoană bisericească se numea
bisericesc sau clerical, iar cel exercitat de oricare persoană publică, fizică
sau juridică, se numea laic40. Un patronat putea fi catalogat drept mixt dacă
era exercitat, în comun, de către un cleric şi un mirean41.
Dacă era îndeplinit de o autoritate publică (precum împăratul Austriei
în oraşele şi în satele de pe moşiile fondului religionar al Bucovinei)42,
32
C. 13, C. al XVI-lea, q. 7; C. 5, 16, X de iure patronatus, III, 38, apud Johannes Baptist
Sägmüller, op. cit.
33
34
Ibidem.
35
Ibidem.
36
Dan, Patronatul, p. 642; Johannes Baptist Sägmüller, op. cit.
37
38
39
Ibidem.
40
41
42
Dan, Patronatul, p. 642 şi 715.
patronatul era de drept public, iar dacă era exercitat de o persoană privată
(stăpânul moşiei), era considerat privat43. Şi în această situaţie puteau exista
parohii cu patronat mixt, compus dintr-un patron public şi unul sau mai
multe private44.
În acelaşi timp, patronatul putea fi moştenit (haereditarium) sau din
oficiu (ex officiuo)45, original (iniţial) sau transmis, colectiv sau individual,
perpetuu sau numai pe timpul vieţii46.
Orice beneficiu al bisericii (cu excepţia celor ale papei) – beneficiile
cardinalilor, ale episcopilor, precum şi ale prelaţilor catedralelor, colegiilor
sau mănăstirilor – putea face obiectul dreptului de patronat47. De asemenea,
toate persoanele şi asociaţiile obşteşti puteau fi supuse acestui drept. Astfel,
chiar femeile şi copiii nelegitimi ori minori puteau dobândi acest drept, cu
condiţia să fie neapărat membri ai Bisercii48. Prin urmare, păgânii, evreii,
ereticii, schismaticii şi apostaţii erau neeligibili pentru orice fel de patronat,
chiar real49. Cu toate acestea, ca urmare a Păcii din Westphalia (1648), în
statele germane şi în Imperiul Habsburgic a devenit un fapt obişnuit ca
protestanţii să aibă drepturi de patronat asupra funcţiilor bisericeşti catolice,
iar catolicii asupra celor protestante50. Prin concordatele moderne, Roma a
acordat, în mod repetat, dreptul de patronat prinţilor protestanţi51. Cu
siguranţă neeligibili pentru funcţiile de patronat erau excomunicaţii pe viaţă
(excommunicati vitandi). În schimb, excommunicati tolerati şi cei
consideraţi infami de legile ecleziastice sau civile puteau, cel puţin teoretic,
să capete funcţia de patron52. Dimitrie Dan considera că nu există diferenţe
între actul de ctitorire din Biserica ortodoxă şi patronatul din cadrul
Bisericii Romano-catolice53, cu toate acestea el remarca faptul că între
secolele XVII şi XIX s-au conturat două deosebiri fundamentale între ctitori
şi patroni. Mai întâi, patronatul putea fi dobândit de orice persoană fizică
(stăpânul sau conducătorul unui sat sau al unei ţări) sau juridică (biserică,
comunitate bisericească, fundaţie etc.), indiferent de religia sa54. Doar în
cazul în care proprietarul unei moşii era necreştin (evreu), dreptul de
43
Ibidem, p. 642.
44
Ibidem.
45
46
47
48
Ibidem.
49
Ibidem.
50
Ibidem.
51
Ibidem.
52
Ibidem.
53
54
Ibidem, p. 642.
patronat asupra unui lăcaş creştin era suspendat55. În schimb, ctitorul unei
biserici ortodoxe nu putea fi decât ortodox, necaterisit pentru infamie ori
simonie şi neafurisit56. Cealaltă diferenţă consta în faptul că nimeni nu putea
fi silit să devină ctitor al unei biserici, ci doar cel care voia şi avea
mijloacele necesare realizării unui act ctitoricesc. În schimb, legislaţia
austriacă silea fiecare stăpân să fie patronul bisericii situate pe moşia sa57.
Dreptul de patronat putea fi dobândit prin fundaţie, privilegii,
prescripţie, moştenire, prin schimb sau prin cumpărare. Obţinerea prin
fundaţie (fundatio), într-un sens mai larg, reprezenta acordarea mijloacelor
necesare pentru înălţarea şi întreţinerea unui beneficiu. Astfel, erau necesare
trei lucruri pentru ca o biserică să poată fi considerată beneficiu: atribuirea
pământului (fundatio în sens restrâns), ridicarea bisericii cu cheltuieli
private (aedificatio), precum şi acordarea celor necesare pentru a se
întreţine biserica şi beneficiarii ei (dotatio). În cazul în care aceeaşi
persoană îndeplinea toate cele trei condiţii, ea devenea ipso jure patron, cu
excepţia cazului în care acesta renunţa la cererea sa58. De unde se spune:
Patronum faciunt dos, aedificatio, fundus59. Dacă diferite persoane
contribuiau la îndeplinirea acestor trei acte, ele deveneau co-patroni60. În
acelaşi timp, dacă cineva realiza doar unul dintre cele trei acte menţionate
mai sus, fără a îndeplini şi celelalte două condiţii, era considerat, totuşi,
patron61. Putea deveni patron şi cel care rezidea şi redota biserica
(reaediftcatio ecclesiae et redotatio beneficii) 62.
Un alt mod în care cineva putea deveni patron era printr-un privilegiu
papal63. Astfel, suveranii catolici îşi luau sarcina de a fi apărătorii şi susţi-
nătorii Bisericii, în virtutea unui mandat pe care-l primeau de la papă odată
cu investitura sau cu recunoaşterea în demnitatea supremă a statului. Semni-
ficativ în acest sens este cazul patronatului eclesiastic maghiar, înfiinţat în
timpul regelui Ştefan I cel Sfânt. Convertindu-se la catolicism, primul rege
al Ungariei a fost mandatat de papă cu largi drepturi de a-şi organiza
Biserica, fiind investit, în acest scop, cu titlul de „legat papal”.
În acelaşi timp, patronatul putea fi dobândit şi prin prescripţie
(Ersitzung), adică prin dreptul care rezulta dintr-o posesie îndelungată, chiar
55
Astfel, în Bucovina, dreptul de patronat putea fi suspendat pe o perioadă determinată.
Dacă proprietarul unei moşii era evreu sau dacă moşia era disputată printr-un proces, acest
drept trecea pe seama mitropolitului Bucovinei (Ibidem, p. 712).
56
Ibidem, p. 642.
57
Ibidem, p. 641-642.
58
C. 25, X de jure patr. III, 38, apud Johannes Baptist Sägmüller, op. cit.
59
60
Ibidem.
61
Ibidem.
62
Ibidem.
63
Ibidem.
şi în cazul în care nu se putea dovedi că cel în cauză sau un înaintaş al său l-ar
fi dobândit64.
Dreptul de patronat putea fi obţinut şi prin moştenire (ex testamento
ex intestato). În acest caz, patronatul putea deveni cu uşurinţă co-patronat
prin dreptul de prezentare, căci un patron laic trebuia să aibă sancţiunea
(acordul) episcopului dacă dorea să-şi transfere dreptul său către un alt
mirean. Iar un cleric trebuia să ceară permisiunea papei pentru a trece acest
drept unui laic ori acordul unui episcop dacă dreptul era dat unui alt cleric65.
În cazul obţinerii unui patronat real prin schimb sau prin cumpărare,
preţul obiectului în cauză nu putea fi mărit în raport cu dreptul de patronat.
Dat fiind faptul că patronatul era ius spirituali annexum, o astfel de mărire
putea deveni simonie. Prin urmare, conducătorul unei ţări putea dobândi
dreptul de patronat în oricare dintre modurile menţionate, întocmai ca
oricare alt creştin. Ar fi însă eronat să considerăm, asemeni iosefiniştilor sau
reprezentanţilor Iluminismului, că suveranul deţinea dreptul de patronat
doar în temeiul statutului său de conducător al ţării sau că el primea patro-
natul episcopiilor, mănăstirilor şi fundaţiilor ecleziastice în urma secula-
rizării. Această chestiune a fost, în general, stabilită în Germania şi Austria
prin înţelegeri de comun acord între guvernele civile, pe de o parte, şi papă
sau episcopi, pe de altă parte66.
Dreptul de patronat rămânea ipso iure până la suprimarea subiectului
sau a obiectului67. În cazul în care biserica supusă patronatului era ame-
ninţată cu ruina totală sau cu o mare criză, iar cei care aveau obligaţia de a o
reface nu se achitau de sarcină, episcopul putea ruga patronul să reconstru-
iască (reaedificandum) sau să reînnoiască înzestrarea (ad redotandum)68.
Refuzul lui ducea la pierderea dreptul de patronat, cel puţin pentru sine69.
Mai mult decât atât, dreptul de patronat se pierdea în mod expres sau tacit
prin renunţare70. În acelaşi timp, dreptul de patronat putea fi pierdut prin
prescripţie (Verjährung), adică atunci când îndreptăţitul nu se folosea de el
mai multă vreme71. De asemenea, dreptul de patronat se putea pierde
temporar sau definitiv atunci când patronul abuza de acest drept făcând
simonie, adică atunci când vindea prezentarea unui candidat pentru biserica
sa. Această pierdere putea însă avea loc numai în urma unei sentinţe
64
65
C. ONU. Extrav. comm. de rebus eccl. non străin. III, 4, apud Johannes Baptist
Sägmüller, op. cit.
66
67
Ibidem.
68
Ibidem.
69
Ibidem.
70
Ibidem.
71
judecătoreşti72. În sfârşit, patronatul trebuia să-şi înceteze valabilitatea în

cazuri de: apostazie, erezie, schismă, alienare; uzurparea jurisdicţiei ecle-
ziastice asupra bisericii patronate; dacă patronul îşi însuşea bunurile ori
veniturile ecleziastice; în caz de crimă sau de mutilare a unui cleric din
biserica respectivă73.
Dreptul de patronat presupune dreptul de prezentare, drepturile
onorifice, drepturile utilitare şi Cura beneficii74.
Cel mai însemnat drept al patronului era acela de prezentare (ius
praesentandi) sau de nominalizare a preotului paroh pentru biserica de pe
moşia al cărei proprietar era75. El consta în propunerea (praesentare) unei
persoane potrivite (persona idonea) în faţa conducerii diocezei pentru a
ocupa un beneficiu (parohie), dar numai în cazul în care era un loc vacant în
acel beneficiu76. Acest drept era în acord cu vechea pravilă bisericească şi se
baza pe cap. 18 din novela 123 a împăratului Justinian, care arăta că
patronul este îndreptăţit să nominalizeze un cleric ca paroh pentru biserica
sa, pe care episcopul trebuia să-l hirotonisească dacă-l afla demn. Iar dacă
cel propus nu se dovedea a fi vrednic de preoţie, atunci episcopul trebuia să-l
înduplece pe patron să nominalizeze un alt candidat77. Astfel, se constată că
dreptul ctitorilor de a propune episcopului spre hirotonie preoţi şi diaconi
pentru bisericile lor este atestat pentru Occident în veacul V78, iar pentru
Orient, în secolul VI79. În ceea ce priveşte Biserica romano-catolică, dacă în
urma verificării candidaturii se dovedea că locul era disponibil în momentul
prezentării, iar persoana vizată era într-adevăr potrivită, forul ecleziastic
superior era obligat să acorde funcţia celui propus80. În cazul în care un
beneficiu avea mai mulţi patroni, co-patronii cu drept de prezentare puteau
susţine, prin rotaţie, o anumită persoană81. Dacă fiecare dintre co-patroni
prezenta câte un candidat în nume propriu, alegerea se putea decide prin
vot82. În cazul persoanelor juridice, prezentarea poate fi făcută în confor-
mitate cu statutul, prin rotaţie sau printr-o decizie a majorităţii. În toate
cazurile însă, tragerea la sorţi era exclusă83. Dacă majoritatea co-patronilor
72
Ibidem, p. 712 şi 787.
73
74
Ibidem.
75
76
77
Dan, Patronatul, p. 637-638 şi 713.
78
Dr. Vering, Lehrbuch des Kirchenrechtes, Freiburg im Breisgau, 1893, ediţia III, p. 441;
apud Dan, Patronatul, p. 637, nota 2.
79
Dr. Vering, op. cit., p. 473-474; apud Dan, Patronatul, p. 637, nota 2.
80
81
Ibidem.
82
Ibidem.
83
Ibidem.
nu putea ajunge la un acord asupra persoanei preotului candidat, atunci se

instituia ca paroh acel candidat propus de Consistoriul arhiepiscopesc primo
loco: adică primul nume din lista cu cei trei candidaţi pentru acea parohie84.
În parohiile mixte, cu patroni public şi privat ori cu patroni spiritual şi laic,
prezentarea parohului putea fi făcută pe rând sau de amândoi în acelaşi
timp85. Un patron nu se putea prezenta pe sine, dar co-patronii aveau
dreptul să prezinte candidatura unuia dintre dânşii86. Dacă dintr-o greşeală
neimputabilă era prezentat numele unei persoane neeligibile, patronului i se
acorda o anumită perioadă de timp pentru a face o nouă prezentare. În cazul
în care se propunea cu bună ştiinţă o persoană neeligibilă, patronul spiritual
pierdea pentru o perioadă de timp dreptul de prezentare. Patronul laic putea
face însă o a doua prezentare, atâta timp cât primul interval acordat nomi-
nalizării nu expirase87. Astfel, prezentarea unui patron spiritual era tratată
mai mult după modul în care episcopul făcea verificarea88. Pe această bază,
patronului spiritual nu îi era îngăduită o a doua prezentare sau variante în
alegerea candidaturii, în timp ce patronului laic îi era permis acest drept,
după care episcopul avea posibilitatea de a alege din cele câteva nume
prezentate (ius variandi cumulativum)89. În Imperiul Habsburgic, patronul
putea renunţa la dreptul de prezentare a parohului, însă nu putea renunţa la
îndatoririle sale90.
O prezentare putea fi făcută verbal sau în scris, dar cu posibilitatea de
a fi lovită de nulitate: trebuiau evitate toate expresiile care ar fi implicat
vreun avantaj pentru cel care făcuse propunerea91. Astfel, în cazul
constatării unui act de simonie, dreptul de prezentare era socotit invalid.
Termenul permis pentru prezentare era de patru luni pentru un patron laic şi
de şase pentru un patron spiritual; de asemenea, în cazul patronatului mixt,
erau prevăzute şase luni atunci când acesta era exercitat în comun sau o
perioadă de la patru până la şase luni, când numirea se făcea prin rotaţie92.
Intervalul începea din momentul anunţării unei vacanţe. În cazul în care un
patron era împiedicat să facă o prezentare dintr-o greşeală care nu i se putea
imputa, timpul nu expira la sfârşitul perioadei menţionate. Atunci când
candidatul său era respins pe nedrept de episcop, patronul putea face apel
sau o a doua prezentare93. Un alt drept al patronilor, indiferent dacă erau
84
85
Ibidem; C. 24, X de iure patr. III, 38, apud Johannes Baptist Sägmüller, op. cit.
86
C. 24, X de iure patr. III, 38, apud Johannes Baptist Sägmüller, op. cit.
87
Ibidem.
88
Ibidem.
89
Ibidem.
90
91
92
C. 22, X de iure patr . III, 38, apud Johannes Baptist Sägmüller, op. cit.
93
publici sau privaţi, era acela de a interveni atunci când parohul de la biserica
sa era ridicat din serviciul parohial şi înlocuit cu un altul nou venit94.
S-a considerat că în vestul Europei instituţia patronatului nu
presupunea în mod necesar alegerea preotului şi că în Europa Centrală
(Cehia, Polonia, Austria şi Ungaria medievală) „patronatul îmbracă forme
specifice, insistând pe dreptul de a alege preotul paroh prin «ius praesen-
tationis»”95. În realitate, Biserica a concesionat ctitorilor şi privilegiul de
alegere al preoţilor şi diaconilor, astfel încât s-a instituit obiceiul ca ziditorii
şi binefăcătorii unui lăcaş de cult să propună preoţi pentru bisericile
proprii96.
Totodată, fiecare patron se bucura de drepturi onorifice (iura
honorifica). Astfel, patronul, membrii familiei sale, antecesorii şi urmaşii
săi trebuiau pomeniţi în rugăciuni, intervenţii (intercessions) şi menţiuni
ecleziastice97. De asemenea, patronul putea ocupa un loc de onoare în
biserică (numai dacă prin aceasta nu se aducea atingere altor drepturi mai
înalte, precum cel al regelui sau al împăratului)98, avea dreptul de a fi
menţionat în inscripţii şi de a fi înmormântat în sau lângă lăcaşul de
rugăciune99. În statele catolice unde erau comunităţi ortodoxe precum şi în
regiunile unite cu Roma, patronul-ctitor putea să zugrăvească în interiorul
bisericii tabloul votiv, dimpreună cu emblema casei sale100. Apoi, patronului
i se cuvenea întâietate între mireni la împărţirea anaforei, la ungerea cu mir,
la litie, la procesiuni, la primirea sfintelor taine, la distribuirea stâlpărilor, la
tămâieri speciale, la stropirea cu aghiazmă etc.101 şi avea dreptul la doliu
ecleziastic102.
În ceea ce priveşte drepturile utilitare (iura utilia), acestea constau, în
principal, din dreptul patronului ajuns în sărăcie de a obţine o indemnizaţie
suficientă pentru întreţinerea sa, din averea de prisos a bisericii103. Ajutorul
respectiv depindea de fondurile obţinute ca urmare a patronatului familiei
94
95
Maria Crăciun, op. cit., p. 139.
96
97
Ibidem, p. 787; Johannes Baptist Sägmüller, op. cit.
98
99
Dan, Patronatul, p. 788; Johannes Baptist Sägmüller, op. cit. Se crede că cel dintâi
patron îngropat în biserică a fost Constantin cel Mare, acesta fiind înmormântat în ctitoria sa,
cu hramul Sf. Apostoli, din Constantinopol (Dan, Patronatul, p. 788, nota 4). De remarcat este
faptul că, prin câteva decrete imperiale, dreptul patronilor din Bucovina de a se înmormânta în
biserici a fost desfiinţat. Totuşi, ei puteau fi îngropaţi în ograda bisericii dacă nu erau restricţii
de ordin sanitar (Dan, Patronatul, p. 788).
100
101
Ibidem, p. 788; Johannes Baptist Sägmüller, op. cit.
102
103
C. 25, X de iure patr. III, 38, apud Johannes Baptist Sägmüller, op. cit. Vezi şi Dan,
Patronatul, p. 788.
sale şi era condiţionat de câteva aspecte: dovedirea faptului că patronul

nevoiaş era un descendent al fondatorului şi că nu din greşeala lui ajunsese
la starea de a nu se putea întreţine singur, ca şi a faptului că nimeni altcineva
nu avea obligaţia de a-l ajuta104. Totuşi, cum în Evul Mediu patronii
obţineau avantaje materiale de la biserică, în virtutea dreptului lor de
patronat, drepturile utilitare au început să fie stabilite chiar în timpul
ctitoririi sau imediat după, dar numai cu consimţământul episcopului acelei
dioceze105.
În sfârşit, un alt drept, dar şi o obligaţie importantă (iura onerosa) a
patronului era Cura beneficii, adică grija de a păstra intactă situaţia
beneficiului (parohiei) şi de a îndeplini cu conştiinciozitate obligaţiile
derivate din statutul de patron106. Astfel, Cura beneficii dădea dreptul
patronului să aibă un cuvânt de spus în toate problemele legate de beneficiu
şi în schimbările de natură patrimonială ce priveau acel beneficiu107. Prin
urmare, patronul – ca epitrop al unui lăcaş de rugăciune – avea dreptul de a
supraveghea şi controla averea bisericească provenită din avuţia sa,
verificând dacă veniturile acestor bunuri sunt întrebuinţate în scopul
prestabilit prin actul de înzestrare, astfel încât, fără ştirea şi învoirea
patronului, nu se putea lua nici o hotărâre cu privire la această avere108. Din
acest motiv, el participa la predarea sau la primirea temporaliilor (sesia şi
casa parohială109), pentru a constata dacă averea bisericii era sau nu
întreagă. Iar mai târziu, trebuia chiar să semneze procesul verbal de predare-
primire a acestor temporalii110. În teorie, patronul nu trebuia să se amestece
în administrarea proprietăţilor beneficiului (parohiei) şi să lase grijile
spirituale celui care era titularul beneficiului111. În practică, dăruind bunuri
bisericii, acest lucru dădea patronului dreptul de uzufruct asupra acestora.
Acest privilegiu al unui patron, de a se considera proprietar, administrator şi
supraveghetor al fundaţiei sale, s-a manifestat îndeosebi în cazul capetelor
încoronate, fiind cunoscut sub numele de jus patronatus Regii. Ca atare, în
numeroase cazuri, suveranii îşi rezervau dreptul de a administra bunurile pe
care le dăruiau bisericii printr-un împuternicit sau printr-un organ al
aparatului de Stat. Prin urmare, în virtutea dreptului de patronat, nobilul
avea o relaţie bivalentă cu biserica, obligaţia de a se îngriji de ea, dar şi
dreptul de a dispune, fără încălcarea legilor canonice, de biserica sa ca de un
104
105
C. 23, X de iure patr. III, 38. C. ONU. Extrav. comm. de rebus eccl. non străin. III, 4.
106
107
Ibidem.
108
109
Ibidem, p. 715.
110
Ibidem, p. 787.
111
bun patrimonial112. Acest drept pare să se fi menţinut, indiferent de religia

stăpânului, şi în epoca Reformei113.
Treptat, s-a născut încă o deosebire între dreptul de ctitorire şi cel de
patronat. Patronul unei biserici era proprietarul pământului pe care s-a zidit
biserica şi nu neapărat cel care a construit-o. De aici, a apărut tendinţa
patronilor de a trata biserica ca un bun propriu, de care puteau dispune după
dorinţă114. Prin urmare, observaţia făcută de Adrian Andrei Rusu115 şi de
Maria Crăciun116, că dreptul de ctitorire şi cel de patronat nu se suprapun
perfect, este întru totul adevărată, dat fiind faptul că „elementele patri-
moniale par să fie mai importante în lumea apuseană, funcţia socială
derivată din «ius patronatus» părând să o domine pe cea religioasă”117.
De asemenea, la începutul ocupaţiei austriece, patronii din Bucovina
mai aveau trei drepturi: puteau pretinde ca orice dare mai mare de 6 florini
cerută pentru biserica lor să fie încasată numai după ce îşi dădeau încu-
viinţarea; aveau posibilitatea de a interveni la vizita canonică a protopopului
în parohia bisericii patronate şi, împreună cu epitropia bisericească,
acceptau sau destituiau atât dascălul (cantorul), cât şi palamarul/pălimarul
(servitorul) bisericii118.
În ceea ce priveşte obligaţiile, patronul avea datoria să apere
beneficiul prin cuvânt (advocatia) şi chiar prin forţă (defensio)119. Era
obligat să asigure bisericii odoarele şi materialele necesare cultului divin120,
112
113
Ibidem.
114
Maria Crăciun, op. cit., p. 139.
115
116
Maria Crăciun, op. cit., p. 138-140.
117
Ibidem. Totuşi, autorul recunoaşte că „validitatea acestor concluzii este mult
diminuată de faptul că există date prea puţine despre mănăstirile private din spaţiul românesc şi
nu este foarte clar dacă calitatea de ctitor este dată de faptul că individual susţine material
construcţia bisericii sau că aceasta este construită pe pământul lui”. El mai spune că adeseori
boierii moldoveni îşi tratau mănăstirile ca bunuri patrimoniale (Ibidem, p. 140). Într-un studiu
apărut după contribuţia profesorului clujean, noi am demonstrat că în spaţiul ortodox statutul
de ctitor se dobândea nu numai de către cel care ridica, înzestra sau înnoia un lăcaş de
rugăciune, ci şi de către stăpânul moşiei pe care se ridica acest edificiu (vezi Arcadie M.
Bodale, Semnificaţiile actelor ctitoriceşti de pe Valea Suceviţei, în „Anuarul Institutului de
Istorie «A.D. Xenopol»”, tom XXXVII, 2000, p. 38 şi nota 8).
118
119
C. 23, 24, X de iure patr. III, 38, apud Johannes Baptist Sägmüller, op. cit.
120
Obligaţiile patronilor şi cele ale urmaşilor lor direcţi către fundaţiile întemeiate sunt
arătate într-o scrisoare din 8 februarie 1827 a spătarului I. Ralet către mitropolitul Veniamin,
prin care îl ruga ca să nu mai trimită egumeni de la Mitropolie „la biserica Sfântului apostol
Toma din mahalaua Păcurarilor, ci iaste zidită de răposatul moşul meu […], fiindcă această
biserică se află în proastă stare încât nici preoţii slujitori nu au chip a să economisî întocmai
precum li s-ar cuveni şi eu abia întâmpin cheltuielile bisericii cu untdelemn, tămâie, lumânări şi
altele, neavând chip a plăti lefi slujitorilor rămâind ei numai cu venitul de la poporani, în care
iar parohului să-i dea pământ pentru hrană şi lemne de foc de pe domeniul
propriu121. În sfârşit, patronul trebuia să zidească o biserică pentru ţăranii lui
sau să le repare lăcaşul vechi122, dar şi să construiască ori să refacă casa
parohială şi cea cooperatorială123.
Aşadar, de-a lungul timpului, s-au cristalizat câteva deosebiri între
dreptul de patronat şi cel de ctitorire. Astfel, patronul unei biserici era
proprietarul pământului pe care se zidea biserica şi nu neapărat cel care a
construit-o, ceea ce permitea tratarea bisericii ca bun patrimonial propriu, de
care el putea dispune după dorinţă. Acest lucru a fost determinat şi de
moştenirea de către popoarele catolice a unor elemente de drept de la
triburile germanice, în temeiul cărora constructorul unei biserici (nobilul sau
administratorul) avea drepturi depline atât asupra bisericii fondate sau
posedate de către el, cât şi asupra clericilor numiţi de el. Îi putea înlătura
după bunul plac, în ciuda faptului că numirea şi destituirea preoţilor era, cel
puţin din punct de vedere formal, sub rezerva consimţământului unui
episcop. Cu timpul, particularităţile patronatului s-au înmulţit. Astfel, în
urma războaielor religioase care au cuprins Centrul şi Apusul Europei,
patronatul putea fi dobândit de orice persoană fizică sau juridică indiferent
de religia sa. Dimpotrivă, ctitorul unei biserici răsăritene nu putea fi decât
de confesiune ortodoxă. Trebuie menţionat faptul că, în Ungaria şi Polonia,
suveranii catolici au exercitat un drept de patronat asupra bisericilor
ortodoxe dinainte de Războiul de 30 de ani. În sfârşit, nimeni nu putea fi
silit să devină ctitor al unei biserici ortodoxe, însă legislaţia austriacă silea
fiecare stăpân să fie patronul bisericii situate pe moşia sa.
Urmărind evoluţia moşiilor mănăstireşti din Moldova medievală, din
documentele diplomatice, am remarcat faptul că actul de ctitorire din
această ţară nu a stat doar sub semnul legislaţiei bizantine, aşa cum s-a
crezut până acum. Aceste trăsături se constată în spaţiul dintre Carpaţi şi
Nistru, mai ales în perioada de început a statului, când domnii şi boierii
aveau mai multe drepturi faţă de mănăstirile şi bisericile aflate pe domeniile
lor decât cele conferite de către dreptul de ctitorire bizantin. Este vorba de
drepturile patrimoniale asupra unui edificiu religios.
Numeroase documente atestă faptul că bisericile parohiale erau tratate
drept bunuri patrimoniale, calitate în care ele puteau fi dăruite124, lăsate
puţin venit intra şi lua şi egumenul” (Gh. Ghibănescu, Varia, în „Ioan Neculce”, Iaşi, 1930, an.
VIII, p. 169, nr. CV). Vezi şi Dan, Patronatul, p. 790.
121
Ibidem, p. 789 şi 793.
122
Trent, Sess. XXI, „De ref.”, C. VII, apud Johannes Baptist Sägmüller, op. cit. Vezi şi
123
124
DRH, A., vol. XXVIII, p. 273, nr. 326. Semnificativ este un act din 5 aprilie 1663,
prin care Toader din Turbăteşti, nepot de soră lui Marco, şi Nastasia şi Maria, fetele lui
Gligorie şi ale lui Gheorghie Duraleu, nepoatele de frate ale lui Marco, şi cu a lor seminţie,
moştenire125, vândute126 sau, poate, chiar zălogite. Dat fiind faptul că atât
biserica, cât şi avuţia acesteia erau considerate bunuri patrimoniale, ele
puteau fi vândute împreună sau separat127.
Relativ la aşezămintele monahale, Henri H. Stahl considera că „ceea
ce constituie un specific al vremii feudale” este faptul că orice „mănăstire
sătească se afla în patrimoniul boierului”128. Prin urmare, aceste mănăstiri
nu numai că erau vândute şi cumpărate, dar puteau fi deţinute uneori în cote
părţi, „atunci când ceata de boieri stăpâni ai satului îşi împărţeau dreptu-
rile”129. În acelaşi timp, închinările de mănăstiri obţinute de către călugării
Gligorie şi Dumitraşco şi Vasilie, feciorii lui Iachim, strănepoţii lui Marco, „care au fost dat şi
dăruit cu toţii o biserică lui Pascal Corlat, ce au fost cămăraş de lumini, care biserică a fost a
unchiu-său, a lui Marco, în sat în Turbăteşti, şi cu partea de ocină dintr-acel sat, partea
unchiului său, lui Marco, din vatra satului şi din ţarină şi din fânaţu şi din apă şi din locu de
heleşteu şi cu prisacă în rediu şi cu tot venitul. Şi au făcut şi zapisul lor la mâna lui Pascal
Corlat cămăraşul. După aceia, ei văzând cum toate rudele lor şi toate seminţiile lor au dat şi au
dăruit cu toată voia lor şi toate părţile lor de ocină câte au avut ei moşie şi cumpărături la sfânta
mănăstire din Dealul Mare, ce iaste în Codrul Iaşilor. Pentru aceia, cu toţii s-au sculat şi s-au
întrebat la domnia mea. Domnia mea am socotitu denpreună cu tot sfatul nostru şi am dat
rămas pre Pascal şi s-au luat biserica şi cu acea moşie şi cu tot venitul, precum scrie mai sus. Şi
s-au luat şi zapisele de s-au rupt. Iar biserica cu altă ocină şi moşie s-au dat pre mâna a cui au
fost dăruit lui Corlat cămăraşul. Iar răzăşii ceia carii suntu scrişi mai sus, iar cu toţii s-au învoit
şi cu toată voia lor au dat şi au dăruit toată partea lor, cu biserică cu tot şi cu locu cu tot,
precum scriem mai sus, aceea o au dăruit ei sfintei mănăstiri de la Dealul Mare să fie dreaptă
ocină şi danie cu tot venitul, neclintită, în veci” (DANIC-Bucureşti, Colecţia Manuscrise,
[Condica Mitropoliei Moldovei] Documentele moşiei Turbăteştii şi Vocoteştii din ţinutul Ieşii,
proprietate a Sfintei Mitropolii, prescrisă în condica de faţă spre îndeplinirea art. 8 din
Aşezământul statornicit în anul 1844, Ms. nr. 541, f. 24v.-25v., doc. nr. 25 şi f. 28v.-29r., doc.
nr. 26).
125
DRH, A., vol. II, p. 110, nr. 76.
126
DANIC-Bucureşti, Col. Mss., <Condica Asachi I>, Ms. nr. 628, f. 246r.-v., doc. fără nr.
127
La 25 mai 1726, Dănilă Giurgiuvanu şi soţia sa, Maria, fiica lui Gligorie Moţoc,
vindeau lui Toader Pălade vel vistier satul Dăvideni, pe Moldova, în ţinutul Neamţului, „tot
hotarul, cu selişte cu tot, cu bisearică de piatră, cu pivniţe de piatră, cu vaduri de moară, şi cu
locuri de prisăci, cu livezi şi cu poieni de fânaţe şi cu tot locul şi venitul, cu tot hotarul acestui
sat” drept 500 lei, iar în actul de vânzare sunt iscăliţi martorii: „Gheorghe mitropolitul şi
Constantin Costache hatman şi Iordache Cantacuzino vel ban şi Gavril Costache vel paharnic şi
Sturze cel spătar şi Iordache Rosăt vel clucer şi Neculai biv vel sulger şi Toader Cantacuzino
biv vel medelnicer şi alţi câţiva” (Ibidem, f. 246r.-v., doc. fără nr.). La 20 martie 1736, Dănilă,
ginerele lui Gheorghe Moţoc călugărul, şi soţia sa, Maria, recunoşteau că în trecut vânduseră
lui Toader Pălade vel vistier satul Dăvideni, pe Moldova, în ţinutul Neamţului, „însă atunce
când i-au vândut satul, fără vecini i-au vândut, iar acmu, mai pe urmă, i-au vândut şi vecinii
toţi câţi să vor adeveri drepţi vecini de pe acea moşie a Dăvidenilor, afară de doi vecini ce i-au
iertat, anume Ion şi Ursul. […] Deci, oriunde i-ar afla, să aibă a-i stăpâni ca pe nişte vecini”,
dar preţul vecinilor nu este precizat în zapis (Ibidem, f. 246, doc. fără nr.). Peste un an, la 3 iulie
1737, Dănilă, ginerele lui Moţoc, dădea alt zapis la mâna lui „Toader Pălade vel vistier precum i-au
dat şi clopotul bisericii lor din Davideni” (Ibidem, f. 246v., doc. fără nr.).
128
Henri H. Stahl, Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, vol. III, Procesul
de aservire feudală a satelor devălmaşe, Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1965, p. 292.
129
Ibidem, vol. III, p. 292, nota 2.
greci prin mituirea ctitorilor acestora130 întăreau aspectul patrimonial al

lăcaşurilor monahale. Dar Stahl socotea, în mod eronat, că biserica din
preajma curţii boiereşti era denumită în terminologia Evului Mediu cu
numele de „mănăstire”131. Aceste lăcaşuri nu erau biserici de mir, ci chiar
aşezăminte monahale, sub formă de mici mănăstiri sau schituri. Acest lucru
poate fi demonstrat chiar prin cazul invocat al mănăstirii de la Voitin132,
căci departe de vatra satului, în dreapta pârâului Voitin (Pietroasa), spre
obârşia pârâului Horodnic, comuna Voitinel, judeţul Suceava – unde nu
putea fi ridicată biserica de mir – se află dealul Laura, toponim ce reprezintă
dovada că aici a fost mănăstirea lui Herman şi a lui Iaţco133. La fel de
neîntemeiată este şi distincţia făcută de autor între aceste „mănăstiri”
biserici de sat ce intrau „ca piesă componentă în inventarul lor economic” şi
marile mănăstiri ctitorite de domnie sau de marii boieri, care erau ele însele
„seniorii feudale stăpânitoare de sate”134. În realitate, toate aşezămintele
monahale ale Ţării Moldovei au fost bunuri patrimoniale, singura deosebire
dintre ele o reprezenta doar destinul lor diferit, ca urmare a intrării acestora
din urmă în patronajul puterii centrale sau al unor mari dregători ori ierarhi
ai bisericii, aşa încât au putut dobândi însemnate domenii funciare, pe care
au ajuns treptat să le administreze singure. În sfârşit, credem că trebuie înlă-
turată şi explicaţia conform căreia, prin ridicarea unor astfel de mănăstiri,
„boierul domina viaţa spirituală a satului, într-o epocă în care biserica ea
însăşi domina toate actele de bază ale vieţii oamenilor”135. De fapt, boierii
deţineau acest ascendent asupra tuturor sătenilor de pe moşiile lor, fără a fi
nevoiţi de a patrona aşezămintele bisericeşti. Dimpotrivă, socotim că aceste
fundaţii pot fi văzute doar ca dovezi ale pietăţii, dar mai ales ale avuţiei
fondatorilor lor.
Se cunoaşte faptul că un mare ctitor trebuia să-şi înzestreze lăcaşul cu
cele necesare desfăşurării cultului divin. Totuşi, sub influenţa dreptului de
patronat, în Moldova, bunurile dăruite bisericii puteau fi retrase de
donator136 sau de către urmaşii săi, aşa cum se întâmpla şi în Ardeal137. De
130
Mita a fost folosită, uneori, pentru închinarea lăcaşurilor monahale româneşti la
Locurile Sfinte din Orient [Catalogul Documentelor Ţării Româneşti, Direcţia Generală a
Arhivelor Statului, vol. V (1640-1644) Bucureşti, 1985, p. 189, nr. 369].
131
Henri H. Stahl, op. cit., vol. III, p. 292, nota 2.
132
Ibidem, p. 292. La 18 august 1427, acest sat şi mănăstirea sa erau întărite lui Herman
şi fratelui său, Iaţco (DRH, A., vol. I, p. 95, nr. 65).
133
România, Ministerul Apărării Naţionale, Direcţia topografică Militară, planşa L-35-4
(Rădăuţi-2) Scara 1:100 000, 1996-1997 (şi în format electronic).
134
Henri H. Stahl, op. cit., vol. III, p. 293.
135
Ibidem.
136
Vezi vânzarea clopotului bisericii sale din Davideni, la 3 iulie 1737 (DANIC-
Bucureşti, Col. Mss., <Condica Asachi I>, Ms. nr. 628, f. 246v., doc. fără nr.).
137
Astfel, unele comori dăruite în secolul XV unei biserici de către preoteasa Anca de
Streisângiorgiu au fost retrase de către urmaşii donatoarei (Adrian Andrei Rusu, op. cit., p. 58).
fapt, valoarea moşiilor punea la încercare credinţa celor înrudiţi cu ctitorii,

căci aceştia le puteau cere de la lăcaşul unde fuseseră închinate138 pentru a
scăpa de vreun necaz sau pentru că aveau o valoare sentimentală foarte
mare: erau ocinile moşilor şi strămoşilor lor139. Din acest motiv, aproape
toate actele de danie conţin blestemele ctitorilor asupra urmaşilor care ar
îndrăzni să le strice dania. De fapt, singura armă a binefăcătorilor asupra
„celor care ar strica dania şi miluirea noastră” era blestemul140.
Probabil că, în spaţiul dintre Carpaţi şi Nistru, dreptul de patronat era
dat mai ales de efortul ridicării unui aşezământ religios, astfel încât comu-
nitatea desemna edificiul ca fiind al ziditorului141.
Acest patronat se exercita atât de către laici, cât şi de către aşeză-
mintele bisericeşti142. Cel mai elocvent exemplu al acestui patronat îl
138
Astfel, urmaşii lui Vasile Talpă cereau satul Glodeni de la mănăstirea Humor pentru
o presupusă datorie a unchiului lor (BAR-B, Ms. rom. nr. 111, f. 43r.-44v. şi f. 46r.-47r., nr. 3,
7 şi 10).
139
Între anii 1572 şi 1583, Nastasia călugăriţa şi Nastea, surorile fostului mitropolit
Gheorghie, au mai multe judecăţi cu mănăstirea Bistriţa pentru satul Tâmpeşti, amândouă
judeciile, pentru Mânjeşti şi pentru o bucată din Gugeşti. Ele pierdeau însă procesele, căci
acele sate „n-au fost lor ocină de baştină, ci au fost numai cumpărătura lui Gheorghie
mitropolitul”, care le-a dat soborului de la Bistriţa. În cele din urmă, surorile ierarhului amintit
se văd nevoite să renunţe „de bunăvoie” la aceste moşii în favoarea bistriţenilor, măcar pentru a
fi trecute în pomelnicul acelui lăcaş, alături de fratele lor. Fiindcă nepotul lor, Drăgan, „n-au
vrut să să lase de bunăvoia lui cu părţile sale”, acesta a pierdut atât procesul, cât şi dreptul la
pomenire (Documente privind istoria României, A. Moldova, Bucureşti, Editura Academiei, veacul
XVI, vol. III, p. 221-222, nr. 274; în continuare: DIR, A., veac XVI).
140
Ziditorii unei mănăstiri căutau să-şi salveze daniile de la luarea lor de către urmaşi:
„Dacă cineva din neamul nostru sau din rudele noastre se amestecă să ia […] acela să fie
blestemat şi anathema şi să aibă parte cu Iuda şi Arie, cu necredincioşii jidovi de la Domnul
Dumnezeu, sângele lui asupra lor şi asupra copiilor lor” (Ibidem, veac XVI, vol. I-IV, passim; veac
XVII, vol. I-V, passim). Pe alte documente, este scris: „Iar cine o va […], din oamenii noştri, cine
se va alege şi din alţi oameni, el să fie blestemat şi de trei ori blestemat şi de 318 părinţi de la
Nicheia şi de 12 apostoli şi să aibă parte cu Iuda şi să dea răspuns în ziua cumplitei judecăţi a lui
Hristos. Amin” (Ibidem). La 1 aprilie 1647, Mihălaşco Beldiman şi cu soţia sa, Alexandra, dăruiau
Homorului două fălci de vie la Cotnari, „din dreapta cumpărătura părinţilor lor, Nechifor
Beldiman marele logofăt şi muma lor, Anna, de la Ionaşco Bolea zlătariul din târgul Sucevii drept
100 de galbeni […] iară asupra rudeniilor lor, de să vor scula să lé strâce această danie şi
miluiré scrie straşnic blăstăm (s.n.)” (BAR-Bucureşti, Ms. rom. nr. 111, f. 78r., nr. 5).
141
La 28 aprilie 1640, era amintit popa Carpu „de la biserica lui Iordachi vistiernicul în
Iaşi” (DRH, A., vol. XXV, p. 365, nr. 349).
142
La 1 aprilie 1646, Vasilie Lupu întărea „rugătorilor noştri, călugărilor de la sfânta
mănăstire, numită Putna, unde este hramul Sfânta Adormire a Stăpânei noastre de Dumnezeu
Născătoare, pururea Fecioară Maria, cu un loc de mănăstire, unde se cheamă Sfântul Onufreiu,
cu biserică şi cu grădină, şi cu fâneţe şi loc de arat, care loc a fost sfintei mănăstiri dreaptă
danie şi miluire de la popa Mihul din târgul Siret, pe care el l-a dat din hotarul târgului, după
cum scrie mai sus, din ispisocul pe care l-a avut sfânta mănăstire de la Alexandru voievod
Lăpuşneanu. De aceea, acea sfântă mănăstire, şi biserică şi cu fâneţe, ca să fie şi de la domnia
mea dreaptă ocină, şi danie, şi uric şi întărire, cu tot venitul, neclintit niciodată, în veci. Şi altul
să nu se amestece (s.n.)” (Ibidem, vol. XXVIII, p. 273, nr. 326).
reprezintă faptul că puterea centrală putea interveni în structura eparhiilor,

luând sau punând sate în ascultarea unui anumit arhiereu143. În sfârşit, ca
urmare a unor acte domneşti, cele mai vechi şi mai mari mănăstiri ale
Moldovei (Neamţ144, Pobrata145, Putna146 şi, prin fals, Bistriţa147) primeau
sub jurisdicţia lor toate parohiile din satele lor: „dregătorii vlădiceşti nu
aveau nici o treabă la aceşti popi”148. Aşezămintele menţionate s-au bucurat
de drepturi cvasi-episcopale, căci preoţii din satele care le aparţineau
fuseseră puşi sub ascultarea egumenilor lor.
În acelaşi timp, mănăstirile domneşti şi cele boiereşti nu stăpâneau
pământul pe care fuseseră ridicate, căci ele însele nu erau altceva decât
bunuri ale stăpânilor acelei moşii. Ele primeau personalitate juridică doar
prin voia acestor stăpâni, în momentul în care primeau danii. Totuşi, ele
rămâneau în stăpânirea boierilor până în momentul în care erau cum-
părate/confiscate de către domn sau erau închinate unei mănăstiri domneşti.
143
Ştefan cel Mare şi-a înzestrat mănăstirea Putna cu un astfel de drept la 15 martie 1490
(Ibidem, vol. III, p. 137-139, nr. 73 şi p. 141-143, nr. 74), fiindu-i întărit la 17 noiembrie 1502
(Ibidem, p. 505, nr. 283). De fapt, pentru a crea acest privilegiu necropolei sale, domnul a fost
silit chiar să modifice jurisdicţia Episcopiei de Rădăuţi (Ibidem, p. 137-139, nr. 73 şi p. 141-143,
nr. 74), fapt unic în istoria Moldovei.
144
Privilegiul este dat la 6 iunie 1446, când Ştefan Alexandrovici dădea carte acestui lăcaş
pentru „toţi popii din satele mănăstireşti […] ca să asculte de mănăstirea noastră cu toate veniturile”
(Ibidem, vol. I, p. 379, nr. 267).
145
Actul a fost emis de Alexăndrel vodă la 27 iunie 1449 (Ibidem, vol. II, p. 7-8, nr. 5).
146
În actul dat de Ştefan cel Mare la 15 martie 1490, pentru înzestrarea Putnei, se arată:
„Şi oricâte biserici se vor face şi se vor înnoi de aici înainte şi oricâţi popi se vor pune în toate
acele sate mănăstireşti mai sus scrise, şi în ţinutul Sucevei şi în al Cernăuţilor, ei toţi să asculte
de acea sfântă mănăstire a noastră de la Putna şi să plătească darea acolo şi tot venitul ce se
cuvine unui mitropolit de la popi. Şi pe toţi aceşti popi să-i judece egumenul de la mănăstirea
Putna, iar protopopii sau vornicii oricărui mitropolit sau episcop să n-aibă nici o treabă cu acei
popi, în veci” (Ibidem, p. 142, nr. 74), iar în uricul din 17 noiembrie 1502 era scris: „şi am dat
mănăstirii mai sus zise pe toţi popii care sunt în toate bisericile, prin toate satele acelei
mănăstiri, peste tot, prin ţara noastră oricâte are acea sfântă mănăstire şi câte i se vor mai
adăuga de acum înainte, toţi să asculte de mai sus zisa mănăstire şi cu darea acolo şi tot venitul
şi să-i şi judece egumenul de la Putna, iar dregătorii vlădiceşti să nu aibă nici o treabă cu aceşti
popi, în veci” (Ibidem, p. 142, nr. 74).
147
Astfel, în a doua jumătate a secolului XVI, călugării bistriţeni au întocmit un fals
prin care pretindeau că la 11 iulie 1428 Alexandru cel Bun ar fi pus sub ascultarea ctitoriei sale
un număr de 50 de biserici (Ibidem, vol. I, p. 424-425, nr. VI-fals, aparat critic). Editorii au
remarcat faptul că „la întocmirea lui a fost luat ca model, pentru partea de început, documentul
autentic din 1428 iulie 8” (Ibidem), prin care se dădeau Bistriţei 10 sălaşe de ţigani (Ibidem, p. 110,
nr. 75). Totodată, autorii volumului I din Documenta Romaniae Historica au arătat că „este
posibilă, de asemenea, folosirea unui act autentic de aceeaşi natură şi, poate, cu aceeaşi dată,
însă prin care domnul trecea în eparhia principalei sale ctitorii mai puţine biserici decât cele
indicate în fals, aşa cum se va proceda ulterior şi cu mănăstirile Neamţ (Ibidem, p. 378, nr. 267)
sau Putna” (Ibidem, p. 425, nr. VI-fals, aparat critic).
148
Ibidem, vol. III, p. 505, nr. 283; Dimitrie Dan, O inspecţie ecleziastică din anul 1667,
ediţie separată din „Candela”, an XXVII (1908), Cernăuţi, Editura autorului, Societatea tipografică
bucovineană, p. 4-5.
De fapt, la început, nici una dintre mănăstirile Moldovei nu a stăpânit locul

pe care a fost înălţată prin puterea unui act domnesc149. Toate aceste lăcaşuri
monahale au fost ridicate în cuprinsul ocoalelor domneşti (Neamţ, Pobrata,
Moldoviţa, Bistriţa sau Iţcani) sau pe moşii boiereşti (Humor150, Horodnic,
Voitin151 etc.). Chiar dacă aveau statut asemănător, până în zilele noastre au
ajuns doar aşezămintele boiereşti, trecute, şi au rămas pe seama domniei.
De asemenea, în această perioadă, aşezămintele monahale au fost
întărite de puterea centrală ca bunuri patrimoniale unor boieri152 şi chiar
doamnei ţării153. Astfel, în virtutea lor de patroni ai lăcaşelor de rugăciune
ridicate în cuprinsul domeniului lor, domnii şi boierii administrau moşiile
acelei mănăstiri şi îi numeau egumenii. Prin urmare, patronii-ctitori puteau
149
Astfel, la 18 august 1427, Herman şi fratele său, Iaţco, primeau întărire pentru „satul
lor, unde este casa lor, la Voitinu, unde acesta iese din pădure şi din poiană şi unde este
mănăstirea lor şi vechiul lor loc de cosit, sub Brădet, pentru ca toate acestea să le fie uric, cu
tot venitul lor, copiilor lor, nepoţilor lor […] în veci (s.n.)” (DRH, A., vol. I, p. 95, nr. 65). Mai
mult, chiar atunci când unii boieri primeau loc să-şi facă mănăstire, venitul acestei moşii era al
lor şi nu al ctitoriei pe care o făceau. Astfel, la 9 octombrie 1424, Alexandru cel Bun dăruia
slugilor sale, „Toader şi Lie, un loc la Tazlău, la obârşia Frumoasei, unde iese din pădure, mai
sus de Meteşti, ca să-şi pună şi să-şi aşeze mănăstire, să le fie lor uric şi ctitorie neclintită, lor
şi copiilor lor şi întregului lor neam, în veci (s.n.)” (Ibidem, p. 85, nr. 59).
150
La 28 decembrie 1428, Alexandru cel Bun întărea boierilor Lazăr, Stanciul şi Costea,
fiii lui Ion vornic, „seliştea lui Dobrin, la Homor, unde este mănăstirea lor (s.n.). Şi încă le-am
adăugat la această mănăstire trei sate, sub Dumbrava Înaltă, anume: unde a fost vătăman Minco,
alt sat la iazul lor, al treilea sat, unde a fost cneaz Stan […]. Iar hotarul acestei mănăstiri să fie de
la Strâmtură, pe Homor, în sus până la obârşie şi pe amândouă părţile (s.n.). Iar hotarul acestor
sate care sunt sub Dumbrava Înaltă să fie cât vor putea să folosească trei sate îndestul” (Ibidem,
p. 120, nr. 81). La 3 iunie 1429, acelaşi domn confirma boierilor Lazăr, Stanciul şi Costea, fiii lui
Ion vornic, satele moştenite de la părintele lor, Ion vornic (18 sate, 3 selişti şi 20 de locuri pentru
a-şi întemeia sate), între care sunt amintite moşiile: „la obârşia Soloneţului, unde au fost Tatomir
şi Pârtea şi […] seliştea lui Dobrin, la Homor, unde este mănăstirea lor […], iar la Dumbrava
Înaltă, satele: unde este vătăman Minco şi, pe Iubăneasa, la Iaz, şi unde este Stan […] (s.n.)”
(Ibidem, p. 135, nr. 90).
151
La 18 august 1427 este amintită mănăstirea lui Herman şi Iaţco de la Voitin (Ibidem,
p. 95, nr. 65).
152
La 7 februarie 1437, Ilie şi Ştefan voievozi dăruiau lui Dragomir şi lui Simion „satul
lor, care este ocina lor, unde este casa lui Dragomir, la Cobâle, anume Calianeşti, şi mănăs-
tirea cu via la gura pârâului, în acelaşi hotar (s.n.)” (Ibidem, p. 234, nr. 167). Mai târziu, la 5
aprilie 1445, Mihail logofăt şi fratele său, Duma postelnic, primeau întărire pentru mai multe
moşii, între care sunt şi „satele pe Bârzetea, anume unde este Ciunca Stan, şi unde a fost
Ciunca Giurgiu, şi mănăstirea lui Ciunca Stan” (Ibidem, p. 359, nr. 254). Vezi şi notele
anterioare (nr. 149, 150).
153
Astfel, la 10 februarie 1429, Alexandru cel Bun dăruia „soţiei noastre, cneaghinei
Marena, mănăstirea de la Vişnevăţ, unde este egumen Chiprian, ca să-i fie ei uric, cu tot venitul
şi cu toate folosinţele care ascultă de această mănăstire, ei, şi copiilor ei, iubitului nostru Petru
şi altor fii şi fiice a noastre, care vor fi din cneaghina Marena, şi copiilor lor, şi nepoţilor lor
[…] în veci” (Ibidem, p. 125, nr. 84). Totodată, cu acest prilej, se stabilea hotarul acestei
mănăstiri şi se mai dăruiau cneaghinei Marena şi alte sate (Ibidem, p. 125-126, nr. 84). La 25
mai 1434, Ştefan al II-lea dăruia popii Ioil „o pustie la Cârligătură, unde este fântâna de lângă
Balosin, peste Diba, să-şi facă mănăstire ” (Ibidem, p. 184, nr. 130).
retrage mănăstirii lor dreptul de stăpânire a unei ocini sau îi schimbau

moşiile în funcţie de propriul interes154. Elocvent în acest sens este protec-
toratul exercitat asupra mănăstirii Humor de către Oană vornic şi urmaşii săi
direcţi155.
Existenţa mănăstirilor ca bunuri patrimoniale boiereşti a continuat cel
puţin până la sfârşitul veacului XVII156, iar ctitorii moldoveni şi-au păstrat
până târziu dreptul de a dispune de averea mănăstirilor lor. Acest lucru este
mult mai evident în cazul bisericilor de mir. Erau construite pe moşia
stăpânului, astfel încât puteau fi vândute de acesta ca bunuri patrimoniale
proprii, odată cu celelalte acareturi de pe ocina sa (mori, case, pive, prisăci,
livezi etc.).
De asemenea, credem că daniile făcute bisericii în virtutea poziţiei
sociale şi politice a celui care o înzestrase pot fi explicate atât prin dreptul
de ctitorire, cât şi prin cel de patronat. Astfel, acceptăm faptul că unele danii
154
Arcadie M. Bodale, Domeniul mănăstirii Humor (1415-1591) în „Anuarul
Institutului de Istorie şi Arheologie «A. D. Xenopol»”, Iaşi, anul XLV (2008), p. 2 şi 12 (în
continuare: Bodale, Domeniul m-rii Humor). De asemenea, Ilie şi Ştefan voievozi dăruiau
mănăstirii Bistriţa un obroc anual de câte zece buţi de vin precum şi posada de pe Moldova
„pentru satul lor, Todereşti, pe care l-am luat” (DRH, A., vol. I, p. 272, nr. 192).
155
Bodale, Domeniul m-rii Humor, p. 2.
156
Astfel, la 20 decembrie 1518, Ştefan cel Tânăr întărea mitropolitului Teoctist „o
prisacă unde a fost o mănăstire şi o poieniţă mică ce ascultă de mănăstire” pe care arhiereul o
cumpărase cu 80 de zloţi tătărăşti de la nepoţii lui Petru Oarţă (DIR, A., veac XVI, vol. I,
p. 129-130, nr. 122). La 26 decembrie 1518, Cozma Şarpe postelnic schimba cu Petru fost
pârcălab, fiul lui Paşco Haciugă, jumătate din Cârsteşti şi patru părţi din Ilişeşti pentru satul
„unde a fost casa lui Onacă, pe Cracău […] şi o mănăstire a Turbatului, ce se numeşte acum
Brusturi, pe care o cumpărase această mănăstire tatăl lui, Paşco Hăciugă, de la Alexa şi de la
Mihnea, nepoţii lui Turbatul (s.n.)” (Ibidem, p. 131-132, nr. 123). După schimb, Cozma Şarpe
dăruia mănăstirii Neamţ satul unde a fost Onaca şi mănăstirea lui Turbatul (Ibidem, p. 132-133,
nr. 123). Apoi, la 4 iunie 1521, acelaşi boier dăruia mănăstirii Bistriţa „un sat pe Cobâle, unde
a fost casa lui Dragomir, anume Calieneşti, cu mănăstirea şi cu via la gura pârâului, în acelaşi
hotar” (Ibidem, p. 184, nr. 163).
De asemenea, la 1 iunie 1522, Şendrică şi nepoatele sale de frate îşi împărţeau satul
Şilişeul de Jos, în hotarul căruia exista o mănăstire (Ibidem, p. 197-198, nr. 174), iar în anul
1525 Bogdan medelnicer cumpăra de la fiii lui Toma Mitiutel „un sat la obârşia Topolovăţului,
anume Găiceni şi cu mănăstirea (s.n.)” (Ibidem, p. 223, nr. 197), pentru care primea întărire
trei ani mai târziu (Ibidem, p. 279-280, nr. 245).
În anul 1533, nepoţii lui Neculai Totoiescul îşi împărţeau „un sat pe pârâul Telejnii,
anume Condreştii, şi cu mănăstirea în codru, în acelaşi hotar (s.n.)” (Ibidem, p. 347-348, nr. 315),
iar la 11 aprilie acelaşi an, Petru Rareş cumpăra de la Corlat „un sat anume Berchişeşti, pe
Moldova, cu o mănăstire (s.n.) şi o topoliţă şi o moară pe Topoliţă” şi-l dăruia mănăstirii
Moldoviţa (Ibidem, p. 364-365, nr. 330).
La 10 mai 1684, Mihăil Dodul cu soţia sa, Sofronia, dăruiesc fiului lor, Miron, „osebit
de alţi feciori ce avem”, „munceii noştri” din partea dispre Câmpulung a muntelui Rarău, iar în
hotarul acestui loc „să întâlneşte cu pârâul răce ci cură di la Scăldătoari di cătră Rarău, di la
Scăldătoari un părău ci cură la sihăstria Dodului (s.n.)” (T.V. Stefanelli, Documente din
vechiul ocol al Câmpulungului Moldovenesc, culese, adnotate şi publicate de ~, cu mai multe
iscălituri facsimilate în text şi 19 reproduceri facsimilate de documente originale, Bucureşti,
Ediţiunea Academiei Române, 1915, p. 9-10, nr. 7).
făcute mănăstirilor de pe moşiile moştenite – pe care ctitorii le ridicaseră

singuri157 sau le făcuseră strămoşii sau rudele lor apropiate158 – puteau fi
determinate prin moştenirea calităţii de ctitor, însă ele erau săvârşite mai
ales ca urmare a dreptului de patronat. Că este aşa o dovedeşte faptul că
puţini dintre urmaşii ctitorilor au continuat faptele străbunilor159, însă foarte
mulţi dintre dânşii au căutat să redobândească moşiile strămoşeşti dăruite
acestor aşezăminte160, dată fiind valoarea patrimonială a acestor ocini. Acest
lucru este dovedit şi de faptul că majoritatea zapiselor de danie se referă la
interdicţia urmaşilor binefăcătorului de a cere de la mănăstire ocina părin-
157
Amintim aici doar pe Ieremia vistier, care ridica mănăstirea Sălăgeni şi o înzestra, între
anii 1527-1529, cu satul din apropiere (DIR, A., veac XVI, vol. I, p. 320-321, nr. 286) şi cu un
Praxiu (Panaitescu, Manuscrise sl. din BAR, vol. I, p. 33, ms. sl. nr. 21, fila lipită în interiorul
primei scoarţe şi f. 276v.).
158
Astfel, la 12 mai 1663, mănăstirea Dealu Mare a lui Iane Hadâmbul postelnic al
doilea primea întărire pentru „locul unde este zidită sfânta mănăstire […] şi cu hotar în Codru”,
ce îi era danie de la Andoca pitar şi de la jupâneasa lui Mariuţa (DANIC-Bucureşti, Ms. nr. 628,
f. 162v., fără nr.).
159
Bodale, Domeniul m-rii Humor, p. 12-18.
160
Astfel, la 24 octombrie 1589, Petru Şchiopu arăta că Praxia monahia „s-a închinat şi
s-a dat sfântului Schit [Zosim – n.n.] cu tot ce a avut ea şi cu o prisacă de stupi, care acea
prisacă este lângă Borceşti şi cu toate câte a avut ea, nesilită de nimeni, nici asuprită, ci de
bunăvoia ei s-a închinat şi s-a dat sfântului Schit. Iar ei să aibă a o scrie în sfântul mare
pomelnic şi în cele mici, şi când va fi la săvârşenia ei, să aibă a o prohodi”, aşa încât domnul
poruncea ca „nimeni dintre fiii ei sau nepoţii sau din rudele ei să nu aibă treabă cu aceste averi
şi nici să nu aibă a să amesteca în această întocmire niciodată, în nici un fel” (DIR, A., veac XVI,
vol. III, p. 445-446, nr. 535). Cu toată această interdicţie, urmaşii donatoarei au încercat să ia
de la schit averea răposatei, deoarece la 11 iunie 1598 monahii Schitului Zosim cereau domniei
întărirea pentru prisacă şi cealaltă avuţie a răposatei, prilej cu care Ieremia Moghilă reînnoia
această danie şi poruncea iarăşi ca „nimeni dintre fiii ei sau nepoţii sau din rudele ei să nu aibă
nici o treabă cu acele averi şi a nici să nu aibă a să amesteca în această întocmire nici cum,
niciodată, în veci” (Ibidem, vol. IV, p. 227, nr. 277).
Cândva, între anii 1634 şi 1641, Iachim Bandur vornic de gloată arată că s-au pârât în
faţa lui Vasile Lupu „Irina Alivăneasă cu iegumenul de la mănăstire Sveti Sava pentru vie ce
au dat [soţul ei – n.n.] Alivan svéntei mănăstiri. Şi m-a trimis mărie-sa, domnul nostru, de am
căutat la catastivul târgului. La catastivul târgului s-au aflat scrisă ace vie şi dată danie sventei
mănăstiri de Alivan şi de giupâneasa să şi de doi fete şi de o fată a lui. Şi s-au aflat scris la
catastiv din dzilele lui Ştefan vodă. De atunce au fost 12 ai până în dzilele lui Vasilie vodă. Şi
au fost atunce şoltuz Ştefan Poprîşoc cu 12 pârgarie ai săi. De asta scriu şi mărturisescu. Şi mai
mare mărturie, ne-am pus pecete” (DRH, A., vol. XXII, p. 109-110, nr. 97).
La 8 martie 1745, Aristarh vel spatar, văzând mănăstirea Suceviţa lipsită de vie, îi
dăruia un obroc anual de „150 vedre de vin din viile noastre ci avem la Spărieţi, la ţinutul
Putnii, ca să fie pentru treaba mănăstirii”. Cu acest prilej, donatorul scria în zapisul său că fiii
săi, pe care „i-a rădica Dumnezău să trăiască şi să stăpânească acele vii a noastre, tot să aibă a
da acel vin deplin cât scrie mai sus sfintei mănăstiri. Iar carii din neamul nostru sau din fiii
noştri ar stăpâni aceste vii şi s-ar lăcomi cu vreo pricină a nu da acestu vin pi tot anul sfintei
mănăstiri, să fie blăstămat de Domnul nostru Iisus Hristos, şi de Maica Precistă, şi de toţi sfinţii
apostoli, şi de tot soborul sfintei mănăstiri, procopseală în toată viaţa lui să n-aibă. Şi pentru ca
să fie danie noastră încredinţată, ni-am iscălit puind pecetea noastră […] Aristarh vel spătar” (DJAN-
Suceava, Balan, Doc. m-rilor din Bucovina, Ms., pachet II/9, vol. VIII, p. 103-104, nr. 42).
ţilor lor161. Din acest motiv, miluitorii Bisericii, indiferent dacă este vorba
de domni162 sau de boieri163, aruncau mari şi înfricoşate blesteme asupra
celor care ar fi îndrăznit să le răstoarne dania, fie ei urmaşi de sânge sau
domni ai ţării. Este vorba de o veche cutumă a dreptului românesc consue-
tudinar, prin care ocinile părinteşti nu puteau fi înstrăinate, ele trebuind să
rămână descendenţilor direcţi164. Poate aşa se explică de ce unele danii au
fost făcute din moşii cumpărate165. Nu întâmplător, întâlnim cazuri în care
161
La 2 martie 1610, Ileana Mihăileasa, fiica lui Stoica din Stoicani, dăruia mănăstirii
Vatoped din Iaşi partea tatălui ei din Stoicani, din ţinutul Soroca, cu heleşteu şi cu loc de moară,
„pentru sufletul părinţilor noştri, Stoica şi mama noastră, şi pentru sufletul nostru. De aceea, de
acum înainte dintre copiii noştri sau dintre neamurile noastre să nu aibă a se atinge şi a strica
dania noastră, ci să fie pentru ei închinat acel loc împreună cu mănăstirea noastră (s.n.)” [Th.
Holban, Document moldovenesc din anul 1610, în CI, anul IV (1928), nr. 2, p. 187, fără nr.]. Cu
acest prilej, donatorul punea blestem pentru toţi cei care i-ar strica dania (Ibidem). De asemenea,
Thimothei Orăş dăruia mănăstirii Berzunţ o prisacă cu 20 de stupi şi hotăra în zapisul de danie ca
„nici să aibă nepoţii a întoarce, nici altul nime. Iară cine ar vrea să strice pomana mea, să fie
neiertat şi sub tot blestemul creştinesc” (DJAN-Bucureşti, Col. Mss., <Condica Asachi I>, Ms. nr.
628, f. 360v., doc. fără nr.). Vezi şi DIR, A., veac XVI, vol. III, p. 445-446, nr. 535; vol. IV, p. 206,
nr. 258; p. 227, nr. 277.
162
„Iar după viaţa noastră, cine va fi domn dintre copiii noştri sau din neamul nostru
sau, iarăşi, pe oricine Dumnezeu îl va alege să fie domn al Ţării noastre a Moldovei, acela să
nu le clintească dania şi miluirea noastră ci să le dea şi să le întărească. Iar cine s-ar ispiti şi ar
îndrăzni să strice dania şi miluirea noastră şi pomenirea, cea către sfânta mănăstire, acela să fie
blestemat şi de trei ori blestemat de Domnul Dumnezeu, făcătorul cerului şi al pământului, şi
de Preacurata Maică de Dumnezeu a lui Hristos şi de înşişi Sfinţii Apostoli de frunte, Petru şi
Pavel, şi de ceilalţi sfinţi apostoli şi de 4 Evanghelişti, şi de 318 Părinţi de la Nicheia. Şi
blestemul lui Arie să cadă asupra capului lui şi să aibă parte cu iudeii care au strigat asupra
Domnului nostru Iisus Hristos, sângele lui asupra lor şi asupra copiilor lor, care este şi care va
fi şi cu Iuda, vânzătorul lui Hristos, în chinurile cele fără sfârşit, amin” (DRH, A., vol. XVIII,
p. 133-135, nr. 91; p. 173-174, nr. 125; p. 201-202, nr. 150; p. 237-238, nr. 178). Vezi şi
ibidem, vol. XVIII, p. 22-24, nr. 18; p. 13-14, nr. 13; p. 36-37, nr. 26.
163
În martie 1624, Gavril Budul, ginerele lui Costin Boghiul, ce a fost şoltuz în târgul
Hârlău, mărturisea că „având eu o poiană în ţărmurile Bahluiului în Pârcovaci, care poiană mi-au fost
dată zestre de la socrul meu, ce au fost făcută cu răzătură din pădure întreagă, acea poiană nu o
am vândut, ci o am dat-o danie sfintei mănăstiri unde este zidită şi făcută de Zagavei pentru
sufletele socrului meu şi a socri-mea Nastasia şi pentru sufletele fetelor femeei mele Maria şi
altă fată a lor, Iftimia, şi pentru păcatele noastre; acea poiană ca să-i fie sfintei mănăstiri driaptă
ocină şi moşie de la noi şi de la toată seminţia noastră. Iar altul nimene din oamenii noştri sau
din rude socrilor mei să nu se amestece a strica dania noastră; iar carele dintre rudele
socrului meu ar scorni pâră să fie treclet şi proclet şi neom cu Iuda şi odihna lui să fie Aria
(s.n.)” (DRH, A., vol. XVIII, p. 263, nr. 188). La 14 iulie 1624, „Doamna Mariia, fata lui Pătru
vodă răpăusatului”, închina mănăstirea de la Hlincea „cu satul de-acolé, şi cu o vie în deal la
Urşulea” la mănăstirea Gălata, „ca să fie una cu pomana părintelui mieu şi domnă, ce e scris
mai sus. Iar cine va strica tocmala mea, de cumu-i scris, care din fiii miei, oare din rodul mieu,
oare fie cine va hi, acela om să fie tricleat şi procleat de trei sute şi optsprézăce Părinţi şi
anathema, şi maranatha, amin (s.n.)” (Ibidem, p. 289-290, nr. 220).
164
Vezi şi Gheorghe Cronţ, op. cit., p. 91-92.
165
Se crede că darurile făcute din dreapta cumpărătură a miluitorului aduc folos îndoit
în osteneala acestuia de mântuire, căci sunt din dreapta agonisită a ctitorului, fiind înfăptuite cu
osteneală şi sacrificii.
unele rude ale ctitorului revendică moşia făcută zestre unei mănăstiri de
părintele lor166. Chiar dacă prin canoanele bisericeşti se oprea ca moşiile
făcute danie Bisericii să fie luate de mireni, în cazuri extrem de rare, puterea
centrală a permis unor mari boieri să redobândească moşia părintească, dar
numai după ce aceştia dăruiau mănăstirii bani sau altă ocină în loc167. Cu
166
Semnificativ pentru această situaţie este zapisul din 6 martie 1639, în care se arată că
„Gavrea, fratele Dochiei, fămeei lui Trifan, şi feciorul lui Trifan, anume, şi Zahariia, ginere-
său, mărturisim noi, cu această scrisoare a noastră, cum au avut tată-nostru, Trifan, o vie la
Scorţeşti şi la moartea sa o au dat sfintei mănăstiri, schitului părintelui Parthenie, unde iaste
hramul Sveatâi Ioan Bogoslov. După acéia, noi n-am credzut, ce i-am sorocit la pârcălabâi,
anume, la Pătraşco ce au fost postelnic şi pârcălab la Putna, şi ne-am întrebat, iar cu călugării.
Au venit Ghervasie de Cucuiaţi, ce au fost văr primare lui Trifan, şi Marcul de Clipiceşti, şi
Gheorghi Dragoman tij şi alţi oameni buni, de au mărturisit cum au dat Trifan acea vie acei
sfente mănăstiri, să-l scrie la poménic şi l-au scris şi cu învăţătura duhovnicului său, popei, a
lui Andreiu. Deci, Pătraşco ce au fost postelnic, carele mai sus scrie, şi pârcălab de Putna, după
mărturiia acestor oameni, ne-au giudecat să mérgem să căutăm la poménic, de va hi scris, să-i
lăsăm în pace pre călugări. Deci, am mersu noi şi cu popa Huiup de Muncel şi Ioniţă vătăman
tij. Căutat-am şi i-am aflat scrişi la poménic, Trifan şi Dochiia, făméia lui, şi feciorii lui. Dé aciia,
am socotit şi am lăsat să hie deplin cuvântul părinţilor noştri; n-am vrut să stricăm pomana
părinţilor noştri despre acea sfântă mănăstire, căci am aflat şi zapisul părinţilor noştri, făcut de
dânşii” (DRH, A., vol. XXV, p. 56-57, nr. 50).
167
Astfel, la 14 septembrie 1582, episcopul Gheorghie de Rădăuţi şi fraţii săi, Toader,
Ieremia vornic, Şimion aprod, Şcheauca, cneaghina lui Balica hatman şi Greaca, se plâng
domnului că nepotul lor, Dumitru, fiul lui Văscan Moghilă pârcălab de Hotin, în vremea cât a
fost pribeag în Ţara Românească (DIR, A., veac XVI, vol. III, p. 193-194, nr. 247 şi p. 228-229,
nr. 279), a vândut satul Verbia din ţinutul Hârlău, unui călugăr Avram (Avramie), care l-a
dăruit mănăstirii Voroneţ (Dimitrie Dan, Mănăstirea Suceviţa. Cu anexe de documente ale
Suceviţei şi Schitului celui Mare. Cu ilustraţiuni, Bucureşti, 1923, p. 123, nr. 7; Arh. M-rii
Suceviţa, doc. inv. nr. 505, ex. 1863; DIR, A., veac XVI, vol. III, p. 193-194, nr. 247). Demn de
remarcat este faptul că în uricul de danie întocmit de cancelaria lui Petru Şchiopu pentru
mănăstirea Voroneţ monahul Avramie a pus 35.000 aspri deşi îl cumpărase pe un preţ mic, de
numai 20.000 de aspri (DIR,A., veac XVI, vol. III, p. 193, nr. 247). Pentru a putea răscumpăra
acest sat, Moghileştii invocă faptul că satul fusese vândut fără ştirea lor, deşi era stăpânit în
devălmăşie: „acel sat le-a fost moştenire neîmpărţită tuturor” (DIR, A., veac XVI, vol. III, p. 193,
nr. 247) şi că „au vândut Dumitru acel sat fără ştirea lor, de vreme ce n-au fost moşia lor
împărţită” (DIR, A., veac XVI, vol. III, p. 228, nr. 279). Acest lucru, prietenia domnului şi
scopul răscumpărării permit episcopului Gheorghe Moghilă să plătească călugărilor de la
Voroneţ toţi cei 35.000 de aspri scrişi în uric şi să redobândească moşia (DIR, A., veac XVI, vol. III,
p. 193-194, nr. 247 şi p. 228-229, nr. 279), aşa încât, cu voia fraţilor săi o dăruieşte ctitoriei sale de
la Suceviţa (DIR, A., veac XVI, vol. III, p. 193-194, nr. 247 şi p. 228-229, nr. 279). Că aceste
răscumpărări erau cu totul excepţionale o dovedeşte şi faptul că mai târziu, la 25 august 1586,
fiii logofătului Ioan Moghilă obţin confirmarea răscumpărării satului Verbia, cu patru mori pe
Jijia şi cu iazul numit Trosna şi prin judecata mitropolitului Teofan şi a episcopului Ahathon de
Roman (DIR, A., veac XVI, vol. III, p. 228-229, nr. 279), deşi ambii ierarhi fuseseră în sfatul lui
Petru Şchiopu la emiterea uricului din 14 septembrie 1582 (DIR, A., veac XVI, vol. III, p. 228-229,
nr. 279).
De asemenea, în toamna anului 1614, marele logofăt Nechifor Beldiman a cumpărat
satul Rujinţi „de ciasta parte a Ciuhurului şi cu loc de moară şi cu loc de heleşteu într-acea apă”
de la mănăstirea Golia, care îl avea danie de la Ana Golăiasa logofeteasa drept 500 galbeni
alte cuvinte, domnia lăsa rudelor ctitorilor posibilitatea de a răscumpăra sau

de a schimba alte ocini pentru moşia strămoşilor lor168. Chiar dacă puţini
boieri au obţinut într-un fel sau altul să li se întoarcă moşiile strămoşeşti din
domeniul unei mănăstiri, existenţa acestei realităţi constituie o dovadă că
dreptul de patronat a fost cu mult mai prezent în actul de fundaţie decât s-a
crezut până acum.
Totuşi, de cele mai multe ori, daniile ctitorilor mici şi ale binefăcă-
torilor nu erau contestate de urmaşi, ci erau întărite. Acest lucru a fost
determinat atât de respectul acestora faţă de cuvântul părinţilor lor, cât mai
ales de blestemele din actele de danie169. Apoi, această cutumă de a nu
înstrăina ocinile părinteşti devenea fără valoare atunci când dania era făcută
cu limbă de moarte. Aşadar, în sistemul juridic românesc voia muribundului
avea o importanţă mai mare decât orice altă normă juridică din obiceiul
pământului, fiind respectată, în general, cu sfinţenie. În sfârşit, exista teama
rudelor pioase şi a domnilor de a nu lua asupra lor blestemul ctitorilor prin
stricarea unei astfel de danii. Doar din aceste motive, domnii au respins
aproape întotdeauna pretenţiile acelor rude care doreau răsturnarea unor
astfel de danii. Mai mult, existenţa patronatului este dovedită şi de faptul că
ungureşti (DIR, A., veac XVII, p. 175-176, nr. 271). Mai târziu, marele boier a dat acest sat
mănăstirii Suceviţa în schimbul satului „Negoeşti, la ţinutul Neamţului, pe Orbic, care e
aproape de curţile lui” (DIR, A., veac XVII, vol. III, p. 189-190, nr. 288).
Iane Hadâmbul cumpăra părţi din satul Budeşti, ţinutul Cârligătura, de la mănăstirea
Bârnova şi de la alţi răzeşi pentru a le dărui propriei mănăstiri de la Dealu Mare (DJAN-
Bucureşti, Ms. nr. 628, f. 160v.-163r., doc. fără nr.).
Gheorghe Ursachi vistier răscumpără de la mănăstirea Agapia seliştea Stângăceani,
căreia îi fusese dăruită de socrul său (BAR-B, Catastih de sate şi părţi de ocină şi vii la Cotnar
şi la Iaşi de moşie şi de cumpărătură şi de zestre de la socri, de la reposatul Gheorghie
hatmanul şi de la dumneaei spătăroae a reposatului Iordachi spătăriul şi de danie şi de miluire
de la domni, dumisale lui Gheorghie Ursachi marele vistiernic scoase şi izbândite dintru ale
dumisale drepte şi adevărate urice şi ispisoace domneşti şi mai pe scurt alease. Anii de la
Adam 7170, iar de la Mântuitorul lumii, Iisus Hristos, 1660, iulie 15, în A. Papadopol
Calimah, Scrieri Diverse, Ms. rom. nr. 929, f. 304r.), de la mănăstirea Trei Ierarhi satul
Voroţea (Orhei), dăruit de soţia sa, Măricuţa, la moartea ei (Ibidem, f. 298v.-299r.), un sfert din
satul Româneşti (Suceava) de la stareţa de Iţcani (Ibidem, f. 289r.), precum şi seliştea
Telibecinţi de la mănăstirea Neamţ (Ibidem, f. 290r).
168
La 11 septembrie 1583, Petru Şchiopu arăta că a venit sluga „Iuraşco Vartic, fiul lui
Vartic hatman […] şi a dat dreapta lui ocină şi dedină, un sat anume Malintiţii, cu iaz şi cu moară,
în ţinutul Hotinului şi a dat acest sat rugii noastre, sfintei mănăstiri Galata, pentru pomenirea
fratelui său, răposatul Ionaşco Vartic şi pentru pomenirea fiicei lui, răposata Anghelina, care este
îngropată acolo, în mănăstire. Şi iarăşi a dat sfintei mănăstiri 4 sălaşe de ţigani […] pentru
pomenirea mai sus scrişilor răposaţi” (DIR, A., veac XVI, vol. III, p. 230-231, nr. 283). Totuşi,
trei ani mai târziu, la 7 mai 1586, soţia şi copiii donatorului răscumpărau de la călugări moşia
Malitinţii (în ţinutul Crenăuţilor) pentru 21.000 aspri (DIR, A., veac XVI, vol. III, p. 319, nr. 385).
169
De asemenea, de teama blestemului din actul de danie, Lascarache Ruset lăsa
suceviţenilor viile de la Drăguşani, cu care tatăl său înzestrase mănăstirea (DJAN-Suceava,
Balan, Doc. m-rilor din Bucovina, Ms., pachet II/9, vol. VIII, p. 142, nr. 62).
uneori ctitorii acceptau să săvârşească un aşa numit act ctitoricesc, dar

numai dacă primeau în schimb o moşie din averea mănăstirii170. În schimb,
credem că orice înzestrare făcută unui lăcaş, situat pe o moşie dobândită de
la o rudă îndepărtată sau chiar de la un străin, era determinată întotdeauna
de dreptul de patronat: milostenia avea un caracter patrimonial, în condiţiile
în care lăcaşul era dobândit prin cumpărare sau schimb. De fapt, doar
dreptul de patronat, devenit cu timpul obicei al pământului171, obliga
stăpânii să întreţină biserica aflată pe cuprinsul moşiilor lor172. Aşadar,
odată cu dobândirea calităţii de cârmuitor şi ocrotitor al unei comunităţi173,
170
La 22 octombrie 1640, mitropolitul Varlaam, Dosothei episcopul Romanului,
Anastasie episcopul de Rădăuţi, Gheorghie episcopul de Huşi şi toţi marii dregători
mărturiseau că „au venitu înnaintea noastră Theofan ce au fostu mitropolit şi Galerie egumenul
şi tot soborul de la sfânta mănăstire de la Slatină de a lor bunăvoei, de nime nevoiţi, nici
asupriţi, ci ş-au făcut tocmală cu măriia sa, cinstitul şi luminatul domnul nostru, Io Vasilie
voievod, cu mila lui Dumnezeu domnu Ţării Moldovei. Pentru multă lipsă şi neagiunsul svintei
mănăstiri văzându-şi clisiiarniţa descoperită şi trepezare aşijdere, şi un rând de chilii ce au
fostu arsă de câtăva vreme, până în pământ şi neavând călugării putere să le copără cele
stricate, ce scrie mai sus, nici chiliile să le facă de iznoavă, socotit-au cu tot soborul, bătrâni şi
tineri, şi au dat mării sale, lui vodă, o sălişte a svinte mănăstiri a Slatenei, anume Truşăştii, pe
Jijia cu locu de heleşteu şi cu moară în apa Jijii ce iaste în ţinutul Dorohoiului, şi ace sălăşte
este danie svintei mănăstiri de răposatul ctitoriul mănăstirii, de Alexandru vodă, carele au zidit-o
din pământ, din temelie, pentru căci are şi mărie sa vodă un sat lângă ace sălişte a mănăstirii,
anume Costeşti, de suptu Cozanciu, ce iaste mării sale danie de la Barnovschie vodă, şi agiunge
hotarul acelui satu, a Costeştilor, până în matca Jijii şi un ţărmure de Jijie este a Costeştilor.
Iară mărie sa vodă, pentru acea sălişte, s-au apucat să facă la svânta mănăstire acel rându de
chilii, şasă chilii, şi să le acopere trepăzările şi clisiiarniţa cu şindile. Şi, după aceste, s-au mai
rugat călugării mării sale, lui vodă, să le mai facă dintru mila măriii sale nişte mori, în
Sârétiu, la satul mănăstirii, la Ceripcău, din sus de târgul Sârétiului, iar mărie sa vodă să fie
volnicu cu ace sălişte, anume Truşăştii, de pe Jijie, cu tot venitul, să o de unde va fi voia măriii
sale. Şi dresă ce au avutu călugării pe ace sălişte încă i le-au dat pre mâna măriii sale, lui vodă.
Şi au fostu făcut călugării tocmală cu acea sălişte mai denainte vreme şi cu Pătraşcu Ciogole
ce au fostu logofăt al treile să-i de ace sălişte şi să le facă acele şasă chilii la sfânta mănăstire;
apoi el s-au apărat şi de tocmală nu s-au ţinut şi ş-au luat călugării sălişte iară înnapoi. Şi
această tocmală au făcut-o denainte noastră a tuturor (s.n.)” (DRH, A., vol. XXV, p. 467-468,
nr. 477).
171
Înainte de anul 1617, Băseanu vornic cumpăra jumătate din satul Boţeşti cu 200 de
ughi şi era nevoit să mai cheltuie încă o sută de ughi cu repararea bisericii, „care era pustie de
mulţi ani” şi cu facerea a „două iazuri, şi case, şi mori, şi stupi, şi clopotniţă” şi a altor
acareturi, probabil, pentru folosul acesteia (DIR, A., veac XVII, vol. IV, p. 148-149, nr. 186).
172
Adrian Andrei Rusu „susţine că, în lumea catolică, aşa numitul drept de patronat a
înlocuit legislaţia bizantină sau post bizantină. În virtutea acestei substituţii, feudalul avea o
relaţie bivalentă cu biserica, obligaţia de a se îngriji de ea, dar şi dreptul de a dispune, fără
încălcarea legilor canonice, de biserică ca de un bun patrimoniale” (Adrian Andrei Rusu, op. cit.,
p. 55). Vezi şi Maria Crăciun, op. cit., p. 139.
173
Uneori, domnii ţării arătau că fac danii mănăstirilor în virtutea acestei moşteniri a
calităţii de ctitori prin expresia: „căutând binecinstitorilor domni dinainte, care au miluit şi au
întărit sfintele mănăstiri, tot aşa şi domnia mea am dat, şi am întărit şi am miluit de la noi sfânta
mănăstire […]” (DIR, A., veac XVI, vol. IV, p. 293, nr. 356). De asemenea, cele mai multe danii
se moşteneau toate drepturile şi obligaţiile de ctitor/patron ale predece-

sorilor în funcţie.
Este vorba, în primul rând, de protectoratul mirean asupra vechilor
fundaţii religioase, exercitat de puterea centrală, indiferent dacă aceasta era
reprezentată de un voievod ortodox sau de un domn protestant174. Prin
urmare, aproape toţi domnii Moldovei au făcut danii sau au întărit ocinile
bisericeşti, foarte mulţi dintre cei care au ocupat tronul ţării îngrijindu-se de
ridicarea şi/sau de refacerea unor lăcaşuri de rugăciune. Multe danii ale
puterii centrale au fost determinate de moştenirea calităţii de ctitor-patron la
o veche mănăstire, în virtutea dregătoriei pe care domnul o deţinea175. Astfel,
în virtutea dreptului de dominium eminens, domnii trebuiau să se îngrijească
de bunăstarea tuturor lăcaşurilor dumnezeieşti din Ţara Moldovei176.
făcute mănăstirilor de la Muntele Athos sau patriarhiilor din Răsărit de către unii domni ai
Moldovei se explică şi prin moştenirea calităţii de ctitor de la înaintaşi sau de la rudele cu
sânge imperial pe care le aveau prin alianţe matrimoniale. Astfel, Petru Şchiopu dăruia
egumenului Paisie de la Hilandar un obroc anual de 3.000 de aspri „ca să fim ctitori mai sus
zisei mănăstiri, [care] să se cheme de astăzi mănăstirea domniei mele” (Ibidem, vol. III, p. 234-235,
nr. 290). Probabil, domnul moştenea calitatea de ctitor al acestei mănăstirii sârbeşti de la vechii
domni ai Ţării Româneşti, căci arată în actul de danie că Dumnezeu s-a milostivit şi „m-a pus
urmaş al părinţilor mei” (Ibidem).
174
Astfel, Ion Vodă nu a confiscat moşiile mănăstirilor puternice, iar Iancu Sasu, deşi
nu a făcut danii Bisericii, a întărit moşiile mănăstirilor Moldoviţa (DIR, A., veac XVII, vol. III,
p. 135, nr. 170; p. 149, nr. 194 şi p. 174-175, nr. 227), Neamţ (Ibidem, p. 139, nr. 177 şi p. 159-160,
nr. 210), Pobrata (Ibidem, p. 142, nr. 182; p. 151, nr. 198; p. 160-161, nr. 211 şi p. 166, nr. 219),
Vânători (Ibidem, p. 142, nr. 183), Putna (Vartolomeiu Măzăreanu, Catastih de toate scrisorile
sfintei mănăstiri Putnii, în Dan, Putna, p. 231, nr. 6), Bistriţa (DIR, A., veac XVII, vol. III, p. 159,
nr. 209; p. 166, nr. 220; p. 176, nr. 228; p. 177-178, nr. 231; p. 178, nr. 232 şi 191, nr. 244),
Agapia (DIR, A., veac XVII, vol. III, p. 184, nr. 236) şi Tazlău (DIR, A., veac XVII, vol. III, p. 190,
nr. 243), precum şi pe cele ale Mitropoliei Moldovei (George Popoviciu, Index Zolkievensis,
extras din „Candela”, Cernăuţi, anul IV [1885], nr. 2, p. 99-100, nr. 178, nr. 180 şi nr. 197).
175
În acest sens, la 5 martie 1742, Constantin Mavrocordat dădea scutire Schitului Mare
din Ţara Leşască pentru 250 de oi de goştină şi pentru 50 de stupi de desetină, îi dăruia câte 2
ocă untdelemn şi o litră tămâie din vama gospod şi îi întărea dijma locului târgului Cernăuţi
(Condica lui Constantin Mavrocordat, ediţie Corneliu Istrati, Centrul de multiplicare al
Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, vol. III, 1987, p. 242, nr. 1470). Această milă era întărită la 23 oc-
tombrie 1743 [În volumul IV din Documente Bucovinene a fost scrisă greşit data: 23 octombrie
7252 <1744> (Teodor Balan, Documente bucovinene, vol. IV (1720-1745), Cernăuţi, 1938,
p. 235-236, nr. 153; în continuare: Balan, Doc. bucovinene), în loc de 23 octombrie 7252 <1743>.
Data corectă este cea din rezumatele aflate în Balan, Doc. bucovinene, vol. II (1519-1662),
Cernăuţi, 1934, p. 163, nr. 5 şi în idem, Doc. m-rilor din Bucovina, Ms., pachet II/9, vol. VII, p. 66,
nr. 8, rez. editor]. Ioan Nicolae Mavrocordat întărea darul făcut de Constantin Mavrocordat
mănăstirii Marele Schit din Ţara Leşească, „unde este hramul Înălţării Sfintei Cruci, şi hramul
se va sfinţi cu mare alai, care mănăstire a fost zidită de domnii cei vechi ai ţării Moldovei”
(Balan, Doc. bucovinene, vol. IV, p. 235-236, nr. 153).
176
Domnii Moldovei au acordat danii şi scutiri nu numai mănăstirilor, ci şi bisericilor
din oraşe, căci erau pe moşia lor (DIR, A., veac XVII, vol. IV, p. 94-95, nr. 131). Pentru Ţara
Românească, vezi studiul Petronel Zahariuc, Succesiune şi solidaritate în ctitoria domnească:
Totodată, într-o măsură mult mai mică decât puterea centrală, asemenea
danii de continuitate au fost săvârşite şi de marii boieri cu dregătorie177 care,
în virtutea poziţiei lor sociale, se îngrijeau de mănăstirile aflate pe teritoriul
pe care îl aveau în administrare. În sfârşit, şi dobândirea unei funcţii bise-
riceşti atrăgea obligaţii ctitoriceşti.
Ca semn al patronajului puterii centrale asupra bisericii, domnii
puteau acorda scutiri preoţilor şi diaconilor de dajdea vlădicească178 şi
numeau arhiereii179. Astfel, chiar dacă în spaţiul est-carpatic izvoarele nu
mănăstirea Plumbuita, în vol. Petronel Zahariuc, De la Iaşi la Muntele Athos. Studii şi

documente de istorie a Bisericii, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2008, p. 141-151.
177
Înainte de luarea Cameniţei (1672), Iancul Costin pârcălab de Hotin întemeia schitul
cu hramul Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul din Hotin (DJAN-Suceava, Balan, Doc. m-rilor
din Bucovina, Ms., pachet II/8, vol. VII, p. 154-155, nr. 73), pe care îl înzestra cu cele
necesare. Deşi actele nu s-au păstrat, la 1730 sunt amintite scutirile şi moşia mănăstirii
(Ibidem). Apoi, unii cămăraşi de Ocnă devin ctitori în târgul unde îşi îndeplineau slujba
domnească. Astfel, înainte de anul 1659, Gheorghe Ursache ridica mănăstirea Precista din
Târgu Ocnei, pe care o înzestra ca mare vistier cu satele Liteni de la Bacău şi Siminoace de la
Tecuci. Mai adăuga cai, vite, oi, stupi şi 30 de lei (Corneliu Stoica, Istoria ilustrată a oraşului
Târgu Ocna din cele mai vechi timpuri până la 1918, Oneşti, Editura Aristarc, 2003, p. 134-135).
Apoi, Ion Buhuş (ajuns mai târziu mare logofăt) a zidit după anul 1694 biserica mănăstirii cu
hramul Buna Vestire din târgul amintit (Ibidem, p. 116) şi a înzestrat-o din dregătoria de
paharnic cu loc în târg [Catalogul documentelor moldoveneşti din Direcţia Arhivelor Centrale,
vol. IV (1676-1700), întocmit de Mihai Regleanu, Doina Duca-Tinculescu, Veronica Vasilescu
şi Constanţa Negulescu, DGAS Bucureşti, 1970, vol. IV, p. 407, nr. 1842] şi cu fânaţ (Ibidem,
p. 446, nr. 2029).
178
O însemnare dintr-un Apostol arată că „Io Costantin Mihail Cehan Racoviţă voievod,
din mila lui Dumnezeu domnul Ţării Moldovei. Dat-am cartea domniei meale rugătoriului
nostru preatului Lupului Coştianul, ce se află rugător la biserica domniască din târgu în Cotnar,
ca să fie volnic cu cartea domnii meale a să apăra di plocon vlădicesc şi de alte dări, oricâte ar fi,
iar acest preut cu nimic supărat să nu fie” (I. Caproşu, şi E. Chiaburu, Însemnări de pe
manuscrise şi cărţi vechi din Ţara Moldovei, un corpus editat de ~, Iaşi, Casa Editorială
Demiurg, vol. I (1429-1750), 2008, p. 116). Vezi şi Dumitru Zaharia, Emilia Chiriacescu şi
Corneliu Cărămidaru, Colecţia de documente de la Arhivele Statului Bacău (1424-1848).
Inventare arhivistice 7, Bucureşti, DGAS, 1976, p. 35, doc. nr. 64; p. 37, fig. 5-facsimil şi rez.
p. 36, doc. nr. 69.
179
„Toate dregătoriile civile şi militare [ale ţării] depind de bunul lui plac, le dă celor
care-i sunt dragi şi le ia celor pe care nu-i suferă. Iar în acordarea lor, domnitorul nu are a ţine
seama de nici o regulă […].
Aceeaşi putere o are domnul nu numai faţă de clericii de rang mai mic, dar şi pe
mitropolit, pe episcopi, pe arhimandriţi, pe egumeni şi pe oricine din tagma bisericească, dacă
au făcut vreo nedreptate, sau ceva care ar putea păgubi poporul, sau au pus la cale ceva
contra domnului sau statului, domnul poate fără nici o oprelişte şi fără consimţământul
patriarhului din Constantinopol să-i scoată din scaunul şi din rangul lor, bisericesc numai, nu
şi preoţesc; ba chiar, dacă situaţia ar cere, să-i pedepsească cu moartea. Este adevărat că
clerul îşi alege conducătorii lui, dar numai atunci când este convocat de domn, de la care se
cere, pe lângă aceasta, confirmarea alegerii, care se face prin aceea că domnitorul
încredinţează cu mâna lui noului ales cârja păstoriei, drept care, smuls prin meşteşugirile
papilor împăraţilor romani, nu s-a mai păstrat de nici un alt principe al creştinilor, afară de
împăratul Rusiei. Acestea sunt drepturile domnilor moldoveni asupra locuitorilor Moldovei şi
arată faptul că preoţii ar fi fost aleşi de domnie sau de boieri, cu siguranţă că

cei din urmă aveau dreptul de a-şi alege slugile. De fapt, documentele
interne îi amintesc explicit pe preoţii de mir. Credem că în Evul Mediu
biserica nu a putut impune stăpânilor alegerea unui slujitor al său pentru un
scaun arhieresc sau pentru un lăcaş de rugăciune din Moldova, putând doar
să facă recomandări în acest sens. Cert este că la 1800, un preot avea nevoie
de acordul stăpânului pentru a sluji în biserica de pe moşia acestuia180. După
cum domnul numea ierarhii bisericii, tot astfel şi marii ctitori aveau dreptul
de a numi un anumit egumen în aşezământul monahal pe care-l întemeiau.
De asemenea, aceştia din urmă aveau atât dreptul, cât şi obligaţia de a-şi
aşeza în propriile fundaţii monahale călugări care urmau învăţătura lui
Hristos. Nu întâmplător, doar ei şi urmaşii lor direcţi îşi puteau închina
aşezămintele, acceptând ca monahii lor să fie sau nu înlocuiţi de călugării
veniţi din mănăstirea-mamă. În această ultimă problemă, este posibil ca disputa
dintre primii domni ai Moldovei şi Patriarhia de Constantinopol – pentru
numirea mitropoliţilor de Suceava – să fi fost determinată de refuzul celor
dintâi de a renunţa la dreptul de patronat pe care-l aduseseră cu dânşii din
Maramureş şi pe care patriarhul ecumenic nu era dispus să-l accepte.
Totodată, domnii Moldovei au exercitat un protectorat şi asupra
bisericilor catolice de la est de Carpaţi. Începutul l-a făcut Laţcu vodă, care
a adoptat ritul bisericii apusene181. Acest domn a întemeiat, înainte de anul
ele au fost nu numai recunoscute de Poarta Otomană, ci şi întărite de diferiţi împăraţi prin mai
multe diplome (s.n.)” (Demetrii Cantemirii, Moldaviae Principis, Descriptio antiqui et hodierni
status Moldaviae (Descrierea Moldovei), ad fidem codicum duorum in Bibliotheca Academiae
Mosquitanae Scientiarum Servatorum, post Alexandrum Papiu-Ilarian iterum edita; traducere după
originalul latin de Gh. Ghuţu, introducere de Maria Holban, comentariu istoric de N. Stoicescu,
studiu cartografic de Vintilă Mihăilescu, indice Ioana Constantinescu, cu o notă asupra ediţiei
de D.M. Pippidi, Bucureşti, Editura Academiei, 1973, p. 127).
180
La 23 august 1800, mitropolitul Iacov al Moldovei arăta că „preotul Ştefan carele
până acum s-au aflat servitor la biserica din satul Mişcotenii, ţinutul Hârlăului, şi nemulţă-
mindu-se acolo, viind înaintea noastră, s-au cerut să-i dăm voie şi blagoslovenie să se mute la
biserica din satul Trufeşti, ţinutul Botoşanilor; unde fiind primit de cătră sătenii poporăni şi de
cătră stăpânul satului, după încredinţarea ce s-au adus de la cucernicia sa, protopopul acelui
ţinut (s.n.), i s-au dat de la noi voie şi blagoslovenie, ca mutându-se la biserica din numitul sat
Trufeşti, să aibă a sluji la toate câte se cuvin preoţiei, însă numai în biserica din numitul sat
Trufeşti. Iar mutându-se la alt popor fără ştirea şi blagoslovenia noastră, să fie oprit de toată
slujirea. Deci şi voi, poporeni de la numitul sat, pe numitul preot Ştefan să-l aveţi la cinste şi la
dragoste, dându-i ascultare şi supunere ca unui duhovnicesc părinte al vostru. Şi fiindcă preotul
se află slujitor sufletelor voastre dziua şi noaptea, să aveţi a-i da cuviinciosul ajutor de tot
căsaşul câte două dzile de clacă pe tot anul, în toată vremea cât se va afla slujitor la biserica din
acel sat” (Constantin Erbiceanu, Istoria Mitropoliei Moldaviei şi Sucevei şi a catedralei mitro-
politane din Iaşi urmată de o serie de documente, de facsimile şi de portrete privitoare la Istoria
Naţională şi Bisericească a Românilor, Bucureşti, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1888, p. 335).
181
Călători străini despre ţările române, vol. I, volum îngrijit de Maria Holban,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968, p. 39; în continuare: Călători străini.
1371182, prima episcopie catolică din Moldova183, cu sediul în biserica

Sfintei Fecioare din Siret184.
Unul dintre cei mai însemnaţi patroni ai Bisericii Catolice a fost
întemeietorul mitropoliei Moldovei şi a vieţii monahale de la Răsărit de
Carpaţi, Petru I Muşatinul. Acest protectorat se explică şi prin faptul că
mama sa, doamna Margareta, avea aceeaşi religie ca şi răposatul ei tată185.
Astfel, cândva după 1377, domnul îşi ajută mama, doamna Margareta, să
ridice mănăstirea dominicană cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul186. Mai
târziu, domnul Moldovei îşi înzestra aşezământul monahal cu venitul vămii
din Siret (1 mai 1384)187 şi aducea pentru noua mănăstire o odajdie cu
însuşiri miraculoase: se pretindea că pe acest obiect era sângele Mântuito-
rului188. Semnificativ pentru moştenirea dreptului de patronat prin filieră
maghiară o reprezintă motivaţia domnului din actul emis la 1 mai 1384, căci
se arată că Petru I a făcut această danie „după pilda sfinţilor regi şi principi,
care prin binefacerile şi daniile lor au crescut şi au sporit în multe chipuri
închinarea şi slujba către Dumnezeu, ca David şi ca alţi regi şi principi
care au fost asemenea cu el, atât în vechiul testament cât şi în cel nou (s.n.)”189.
Prin faptele sale, domnul încerca să asigure bunăstarea lăcaşului de veci pe
care şi-l alesese mama sa190, dar şi să-i sporească prestigiul spiritual pentru a
182
Carol Auner, Episcopia de Siret (1371-1388), în „Revista Catolică”, an II, (1913),
nr. 2, p. 226-245; P.P. Panaitescu, Legături culturale româno-polone, în vol. Polonia,
Bucureşti, Asociaţia universitară a prietenilor Poloniei, 1928, p. 9 (în continuare: Panaitescu,
Legături româno-polone); Corina Nicolescu, Arta în epoca lui Ştefan cel Mare. Antecedentele
şi etapele de dezvoltare ale artei moldoveneşti din epoca lui Ştefan cel Mare, în vol. Cultura
moldovenească în timpul lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, Editura Academiei, 1964, p. 286;
Simeon Relli, Oraşul Siret în vremuri de demult, Cernăuţi, 1927, p. 46-48 şi 56-61; Gheorghe
Moisescu, Catolicismul în Moldova, Bucureşti, 1942, p. 10-38; Ştefan Pascu, Contribuţii docu-
mentare la istoria românilor în secolul al XIII-lea şi al XIV-lea, Cluj-Sibiu, 1944, p. 33-34.
183
N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. I-II, Socotelile
Bistriţei (Ardeal). Acte relative la istoria cultului catolic în Principate, adunate şi tipărite cu o
prefaţă despre propaganda catolică până la 1500, Bucureşti, 1901, p. XXVI (în continuare:
N. Iorga, St. şi doc., vol. I-II); N. Grigoraş, I. Caproşu, Biserici şi mănăstiri vechi din Moldova
până la mijlocul secolului al XV-lea, ediţia a II-a, revăzută, Bucureşti, Editura Meridiane,
1971, p. 21 şi 60.
184
N. Iorga, St. şi doc., vol. I-II, p. XXVI-XXVII; Panaitescu, Legături româno-polone, p. 9.
După alţi istorici, biserica Sfintei Fecioare era biserică parohială, fiind amintită cu acest statut în
anul 1391 (Gheorghe Moisescu, op. cit., p. 109 şi urm.; N. Grigoraş, I. Caproşu, op. cit., p. 60).
185
Ioan, arhiepiscop de Sultanieh, arăta, înainte de anul 1404, că doamna Margareta,
fiica lui Laţcu vodă, fusese convertită de un predicator (dominican) ce era vicar general al
catolicilor din Moldova (Călători străini, p. 39).
186
N. Iorga, St. şi doc., vol. I-II, p. XXVIII; N. Grigoraş, I. Caproşu, op. cit., p. 60-61;
Gheorghe Moisescu, op. cit., p. 109-110.
187
DRH, A., vol. I, p. 1-2, nr. 1.
188
N. Iorga, St. şi doc., vol. I-II, p. XXIX.
189
DRH, A., vol. I, p. 1-2, nr. 1.
190
Ibidem; Călători străini, p. 39.
nu fi în umbra bisericii episcopale a Sfintei Fecioare din acelaşi oraş.

Deocamdată nu putem preciza cât timp a beneficiat acest aşezământ
monahal de venitul vămii din Siret. Totuşi, în anul 1421, el nu mai era în
beneficiul călugărilor de la Biserica Sfântul Ioan Botezătorul, căci
Alexandru cel Bun îl ceda fostei sale soţii, doamnei Ringala, sora marelui
cneaz al Lituaniei, Vitold191. Nu credem însă că Petru I şi fratele său,
Roman I, ar fi stricat această milă către lăcaşul unde mama lor îşi dormea
somnul de veci192.
Continuatorul acestui patronat a fost Alexandru cel Bun, căci în anul
1410 el dăruia mănăstirii franciscane de pe apa Negelului, din sus de târgul
Bacău, cu hramul Înălţarea Fecioarei193, satul Trebeşul de Jos (Baraţii)194.
Protectoratul domnului Moldovei asupra ritului roman se manifestă şi prin
ridicarea la Baia a unei noi biserici cu hramul Sfintei Fecioare (1410), lăcaş
unde va fi înmormântată soţia sa, doamna Margareta195. Tot la Baia, în anul
1413196, Alexandru vodă a întemeiat o nouă episcopie pentru târgoveţii de
rit roman de aici197. Această biserică episcopală era închinată Sfinţilor Petru
şi Pavel şi Sfintei Ecaterina198. Apoi, între anii 1417 şi 1420, Alexandru I
măreşte o veche biserică catolică din Baia, ce avea hramul Sfânta Treime şi
era situată în apropierea Cetăţuii, transformând-o în catedrală199.
191
DRH, A., vol. I, p. 69-70, nr. 48.
192
Vestigiile acestui monument s-au păstrat până în anul 1867, iar biserica, total
transformată, se înalţă încă în mijlocul oraşului (Corina Nicolescu, op. cit., p. 286).
193
N. Grigoraş, I. Caproşu, op. cit., p. 62.
194
DJAN-Iaşi, Colecţia Documente, Pachet MLXXVIII, doc. neinventariate (doc. reor-
donat de noi sub data 1806 iun. 16).
195
Ştefan S. Gorovei, Muşatinii, Chişinău, Columna, 1991, p. 37; N. Iorga, St. şi doc.,
vol. I-II, p. XXXI. Doamna Margareta a lui Alexandru cel Bun a fost înmormântată, după
tradiţie, sub baptisteriul acestei biserici, într-un sicriu de argint (N. Grigoraş, I. Caproşu, op. cit.,
p. 58). Bandini a citit inscripţia de pe piatra tombală a acestei doamne: „Anno 1410. Hoc
templum in honoram B(eatae) M(ariae) V(irginis) dedicatum ab illustrissimo Principe
Alexandre Voy(vo)da aedificatum est, una cum monastirio moldavicen, cujus piae memoria
conjux Margareta sub fonte batismatis sepulta est. Requiscat in vitae aeternae resurectionem. Amen”
(V.A. Urechia, Codex Bandinus, în AARMSI, t. XVI [1893-1894], p. 243-245; apud N. Grigoraş,
I. Caproşu, op. cit., p. 59).
196
Corina Nicolescu, op. cit., p. 286. Panaitescu susţinea că această Episcopie a fost
înfiinţată în anul 1415, la cererea expresă a regelui Poloniei, ceea ce dovedeşte ţelul politic al
Serenisimei Republici (Panaitescu, Legături româno-polone, p. 9).
197
În petiţia din anul 1420 a primului prelat catolic de Baia, Ioan de Ryza, către papă, noua
dioceză este numită „nova plantatio”. Iar în anul 1438 se menţionează că episcopia catolică din Baia
a fost întemeiată de răposatul Alexandru voievod şi că a avut în frunte doar doi diocezani (N. Iorga,
St. şi doc., vol. I-II, p. XXXV).
198
Ibidem, vol. I-II, p. XXXII. Alţi istorici consideră că sediul Episcopiei catolice din Baia a
fost catedrala cu hramul Sfintei Fecioare, ale cărui ruine se mai văd şi astăzi (N. Grigoraş,
I. Caproşu, op. cit., p. 58-60). În schimb, Corina Nicolescu atribuie ruinele din Baia bisericii
catolice cu hramul Sfânta Treime (Corina Nicolescu, op. cit., p. 286).
199
Corina Nicolescu, op. cit., p. 286.
Totuşi, nu trebuie să omitem faptul că acest protectorat a stat şi sub

semnul relaţiilor politice dintre Moldova, pe de o parte, şi Papalitate sau
regatul Poloniei, pe de altă parte.
Sub Ştefan cel Mare s-a continuat politica de protectorat a vechilor
domni asupra ritului latin200. Astfel, opera ctitoricească a marelui domn nu
s-a limitat doar la lăcaşuri ortodoxe, căci un document de la începutul
secolului XIX atestă că vechea biserică catolică din Cotnari a fost ridicată
de dânsul201.
Semnificativ pentru patronatul domnilor asupra bisericii catolice este
faptul că, până în secolul XVII, Episcopia a dobândit numeroase bunuri,
precum şi imunitatea satului Trebeş. Dar acestea au fost luate de către
domnii Moldovei pentru că „mulţi episcopi ai catolicilor […] au înşelat cu o
uimitoare iscusinţă pe neprevăzătorii principi ai Moldovei, [fiindcă] ei
sfârtecau turma încredinţată lor şi o împrăştiau nu după obiceiul păstorilor,
ci mai degrabă după cel al lupilor, şi jefuiau bisericile lor ca nişte tâlhari şi
se întorceau pe furiş cu pradă nelegiuită în ţările şi în ţinuturile lor”202.
Trecerea venitului vămii din Siret şi a bunurilor Episcopiei de Bacău
pe seama domniei dovedeşte faptul că puterea centrală se putea folosi şi de
averea mănăstirilor catolice ca de un bun patrimonial, în temeiul dreptului
de patronat.
Şi în secolele XVII-XVIII, Episcopia de Bacău a fost sprijinită de
domnii Moldovei203.
Dat fiind faptul că, între veacul XIV şi sfârşitul secolului XVIII, cei
mai mulţi dintre episcopii catolici din Moldova nu şedeau în eparhia lor, ci
rezidau în Polonia204, administrarea eparhiei se făcea prin intermediul unui
Părinte Prefect cu rangul de Vicar General al Misiunii Catolice din
Moldova205, numit de către Sfânta Congregaţie206. Acesta administra averea
200
Deşi nu avem documente în acest sens, ni se pare firesc ca Petru al II-lea (1448) şi
Bogdan al II-lea (1449-1451) să fi acordat o atenţie specială catolicilor, în condiţiile în care au
obţinut tronul cu ajutorul lui Iancu de Hunedoara.
201
DJAN-Iaşi, Colecţia Documente, Pachet MLXXVIII, doc. neinventariate (v. doc.
reordonat de noi sub data 1833 dec. 13). La 13 decembrie 1833, această biserică se afla în ruină din
cauza alunecărilor de teren provocate de „nişte pâraie foarte adânci”, pâraie ce fuseseră făcute de
ploi şi de vărsările de apă. Fiindcă nu numai că nici un preot nu mai putea face liturghie în vechiul
lăcaş, dar şi „morţi de oameni se poate întâmpla” din pricina surpării cu totul a bisericii şi a
căderilor de pietre, catolicul Anton Andrieş din satul Iosupeni dăruia parohiei din Cotnari un loc
„alăturea cu bisericuţa veche”, pe care se făcea o nouă bisericuţă şi ţintirim (Ibidem).
202
Bandini, Codex, p 58.
203
DJAN-Iaşi, Colecţia Documente, Pachet MLXXVIII, doc. fără nr. de inv. (ordonate
sub data 1662 ianuarie 5; 1669 iunie 6; 1725 decembrie 21; 1727 mai 5; 1736 ianuarie 12;
1732 iunie 30 etc.).
204
Ibidem, doc. neinventariate, passim.
205
Ibidem, doc. reordonat sub data 1784 nov. 12.
206
Ibidem.
Episcopiei207, fiind împuternicit de către domnul ţării208 şi de către

episcopul de Bacău209 să cerceteze şi să judece pe toţi catolicii din Moldova.
Apoi, trimitea superiorului său rapoarte periodice despre status animarum
diocesis210.
În acelaşi timp, în Moldova este atestat şi patronatul bisericii ortodoxe
asupra comunităţilor catolice. Astfel, mănăstirea Bistriţa a fost singurul
lăcaş monahal ortodox care primea dreptul de a lua „darea episcopească” de
la ungurii din satul Lucăceşti211. De asemenea, celelalte mănăstiri ortodoxe
au primit în danie şi sate catolice.
În ceea ce priveşte originea dreptului de patronat din Ţara Moldovei,
considerăm că acesta a ajuns la noi prin preluarea de către primii domni a
unor elemente ale organizării ecleziastice de rit apusean existente în
Ungaria. Astfel, până în veacul XIV, regii apostolici au reuşit să impună jus
patronatus în Transilvania şi Maramureş. În condiţiile în care întemeierea
Moldovei a stat sub semnul politicii ofensive a regalităţii de la Buda212,
dreptul de patronat existent în cuprinsul regatului maghiar a trecut Carpaţii
o dată cu voievozii maramureşeni. Suportul politic al acestui import a fost
intens susţinut de aportul demografic, comercial, cultural şi religios al
Transilvaniei în spaţiul dintre Carpaţi şi Nistru.
Rolul descălecătorilor în organizarea ecleziastică a Moldovei este
incontestabil, fiind dovedit de faptul că organizarea bisericească a
Maramureşului a fost una feudală, opusă „bisericii de stat” patronate de
domnie şi depinzând de un centru episcopal propriu213. Iar „mănăstirile
maramureşene din veacul XIV oglindesc fidel un anumit stadiu al vieţii
bisericeşti a românilor, stadiul premergător întemeierii marilor mănăstiri
legate de domnie şi că aceste forme trebuie să fi avut un caracter de
207
Amintim aici procesele purtate de prefecţi pentru diferite moşii împresurate de către
megieşi sau atunci când „popii ungureşti” erau acuzaţi, la rândul lor, că împresoară ocine
străine (Ibidem, doc. ordonat sub data 1778 dec. 22).
208
Ibidem, doc. reordonat sub data 1777 ian. <f.z.> şi doc. reordonat sub data 1785 ian. 7.
209
Ibidem, doc. reordonat sub data 1784 nov. 12.
210
Ibidem, doc. reordonat sub data 1782 apr. 4 şi doc. reordonat sub data 1785 nov. 12.
211
În schimb, Bistriţa a fost singurul lăcaş monahal ortodox care a primit dreptul de a lua
„darea episcopească” de la ungurii din satul Lucăceşti, la 20 mai 1459: „iar nici un episcop sau
slugă a lor şi nici una din slugile noastre să nu îndrăznească să ia de la ei darea episcopească, nici un
groş” (DRH, A., vol. II, p. 120, nr. 84).
212
Astfel, în actul din 1 mai 1384, prin care se dăruia bisericii călugărilor predicatori
din Siret venitul vămii din acel târg, Petru I arăta că a făcut această danie „după pilda sfinţilor
regi şi principi, care prin binefacerile şi daniile lor au crescut şi au sporit în multe chipuri
închinarea şi slujba către Dumnezeu, ca David şi ca alţi regi şi principi care au fost asemenea
cu el, atât în vechiul testament cât şi în cel nou (s.n.)” (Ibidem, vol. I, p. 1-2, nr. 1).
213
P.P. Panaitescu, Începuturile scrisului, p. 84; apud Radu Popa, Ţara Maramureşului
în veacul al XIV-lea, ediţia a II-a îngrijită de Adrian Ioniţă, Bucureşti, Editura Enciclopedică,
1997, p. 204 (în continuare: Popa, Ţara Maramureşului).
generalitate în toate provinciile istorice româneşti înainte de cristalizarea

statelor feudale”214.
În secolul XIV, bisericile şi mănăstirile maramureşene erau patronate
şi aparţineau ca bunuri familiilor feudale215, iar preoţii atestaţi în Maramureş
în veacurile XIV-XV erau membri ai unor familii cneziale216. Abia sub
Drăgoşeşti, la sfârşitul veacului XIV, se manifestă o evidentă tendinţă a
organizării a unei biserici de stat217. Din cele trei mănăstiri existente în
Maramureş în veacul XIV, două au rămas lăcaşuri modeste, cu câţiva
călugări, întemeiate în locuri retrase şi patronate de familiile nobiliare din
împrejurimi218. Asemănarea cu situaţia mănăstirilor moldoveneşti din
veacurile XIV-XVI este evidentă. În acest sens, nu poate fi trecută cu
vederea părerea lui P.P. Panaitescu, care susţinea că istoria bisericii române
a trecut prin trei faze: faza comunităţilor săteşti şi populare, faza feudală şi,
în sfârşit, aceea a religiei de stat, patronată de un episcopat în strânsă
legătură cu domnia219. Autorul remarca faptul că după întemeierea celor trei
state medievale româneşti, „în vremea când stăpânirea centrală căuta să
câştige supremaţia asupra bisericii cu ajutorul episcopatului, existau încă
numeroase biserici în satele boiereşti şi cneziale, care erau proprietatea
particulară a stăpânilor feudali […], care aveau dreptul să uzeze de veni-
turile bisericilor lor”220. Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare în Moldova
sau cnezii Balc şi Drag în Maramureş au încercat să supună stăpânirea
spirituală a bisericilor boiereşti de sat bisericii episcopale care se cristaliza
în jurul scaunului domnesc221.
Trebuie să ţinem cont şi de alte aspecte, cum ar fi acela că numeroase
biserici din Transilvania au avut în pictura murală regii canonizaţi ai
Ungariei222. Hramul bisericii ortodoxe din Cuhea era Sf. Ştefan. Astfel de
situaţii au fost explicate prin absenţa, din Maramureşul secolului XIV, „a
unei autorităţi ecleziastice care să supravegheze respectarea strictă a
canoanelor bisericii răsăritene223. Acest lucru ne face să credem că începutul
patronatului laic (de tradiţie catolică) asupra bisericii ortodoxe din Moldova
se explică nu numai prin tradiţia ecleziastică din Maramureş, dar şi prin
lipsa de autoritate a Patriarhiei Constantinopolitane în spaţiul est-carpatic,
214
Popa, Ţara Maramureşului, p. 206.
215
Ibidem, p. 204.
216
Ibidem, p. 204-205.
217
Ibidem, p. 204.
218
Ibidem, p. 205-206.
219
P.P. Panaitescu, Introducere la Istoria Culturii Româneşti, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,
1969, p. 327.
220
Ibidem.
221
Ibidem.
222
Popa, Ţara Maramureşului, p. 207.
223
Ibidem.
datorată conflictului pentru controlul bisericii Moldovene şi a ocupării

Haliciului de Polonia.
Dintre mănăstirile maramureşene din secolul XVI, doar lăcaşul de la
Peri a dăinuit câteva veacuri şi a devenit o mănăstire în sensul clasic al
cuvântului (cu satul ei de ţărani aserviţi), mai ales ca urmare a patronatului
Drăgoşeştilor224. Ca semn al acestui patronat, prin actul de transformare al
Perilor în stavropighie (1391), Patriarhia de Constantinopol recunoştea
dreptul Drăgoşeştilor de a alege, împreună cu monahii acestui lăcaş,
egumenii mănăstirii225. Totuşi, acest obicei este cu mult mai vechi, el
oglindind exercitarea atribuţiilor bisericeşti de către puterea laică, în lipsa
unei autorităţi de tip episcopal226.
Nu este întâmplător nici faptul că, în a doua jumătate a secolului XIV,
biserica ortodoxă din Moldova şi cea din Maramureş s-au aflat sub
ascultarea ecleziastică a Haliciului227. În anul 1391, Patriarhia Ecumenică a
acordat Drăgoşeştilor maramureşeni dreptul de patronat asupra bisericii
haliciene, în caz de vacanţă aceştia având dreptul de a desemna un succesor
al episcopului până la numirea unui nou arhiereu228. Acest lucru a fost
interpretat ca o continuare a unor legături mai vechi între biserica Haliciului
şi Maramureş, dar şi ca o expresie a planurilor politice ale Drăgoşeştilor,
aflate într-o strânsă legătură cu crearea stavropighiei patriarhale de Peri229.
În acelaşi timp, această decizie dovedeşte că Patriarhia de Constantinopol a
fost nevoită să caute în regiune o nouă autoritate laică, de religie ortodoxă,
capabilă să protejeze Episcopia haliciană, în condiţiile anexării Haliciului de
către regatul catolic al Poloniei (1387)230.
Cu toate acestea, actele Patriarhiei ecumenice din anul 1391, prin care
se instituia jus patronatus-ul Drăgoşeştilor asupra Episcopiei de Halici şi
asupra mănăstirii Peri, dovedesc că, în anumite cazuri, clerul superior
ortodox accepta obiceiul patronatului apusean pentru acele teritoriile unde
catolicii exercitau o puternică influenţă.
Din evoluţia moşiilor mănăstireşti din Moldova medievală se constată
că distincţia între fundaţiile din spaţiul extracarpatic şi cel transilvănean231
nu mai poate fi considerată o axiomă pentru teritoriul dintre Carpaţi şi
Nistru. Drepturile şi atribuţiile întemeietorilor de lăcaşuri de rugăciune din
Moldova au fost reglementate atât prin dreptul de ctitorire bizantin, cât şi
224
Ibidem, p. 206.
225
Ibidem, p. 208.
226
Ibidem.
227
Ibidem, p. 204.
228
Ibidem.
229
Ibidem.
230
Ibidem.
231
prin jus patronatus din Europa Catolică, întâlnit în Transilvania şi

Maramureş. De fapt, dreptul de ctitorire a apărut din preocuparea Bisericii
de a controla ridicarea, înnoirea şi înzestrarea edificiilor de cult prin impu-
nerea propriilor norme juridice. Totuşi, aceste norme au avut putere doar la
nivel ideatic. Căci în toate statele ortodoxe ele au fost adaptate realităţilor
locale, fiind respectate uneori doar în spiritul şi nu în litera lor (asemeni
canoanelor monahale ale Sfântului Vasile cel Mare), deşi credincioşii se
raportau direct la ele. În schimb, dreptul de patronat din spaţiul est-carpatic
s-a transformat treptat în normă de drept, alcătuind o fărâmă din obiceiul
pământului. Izvoarele atestă faptul că urmele patronatului s-au menţinut în
obiceiurile Ţării Moldovei până la sfârşitul veacului XVIII. Deşi creşterea
dependenţei faţă de Poartă a dus la sporirea afluxului de călugări greci spre
Moldova, aceştia n-au reuşit să uniformizeze tradiţiile locale cu cele
existente în cadrul Ortodoxiei din Levant. Totuşi, această creştere, mai ales
după instaurarea regimului fanariot, a contribuit la întărirea autorităţii
canonice a Patriarhiei ecumenice în Moldova, mitropolitul dobândind o
parte din atribuţiile de natură patronală ce fuseseră exercitate până atunci de
către domnie.
Prin urmare, calitatea de ctitor presupunea, în spaţiul românesc, un
ansamblu de relaţii sociale complexe, influenţate de dreptul bizantin şi de
dreptul de patronat din Transilvania medievală. Definirea actului ctitoricesc
din Moldova doar prin dreptul de ctitorire bizantin oferă o imagine incom-
pletă a practicilor patrimoniale din societatea medievală.
DISPUTE POLITICE
LEGATE DE PARTICIPAREA ROMÂNEASCĂ
LA EXPOZIŢIA UNIVERSALĂ DE LA PARIS (1900)
Liviu Brătescu
Preocupată să modifice statutul juridic internaţional al României, elita

politică românească depunea, odată cu aducerea lui Carol I (1866), un efort
constant pentru formarea unei imagini externe avantajoase pentru ţara
noastră. Modalităţile avute în vedere pentru realizarea obiectivului amintit
au fost diverse, ele mergând de la stabilirea unor contacte cu personalităţi
ale vieţii publice occidentale, până la participarea la unele evenimente
internaţionale de tipul expoziţiilor universale. După ce, în 1867, statului
român i se oferise, pentru prima dată, posibilitatea să participe cu un
pavilion propriu la o astfel de expoziţie – graţie intervenţiei împăratului
Napoleon şi relaţiei speciale pe care acesta o avea cu şeful statului român1 –,
în 1898, România ajungea ea însăşi gazda unor expoziţii internaţionale, în
domeniul artelor2.
Dincolo de contestaţiile politice existente la sfârşitul secolului XIX,
decizia de a participa la expoziţia internaţională pariziană, din 19003, avea
să contribuie la o sporită agitaţie în viaţa politică românească. Având expe-
rienţa mediului în care se formase, prinţul Carol de Hohenzollern conştien-
tiza importanţa unor astfel de manifestări iniţiind, împreună cu soţia sa,
diferite acţiuni de sprijin. În tot acest timp, oamenii politici români păreau
1
Într-un context internaţional ostil guvernului român, existau totuşi manifestări de
bunăvoinţă faţă de România. Una dintre ele ar fi chiar acordarea acceptului pentru participarea
noastră la expoziţia universală de la Paris, din 1867, cu un pavilion separat de acela al
Imperiului otoman (vezi Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi, vol. I (Carol I),
Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001, p. 55).
2
Relatări asupra expoziţiei internaţionale de la 1898 a oferit ziarul „Adevărul”. Într-unul din
numerele sale a publicat o serioasă pledoarie pentru organizarea în România a unor expoziţii
internaţionale pe diverse domenii de activitate (vezi „Adevărul” din 2 martie 1898, p. 1).
3
Dimitrie C. Ollănescu, Raport general asupra participării României la Expoziţia
Universală din Paris, Bucureşti, Editura I.V. Socecu, 1901, p. 23.
46 LIVIU BRĂTESCU
angajaţi într-o competiţie perpetuă, riscând, din motive financiare şi din

cauza incapacităţii organizatorice, să rateze oportunitatea afirmării noastre
în plan extern. Modalităţile în care avea să fie reprezentat statul român în
afară şi mai ales desemnarea persoanelor care urmau să conceapă acele
strategii de imagine deveneau un nou subiect de dispută. Dincolo de contro-
versele pe temele amintite, clasa politică era de acord în privinţa importanţei
pe care participarea la expoziţie o avea pentru imaginea noastră în Europa.
Expoziţia universală de la Paris din 1900 nu era pentru statul român
un eveniment accidental, căci urma unor participări anterioare, similare.
Încă din 1851, românii au luat parte la cea organizată la Londra („Great
Exhibition”), aflată sub directa supraveghere a prinţului consort Albert.
Principatele Române au fost atunci prezente pentru prima dată la un
asemenea eveniment4, dar sub pavilion turcesc. Din acel an, România nu va
mai rata nici o participare la reuniuni internaţionale de această factură.
Venită în contextul deschiderii pe care Franţa o arăta faţă de Principatele
Române în anii 60 ai secolului XIX, invitaţia primită de guvernul de la
Bucureşti, în 1864, era tratată cu toată atenţia. Dovada preocupării pentru o
prezenţă „corespunzătoare” la evenimentul amintit avea să fie numirea
rapidă a unui comitet de organizare, alcătuit din scriitorul Alexandru
Odobescu – comisar general; locotenent-colonelul Alecsandri (fratele
poetului), principele George M. Suţu şi George Steriadi. Pe fondul tulbu-
rărilor interne din anii 1864-1867, nu putem trece cu vederea peste numărul
restrâns de exponate pe care România – cu pavilion separat faţă de acela al
Imperiului Otoman – le aducea la Paris5, chiar dacă ele se găseau în opt din
cele zece grupe în care era împărţită expoziţia. Fără a avea mărturii asupra
modului în care fusese percepută prima prezenţă internaţională a României,
lipsa din pavilionul unei ţări agrare a unor produse din agricultură şi
horticultură era o reală surpriză pentru organizatori şi vizitatori. O atenţie
deosebită avea să fie acordată însă modului în care era realizat pavilionul în
sine. Ridicarea construcţiei destinate prezentării exponatelor fusese
încredinţată arhitectului francez Ambroise Baudry şi avea drept model
Biserica Episcopală de la Curtea de Argeş. Încercarea de a comunica în
4
Ilie Corfus, Moldova la expoziţia de la Londra din 1851, misiunea lui Mihail
Kogălniceanu, extras din „Arhiva Românească”, X, 1946, p. 6-7; Laurenţiu Vlad, Imagini ale
identităţii naţionale, România la expoziţiile universale şi internaţionale de la Paris, 1867-1937,
Iaşi, Institutul European, 2007, Iaşi, p. 39.
5
În ciuda numărului redus de obiecte aduse la Paris, România obţinea trei medalii de
aur, nouă de argint, 35 de bronz şi 38 de menţiuni (vezi Notice sur la Roumanie, princi-
palement au point de vue de son économie rurale, industrielle et commerciale suivie du
catalogue spécial des produits exposés dans la section Roumanie a l’exposition universelle de
Paris en 1867 et d’une notice sur l’histoire du travail en ce pays, Paris, Libraire A. Franck,
1868, p. 347-352; Laurenţiu Vlad, op. cit., p. 79).
PARTICIPAREA ROMÂNEASCĂ LA EXPOZIŢIA DE LA PARIS 47
exterior o anumită imagine despre spiritualitatea şi identitatea românească

era ilustrată prin chiar această opţiune6. Fără a stârni un mare entuziasm în
ţară7, participarea României la această repertoriere a realizărilor tehnice din
diferite ţări avea pentru statul român mai mult o semnificaţie politică.
Pentru un guvern precum cel liberal-radical, care căuta diferite forme de
exprimare a individualităţii statului român, posibilitatea de a afişa numele
„România” în cadrul expoziţiei universale8 era o şansă ce nu trebuia ratată.
Cu adevărat importantă, din punctul de vedere al majorităţii românilor, era
posibilitatea pe care le-o oferea expoziţia de a prezenta felurite produse şi
chiar de a le vinde9.
Fără a putea spune dacă participarea la expoziţii, precum cea de la
Paris (1867) sau Viena (1873), ne aducea un câştig concret în planul
imaginii sau ne ajuta să obţinem unele debuşee pentru produsele noastre, ea
reuşea totuşi să trezească interesul opiniei publice din ţară faţă de astfel de
acţiuni. La fel cum evenimentele din 1867 şi 1873 aveau şi o evidentă
încărcătură politică, a doua expoziţie universală organizată de Franţa în
1889 declanşa în mod previzibil anumite întrebări legate de oportunitatea
participării: organizatorii o asociaseră, de la bun început, cu celebrarea
centenarului Revoluţiei. Acesta era şi motivul datorită căruia guvernele
statelor monarhice, în marea lor majoritate, nu luau parte la respectiva
manifestare. Dar pentru o ţară precum România, unde clasa politică avea o
sensibilitate aparte faţă de Franţa10 graţie sprijinului politic primit în
anumite momente, prilejul oferit de noua expoziţie nu putea fi ratat. Com-
plicatele jocuri politice interne11 şi internaţionale determinau însă autori-
tăţile de la Bucureşti să nu participe în mod oficial12. În ciuda acestei
decizii, conştientizându-se totuşi influenţa benefică pe care un eveniment de
o asemenea amploare o putea avea asupra imaginii României, guvernul
Theodor Rosetti crea cadrul necesar pentru formarea unui comitet naţional,
condus, de această dată, de prinţul George Bibescu. El avea drept sarcină
6
Victor Slăvescu, Alexandru Odobescu la Expoziţia de la Paris din 1867, în „Revista
Fundaţiilor Regale”, nr. 5 din 1942, p. 404-405.
7
Mulţi dintre prefecţi comunicau oficialităţilor de la Bucureşti faptul că în judeţele pe
care le conduceau nu existau produse demne a fi prezentate la o manifestare precum aceea de la
Paris, din 1867 (vezi Laurenţiu Vlad, op. cit., p. 47).
8
Alexandru Odobescu, Opere, vol. VIII, introducere de Al. Dima, Bucureşti, Editura
Academiei, 1979, p. 157-159.
9
Laurenţiu Vlad, op. cit., p. 48.
10
Un rol important în aprobarea celor 200.000 franci francezi care permiteau o
participare decentă a României, l-a avut deputatul conservator Ion Lahovary, care vorbea
despre „recunoştinţa şi simpatia poporului român pentru naţiunea franceză” (vezi „Dezbaterile
Adunării Deputaţilor” din 18 decembrie 1888, p. 421).
11
12
Ibidem, p. 91.
48 LIVIU BRĂTESCU
principală organizarea participării României la expoziţia amintită. Cum

problema financiară nu era deloc una uşor de rezolvat, executivul român
punea la dispoziţie un fond de 200.000 lei şi dreptul de a se institui o loterie
cu un capital de 300.000 lei13. Mergând pe aceeaşi linie, a transmiterii unei
anumite imagini asupra României, prin chiar modul în care erau proiectate
pavilioanele româneşti, autorităţile de la Bucureşti luau în calcul planurile
arhitectului Ion Mincu. Construite în stilul rustic românesc, pavilionul
pentru degustarea vinului şi cel care sugera un restaurant, în genul unei
cabane de munte – cu streaşină, prispă şi grinzi de lemn –, atrăgeau prin ele
însele atenţia vizitatorilor14. Dincolo de forma de prezentare a exponatelor
româneşti, nu lipsit de importanţă – ţinând cont de gradul de dezvoltare al
economiei româneşti – era faptul că dintre cei 736 de expozanţi au obţinut
distincţii 271 şi anume: 2 mari premii, 24 medalii de aur, 63 de argint, 73 de
bronz şi 107 menţiuni15.
Adăugând la expoziţiile amintite până acum şi pe cele de la Anvers şi
Bruxelles16, putem vedea că liderii politici de la Bucureşti acordau acestor
participări o atenţie tot mai mare, ele putând contribui în mod direct la
formarea unei percepţii pozitive asupra spaţiului românesc.
Dincolo de încărcătura politică evidentă, se poate vorbi, judecând
după numărul mare al expozanţilor români, şi de faptul că, treptat, apărea şi
la Bucureşti un cadru stimulativ. Vizitele repetate ale unor capete
încoronate la curtea Regelui Carol I17, spectacolele susţinute de Ignacy
Paderewski18 sau George Enescu19, implicarea personală a Reginei Elisabeta
în participarea la Expoziţia Universală de la Paris20 sau expoziţia
internaţională de artă organizată de „Societatea Ileana” la Bucureşti21 contri-
13
Gheorghe Bibescu, Expositiunea universală din Paris, 1889. Raport despre lucrările
comitetului naţional român de la 20 iulie 1888 la 20 martie 1890, Bucureşti, Tipografia Curţii
Regale „F. Göbl şi fiii”, 1890, 47-50.
14
15
Ibidem, p. 120-121.
16
Laurenţiu Vlad, Pe urmele „Belgiei Orientale”. România la expoziţiile universale
sau internaţionale de la Anvers, Bruxelles, Liege şi Gand (1894-1935), Bucureşti, Editura
Nemira, 2004.
17
Sosirea lui Franz Iosef, pe 16 septembrie 1896, a prilejuit o sărbătoare plină de fast,
cuprinzând şi o trecere în revistă a forţelor armate. Vizita împăratului Austriei a fost urmată de
aceea a Regelui Gustav al Suediei, apoi a Reginei Ţărilor de Jos, Emma de Waldeck-Pyermont
(vezi Gabriel Badea Păun, Carmen Sylva. Uimitoarea Regină Elisabeta a României, Bucureşti,
Editura Humanitas, 2007, p. 211-212).
18
În 1897 este prezent la curtea Regelui României şi susţine aici mai multe concerte
(Ibidem, p. 215).
19
În 1898, Elena Bibescu îl prezintă Reginei Elisabeta pe George Enescu (Ibidem, p. 216).
20
Suverana României avea să trimită o cusătură personală la Paris, pentru a lua parte la
Expoziţia internaţională din 1900, care a fost răsplătită cu o medalie de aur (Ibidem, p. 225).
21
Comentariile apărute în presă, când această expoziţie avea loc la Bucureşti, erau în
general pozitive, subliniindu-se mai ales numărul mare de vizitatori (1.500 de persoane) şi
buiau fiecare la menţinerea unui interes deosebit pentru evenimentul

parizian din 1900.
La nivel politic, în preajma acestui an au fost câteva intervenţii parla-
mentare pe tema depozitării şi conservării patrimoniului naţional, cum ar fi
aceea a lui V. A. Urechia (din decembrie 1897), privind necesitatea
construirii unui palat al Arhivelor Statului, al unei Biblioteci Naţionale şi a
realizării unei noi clădiri pentru muzeul naţional22.
Privind cu atenţie viaţa politică din acei ani, putem observa că
tensiunea era una atât de puternică încât nu a lipsit prea mult ca participarea
statului român să aibă de suferit. Viaţa politică românească începea, odată
cu 1895, să cunoască noi frământări, generate nu doar de obişnuitele dispute
putere-opoziţie, ci şi de tulburări în interiorul formaţiunilor politice
importante. Ele aveau să afecteze şi coerenţa politicilor guvernamentale.
Preluând conducerea executivului român, la 4 octombrie 1895 (după
şapte ani de guvernare conservatoare), D.A. Sturdza23 făcea faţă cu multă
greutate numeroaselor presiuni politice. Instaurat ca urmare a contestaţiilor
publice iscate odată cu promovarea legii minelor de către conservatorii din
jurul lui P.P. Carp24, guvernul liberal era nevoit, după doar doi ani de la
preluarea puterii, să gestioneze o situaţie tensionată, generată de antisemi-
tismul unei părţi din populaţia capitalei25. Alături de repercusiunile în planul
imaginii externe, regele Carol I26 considera că mult mai grave erau apariţia
contribuţia pe care o avea la dezvoltarea spiritului artistic românesc. Din comitetul „Societăţii
Ileana” făceau parte Constantin Rădulescu-Motru, Ştefan Luchian, Ion Bacalbaşa, Constantin
Lahovary (vezi „Adevărul”, 2 martie 1898, anul XI, p. 1; 3 aprilie 1898, anul XI, p. 1).
22
„Dezbaterile Senatului” din 3 decembrie 1897, p. 55-56; senatorul I.F. Robescu
atrăgea atenţia, printre altele, şi asupra stării deplorabile în care se afla mănăstirea Sf. Ioan din
Focşani, fondată în 1661 de Grigore Ghica Vodă. Demnitarul reclama, în acelaşi timp, neapli-
carea prevederilor existente în legea monumentelor (vezi „Dezbaterile Senatului” din 24 fe-
bruarie 1898, p. 375). Spiru Haret, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, arăta că, potrivit
legii, mănăstirea fusese clasificată de o comisie specială ca monument public şi nu unul istoric,
ceea ce însemna că intrase în grija autorităţilor locale şi nu a statului (Ibidem, p. 376).
23
Apostol Stan, Putere politică şi democraţie în România 1859-1918, Bucureşti,
Editura Albatros, 1995, p. 222.
24
Începând cu aprilie 1895, percepţia opiniei publice asupra guvernului conservator s-a
deteriorat, în urma înaintării proiectului de lege a minelor de către P.P. Carp. Însufleţiţi de
Nicolae Fleva, liberalii organizau adunări publice în toată ţară. La 15 aprilie 1895, 37 deputaţi
şi 19 senatori demisionau, iar în lipsa lor, guvernul conservator aproba legea minelor (vezi
Apostol Stan, op. cit., p. 222).
25
Pe 25 noiembrie 1897, întrunirea unui număr mare de evrei în sala „Dacia” din
Bucureşti avea să fie urmată de manifestări violente ale studenţilor români la adresa acestora.
Câteva luni mai târziu, în martie 1898, începea un proces la Curtea cu juraţi din Bucureşti, care
avea să indice pe evrei ca fiind principalii vinovaţi pentru incidentele amintite (vezi Apostol
Stan, op. cit., p. 232; Sorin Cristescu, Carol I. Corespondenţa privată, Bucureşti, Editura
Tritonic, 2005, p. 370).
26
După incidentele din toamna lui 1897, datorate în bună măsură şi neintervenţiei
poliţiei, exista din nou, după 1867-1868, posibilitatea ca România să fie prezentată în exterior
ca o ţară antisemită (vezi Sorin Cristescu, op. cit., p. 370).
50 LIVIU BRĂTESCU
unei serioase dizidenţe în rândurile liberalilor27, ca şi blocajul existent la

nivelul activităţii parlamentare: deşi opoziţia conservatoare era în mino-
ritate, ea reuşea să pună serioase piedici guvernului. Acestea erau motivele
pentru care se producea, mai întâi, o închidere intempestivă a sesiunii
Parlamentului, la 24 martie 1899, pentru ca, o lună mai târziu, acesta să fie
chiar dizolvat28. La scurt timp, a devenit clar faptul că desfiinţarea tribunei
(parlamentare), de la care opoziţia aducea serioase critici echipei minis-
teriale conduse de D.A. Sturdza29, nu fusese o decizie tocmai inspirată.
Criza economică ce cuprinsese România30 şi renunţarea la susţinerea româ-
nilor din Transilvania, cărora le fuseseră tăiate subvenţiile pentru şcoli31,
contribuiau serios la declanşarea unor proteste stradale împotriva guver-
nului. Trecând cu destulă uşurinţă peste violenţele din timpul alegerilor
comunale din toamna lui 189832, noile contestaţii, conduse de conservatori
moderaţi, precum G. Gr. Cantacuzino şi Th. Rosetti33, derutau guvernul
D.A. Sturdza şi îl forţau să demisioneze34.
Expresia cea mai clară a crizei politice existente era faptul că atacurile
opoziţiei nu priveau doar guvernul liberal, destule trimiteri făcându-se şi la
persoana regelui Carol I35. Cu toate acestea, suveranul nu ezita să-i mulţu-
mească lui D.A. Sturdza, printr-o scrisoare publică, pentru activitatea echipei
ministeriale pe care o condusese: fapt care avea să provoace noi critici din
partea opoziţiei36.
Dincolo de conflictele deja amintite, participarea României la
Expoziţia Universală de la Paris producea o nouă agitaţie la nivelul clasei
politice româneşti. Pentru că un eveniment de o asemenea amploare
presupunea alocarea unei sume considerabile de bani de către guvernul
27
Apostol Stan, op. cit., p. 223. La sfârşitul anului 1897, Al. Djuvara demisiona din
fruntea Ministerului Justiţiei, iar finalul lunii mai 1898 aducea demisia din guvern a lui
Anastasie Stolojan (vezi Apostol Stan, Mircea Iosa, Istoria Partidului Naţional Liberal,
Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1996, p. 320).
28
În faţa neputinţei de a legifera, datorită blocajului creat de opoziţia junimist-conser-
vatoare, extrem de zgomotoasă deşi era în minoritate, D.A. Sturdza închidea ultima sesiune a
Parlamentului pe 24 martie 1899 (vezi Apostol Stan, op. cit., p. 259).
29
Pentru un guvern care avea şi aşa destule probleme de gestionat, implicarea în lupta
pentru preşedinţia Academiei surprindea cu siguranţă. Noul preşedinte Petru Poni îşi
adjudecase funcţia cu 11 voturi din 36, fiind prezenţi doar o treime din academicieni. Contra-
candidatul său, P.S. Aurelian, adversar al lui D.A. Sturdza în P.N.L., obţinuse doar 9 voturi
(vezi „Adevărul” din 4 aprilie 1898, p. 3).
30
Guvernul se confrunta cu mari greutăţi financiare, cu un deficit bugetar deosebit,
provocat de inundaţiile şi recolta slabă din anul anterior (vezi Sorin Cristescu, op. cit., p. 373).
31
Ibidem, p. 385.
32
Apostol Stan, op. cit., p. 239.
33
Ibidem, p. 259.
34
Ibidem.
35
Sorin Cristescu, op. cit., p. 349.
36
Ibidem, p. 387.
român, deputatul G. Vernescu dădea citire, la 10 martie 1898, unui proiect

de lege în care se susţinea importanţa prezenţei româneşti la o expoziţie de
tipul celei organizate la Paris37. Dorindu-se aprobarea legislativului pentru
suma de 1.300.000 lei, se aduceau două argumente: posibilitatea de a lua
parte la un „mare concurs internaţional” şi existenţa unei comunităţi a
ţărilor de origine latină, cu care România trebuia să se arate solidară38.
Motivele iniţiativei lui Vernescu erau numeroase, iar printre ele un loc
important îl ocupa acela de natură financiară. Procurată de la Casa de
Economii şi Consemnaţiuni, suma amintită urma a fi returnată în timp de
cinci ani, prin rate anuale egale. Şi pentru că exista deja o tradiţie a suspi-
ciunilor legate de utilizarea banilor publici, se prevedea şi modalitatea prin
care urma să se facă o verificare riguroasă a tuturor cheltuielilor efectuate39.
Reacţiile parlamentarilor care au intervenit imediat după expunerea realizată
de G. Vernescu au fost diverse. Asemeni lui C. Dobrescu-Argeş, unii erau
preocupaţi ca în cadrul pavilionului românesc să fie reprezentate toate
ramurile economiei. Alţii îşi exprimau îngrijorarea pentru timpul scurt care
mai rămăsese până la momentul deschiderii expoziţiei, guvernul român
trebuind să rezolve până atunci mai multe probleme organizatorice40.
Preluând o bună parte din observaţiile formulate de Dobrescu-Argeş – care
insista asupra acordării unui sprijin serios pentru „artele casnice” astfel încât
şi acestea să aibă posibilitatea unei expuneri corespunzătoare la Paris –,
ministrul domeniilor publice, Anastasie Stolojan, prezenta în plenul Parla-
mentului obiectivele pe care guvernul şi le propusese pentru expoziţia
pariziană. Reprezentantul guvernului insista mai mult asupra posibilităţii de
a arăta tuturor celor prezenţi în capitala Franţei nivelul atins de economia
românească, dar şi evoluţia instituţiilor de cultură41. Vrând parcă să
răspundă şi celor care credeau că România nu mai avea prea multă vreme să
se pregătească, ministrul domeniilor anunţa intenţia de a organiza mai întâi
expoziţii judeţene. Produsele selecţionate pe plan local urmau să fie expuse
apoi la Bucureşti, pentru a fi analizate de către presă şi specialişti deopo-
trivă. Guvernul îşi manifesta, o dată în plus, preocuparea ca produsele
româneşti să fie alese din sectoare economice variate, iar responsabilii să
aibă certitudinea calităţii lor, garantată de cât mai multe persoane42.
37
„Dezbaterile Adunarea Deputaţilor” din 10 martie 1898, p. 754.
38
Ibidem.
39
Ibidem.
40
Criticii guvernului prezentau întârzierea pregătirilor ca o dovadă a lipsei de patriotism şi
pricepere a autorităţilor româneşti. Autorii anonimi ai textelor ce apăreau acum subliniau necesi-
tatea de a se depune eforturi mult mai mari decât statele dezvoltate, ca să ne prezentăm cât de cât
onorabil la Paris. Textele publicate în luna aprilie nu omiteau nici influenţa nefastă a luptelor din
interiorul P.N.L. Pe seama acestora era pusă, bunăoară, întârzierea cu care fusese numit un
comisar general (vezi „Adevărul”, 4 aprilie 1898, anul XI, p. 1).
41
„Dezbaterile Adunării Deputaţilor” din 10 martie 1898, p. 756.
42
Ibidem.
52 LIVIU BRĂTESCU
Fără a se situa pe o poziţie contrară guvernului în privinţa necesităţii

unui răspuns pozitiv la invitaţia guvernului francez, deputaţii G. Dem.
Teodorescu, Nicolae Fleva sau G. Scorţescu insistau asupra consecinţelor
negative pe care le putea avea asupra noastră o prezenţă necorespunzătoare.
Factorii care ar fi putut contribui la apariţia unei asemenea situaţii erau, în
opinia lor, spaţiul expoziţional redus oferit de autorităţile franceze, inexis-
tenţa unui dialog cu reprezentanţii Camerelor de Comerţ din ţară şi
nestimularea de către stat a iniţiativei private, a asociaţiilor industriale,
comerciale şi a producătorilor particulari. Dintre observaţiile formulate de
parlamentarii care luaseră cuvântul în contextul dezbaterii legii iniţiate de
G. Vernescu, singura care rămânea fără o explicaţie era aceea referitoare la
secretul în care fusese învăluită numirea membrilor comisiei şi a
comisarului general. Chiar dacă legea era aprobată cu 61 de voturi pentru şi
32 voturi contra43, „misterul” legat de nominalizarea comisarului general
avea să contribuie la apariţia multor speculaţii în presa românească44.
Aprobat în Camera Deputaţilor, proiectul de lege relativ la autorizarea
ministerului domeniilor de a face cheltuieli până la 1.300.000 lei, pentru
participarea României la Expoziţia din Paris, era adus în deliberarea Sena-
tului cu mesajul regal nr. 882 de la 11 martie 1898. A intrat pe ordinea de
zi a dezbaterilor două săptămâni mai târziu. Comisia ce se formase pentru
analiza solicitării guvernului avea ca raportor pe senatorul N. Crătunescu şi
ca membri pe Stroe Beloescu, Al. Vericeanu, A. Viişoreanu, colonelul
Obedenaru. Reluând o parte din argumentele incluse în expunerea de
motive de la Camera Deputaţilor, cea prezentată în Senat insista asupra
posibilităţii ca după un eveniment precum cel de la Paris, din 1900,
România să aibă noi debuşee pentru produsele realizate de economia sa.
Vrând să răspundă şi criticilor formulate în camera inferioară, membrii
comisiei evidenţiau organizarea minuţioasă a expoziţiei româneşti şi
atribuţiile precise ale tuturor celor ce erau implicaţi în realizarea ei45.
După citirea raportului comisiei, senatorii care au intervenit, fără a fi
împotriva alocării sumei solicitate, îşi exprimau aproape la unison nemulţu-
mirea pentru modul în care se prezentase România la evenimentele similare
în 1873 şi 1889. Colonelul Al. Budişteanu, G. Sefandache, Valerian Urşianu
43
Ibidem, p. 758.
44
Era contestată şi încredinţarea organizării expoziţiei româneşti lui André-Emil
Lecomte du Nouy (discipol al celebrului Viollet-Le-Duc), împreună cu Jules Brun. Primul era
criticat şi pentru că restaurase necorespunzător unele monumente istorice româneşti. În
viziunea ziariştilor de la „Adevărul”, cei doi primiseră două sinecuri din partea regelui Carol şi a
guvernului liberal (vezi „Adevărul” din 8 aprilie 1898, p. 1).
45
Comisarul general al Expoziţiei româneşti avea numeroase atribuţii: să ţină registre,
să dea adeverinţe pentru primirea obiectelor, să organizeze poliţia pavilionului etc. Ministerul
de finanţe urma să trimită la Paris un casier contabil, pentru a avea evidenţa plăţilor ce trebuiau
făcute (vezi „Dezbaterile Senatului” din 27 martie 1898, p. 660).
şi A. Viişoreanu atrăgeau atenţia asupra faptului că toate aspectele ce ţineau

de prezentarea obiectelor româneşti – începând chiar cu spaţiul ce fusese
rezervat României, apreciat ca fiind necorespunzător – puteau contribui la
formarea unei perceperi pozitive sau, dimpotrivă, negative a ţării. Cu toţii
apreciau ca fiind aproape obligatoriu, pentru ţările mici de felul României,
să ia parte la un eveniment unde puteau să probeze progresele făcute în
ultimul timp. Interesant devenea la un moment dat şi faptul că miza
participării depăşea oarecum interesele imediate ale României. În opinia
parlamentarilor, statul român avea anumite obligaţii morale faţă de Franţa,
care sprijinise Unirea Principatelor. Ceea ce se poate observa din interven-
ţiile de atunci, este că dincolo de o anumită retorică – dominată de expresii
precum „demnitate naţională”, „obligaţie morală faţă de sora noastră
latină”, „o naţiune care are conştiinţă de viitorul său” – nu exista o imagine
clară asupra a ceea ce trebuia să trimitem la Paris. În aceste condiţii,
întreaga responsabilitate aparţinea guvernului46.
Dacă intervenţiile din Parlament fuseseră totuşi echilibrate, mult mai
virulente erau articolele din presa anului 1898. În grupul criticilor, locul
central era ocupat de ziarul „Adevărul”. Timp de mai multe luni47, acesta
avea să-şi facă un obicei din a comenta pe tema numirii comisarului general
al României la Expoziţia de la Paris48. Cum neînţelegerile, retragerile
temporare ale unor miniştri şi regrupările de forţe din cadrul guvernului
căpătaseră notorietate publică, era normal ca presa să speculeze pe tema
repoziţionării unor lideri politici şi regăsirii lor în alte demnităţi publice
decât aceea de ministru. Unul dintre cei care ezita în atitudinea sa faţă de
D.A. Sturdza era I.I.C. Brătianu. S-a vorbit despre demisia din funcţia de
ministru al lucrărilor publice şi numirea sa drept comisar general al
expoziţiei de la Paris cu două săptămâni înainte49 de a se petrece efectiv50,
astfel încât nu mai era o surpriză pentru multă lume. Ziariştii de la
„Adevărul” au observat faptul că cel desemnat nu avea competenţa necesară
ocupării unui asemenea post. Se adăuga şi faptul că se produsese o
transformare a întregii „probleme” a Expoziţiei într-o afacere de partid, într-
o sinecură pentru liderul politic mai sus amintit51. De aici şi până la
prezentarea participării româneşti drept un prilej ca liberalii să utilizeze
banii publici în folosul propriului partid nu mai era decât un pas52. În cele
din urmă, nominalizarea lui P. Poni pentru funcţia de comisar general al
46
Ibidem, p. 661-663.
47
Vezi „Adevărul” din 20 martie 1898, din 1 aprilie 1898, din 5 mai 1898.
48
Ibidem, din 15 aprilie 1898, p. 1.
49
Ibidem, din 4 martie 1898, p. 3.
50
51
52
Ibidem, din 7 august 1898, p. 1.
54 LIVIU BRĂTESCU
expoziţiei româneşti de la Paris53 – făcută de către D.A. Sturdza – a fost

imediat explicată de „Adevărul” ca o expresie a jocurilor de culise din
interiorul P.N.L.54. Dacă postului de comisar general al expoziţiei i se dădea
o atât de mare semnificaţie, acest fapt se datora, în primul rând, atribuţiilor
sale55.
Fără a se lăsa impresionat de controversele provocate de numirea sa,
Petru Poni îşi lua în serios mandatul primit. Cu gândul la o cât mai bună
coordonare, el forma un comitet executiv, alcătuit din Vintilă Brătianu,
director general al regiei monopolurilor statului, G. Duca, directorul
lucrărilor din portul Constanţa, şi D. Protopopescu, funcţionar superior la
Creditul Funciar Rural56.
Profitând de atribuţiile ce-i fuseseră trasate57, comisarul român se
străduia să rezolve probleme precum spaţiul în care urmau să fie expuse
produsele româneşti, amenajarea expoziţiei58, dar şi selecţia sau forma de
prezentare a obiectelor venite din România. Implicarea lui Petru Poni în
toate aspectele organizatorice era determinată şi de multitudinea repro-
şurilor formulate de presă. Aceasta criticase virulent întârzierea pregăti-
rilor59, implicarea grupării liberale din jurul lui I.I.C. Brătianu într-o
chestiune a cărei importanţă depăşea cadrul politicii partinice, dar şi faptul
că, într-o primă fază, amenajarea expoziţiei fusese încredinţată lui André-
Emil Lecomte du Nouÿ şi lui Jules Brun, ultimul ocupându-se chiar de
relaţia cu presa60. P. Poni era informat de către Brun în privinţa modului în
care era percepută România la Paris, cel din urmă supraveghind şi acţiunile
53
Laurenţiu Vlad, Imagini ale identităţii…, p. 137; Petru Poni a fost numit în această
funcţie prin decret regal, la 2 mai 1898. O dovadă a faptului că numirea lui nu a fost întâm-
plătoare este şi informarea pe care Poni a primit-o din partea unui funcţionar de la Ministerul
agriculturii, comerţului şi industriilor, privind mersul pregătirilor pentru expoziţie (vezi
Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Iaşi – în continuare D.J.A.N. Iaşi – fond personal
Petru Poni, dosar nr. 663, filele 1-3).
54
„Adevărul” din 4 aprilie 1898, p. 3.
55
Coordona activitatea comisiilor judeţene şi lua act de rezultatele activităţii lor. El era
reprezentantul guvernului român pe lângă comisarul general al guvernului francez şi trebuia să
desemneze membrii români în juriul internaţional. Tot în sarcina comisarului general revenea
şi obligaţia de a face un raport lunar asupra sumelor cheltuite şi asupra stadiului în care se aflau
lucrările (vezi „Românul” din 26, 27 mai 1898, p. 1).
56
Laurenţiu Vlad, Imagini ale identităţii…, p. 138.
57
„Românul” din 26, 27 mai 1898, p. 1.
58
Petru Poni a încercat să obţină un spaţiu mai mare pentru expoziţia românească şi
după mai multe tratative a reuşit acest lucru. „Preţul“ pentru acest acord consta în acceptul dat
ca Formige, membru în comitetul Expoziţiei, să se ocupe de construirea unui pavilion cu două
etaje, în stil românesc (vezi „Adevărul” din 16 iulie 1898, p. 1).
59
„România este singurul stat care nu a început să lucreze încă pentru expoziţie, riscăm
să ne facem de ruşine”, se scria în „Adevărul” din 9 aprilie 1898, p. 1.
60
Ibidem.
desfăşurate de alte state în vederea participării lor la Expoziţia din 190061.

Aflat în Franţa pentru a negocia cu oficialităţile de aici spaţiul pus la
dispoziţia pavilionului românesc, Petru Poni era în permanenţă înştiinţat
despre tot ceea ce se întâmpla în ţară62. Aici, comitetul executiv definitivase
între timp un plan de acţiune, stabilind sarcinile ce reveneau fiecărui
membru63.
Chiar dacă editorii „Românului” se îndepărtaseră de linia politică a
P.N.L., Petru Poni avea să primească din partea acestui ziar un sprijin
serios. Astfel, negocierile fostului ministru al Culturii şi Instrucţiunii
Publice cu arhitectul francez Camille Formige erau interpretate pozitiv în
paginile „Românului”64. O lună mai târziu, în paginile aceluiaşi ziar, erau
republicate comentariile laudative apărute iniţial în „Le Gaulois”65, care
elogiase activitatea comisarului general al României. Alături de „Românul”
– care respingea categoric ideea potrivit căreia participarea României urma
să fie un fiasco66 – se afla „Voinţa Naţională”. Nemulţumindu-se să dea
doar replici la acuzaţiile conservatorilor, oficiosul P.N.L. îşi informa
cititorii despre modalităţile prin care diferite obiecte puteau ajunge la
Expoziţia pariziană67, în urma unei examinări prealabile. Acelaşi ziar avea
să publice in extensio şedinţele Comisiei Centrale Consultative, desfăşurate
la Bucureşti, pentru organizarea expoziţiei româneşti, care se formase la
propunerea lui Petru Poni. Dincolo de sublinierea caracterului apolitic al
discuţiilor, ziarul liberal încerca să demonstreze seriozitatea demersurilor
realizate de comisarul general al României. Intervenţiile lui Petru Poni
aveau să anticipeze linia „directoare” a expoziţiei româneşti. Dificultatea
stabilirii acesteia era dată, în opinia lui Poni, îndeosebi de ineditul situaţiei,
el insistând asupra faptului că expoziţia din 1900 era prima la care statul
român urma să participe în mod oficial. Chiar dacă alocuţiunea de la
61
D.J.A.N. Iaşi, fond personal Petru Poni, dosarul 668, filele 1-4; dosarul 670, filele 1-3;
dosarul 672, filele 1-2; dosarul 667, filele 1-2.
62
Din acelaşi fond arhivistic, vezi dosarul 671, filele 1-4.
63
Petru Poni urma să ţină legătura cu Ministerul Cultelor, al Externelor şi al
Administraţiei Domeniilor Coroanei, D. Protopopescu cu Ministerul Justiţiei, D. Ghica cu
Internele şi treburile publice, iar V.I. Brătianu cu Ministerul de Finanţe şi cu Ministerul de
Război (vezi „Voinţa Naţională” din 24 mai 1898, p. 1).
64
„Românul” din 29 mai 1898, p. 1.
65
Ibidem, din 24 iunie 1898, p. 1.
66
Ibidem, din 11 iulie 1898, p. 1.
67
Publicul român era informat atât în privinţa modului în care se puteau trimite
obiectele susceptibile a fi expuse la Paris, dar şi în privinţa categoriilor de exponate stabilite de
guvernul francez. La nivel judeţean, exponatele urmau a fi depuse la sediul prefecturilor, iar în
Bucureşti la Ministerul domeniilor, toate cheltuielile legate de prezenţa obiectelor româneşti la
Paris fiind suportate de statul roman (vezi „Voinţa naţională” din 8 iulie 1898, p. 2). Ziarul
„Românul” anunţa încheierea perioadei în care se primiseră obiecte de la particulari (vezi
numărul din 4 decembrie 1898 , p. 1).
56 LIVIU BRĂTESCU
jumătatea lunii iulie trăda un oarecare optimism, opţiunea pentru prezen-

tarea, sub forma de machete, a unor mari lucrări publice, precum Căile
Ferate Române, docurile de la Galaţi şi Brăila sau podul de peste Dunăre,
era o recunoaştere implicită a faptului că România nu avea prea multe
realizări demne de luat în seamă68.
Cu toate că pregătirile pentru participarea la evenimentul din 1900
păreau să decurgă în parametri normali, căderea guvernului D.A. Sturdza, în
primăvara anului 1899, şi înlocuirea lui cu un executiv conservator, avea să
aducă şi schimbarea comisarului general. Lipsa unui program politic precis
al noului guvern69 era însoţită şi de dificultatea de a găsi o altă persoană
susceptibilă să îl înlocuiască pe fostul comisar, Petru Poni. Unul dintre
candidaţii potenţiali era principele Bibescu, ale cărui merite în organizarea
expoziţiei din 1889 erau recunoscute de toată lumea. Acceptat şi de către
guvernul conservator în ansamblul său, Bibescu refuza, în cele din urmă,
din cauza unor probleme de natură protocolară70. Numeroasele contestaţii
apărute la adresa executivului condus de Gr. G. Cantacuzino – intensificate
chiar după câteva luni de la preluarea guvernării71 – nu au determinat,
totuşi, neglijarea expoziţiei de la Paris. Astfel se explică susţinerea pe care
parlamentul de nuanţă conservatoare o acorda unui proiect iniţiat de Petru
Poni şi care avea în vedere o suplimentare a fondurilor alocate pentru
expoziţie cu 650.000 lei72. Criza economică ce cuprindea România datorită
recoltei slabe din anul precedent, devenea un motiv suficient de bun pentru
ca noul comisar general, Dimitrie C. Ollănescu, instalat la 14 mai 1899, să
desfiinţeze comitetul executiv existent la Paris. Ca urmare a noilor
dispoziţii, în ţară îşi începea activitatea un comisar special, în persoana ingi-
nerului N. St. Cucu, secretar general al Ministerului Agriculturii, Industriei,
Comerţului şi Domeniilor, iar la Paris sosea arhitectul George P. Sterian73.
Perpetuând practica contestaţiilor reciproce, ziarul liberal „Voinţa
naţională” nu rata posibilitatea unor noi critici la adresa conservatorilor, de
această dată având ca pretext reorganizarea administrativă realizată de noul
comisar74. Se luau în discuţie netransparenţa numirilor făcute, lipsa de
68
„Voinţa Naţională” din 15 iulie 1898, p. 2.
69
Noul guvern avea să-şi prezinte programul la Iaşi (vezi „Adevărul” din 4 mai 1899, p. 1).
70
După ce Petru Poni şi-a dat demisia din funcţia de comisar general, a apărut ideea ca
principele Bibescu, cel care organizase participarea la expoziţia din 1889, să preia funcţia de
comisar general. Consiliul de miniştri acceptase sugestia, iar Nicolae Fleva, ministrul
Domeniilor, a discutat personal cu prinţul Bibescu această ofertă. Proiectul a eşuat datorită
dorinţei celui avut în vedere de a se preciza statutul său princiar în decretul regal de numire
(Ibidem, p. 2).
71
D.J.A.N. Iaşi, fond Primăria Iaşi, dosar nr. 370/1899, filele 1-3 şi 6-7.
72
73
Dimitrie C. Ollănescu, op. cit., p. 29-32.
74
„Voinţa naţională”, 13 ianuarie 1900, an XVII, p. 2.
activitate a noilor responsabili şi mărirea indemnizaţiilor care le erau

acordate într-o perioadă de criză economică75. Criticată era şi desfiinţarea de
către conservatori a buletinului expoziţiei, creat de Petru Poni cu scopul de
a-i informa pe cei interesaţi despre obiectelor incluse în expoziţia noastră76.
Autorităţile române realizau adevărate sondaje în teritoriu, dar şi informări
în privinţa calităţii produselor agricole pe care guvernul le trimitea la Paris.
Corespondenţa purtată de D. C. Ollănescu şi de colaboratorii săi cu
prefecţii diferitelor judeţe releva foarte clar viziunea factorilor decizionali
asupra obiectivelor României. Guvernul cerea reprezentanţilor săi din judeţe
să se implice în găsirea unor forme de prezentare cât mai atractive pentru
produsele agricole. Toate acestea erau considerate ca având un rol important
în formarea unei percepţii pozitive asupra României77: „recoltele noastre
sunt îndestulătoare pentru trebuinţele ţării dar şi pentru exporturi”; „să
alegeţi grânele cele mai frumoase din judeţul pe care îl conduceţi”78. Sunt
expresii deseori utilizate în adresele guvernamentale şi deosebit de
elocvente în privinţa intenţiilor şi aşteptărilor pe care le avea guvernul de la
expoziţia respectivă. Preocuparea pentru o prestaţie corespunzătoare la Paris
reieşea şi din atenţia arătată faţă de alte tipuri de obiecte pe care România
urma să le expună. Funcţionarii guvernamentali, precum Bengescu-Dabija,
care acţiona în zona Iaşului, făceau numeroase inspecţii pentru a vedea
calitatea viitoarelor exponate79, mai ales că multe dintre ele proveneau din
gospodăriile ţărăneşti80. Revenind la anul 1900, trebuie să remarcăm că, în
acea perioadă, viaţa politică românească ajunsese la un grad sporit de
maturitate şi stabilitate, pregătirile pentru expoziţie nefiind stopate de
acerbele confruntări putere-opoziţie, de protestele antiguvernamentale din
martie 190081 sau de neîncrederea lui Carol I în cabinetul condus de G. Gr.
Cantacuzino82.
Atenţia acordată expoziţiei de către autorităţile franceze era foarte
vizibilă pentru corespondenţii de presă din România. Pentru o societate care
75
76
Liberalii mai criticau, prin intermediul aceluiaşi ziar, faptul că desfiinţarea broşurii
amintite nu fusese însoţită şi de desfiinţarea postului creat pentru persoana desemnată să se
ocupe de redactarea ei („Voinţa naţională” din 16 aprilie 1900, p. 2).
77
D.J.A.N. Iaşi, fond Prefectura Iaşi, dosar 24/1899, fila 4.
78
Ibidem. Dispoziţiile venite de la Bucureşti către prefecturile din ţară precizau că
produsele ce urmau să fie trimise la Paris trebuiau adunate de la „cei mai gospodari ţărani”
(Ibidem, fila 73).
79
Ibidem, dosar 24/1899, fila 43.
80
Obiectele realizate în gospodăriile ţărăneşti urmau a fi trimise la Bucureşti cu ajutorul
prefecturilor (Ibidem, dosar 24, fila 40). Autorităţilor locale li se cerea să trimită hărţi şi
fotografii pentru a ilustra progresul realizat şi în sistemul sanitar (Ibidem, fila 7).
81
82
Ibidem, p. 393.
58 LIVIU BRĂTESCU
privea Franţa ca pe un stat-model, fiecare discurs pronunţat aici – fie că era

vorba de acela rostit de preşedintele Republicii, Emil Loubet, în deschiderea
expoziţiei pe 15 aprilie 1900, fie de către ministrul comerţului, Millerand,
foarte prezent în timpul desfăşurării expoziţiei – făcea obiectul mai multor
comentarii83. Bucuria participării la un eveniment de o asemenea amploare
avea să se regăsească în mai multe ziare româneşti, care acordau, începând
cu luna aprilie, o atenţie deosebită relatărilor de la Expoziţie84.
Depăşind problemele iniţiale, legate de acordarea unui spaţiu cores-
punzător de expunere – graţie negocierilor purtate de P. Poni –, România
începea să demareze, din martie 1900, lucrările de amenajare a pavilionului
său expoziţional (2.955 m2), repartizat în 12 locuri diferite. Deschiderea
expoziţiei beneficia de prezenţa întregului corp diplomatic aflat în capitala
Franţei, dar şi de aceea a lui Picard, comisarul general al expoziţiei
universale, însoţit de colaboratori, precum comisarul italian Villa85. Eveni-
mentul dădea ocazia lui D.C. Ollănescu să amintească faptul că România
luase parte la toate expoziţiile organizate până atunci de statul francez. El
insista asupra potenţialului economic şi uman pe care-l avea România, dar şi
asupra evoluţiei de bun augur pe care aceasta o putea cunoaşte în anii
următori. Conştient de diferenţele existente în domeniul industrial între
statul român şi ceilalţi participanţi la expoziţie, reprezentantul guvernului
român excludea posibilitatea unei competiţii86. D.C. Ollănescu87 reuşea,
prin organizarea celor patru pavilioane româneşti (cel regal, al tutunului, al
vinurilor şi al metalurgiei) ce reuneau un număr de 2.146 expozanţi, să ofere
vizitatorilor destule informaţii despre progresele româneşti din ultimii ani.
Alocarea unei suprafeţe de 1.000 m2 pentru pavilionul metalurgiei permitea
montarea unui uriaş rezervor de petrol, pe care erau înscrise numele celor
mai reprezentative staţiuni de extracţie din România. Era expresia dorinţei
guvernului conservator de a prezenta vizitatorilor o imagine de ansamblu a
resurselor minerale şi petroliere româneşti, dar şi de a sugera dispo-
nibilitatea noastră de a primi investiţii occidentale în aceste domenii88.
Prezenţa României la 17 din cele 18 grupe ale clasificării oficiale a
Expoziţiei universale din 1900 nu era una care să poată atrage atenţia,
83
Nota comună a intervenţiilor era sublinierea evoluţiei înregistrate de către toate
statele prezente şi a solidarităţii dintre acestea, exprimată prin chiar participarea la expoziţie
(„Voinţa Naţională” din 4 aprilie 1900, p. 2).
84
Entuziasmul general declanşat la Paris prin deschiderea expoziţiei era remarcat şi în
paginile ziarului „Timpul” (vezi numerele din 4 aprilie 1900 sau din 5 aprilie 1900).
85
„Timpul” din 7 mai 1900, p. 2.
86
Ibidem.
87
El era totuşi apreciat de „Voinţa naţională”, care amintea de prezenţa sa în Parlament
şi în Academia Română, dar şi de activitatea desfăşurată mulţi ani în diplomaţie, unde primise
diferite misiuni (vezi numărul din 5 august 1900, p. 3).
88
„Timpul” din 23 martie 1900, p. 1.
marea majoritate a participanţilor înscriindu-se la secţiunile agricolă89,

alimentară şi vestimentară: ceea ce sugera păstrarea profilului economic
afişat de noi la ultimele expoziţii organizate la Paris90. Acuzaţiile care
apăreau la adresa lui Ollănescu şi a colaboratorilor săi91 treceau uşor peste
numărul important de obiecte din domeniul chimiei, al minelor, metalurgiei,
transportului, artelor liberale, mobilierului şi decoraţiunilor92. Mai greu de
contestat era faptul că, prin modul de organizare al expoziţiei, erau puse în
valoare mai multe elemente ale identităţii româneşti93. Pavilionul regal,
realizat de către arhitectul francez Camille Formige, amintea de sobrietatea
tradiţiei bizantine şi îmbina stilul arhitectonic al bisericii episcopale de la
Curtea de Argeş cu câteva detalii stilistice ale mănăstirii Horezu94, ale
bisericilor Stavropoleus şi Trei Ierarhi95. Pavilionul tutunului stiliza o veche
fântână monumentală românească, fiind executat după planurile arhitectului
Petre Antonescu. Ultimul pavilion, cel al vinurilor, avea un restaurant ce
înfăţişa o casă ţărănească cu pridvor96. Privită din perspectiva distincţiilor
obţinute la Paris, în 1900, participarea românească la expoziţia din capitala
Franţei putea fi considerată una de succes: 227 medalii de aur; 354 de
argint; 314 de bronz şi 149 menţiuni speciale erau, cu siguranţă, motive de
satisfacţie pentru oficialităţile de la Bucureşti. Acest fapt nu avea să-i
împiedice pe adversarii guvernului să sublinieze public anumite deficienţe
organizatorice. Ele porneau de la modalitatea nesatisfăcătoare de prezentare
a obiectelor româneşti, aşezate în vitrine, fără etichete explicative97. Se mai
vorbea şi de slaba publicitate făcută realizărilor noastre din diferite domenii
de activitate98.
89
Importanţa acordată agriculturii şi produselor din acest domeniu nu era una
exagerată, dacă avem în vedere apariţia, pe piaţa europeană, a unei concurenţe tot mai
puternice, reprezentate încă de atunci de S.U.A. Faptul era clar conştientizat de către factorii
decizionali de la Bucureşti, expoziţia fiind, în viziunea acestora, o bună ocazie de a arăta
calitatea produselor agricole româneşti (Ibidem, din 5 mai 1900, p. 1).
90
91
„Expoziţia noastră a fost un dezastru, am fost depăşiţi de unguri şi bulgari, vitrinele
sunt fără explicaţii sau nu sunt oameni care să explice ce conţin aceste vitrine, nu sunt puse nici
portretele Regelui şi ale Reginei, dar sunt în schimb cele ale comisarului român Olănescu”
(„Voinţa naţională” din 3 august 1900, p. 2).
92
93
România expusese, printre altele, 110 volume primite de la Academia Română. Nu
lipseau nici piese din tezaurul de la Pietroasa („Timpul” din 7 mai 1900, p. 2).
94
„Timpul” din 10 mai 1900, p. 2.
95
96
Despre restaurantul român din Paris relata apreciativ şi ziarul „Adevărul” din 27 iulie,
1900, p. 2. În privinţa pavilionul vinului, apărea totuşi reproşul potrivit căruia Casa Capşa avea
prea multe vitrine („Voinţa naţională” din 3 august 1900, p. 2).
97
Ibidem.
98
Ibidem, din 5 august 1900, p. 3. Opoziţia reclama şi faptul că în locul unei publicităţi
oficiale, prin buletine de informare, se preferase publicitatea prin ziare pariziene (Ibidem, din
6 august 1900, p. 2).
60 LIVIU BRĂTESCU
Asumată de către autorităţile române încă din vara anului 1898,

dorinţa de a pune în valoare, prin această participare internaţională, evoluţia
economică, politică şi culturală a României era vizibilă şi în realizarea
volumul de prezentare al expoziţiei din 1900. Lucrarea Le Royaume de
Roumanie. Notice historique, economique et statistique, tipărită în 10.000
de exemplare, era o interesantă descriere geografică, istorică, demografică,
economică şi politică a ţării noastre99. Dacă până la 1900 materialele
realizate cu prilejul diferitelor expoziţii internaţionale încercau, cu ajutorul
unor date statistice, să arate că România putea fi o piaţă de desfacere
interesantă100, acum se dorea mutarea accentelor în plan politic. Mesajul
transmis era acela că la nordul Dunării exista un stat român dinamic, aflat în
plină dezvoltare, pe care marile puteri occidentale puteau conta. Ideea era
întărită prin evidenţierea rolului jucat de regele Carol I în diferite eveni-
mente101. Aprecierile presei străine – dar şi a unor lideri politici occidentali,
precum preşedintele francez – asupra potenţialului României102, încurajau
reprezentanţii guvernului de la Bucureşti să insiste asupra rolului de
avanpost al lumii occidentale, jucat de noi în Sud-Estul Europei103. În felul
acesta, se realiza o prelungire la alt nivel a discursurilor susţinute de o bună
parte a elitei politice româneşti în a doua jumătate a secolului XIX104. Iar
pentru conservatori, era o bună ocazie să îşi adauge în galeria propriilor
succese evenimentul de la 1900105. Chiar dacă expoziţia primise critici pe
toată durata desfăşurării sale106, cercurile guvernamentale de la Bucureşti
acceptau invitaţia de a participa şi la următoarele evenimente de acest tip,
primul având loc după cinci ani, la Liège.
*
Demarate cu o anumită greutate, datorită neînţelegerilor din plan
politic, pregătirile legate de prezenţa României la expoziţia universală de la
Paris, din 1900, veneau după câteva participări similare în care se
acumulase o anume experienţă în domeniu. Fără a putea spune că acele
99
Laurenţiu Vlad, Imagini ale identităţii…, p. 148-150.
100
Ibidem, p. 150.
101
Ibidem, p. 161.
102
Ibidem, p. 172.
103
D.C. Ollănescu, România la expoziţia universală din Paris, 1900, p. 45.
104
Vezi, în acest sens, lucrarea lui Vlad Georgescu, Istoria ideilor politice româneşti
(1369-1878), München, Colecţia Jean Dumitru Verlag, 1978.
105
Titu Maiorescu, Istoria politică a României sub domnia lui Carol, I, Bucureşti,
Editura Humanitas, 1993, p. 33.
106
Liberalii erau un exemplu în acest sens, ei criticând mai ales faptul că diferitele
forme de publicitate alese de autorităţile noastre – cum ar fi volumul anex la catalogul francez
al expoziţiei –, vorbeau destul de puţin despre pavilionul românesc şi despre ce se producea în
România (vezi „Voinţa naţională” din 8 august 1900, p. 2).
precedente aveau să fie fructificate într-o măsură foarte mare, România

aducea în Franţa exponate din domeniile considerate atunci reprezentative.
Reuşea astfel să transmită în exteriorul ţării imaginea progreselor evidente
realizate în societatea românească a ultimilor ani. Dincolo de numeroasele
divergenţe dintre liberali şi conservatori, toţi erau de acord asupra oportu-
nităţii pe care o constituia această expoziţie pentru România. Chiar dacă nu
existau declaraţii oficiale în acest sens, prezenţa la un „concurs interna-
ţional” de o asemenea amploare oferea statului român posibilitatea de a
analiza modul în care erau apreciate în plan extern rezultatele reformelor
adoptate în a doua jumătate a secolului XIX. Dacă ideea de competiţie nu
era luată în discuţie, posibilitatea de a câştiga noi pieţe de desfacere pentru
produsele româneşti era fixată ca obiectiv principal. Motiv pentru care
suportul financiar al întregului demers avea să fie asigurat de stat, indiferent
de culoarea politică a guvernului şi în ciuda crizei economice apărute în anii
premergători Expoziţiei. Componenta „ideologică” a prezenţei noastre la
Paris nu lipsea. Ea rezulta mai ales din sublinierea faptului că participarea
românească era o modalitate de a ne arăta recunoştinţa faţă de un stat care
sprijinise guvernul de la Bucureşti în mai multe proiecte politice. Preocu-
parea de a „mulţumi” Franţei pentru sprijinul oferit de-a lungul timpului era
începutul unei noi reapropieri, după o perioadă ceva mai distantă, care nu
lua însă, foarte repede, forma unei colaborări politice.
UN CAZ DE MOBILIZARE
IDENTITARĂ ŞI PATRIMONIALĂ:
LIGA ANTIREVIZIONISTĂ ROMÂNĂ
Cătălina Mihalache
1. Mărturii incomplete
În amintirile sale1, Stelian Popescu, cunoscutul director al ziarului
„Universul”, povestea astfel naşterea Ligii: „toată străduinţa mea pentru a
interesa mai de aproape opinia publică la chestia naţională, cum şi a tuturor
celor ca şi mine, cum erau Cuza, Iorga, Liga Culturală, Codreanu, se
interesau de această chestie, vedeam că nu dă rezultatele concrete […].
Propaganda ungurească revizionistă […] făcea ravagii. […] Mi-am zis
atunci: ce ar fi dacă s-ar pune bazele unei Ligi antirevizioniste, ca răspuns la
Liga revizionistă ungurească?”2
Autorul a revenit, la un moment dat, cu alte detalii – „pericolul
revizionist pentru mine a devenit o certitudine, în ceasul primei mele
întâlniri cu Mussolini în ianuarie 1933, după inaugurarea localului
Academiei Române de la Roma şi când s-a deschis vorba despre problema
revizionistă”3. Acel moment s-a legat, se pare, şi de eforturile lui Nicolae
Titulescu, care avea nevoie de un sprijin propagandistic mai serios pentru a
aplana tensiunile internaţionale generate de problema optanţilor maghiari4.
Ulterior, acelaşi Titulescu pare să fi fost deranjat de unele iniţiative mai
zgomotoase ale Ligii, de vreme ce el aprecia – ca şi Gh. Tătărescu – că
„Liga Naţiunilor şi Anglia nu vor primi niciodată teza ungurească”5.
1
Mai precis, este vorba de o lucrare autobiografică redactată cu prilejul judecării sale
drept „criminal de război”, în 1945. Editorul acestor pagini a precizat că manuscrisul a fost
recuperat din Arhivele Serviciului Român de Informaţii (vezi Stelian Popescu, Amintiri, ediţie
îngrijită, prefaţă şi note de Ioan Opriş, Bucureşti, Editura Albatros, 2000, 422 p.).
2
Ibidem, p. 181.
3
Ibidem, p. 334.
4
Ibidem.
5
Vezi Ioan Opriş, Procesul ziariştilor „naţionalişti”, 22 mai-4 iunie 1945, Bucureşti,
Editura Albatros, 1999, p. 31. Grigore Gafencu avea o percepţie şi mai fermă în această
64 CĂTĂLINA MIHALACHE
Demersurile efective pentru înfiinţarea Ligii au început la sfârşitul

anului 1933, iar asociaţia a dobândit personalitate juridică prin „sentinţa no. 8
din 17 ianuarie 1934 a trib[unalului] Ilfov, Secţia I-a”6. Actul constitutiv,
datat 15 decembrie 1933, reunea peste şaizeci de persoane semnificative
pentru viaţa publică românească, în frunte cu patriarhul Miron Cristea.
Numele lor configura o hartă impresionantă a sociabilităţilor, a intereselor, a
compatibilităţilor pe care Stelian Popescu le-a putut grupa, în acel moment,
în sprijinul ideii sale. Între ele, îi amintim pe Alexandrina Cantacuzino,
profesorii Marin Ştefănescu, George Ţiţeica şi C. Pretorian, generalii Ion
Manolescu şi Gh. Jitescu, coloneii M. Vlădescu şi Emil Nancovici, doctorii
E. Lucaci, C. Alexandrescu Dersca şi Cornel Budilănescu, sculptorul V.
Dimitriu-Leorda, George Lungulescu, Romulus Seişanu, Şt. Brăiloiu, N.
Crainic, I. Basarabescu, T. Policrat, „Cristina şi col. N. Stavrache”7. Comi-
tetul ales de Adunarea constitutivă era dominat de înalţi ierarhi ai Bisericii
Ortodoxe8 şi de profesori universitari9. Apariţia, alături de ei, a generalului
Ion Manolescu şi a doamnei Alexandrina Cantacuzino10, putea să pară
oarecum discordantă.
În final, primul nucleu director, ales la 8 martie 1934, a avut o compo-
nenţă mult mai restrânsă: patriarhul Miron Cristea preşedinte de onoare,
Stelian Popescu preşedinte, profesorii I. Lupaş şi G. Ţiţeica vicepreşedinţi,
Gh. Lungulescu secretar, A.D. Mincu casier, I. Pelivan („fost ministru”) şi
profesorul Marmeliuc, cenzori11.
privinţă: „cu cât vom fi mai cuminţi, cu cât vom tăcea, arătând prin aceasta că nu dăm nici o
atenţie lamentărilor ungureşti, cu atât vom fi mai siguri de cauza noastră românească” (Ibidem).
6
Vezi Arhiva Naţională Istorică Centrală (în continuare ANIC), fond „Liga Antirevi-
zionistă Română”, dosar 15, fila 1.
7
Ibidem, fila 2 f.-v.
8
Alături de Patriarhul Miron Cristea se mai aflau mitropolitul Ardealului, al Bucovinei,
ca şi cel al Basarabiei. Era numit şi episcopul Banatului. Ardealul mai era reprezentat, în plus,
de mitropolitul Bisericii Unite (Ibidem, fila 2v.)
9
Era vorba de profesorii G. Ţiţeica, Dragomir Hurmuzescu, D.B. Ţoni, I. Găvănescu,
Silviu Dragomir, Jean Cantacuzino, G. Marinescu, C. Moroianu (Ibidem).
10
Născută în 1881 (sau, după alte surse, în 1876), a fost căsătorită cu Grigore G.
Cantacuzino (fiul fostului prim-ministru Gh. Gr. Cantacuzino) şi a avut, încă din primii ani ai
secolului XX, o bogată activitate socială. A fost preşedintă a Societăţii Ortodoxe Naţionale a
Femeilor Române şi membră a Crucii Roşii. În timpul primului război mondial a condus „cel
mai mare spital din Bucureşti, a organizat ajutorarea prizonierilor români, a deschis cantine
populare”. După război, a activat în conducerea Consiliului Naţional al Femeilor Române, a
fost vicepreşedintă a Consiliului Internaţional al Femeilor, preşedintă a Micii Înţelegeri
Feminine, delegată a României la Societatea Naţiunilor, membră în Comisia de Protecţie a
Copilului etc. (vezi Ghizela Cosma, Femeile şi politica în România. Evoluţia dreptului de vot
în perioada interbelică, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2002, p. 156-157).
11
Vezi ANIC, fond „Liga Antirevizionistă Română”, dosar 15, fila 11. Dar nucleul
coordonator iniţial, aşa cum a fost trecut în actele constitutive, s-a păstrat identic şi a fost doar
lărgit, sub titlul de „comitet central”, incluzându-i şi pe C. Bacalbaşa, Const. I.C. Brătianu,
Octavian Goga, Gr. Dumitraşcu, Al. Lapedatu, dr. N. Lupu, prof. I. Nistor, Mihail Popovici,
LIGA ANTIREVIZIONISTĂ ROMÂNĂ 65
Dar cine a fost Stelian Popescu? Născut în 1874, fiu al unui preot-
învăţător din judeţul Prahova, a absolvit la 19 ani seminarul teologic
„Nifon” din Bucureşti. S-a înscris la cursuri universitare de teologie,
medicină şi drept, dar nu le-a finalizat decât pe cele din urmă. În 1896 a
ocupat o funcţie de judecător în provincie (la Balş) şi în scurt timp a ajuns
să lucreze la Tribunalul Ilfov. S-a remarcat în administrarea unor cazuri
celebre precum „crima fiului lui Candiano Popescu, testamentul Luigi
Cazzavillan, dosarul falsificatorilor de timbre, dosarul şantajelor de la ziarul
lui C. Mille, «Adevărul»”12. Pentru impresionantele sale investigaţii (un
raport asupra cauzelor falimentelor frauduloase, din 1900) a fost decorat cu
„Steaua României”. A devenit judiciar sechestru la acelaşi Tribunal,
„calitate în care i-a cunoscut pe Take Ionescu, N. Iorga, fraţii Brătianu, I.L.
Caragiale ş.a., ca şi pe Luigi Cazzavillan, proprietarul şi directorul
«Universului»”13. La acest ziar a fost angajat avocat, iar din 1915 a ajuns
coproprietar şi director. După război – la care a participat din august 1916
până în august 1919 – Take Ionescu i-a oferit mandatul de Ministru al
Justiţiei, pe care l-a deţinut din 17 decembrie 1921 până la 19 ianuarie
192214. A mai ocupat o dată această funcţie, între 4 iunie 1927 şi 10
noiembrie 192815.
A fost, la început, solidar cu mişcarea legionară; l-a apărat (nu singur)
pe Corneliu Zelea Codreanu în procesul „Maciu”, a tipărit gratis broşura
Pentru legionari (ediţia a II-a, din 1936), a contribuit la ridicarea Casei
studenţeşti a legionarilor din Bucureşti16. Dar s-a îndepărtat de ei, fiind
declarat deschis un duşman al mişcării. În timpul rebeliunii, pe 21 ianuarie
1941, câteva zeci de legionari au ocupat sediul ziarului său, blocându-i
maşinile17.
S-a „duelat” cu ziarele de stânga18, câştigând şi un proces de calomnie
împotriva lui Zaharia Stancu19. L-a susţinut pe generalul Antonescu până în
momentul în care a devenit conducătorul statului, dar nu şi în perioada cât a
deţinut această funcţie20. Imediat după 23 august 1944, a fost trecut pe lista
Gr. Trancu-Iaşi, Gh. Banu, I. Savescu. S-a format şi un comitet extins de cenzori, alcătuit din
Romulus Seişanu, Mihail Mora, E. Sinu şi Ion Nedelescu (Ibidem, fila 11 f.-v.).
12
Vezi Ioan Opriş, op. cit., p. 49.
13
Ibidem, p. 50.
14
Ibidem, p. 49-50.
15
Ibidem, p. 32. A fost în ultimul guvern condus de I.I.C. Brătianu şi apoi în cel care a
urmat imediat după moartea lui, prezidat de Vintilă I. C. Brătianu.
16
Ibidem, p. 29-30.
17
Vezi Stelian Popescu, op. cit., p. 359.
18
În amintirile sale, numea „Adevărul”, „Lupta” şi „Dimineaţa” „ziare jidoviste”
(Ibidem, p. 342).
19
Vezi Ioan Opriş, op. cit., p. 41.
20
Vezi Stelian Popescu, op. cit., p. 368.
criminalilor de război. În iulie 194421 a rămas în Elveţia, evitând sancţiunile

dure ale noului regim22. A murit în aprilie 1954, la Madrid23.
Greu de fixat şi evident incomplet, portretul său ne convinge totuşi că
a fost un personaj definitoriu al epocii, om de o mare influenţă publică, cu
resurse financiare, capital politic şi contacte sociale dintre cele mai întinse şi
mai diverse – nu neapărat şi stabile. Foarte probabil, a avut şi inamici pe
măsură.
2. Generozitatea discursului: de la statut,

la telegrame de adeziune
Programul Ligii, aşa cum era prezentat în actele sale constitutive,
promitea o adevărată cruciadă „împotriva încercărilor şi atingerilor aduse
unităţii teritoriale a ţării româneşti şi demnităţii naţionale a poporului
român”24. Dincolo de susţinerea tratatelor în vigoare şi de solidarizarea cu
alte ţări aflate în aceeaşi situaţie – pledând pentru „menţinerea tratatelor ce
le garantează drepturile lor istorice” – Liga se dedica unei activizări de
durată a conştiinţei naţionale.
Se vorbea despre o „mobilizare permanentă” a poporului, „spre a fi
gata oricând să apere integritatea patrimoniului naţional [s.n. C.M.]”25. La
ce anume se refereau autorii textului prin această formulă, pare mai dificil
de apreciat.
În limbajul curent, „patrimoniu” înseamnă, în primul rând, o realitate
materială, măsurabilă, uşor de identificat între alte realităţi similare şi de
inventariat. Atributul său definitoriu nu este dat de o calitate intrinsecă, ci de
apartenenţă, de faptul că se află într-o posesie indiscutabilă, confirmată prin
înscrisuri de largă recunoaştere. Timpul, uzajul direct, delimitarea, nevoia
de protecţie împotriva altor revendicări – acestea par să fie trăsăturile
definitorii ale unui anumit patrimoniu în relaţia sa cu alte realităţi similare.
Dincolo de aceste sugestii, spiritul militant al Ligii trimitea insistent şi
la aspectul „moral”, ne-obiectual al patrimoniului. Acesta era, de fapt,
principala ţintă a mişcării antirevizioniste fiind, în acelaşi timp, un mijloc de
revendicare a moştenirii naţionale şi o parte constitutivă a patrimoniului
care trebuia protejat.
21
Vezi Ioan Opriş, op. cit., p. 46-47.
22
La 18 octombrie 1944, Comisia de Epurare l-a scos definitiv din rândul ziariştilor
(Ibidem). Verdictul pronunţat la 1 iunie 1945 îl condamna, în lipsă, la detenţie pe viaţă, însoţită
de confiscarea averii (Ibidem, p. 18).
23
Ibidem, p. 49.
24
Vezi „Statutele Ligii”, art. 2a, în ANIC, fond „Liga Antirevizionistă Română”, dosar 15,
fila 4.
25
Ibidem.
Intervenţiile Ligii se pot încadra cel mai clar în zona propagandei, a

vehiculării unidirecţionate, ofensive şi partizane a informaţiei, în scopul
influenţării deciziilor politice. De altfel, termenul „propagandă” apărea cel
mai frecvent în definirea „scopului” asociaţiei, al cărui limbaj părea
desprins din afişele de război, vorbind despre „solidaritate şi rezistenţă
românească”, „mobilizare”, „luptă”, „acţiuni subversive […] contra statului
român”, „acţiuni tendenţioase […] asmuţite […] în vederea revizuirii
tratatelor de pace”26. „Mijloacele” selectate în slujba obiectivelor propuse
descriau de fapt metode curente de manifestare ale patriotismului vremii27,
bazate pe spectacolul public al declaraţiilor de adeziune şi pe efortul
cooptării cât mai multor persoane şi instituţii în demonstraţii regulate de
apartenenţă la marile simboluri şi principii28.
Pe scurt, metodele de lucru ale Ligii constau în organizarea de „mani-
festaţii publice”, tipărirea şi răspândirea unor lucrări programatice, confec-
ţionarea şi arborarea unor însemne declarative specifice. Erau opţiuni destul
de comune civismului epocii dar, pe lângă ele, textul statuar înscria şi unele
deziderate mai ambiţioase, cum ar fi intervenţia directă asupra autorităţilor
şi secondarea lor efectivă – ba chiar supervizarea lor – în dificila misiune a
românizării unor regiuni întregi. Liga îşi propunea să lupte „pentru întărirea
zonelor de frontieră, împotriva agresiunilor morale sau conspirative,
secondând organele de stat în opera lor de apărare şi colonizare a acestor
regiuni cu elemente capabile, băştinaşe şi româneşti, şi cu preferinţă dintre
foştii luptători sau voluntari ai marelui nostru război sau cu românii de peste
hotare, stăruind de asemenea a obţine din partea statului ca regiunile acestea
şi coloniştii lor, români, să fie dotaţi cu toate mijloacele de rezistenţă
morală, culturală şi economică, trebuitoare”29. Vom vedea, însă, că prezenţa
efectivă a Ligii în astfel de regiuni nu era facilă.
Aderenţii şi-au însuşit rapid discursul ofensiv al Ligii, îmbogăţindu-l,
adaptându-l, populându-l cu inamicii de rigoare, returnându-l cât mai
convingător primului emitent. Cu diferite prilejuri, aceste voci s-au reunit
într-un cor de entuziasme consonante, ocupând spaţii publice largi, de la
tribuna Ateneului Român, până la cele mai îndepărtate cătune din ţară. Cel
puţin, aşa a reflectat ziarul „Universul”, prin serii întregi de relatări
ocazionale şi „telegrame de adeziune”, susţinerea de care s-a bucurat pretu-
tindeni Liga.
26
Ibidem.
27
Statutul prevedea expres intenţia de colaborare cu „orice asociaţie patriotică,
culturală sau profesională, din ţară sau din străinătate, având aceleaşi preocupări” (vezi art. 6b,
în ibidem, fila 4v.).
28
Ibidem, fila 4v-5.
29
Vezi art. 6g, în ibidem, fila 5.
Un prilej de redactare a unor astfel de proze patriotic-aniversative

apărea mai frecvent decât ne-am aştepta. De pildă, în „Universul” din 5-6 ia-
nuarie 1937 se putea citi că „membrii cercului pastoral Cucueţi şi cercului
cultural Scrioaştea-Teleorman, întruniţi în şedinţa lunară”, îl salutau pur şi
simplu pe Stelian Popescu, prin urarea „să trăiască făclierul naţionalismului
românesc”30. Sau, în numărul din 30-31 ianuarie 1937, o notiţă insera ştirea
că: „preoţii protoieriei Urziceni, adunaţi astăzi [28 ianuarie] în consfătuire
contra comuniştilor, sunt alături de dvs. [Stelian Popescu] şi vă urează
izbândă pentru triumful cauzei naţionale”31.
Unele relatări erau mai explicite: „membrii adunării generale a
căminului cultural «Ceptura» (Prahova), pătrunşi de nevoia existenţei unei
temelii naţionale a statului nostru, dispreţuiesc şi condamnă comunismul şi
pe susţinătorii acestuia, străini de neam”32. Altele, dimpotrivă, simplificau
cu dezinvoltură, oferind succint susţinere morală pentru Ligă, pentru
„marele român Nicolae Titulescu şi pentru dl Stelian Popescu”, numit chiar
„noul Andrei Mureşan”33.
În afara paginilor de ziar, vădit receptive la elogiile disproporţionate,
corespondenţa internă a Ligii a păstrat destul de mult din puseele admi-
rative, pasionale chiar, ale epocii, uşor de transferat de la principii la per-
soane. Unele texte dovedesc că exerciţiile supra-omagiale erau cunoscute
românilor înainte de instituirea regimurilor autoritare: „Domnule Preşedinte,
Convinşi până la ultima fibră a fiinţei noastre de înaltele D-voastră
simţăminte româneşti, vă socotim cel mai mare redeşteptător al conştiinţei
naţionale. Strânşi uniţi în jurul D-voastră vom propovădui până la
sacrificiu, simţămintele D-voastră [s.n. C.M.]”34.
Dacă nu ar exista astfel de dovezi, am putea crede că Stelian Popescu
a exagerat atunci când, în amintirile sale, a povestit că mulţimile îl purtau pe
braţe, că oamenii bisericii îl binecuvântau şi că apariţia lui la întrunirile din
provincie „era considerată un eveniment”35.
30
Vezi ANIC, fond „Liga Antirevizionistă Română”, dosar 159/1937 (Telegrame de
mulţumire ale dlui director), fila 2.
31
Ibidem, fila 1.
32
Ibidem, fila 22, cuprinzând o relatare din ziarul „Universul”, publicată în numărul din
30 septembrie 1936.
33
Ibidem, fila 23. În acei ani, găsim şi un ateneu popular numit „Stelian Popescu”, în
Brăila (Ibidem, fila 27).
34
Vezi ANIC, fond „Liga Antirevizionistă Română”, dosar 283/1932-1937 (Cores-
pondenţa din judeţul Bacău), fila 132.
35
Vezi Stelian Popescu, op. cit., p. 182. Explicaţia sa era că mişcarea antirevizionistă
„venea ca un balsam peste sufletele amărâte al patrioţilor români”, afectaţi de indolenţa guver-
nelor şi de îndrăzneala „străinilor de origine evree şi ungară cari dispreţuiau fără nici o frică
sau jenă pe români” (Ibidem).
3. Vechi reţete şi sloganuri

Citind relatările despre diverse acţiuni puse sub semnul Ligii, putem
schiţa un repertoriu destul de larg al mijloacelor sale de lucru. În afară de
simpla expansiune organizatorică în oraşele şi comunele patriei – însoţită de
răspândirea însemnelor Ligii (statute, insigne, timbre) – cele mai frecvente
forme de manifestare publică par să fi fost adunările publice36, conferinţele
pe teme de interes naţional, serbările şcolare, inaugurarea sau onorarea
periodică a monumentelor comemorative. Toate acestea erau armele unui
activism patriotic binecunoscut, încurajat de autorităţi, exersat mereu de
atâtea alte societăţi şi asociaţii, ca şi de notabilităţile locale pline de zel.
Un gen frecvent de acţiuni publice erau obişnuitele omagii naţionale
regizate la 24 ianuarie, de „Ziua Eroilor” sau la 10 mai. Ele se derulau la fel
de firesc ca şi până atunci, adăugându-li-se în plus referiri explicite la
idealul antirevizionist. Relatând, de exemplu, sărbătorirea zilei de 24 ia-
nuarie (Unirea tuturor Românilor), de către „Liga Antirevizionistă” la
Vaslui (din 1935), un raport trimis „la centru” puncta secvenţe foarte predic-
tibile din regia momentului. Se nota că a avut loc un Te-deum, „unde a luat
parte [sic!], afară de oficialitate, societăţi culturale şi profesionale, întreg
publicul vasluian şi membrii «Ligii Antirevizioniste»”; că „au participat şi
săteni, îmbrăcaţi în costume de sărbătoare” şi că „dl învăţător Gh. Vierescu,
preşedintele asociaţiei învăţătorilor, a făcut istoricul „suferinţelor duse de
români” amintind, bineînţeles, „lupta dusă de înaintaşii noştri”37.
Ceea ce atrăgea atenţia, în acest recital al legitimităţii naţionale, era
insistenţa asupra Ardealului şi Banatului, ca şi încheierea ce se dorea
profetică: „Unirea făcută, spune dl Vierescu, este pe veci şi nimeni nu o
poate tulbura”38. O altă secvenţă discursivă inedită a fost aceea prin care s-au
condamnat public afirmaţiile făcute de ministrul Victor Iamandi în
parlament, la 17 decembrie 1934, „prin care a spus că oraşele şi târgurile
din Ardeal nu ne-au aparţinut niciodată”. Ioan Corciovescu, preşedintele
organizaţiei locale a Ligii, şi-a asumat răspunderea de a combate „ştiinţific”
această impietate şi „d[omnia]-sa a dovedit cum din scrieri, documente […]
reiese că oraşele şi târgurile au aparţinut românilor”39.
36
În amintirile sale, Stelian Popescu a povestit în termeni foarte laudativi despre o
primă adunare organizată de Ligă în Bucureşti, la 12 octombrie 1934, în sala Eforiei. Au venit
atunci reprezentanţi ai tuturor partidelor, inclusiv al celui guvernamental. S-au ţinut numeroase
cuvântări antirevizioniste, dar adevărata măsură a succesului a fost dată de faptul că, la
încheiere, cei adunaţi au pornit într-o manifestaţie spontană, spre statuia lui Mihai Viteazul.
Probabil tot din cauza entuziasmului excesiv, „în drum, câteva geamuri de la cafenelele şi
magazinele evreieşti au fost sparte” (Ibidem, p. 181-182).
37
Ibidem, dosar 16/1934, fila 62
38
Ibidem.
39
Ibidem. Condamnarea afirmaţiilor lui Victor Iamandi a devenit un ritual în sine,
trimiţând la ceea ce vor fi mai târziu şedinţele „de critică” ale regimului comunist. La Vaslui,
Aceste intervenţii pătimaşe deosebeau, doar, o celebrare tradiţională a

zilei de 24 ianuarie, de una dedicată expres Ligii. Dar organizatorii ignorau,
ca de obicei, evidenta continuitate a sărbătorilor naţionale anunţând, dincolo
de repetiţia monotonă a scenariului, o veridicitate şi o intensitate a trăirilor
mai greu de probat40.
Momentele solemne ale onorării unor simboluri comemorative puteau
deveni, la rândul lor, prilej de adeziune declarativă la idealurile Ligii.
„Universul” din 6 august 1936 nota mărturisirea unor participanţi la
obişnuita celebrare a luptelor din august 1917: „adunaţi în cimitirul eroilor
din Slănic (Moldova), unde comemorăm jertfa eroilor şi a victoriei de la
Mărăşeşti, în faţa crucilor, am făcut jurământ să păstrăm ceea ce am primit
moştenire prin jertfele celor căzuţi”41. În mai, acelaşi an, cei prezenţi „cu
ocaziunea marei solemnităţi religioase şi naţionale de la Plumbuita, de ziua
eroilor”, au trimis salutări călduroase Ligii – beneficiind astfel şi de publici-
tatea gratuită pentru întreaga acţiune42.
La fel s-a întâmplat şi cu prilejul reunirii „tineretul[ui] premilitar [din]
Cotiugeni (Hotin), cu ocazia depunerii jurământului şi sfinţirii monu-
mentului eroilor”43 sau a faptului că „locuitorii comunei Glodeanu-Siliştea,
Buzău” au constituit un „comitet pentru ridicarea unui monument eroilor
căzuţi pentru întregirea ţării”44. Asocierea între cinstirea eroilor patriei şi
cauza unirii – deci, implicit, a Ligii – părea atât de firească, încât „românii
din Sălaj” inauguraseră un… „monument antirevizionist în comuna Crasna
[s.n. C.M.]”45.
Dar activităţile antirevizioniste nu se reduceau strict la tiparele
celebrărilor tradiţionale. Au existat şi iniţiative mai atente la nevoia de a
surprinde, într-o oarecare măsură, publicul. De pildă, „Voluntarii din Alba”
au propus, la sfârşitul lunii mai 1933, o ştafetă istorică pentru onorarea
memoriei lui Mihai Viteazul. În afara secvenţei sportive – de alergare cu
torţă – şi a intenţiei de filmare a principalelor momente, ceremonialul
respectiv era totuşi construit pe scenariul consacrat al comemorărilor:
mai mulţi vorbitori au ţinut să se remarce pe acest subiect şi, în final, s-a propus ca adunarea să
ceară autorităţilor sancţionarea ministrului. Adunarea a aprobat prin „aclamaţii prelungite”
textul unor telegrame corespunzătoare, care urmau a fi trimise regelui şi prim-ministrului Gh.
Tătărescu (Ibidem, fila 63).
40
Aşa cum promiteau, organizatorii, în anunţuri de genul: „comemorarea marei uniri cu
pomenirea luptătorilor, înfăptuirilor şi martirilor ei din toate timpurile, organizată de Liga
Antirevizionistă în Capitală şi în întreaga ţară, va avea mâine 24 Ianuarie adevăratul caracter
de sărbătoare sfântă a tuturor românilor” [s.n. C.M.] (Ibidem, fila 19).
41
Ibidem, dosar 159/1937 (Telegrame de mulţumire ale dlui director), fila 30.
42
Ibidem, fila 36.
43
Ibidem, fila 14.
44
Ibidem, fila 25.
45
Ibidem, fila 19.
serviciul divin la mormântul eroului, intonarea cântecelor patriotice cores-

punzătoare, marcarea locaţiilor simbolice de pe traseu (Crucea Come-
morativă de la Mirăslău) şi din Alba Iulia (cetatea, Biserica Încoronării,
Palatul Regal)46. Participarea unor tineri costumaţi „istoric” nu era, în sine,
atât de surprinzătoare, cât era faptul că ei trebuiau să alerge, astfel
îmbrăcaţi, câteva ore47. Ştafeta mobiliza de o manieră diferită şi publicul
spectator căreia îi era destinată, adresându-se insistent sătenilor, de obicei
mai puţin implicaţi în actele comemorative48.
4. Noi accente şi reinvestiri simbolice

Ceea ce Liga a adus în plus în repertoriul comemorativ al vremii a
fost o insistenţă deosebită pentru sărbătorirea zilei de 1 decembrie 1918.
Aceasta nu fusese cu totul neglijată nici până atunci, dar nu era menţionată
în actele legislative ca sărbătoare naţională majoră. În plus, fiind însuşită
mai ales de către mediile politico-culturale ale românilor ardeleni, avea o
rezonanţă mai puţin regăţeană. Sărbătoare asumată mai ales de către
Partidul Naţional-Ţărănesc, aflat mai mereu în opoziţie, această zi nu era
încă un simbol indiscutabil al Marii Uniri, fiind concurată de alte opţiuni şi
politici ale memoriei49.
Tocmai datorită regionalismului său pronunţat, ziua de 1 decembrie a
fost aleasă de iniţiatorii Ligii pentru organizarea unor manifestaţii
antirevizioniste de amploare, ca răspuns împotriva revendicărilor maghiare
asupra Ardealului. Succesul acestor manifestaţii în afara Transilvaniei a fost
46
Ibidem, dosar 276/1932-1938 (Corespondenţa cu judeţul Alba), fila 119. Propunerea,
adresată personal directorului ziarului „Universul”, datează dinainte de organizarea efectivă a
Ligii. Dar scopul său declarat era în deplin acord cu idealurile viitoarei organizaţii, urmărind să
exprime adeziunea la acţiunile de protest „în contra tendinţelor de revizuire a tratatelor de
pace” (Ibidem).
47
Plecarea era prevăzută pentru ora 6,30, iar sosirea în Alba Iulia pentru ora 11,30
(Ibidem).
48
Organizatorii doreau ca, de-a lungul şoselei străbătute de ştafetă, să fie „plasaţi” – de
către cine? – „locuitorii satelor învecinate” (Ibidem).
49
Prin lege, fusese deja fixată ziua de 24 ianuarie ca zi de aniversare a „Unirii tuturor
Românilor” (vezi Decretul nr. 397, publicat în „Monitorul Oficial” nr. 230 din 8 februarie 1920,
p. 11853). Actele legislative ulterioare, din anii ’20-’30, au confirmat această hotărâre. Cu
diferite ocazii, simbolistica unirii s-a transferat şi spre alte momente de glorificare – cum ar fi
încoronarea regilor Ferdinand şi Maria la Alba Iulia (15 octombrie 1922) – sau chiar spre
obişnuita aniversare a zilei de 10 mai, emblemă supremă a dinastiei, a statului, deci şi a idealului
naţional. Pentru o sumară analiză a acestor aspecte, vezi Cătălina Mihalache, Instituirea zilei de
24 ianuarie ca sărbătoare naţională şi celebrarea sa în mediul şcolar, în Dumitru Ivănescu (ed.),
Unirea Principatelor. Momente, fapte, protagonişti, Iaşi, Editura Junimea, 2005, p. 171-179 şi
idem, Didactica unui eveniment: 1 Decembrie 1918 în manualele de istoria românilor, în Andi
Mihalache şi Adrian Cioflâncă (ed.), In medias res. Studii de istorie culturală, Iaşi, Editura
Universităţii „Al. I. Cuza”, 2007, p. 303-327.
un argument decisiv pentru permanentizarea acţiunilor respective şi pentru

înfiinţarea Ligii.
Reacţiile românilor ardeleni au fost mai complexe. Răspunzând
apelului lansat de ziarul „Universul” în noiembrie 1933, pentru fundarea
Ligii, unii cititori din Ardeal se dovedeau bine conectaţi la problemă,
amintind că şi „la festivitatea de acum un an, 1 Decembrie 1932, […]
delegatul D-voastră [al ziarului], dl Lungulescu a rostit discursul antire-
vizionist […]”50. Dar aceea nu fusese, în sine, o adunare antirevizionistă,
oratorul profitând doar de tradiţionala manifestaţie locală dedicată zilei 1
decembrie. Povestirea despre cele petrecute, în acelaşi timp la Alba Iulia,
arată mai clar tradiţia politică a comemorărilor acestei zile în Transilvania:
„dl Boca […] nici nu a fost […] preşedinte al adunării antirevizioniste, ci al
obişnuitei serbări de 1 Decembrie «Unirea Ardealului», căci cu această
ocazie au fost încunoştiinţate numai comunele pur Naţ[ional] Ţăr[ăneşti],
adecă invitate pentru congresul partidului Naţional-Ţărănesc, care se ţine
anual la Alba-Iulia şi nici prin gând nu le-a trecut de o adunare
antirevizionistă. […] Publicul a strigat favorabil pentru Maniu, nu avea
treabă cu antirevizionismul! [s.n. C.M.]”51
Trecând peste aceste valenţe regionale bine delimitate şi insistând
asupra integrităţii teritoriale ca obiectiv suprem la întregii naţiuni, Liga a
impus, de la an la an, manifestaţii tot mai largi, pe un ton din ce în ce mai
virulent. Prima sa acţiune de amploare, din 1934, a fost chiar „marea
manifestaţie naţională pentru comemorarea zilei de 1 decembrie – ziua
Unirii Ardealului la patria mamă”, organizată cu mare pompă în capitală.
Cu acest prilej, Liga a obţinut, prin ordinul Preşedinţiei Consiliului de
Miniştri, „suspendarea serviciilor publice” în acea zi52, în scopul participării
la acţiunea antirevizionistă. A intervenit şi la Ministerul Cultelor şi
Instrucţiunii Publice, iar titularul acestuia, dr. Constantin Angelescu, a
trimis o telegramă-circulară tuturor inspectoratelor şcolare, cerând expres
organizarea unor serbări omagiale53. Conştientă de importanţa actului
50
ANIC, fond Liga Antirevizionistă Română, dosar 276/1932-1938 (Corespondenţa cu
judeţul Alba), fila 108. În acelaşi dosar apărea o relatare despre sărbătorirea zilei de 1 decembrie în
1932, la Zlatna (fila 112).
51
Ibidem, fila 124 f.-v.
52
Ibidem, dosar 68 (Sărbătorirea zilei de 1 decembrie 1934, 1935), fila 30. Era un
decupaj din ziarul „Universul”, din 2 decembrie 1934. Serviciile publice urmau să se întrerupă
începând cu ora 11,00 a.m.
53
În ziarul „Universul” din 29 noiembrie 1934, articolul Cum va fi comemorată unirea
tuturor Românilor la 1 Decembrie (p. 1), susţinea că, „pentru a da însemnătatea cuvenită marelui
act de la 1 Decembrie, ministerul instrucţiunii a trimis tuturor inspectoratelor şcolare, cu nr.
207183/1934, o telegramă circulară: «vă rugăm să luaţi măsuri, ca ziua de 1 decembrie, când
Ardealul, Banatul, Crişana şi Maramureşul s-au unit cu Patria mamă, să fie sărbătorit de toate
şcoalele din ţară cu tot fastul cuvenit. Elevii şi profesorii se vor întruni în această zi la şcoală,
unde se va organiza o serbare în cadrul căreia unul dintre profesori sau învăţători va ţine o
didactic pentru eficienţa procesului comemorativ dar şi pentru creşterea

propriei popularităţi, Liga îşi îngăduia, prin intermediul ziarului
„Universul”, să suplimenteze directivele ministeriale. Corpul profesoral era
invitat „ca zi de zi, până la 1 decembrie, să lămurească prin elevi – datoria
pe care o au şi părinţii lor de a participa la demonstraţiunile şi la acţiunea
Ligii […]”, preconizând, în plus, ca pentru cei mai mici şcolari „acest fapt”
să fie clar „scris pe tablă, ca elevii să-l înţeleagă şi să-l explice părinţilor”54.
În anul următor, acelaşi ministru a emis un număr de circulare pentru
toate şcolile secundare, profesionale, primare şi normale din ţară, aprobând
ca „elevii […] să participe la serbarea «Ligii Antirevizioniste Române»”.
Recomandarea sa era că acolo „unde nu există comitete ale Ligii, ele se pot
înfiinţa prin ajutorul Corpului Didactic”55. Însuşindu-şi de această dată fără
rezerve discursul Ligii şi al ziarului «Universul», ministerul saluta „ziua
patronală” a Ligii, amplificându-i corespunzător valenţele: nu se mai vorbea
doar despre unirea Ardealului, ci despre „1 decembrie – ziua Unirii tuturor
Românilor sub un singur sceptru şi în hotarele lor istorice”56.
conferinţă, arătând însemnătatea zilei şi drepturile străvechi şi intangibile ale poporului român
asupra acestor provincii. Serbarea se va începe cu Imnul Regal şi în afara de conferinţa amintită
se vor declama poezii patriotice, iar corul şcoalei va intona cântece naţionale. Serbarea se va
încheia cu imnul Pe-al nostru steag e scris unire»” (ANIC, fond Liga Antirevizionistă
Română, dosar 68 [Sărbătorirea zilei de 1 decembrie 1934, 1935], fila 31). De notat aici
discordanţa între opţiunea ziarului şi a Ligii pentru a se celebra la 1 decembrie „unirea tuturor
românilor” – legal alocată zilei de 24 ianuarie –, respectiv rigoarea Ministerului, care insista
asupra actului istoric din 1918, bine delimitat geografic.
Telegrama ministrului confirma cu acest prilej şi reţeta serbărilor patriotice, aşa cum a
fost ea impusă în timpul lui Spiru Haret. Se căuta totuşi o anume diferenţiere între obişnuita
serbare pentru ziua de 24 ianuarie şi aceea propusă acum, pentru 1 decembrie. Intenţia se
observă în recomandarea precisă a ministrului pentru imnul de încheiere, altceva decât
tradiţionala „Horă a Unirii” (pentru detalii despre acest tip de evenimente şcolare, vezi studiul
nostru, amintit anterior, Instituirea zilei de 24 ianuarie ca sărbătoare naţională şi celebrarea
sa în mediul şcolar).
54
ANIC, fond Liga Antirevizionistă Română, dosar 68 (Sărbătorirea zilei de 1 decembrie
1934, 1935), fila 31.
55
Ibidem, fila 11 (circulara nr. 203313/935 emisă la 21 noiembrie 1935 de Direcţia
învăţământului primar şi normal). Alte circulare se adresau identic învăţământului profesional
(Ibidem, fila 12) şi secundar (Ibidem, fila 13).
56
Ibidem. Întreaga retorică a zilei de 1 decembrie a fost preluată integral din docu-
mentele Ligii şi din articolele ziarului „Universul” (Ibidem, filele 9, 17, 18). Şi în 1935 s-a
urmat modelul serbării patriotice descrise în documentele oficiale din anul trecut. O astfel de
serbare s-a ţinut „marţi 1 Decembrie a.c., orele 4 d.a., în sala Ateneului Popular «Spiru Haret»
din Obor”, pentru a se omagia „Întregirea Neamului Românesc”. Au participat câteva şcoli,
organizaţii de premilitari, secţia L.A.R. locală, diferite asociaţii culturale şi „intelectualii”
empatici. Nu a lipsit conferinţa pilduitoare despre „semnificaţia simbolică actuală” a eveni-
mentului, prezentată de directoarea şcolii de fete nr. 33, Eliza Ponici, aşa cum nu au lipsit nici
momentele hazlii, care asigurau succesul oricărei serbări – „apariţia dlui Sile Meşină în rolul
său tragicomic de soldat ţigan a produs multă rumoare printre spectatori”. În încheiere, s-a
cântat „Pe-al nostru steag” (Ibidem, fila 8).
5. Românismul ofensiv
În afara acestei redescoperiri simbolice a zilei de 1 decembrie şi a
intervenţiilor directe asupra administraţiei centrale pentru a o coopta în
acţiunile sale, repertoriul propagandistic al Ligii a cuprins şi alte câteva
tipuri de acţiuni, mai incisive, exersate de aderenţii zeloşi. Astfel, în
paginile „Universului” din 18 iunie 1936 s-a publicat ştirea că „un număr de
cetăţeni din podgoria Muscel au dat foc în faţa monumentului eroilor din
Ştefăneşti monitoarelor iudeo-comuniste Dimineaţa şi Adevărul, jurând că
pe viitor nu vor mai admite ca astfel de otravă să mai pătrundă în acest
sector”57.
Alţi simpatizanţi au luat foarte în serios datoria de a privi cu
suspiciune locuitorii de altă etnie sau confesiune, ca potenţială ameninţare
pentru cauza României întregite. Din Abrud, de pildă, un observator a trimis
„confidenţial personal” preşedintelui Stelian Popescu un raport amănunţit
despre „funcţionarii minoritari din localitate, întocmind un tablou de ei şi
activitatea lor”. El demonstra „subjugarea” moţilor de către minoritarii care
trăiau o viaţă aparte de aceea a comunităţii româneşti dezbinată, la rândul ei,
de rivalităţile politice locale58. Tabelul respectiv era o probă de voluntariat
conştiincios în serviciul oricărei potenţiale poliţii politice, cuprinzând
rubrici despre „naţionalitatea soţiei”, limba vorbită sau lecturile în familie,
„relaţiunile sociale cu românii”, „locul şi modul cum activează” cei
supravegheaţi, gradul în care „posedă limba română” şi, în final, diverse
„observaţii din viaţa particulară şi simţul naţional” [sic!]. În această ultimă
secţiune se aflau sentinţe categorice, ilustrative pentru orizontul oricărui
târg de provincie, de tipul: „soţia a dat dovadă de simţ antiromânesc”59,
„lucrează în interesul ungurilor”60, „poartă la fiecare haină decoraţiile
ruseşti din război – dubios”61, „ne mirăm cum a putut ajunge profesor
Şi unii copii de grădiniţă au avut prilejul să exerseze un moment omagial corespun-

zător. La Plătăreşti-Ilfov, de „ziua unirii desăvârşite a României Mari”, chiar „dna învăţătoare
Marcela Plătăreanu a cântat împreună cu copiii de la Grădiniţă cântecul Tricolorul, dovadă vie
că simţul patriotic se desvoltă în copii încă din vârsta cea mai fragedă” (Ibidem, fila 12).
57
Ibidem, dosar 159/1937 (Telegrame de mulţumire ale dlui director), fila 35.
58
Ibidem, dosar 276/1932-1938 (Corespondenţa cu judeţul Alba), fila 79-80. Documentul
era datat 5 mai 1934 şi semnat (indescifrabil) de „secretarul şcolii normale, profesor la şcoala
de ucenici industriali”. Tonul era cel al unui denunţ generalizat, vizând nu doar pe directorul
gimnaziului din localitate (Ioan Mincu), ci pe toţi politicienii şi intelectualii din localitate,
„legaţi sufleteşte de minoritari”. Autorul se autopropunea ca model de conduită vigilentă,
sugerând Ligii ca pe viitor să ia măsuri mai drastice de mobilizare a românilor, mergând până
la o anume cvasi-militarizare a comunităţilor „după sistemul german sau unguresc”.
59
Era vorba despre dr. Carol Szilagyi, angajat la judecătoria de ocol urbană (Ibidem,
fila 81).
60
Se referea la Anton Maier, profesor titular de istorie şi geografie la gimnaziul de
băieţi din localitate (Ibidem, fila 82).
61
Era vizat Vladimir Grujievschi, lucrător la oficiul R.M.S. (Ibidem).
tit[ular] def[initiv] de Istorie şi Geografie când nu posedă l[imba]

Română”62 sau „mereu în concedii, fără să fie bolnavă”63.
Regiunile locuite de „minoritari” ofereau un cadru optim ofensivei
identitare româneşti. Binecunoscutul şi deja banalul repertoriu haretist al
activităţilor extraşcolare dobândea, în acest context, semnificaţii politice
suplimentare, uşor de translat în serviciul idealului antirevizionist. Autorii
unor întreprinderi culturale minimale, puse sub semnul cauzei naţionale, îşi
puteau astfel demonstra – nu fără consecinţe pragmatice, utile carierei – un
eroism civic nebănuit.
Pentru o învăţătoare din Aiud, de exemplu, cântecele şi dansurile
naţionale prezentate de şcolarii săi într-un „festival artistic-cultural” din
Bucureşti, ca şi vizitarea unor locaţii emblematice din Capitală64,
constituiau o probă clară a devotamentului său extrem pentru cauza româ-
nismului. Obstacolele întâlnite în calea organizării modestelor sale acţiuni
nu au făcut decât să îi confirme vocaţia misionară pusă, deopotrivă, sub
semnul credinţei în răsplata divină („că Dumnezeu e mare”) şi în „Spirul
[sic!] Haret, [ale cărui] cuvinte – spunea învăţătoarea Elena Ciocănescu –
mi s-au întipărit în inimă şi mă vor călăuzi până la mormânt”65.
Mizele erau mai mari decât se putea bănui la prima vedere. Educa-
toarea mărturisea că a „luptat mult” şi că a avut reacţii negative „din partea
unor unguri, părinţi ai copiilor care au venit până la uşa mea revoltaţi că
copiii lor joacă dansurile şi îmbracă portul nostru”66. Dar nu acest micro-
conflict identitar, destul de previzibil, a dăunat serios iniţiativei sale, cât mai
ales inerţia unor reprezentanţi ai administraţiei locale şi centrale, dublată de
indiferenţa sau de comoditatea excesivă a românilor. Din acest motiv, învăţă-
toarea saluta activismul Ligii şi se asocia acestor „scopuri înalte patriotice”,
declarându-se oricând pregătită să lupte „pentru neamul şi ţara mea”67.
62
Acuzaţia era adresată Laurei Iooş (!), profesoară titulară de istorie la Gimnaziul de
fete din localitate (Ibidem).
63
Acest denunţ tipic lumii şcolare, indiferent de etnie, se referea la Elisabeta Csapo,
profesoară titulară la acelaşi gimnaziu (Ibidem).
64
Cum ar fi „muzeele, grădinile, instituţiunile publice, Asociaţia Română pentru propa-
ganda aviaţiei, Mormântul eroului necunoscut, unde s-a depus o jerbă de flori, Cartea
românească, ziarul «Universul» etc.” (Ibidem, dosar 276/1932-1938, Corespondenţa cu judeţul
Alba, fila 87).
65
Ibidem, fila 86v. Documentul era adresat direct „Domnului Stelian Popescu, fost
Ministru, Director al ziarului «Universul» şi Preşedinte al Ligei Antirevizionistă Română”,
fiind datat „15 mai 1934”.
66
Ibidem, fila 87.
67
Ibidem. În acest sens, ea îşi lua un veritabil angajament în slujba educaţiei identitare
şi a perpetuării tradiţiilor româneşti: „voiu căuta a munci cu îndârjire luptând ca datinele,
obiceiurile şi cânticele noastre pentru care au răposat şi moşii şi părinţii noştri să nu fie
călcate în picioare de nimeni. Să fie scoase la iveală din sufletul românului ascuns în cel mai
îndepărtat colţ al ţării lui şi arătate lumei întregi [s.n. C.M.]” (Ibidem, fila 86v.). În aceste
rânduri, se pot recunoaşte uşor patosul devoţional, exagerarea aspectului sacrificial şi a
continuităţii generaţionale compacte – accente specifice discursului patrimonial.
Competiţia pentru supremaţia datinilor româneşti în detrimentul

tuturor celorlalte a rămas un obiectiv major al patrioţilor de provincie.
Preşedintele secţiei Ligii din Comăneşti (jud. Bacău), lăudându-se cu
„rezultatele naţionale câştigate” aici, afirma cu mândrie că „în urma
campaniei dusă de secţiunea locală, în această comună, nu se mai cântă şi
nici nu se mai joacă ungureşte”68.
6. Liga, animatorii şi competitorii săi

Gesturile publice cele mai mediatizate ale membrilor şi simpati-
zanţilor Ligii au mizat pe resorturile ferme ale omagiului patriotic eroizant,
aşa cum era el cunoscut publicului din epocă. Procesiunile la mormântul
Eroului Necunoscut69, publicarea unor studii istorice pe tema integrităţii
naţionale70, cointeresării autorităţilor statului în susţinerea discursului
antirevizionist71, cooptarea cât mai multor organizaţii similare72 – toate
68
Ibidem, dosar 283 (Corespondenţă din judeţul Bacău), fila 71.
69
Cum a fost cazul la 1 decembrie 1934, când s-a dorit realizarea unei manifestaţii
antirevizioniste de mare răsunet în Capitală. Ziarul „Universul” a insistat pe descrierea
procesiunii care urma să demonstreze aderenţa masivă a publicului, a organizaţiilor culturale şi
patriotice, a instituţiilor şi a reprezentanţilor statului la programul Ligii. „Universul” din 2 de-
cembrie 1934 relata cum anume se va forma coloana de manifestanţi şi ce traseu exact va urma
(Ibidem, dosar 68, fila 30), iar numărul din ziua următoare povestea în detaliu cele petrecute.
Nu mai puţin de patru fotografii ilustrau concret diferite momente ale defilării şi ale ceremoniei
de la mormântul Eroului Necunoscut. Procesiunea a reuşit să obţină în mod ingenios şi
adeziunea regelui. El a apărut oportun la balconul Palatului, salutând coloana de manifestanţi
care treceau prin faţa lui şi îl ovaţionau (Ibidem, fila 29).
70
Despre această activitate, Stelian Popescu a notat că: „s-a publicat un concurs pentru
cea mai bună lucrare asupra principiului naţionalităţilor, rezultând din tratatele de pace din
1919 şi s-a hotărât un premiu de 50.000 lei”. Dintre multele lucrări prezentate, au fost
selecţionate doar două, una semnată de Remulus Seişanu, redactor la „Universul”, şi alta de
George Sofronie, aceasta din urmă fiind tipărită apoi şi în limbi străine (Stelian Popescu, op. cit.,
p. 183). Între lucrările publicate cu ajutorul Ligii şi a ziarului „Universul”, mai cunoscută este
cea a lui Aurel Gociman (Ioan Opriş, op. cit., p. 30). Volumul său, România şi revizionismul
maghiar, a fost reeditat în 1996 (Cluj-Napoca, Editura Clusium, 430 p.).
În amintirile sale, Stelian Popescu a insistat mai mult asupra unor atlase ce demonstrau
drepturile românilor, realizate şi difuzate de Ligă, ca şi asupra unei expoziţii documentare, cu
tematică naţională antirevizionistă, organizată în 1934 (Stelian Popescu, op. cit., p. 183-184).
71
Liga a avut în vedere, în primul rând, colaborarea cu Ministerul Instrucţiunii, dar a
intervenit chiar şi la Consiliul de Miniştri, pentru a impune, de pildă, sărbătorirea generalizată a
zilei de 1 decembrie. Pe cât posibil, a căutat sistematic să obţină şi sprijinul reprezentanţilor
armatei. A existat chiar o intenţie de contracarare a eventualelor ostilităţi faţă de Ligă, prin astfel
de colaborări. Un document de la mijlocul anilor ’30 nota explicit următoarea strategie: „se pare
că există dispoziţiuni şi ordine strict confidenţiale emanate de Ministerul de Interne pentru
anihilarea tacită a organizaţiilor Ligii […]. Pentru a anihila la rândul nostru asemenea măsuri, am
socotit că este bine să ne apropiem cât mai mult posibil armata de acţiune Ligii” (ANIC, fond Liga
Antirevizionistă Română, dosar 276/1932-1938, Corespondenţa cu judeţul Alba, fila 24).
72
La aceeaşi manifestaţie din Capitală, de la 1 decembrie 1934, au fost cooptate
numeroase organizaţii cu profil similar, alături de simple asociaţii profesionale de avocaţi,
acestea erau acţiuni previzibile, cu un efect mobilizator cert. Asocierea era o

formă de amplificare avantajoasă a propriei imagini, dar şi de atenuare a
concurenţei pe care o făceau alte organizaţii, mult mai cunoscute sau mai
bine înzestrate material – cum erau Liga Culturală, ASTRA sau chiar
Academia Română73.
La nivel naţional sau regional, Liga nu a avut, poate, niciodată forţa
de reprezentare a acestora din urmă. Dar iniţiatorii săi au ştiut să anime – în
mare parte şi cu ajutorul ziarului „Universul” – numeroase nuclee de
acţiune parohială, populară, comunitară. Acest microcivism atent la marile
curente politice şi culturale ale Centrului era alimentat de competiţii acerbe,
adesea poate ridicole, pentru câştigarea unui loc cât mai avantajos în
ierarhia notabilităţilor locale.
În comunităţile mici din toate colţurile ţării, melanjul instituţiilor şi al
prerogativelor a fost o sursă suplimentară de susţinere a Ligii. La originea
suprapunerii competenţelor şi a simplificării formelor de autoritate locală se
aflau, în primul rând, resursele foarte limitate: aceeaşi oameni („intelec-
tuali” şi funcţionari de stat: preoţi, învăţători, primari, mai rar notari, doctori,
ingineri, foşti ofiţeri); aceleaşi posibile spaţii de manifestare (biserica, şcoala,
căminul cultural sau ateneul popular); mijloace financiare minimale sau chiar
inexistente; oportunităţi de manifestare civică şi publică restrânse – axate pe
marcarea sărbătorilor naţionale, dinastice, religioase – obligatorii – ca şi a
marile evenimente publice recente (războiul şi unirea); un repertoriu al
acţiunilor efective la fel de restrâns: cuvântări în adunările publice,
conferinţe, şezători, Te-Deum-uri, serbări şcolare, concursuri şcolare ori
sportive, procesiuni sau parade organizate corporativ.
Liga a profitat de această limitare, pliindu-se pe instituţiile cele mai
funcţionale şi mobilizând actori deja implicaţi în exersarea spiritului civic
funcţionari publici, „proprietari de taximetre”, „negustori, industriaşi şi meseriaşi”. Predominau

asociaţiile dedicate foştilor combatanţi (Societatea „Mărăşeşti”, Societatea „Cultul Eroilor”,
„Asociaţia voluntarilor de război din vechiul regat”, „Societatea mutilaţilor şi marilor invalizi de
război”, Societatea „Virtutea militară”, „Asociaţia cercetaşilor din războiul 1916-1919”, „Uniunea
foştilor voluntari din ţinuturile alipite”, „Asociaţia surorilor de caritate din război”, „Asociaţia
dăunaţilor de război”). Alături de acestea se aflau diferite societăţi dedicate militarilor („Uniunea
ofiţerilor de rezervă”, „Cercul subofiţerilor de rezervă”, „Cercul subofiţerilor pensionari”),
ortodoxiei naţionale (Societatea „Clerul”, „Asociaţia ortodoxă a femeilor române”, „Uniunea
Naţională a Studenţilor Creştini”) şi, în general, idealului naţional („Legiunea Română”, „Liga
sacră naţională”, Asociaţia „Apărătorii Patriei”, „Acţiunea patriotică de propagandă dinastică
naţională”). Se adăugau „Societatea de cultură macedo-română” şi Societatea C.F.R „Expresul”,
cu o prezenţă poate doar decorativă, dar oricum profitabilă pentru imaginea de catalizator patriotic
a Ligii Antirevizioniste (Ibidem, dosar 68, fila 29).
73
Iniţiatorii Ligii Antirevizioniste au admis de la început această concurenţă simbolică
şi materială onorantă, de altfel, pentru proaspăta lor organizaţie. În articolul 30 al Statutului
Ligii se prevedea că, în cazul unei eventuale dizolvări, „întreg patrimoniul Asociaţiei va trece
în seama Academiei Române sau a Ligii Culturale, spre a fi folosit la înzestrarea bibliotecilor
populare din ţinuturile locuite de români şi aflate sub stăpânire străină” (Ibidem, dosar 15, fila 7v.).
local. De cele mai multe ori, acţiunile dedicate idealului antirevizionist nu

au aparţinut organizaţiilor Ligii, ci şcolilor, căminelor culturale, Strejăriei,
cercetaşilor, cluburilor sportive, cercurilor profesionale de învăţători sau de
preoţi, asociaţiilor de veterani şi altora. Poate şi din acest motiv, Liga părea
să fie uneori doar o supraintitulare a unor simboluri şi acţiuni aflate oricum
în uz, vehiculate de comun acord cu toţi ceilalţi animatori ai vieţii publice.
De multe ori, chiar şi organizarea filialelor Ligii începea prin simpla
extensie a unor alte asociaţii locale. De exemplu, constituirea filialei din
Aiud a Ligii s-a datorat iniţiativei preşedintelui local al despărţământului
societăţii ASTRA74; comitetul local al Ligii din Slănic Moldova s-a consti-
tuit cu prilejul aniversării zilei de 24 ianuarie 1937, „la îndemnul preotului”
şi urmând să activeze „în cadrul căminului cultural «Simion Mehedinţi» din
Cerdac”75; „clubul sportiv «Condor» din Ploieşti, aderând la mişcarea
naţională a L.A.R., s-a constituit în secţiune, afiliată Ligii”76 ş.a.m.d.
Acţiunea spontană, de susţinere a idealului naţional şi antirevizionist,
a premers de obicei instituţionalizării. Astfel, „căminul cultural «Sfinţii
Apostoli Petru şi Pavel» din com. Bucşeşti, jud. Bacău, cu ocazia manifes-
tărilor antirevizioniste de la 1 Decembrie a.c., de comun acord cu toţi sătenii
şi intelectualii locali, a hotărât înfiinţarea în acea comună a unei secţii
Antirevizioniste, funcţionând în cadrul Căminului Cultural”77.
Dar funcţionarea propriu-zisă a unei filiale nu a fost întotdeauna
posibilă, nici lipsită de incidente. Afişarea patriotismului şi a devoţiunii faţă
de simbolurile mari ale naţiunii nu au exclus micile drame locale ale luptei
pentru putere, pentru funcţii mai mult sau mai puţin simbolice. În
Comăneşti (jud. Bacău), de pildă, au apărut două secţiuni ale Ligii, mai
precis două conduceri rivale, acuzându-se reciproc de uzurpare, de inacti-
vitate şi de interese politice partizane. Una era patronată de preotul paro-
hial78, iar cealaltă de un fost primar79, la mijloc fiind prins corespondentul
74
Ibidem, dosar 276/1932-1938 (Corespondenţa cu judeţul Alba), fila 57.
75
Ibidem, dosar 283/1932-1937 (Corespondenţă din judeţul Bacău), fila 24.
76
Ibidem, dosar 159/1937 (Telegrame de mulţumire ale dlui director), fila 40 (decupaj
din ziarul „Universul”, numărul din 9 mai 1936).
77
Ibidem, dosar 283/1932-1937 (Corespondenţă din judeţul Bacău), fila 26.
78
Preotul Simion Lunganu a fost primul preşedinte ales al secţiei Ligii din localitate.
Din propria sa mărturisire, aflăm că el a răspuns de la început apelului lansat în ziarul
„Universul”. Chiar „din faţa altarului”, a invitat „tot poporul ca după sfânta slujbă să mergem
în localul şcoalei şi să punem bazele secţiunei locale”. Expunându-şi activitatea şi meritele ce îl
îndreptăţeau a fi în continuare preşedintele filialei locale, el îi cerea lui Stelian Popescu să
intervină în tranşarea disputelor din Comăneşti şi să trimită „de urgenţă, o anchetă la faţa
locului”, pentru lămurirea situaţiei (Ibidem, filele 71 f.-v. şi 72).
79
În acest conflict, un rol important l-a avut institutorul Ion Tudorache, preşedinte al
secţiei Ligii din oraşul Tg. Ocna (Ibidem, fila 91 f.-v.). El a intervenit personal la Comăneşti, organi-
zând o adunare constitutivă fără conducătorii în exerciţiu. Aşa a ajuns fostul primar, A. Bulancea,
preşedinte al celei de-a doua secţii a Ligii din localitate. După spusele lui Simion Lunganu, el
local al ziarului „Universul” – funcţionar la primărie şi cântăreţ în corul

bisericii ortodoxe, sincer îngrijorat că, profitând de neînţelegerile între
români, „străinismul conrupe [sic!] în localitate”80.
7. Liga ignorată. Un eşec datorat succeselor?

La sfârşitul anului 1937, Liga a reuşit o mobilizare exemplară pentru
comemorarea, de o manieră antirevizionistă, a zilei de 1 decembrie. A fost
ultima sa acţiune de amploare.
Ziarul „Universul” a dus atunci o campanie susţinută, iar presiunea
asupra autorităţilor a fost directă şi acuzatoare, ignorând recentele
colaborări: „guvernul ţărei are datoria imperioasă de a menţine dispozitivele
de anul trecut pentru deplina respectare şi cinstire a zilei de 1 Decembrie în
toată ţara, nu numai în Ardeal, cum se obişnuia până atunci. […] Nu trebuie
să se creadă că ceea ce s-a făcut în proporţiuni atât de mari, anul trecut la
1 Decembrie, pentru consolidarea solidarităţii Micii Înţelegeri, nu se cuvine
acum şi memoriei sfinte a marilor eroi şi martiri ai românismului”81. Ziarul
însuşi a căutat să perpetueze spiritul de solidaritate internaţională din anul
anterior, marcând simultana aniversare a unităţii iugoslave şi ecourile din
„presa cehoslovacă, despre însemnătatea zilei de 1 Decembrie”82. Era un
mod de a amplifica omagiul adus zilei simbol a mişcării antirevizionste83 şi,
indirect, Ligii.
Autorităţile au cedat. În ultimul moment, Ministerul Educaţiei a hotărât
ca, la 1 decembrie curent, „şcoalele să ţină cursuri numai până la 11 di-
era un inamic vechi al preotului paroh. Chiar îl ameninţase cândva „cu arestarea”, atunci când
preotul iniţiase secţia locală a Ligii (Ibidem, fila 71 f.-v.). Mizele conflictului erau sigur maculate
de „noroiul politic”, domnul Bulancea fiind „preşedintele organizaţiei Naţional-Ţărăniste, din
partea locului” (Ibidem, fila 72).
80
Era vorba despre Ioan Finică, corespondent local al ziarelor „Universul” şi „Porunca
Vremii”, secretar al secţiunii din Comăneşti a Ligii. Şi el a cerut o „anchetă serioasă” de la
Centru, arătând că a fost ameninţat de preotul paroh pentru zelul cu care a raportat la Bucureşti
despre inactivitatea organizaţiei locale (Ibidem, fila 81). Din punctul său de vedere, conflictul
s-a datorat fricţiunilor permanente între „două tabere politice adverse”. În versiunea lui, el
singur se putea intitula adevăratul iniţiator şi promotor al Ligii în localitate, conducătorii
formali căutând doar „să îşi facă un nume de glorie faţă de populaţie”. Tot el a fost cel care a
expus situaţia „centrului de la Bucureşti”. În urma sesizării sale, institutorul Tudorache a fost
trimis să reorganizeze secţia din Comăneşti (Ibidem, fila 78).
81
Vezi articolul O datorie naţională. Comemorarea zilei de 1 Decembrie, sărbătoarea
unirii tuturor românilor, în „Universul” din 29 noiembrie 1937, p. 15.
82
Vezi „Universul” din 2 decembrie 1937, p. 1 şi 13.
83
Relatările despre succesul acestei aniversări au subliniat prompt avantajoasa
coincidenţă: „ziua Unirii tuturor românilor, 1 Decembrie, care este, în acelaşi timp, şi ziua
Ligii Antirevizioniste, s-a serbat, în tot cuprinsul ţării, cu un cald entuziasm şi cu o animaţie
deosebită [s.n. C.M.]” (vezi rubrica Ultime informaţiuni, în ziarul „Universul” din 3 decembrie
1937, p. 17).
mineaţa. După această oră, elevii vor participa la serbarea ce se va organiza

în fiecare şcoală, cu prilejul zilei Unirii”84. Timp de aproape o săptămână
după eveniment, ziarul a continuat să publice relatări despre celebrările
organizate în toate colţurile ţării şi chiar în comunităţile româneşti din afara
graniţelor noastre85. Deşi nu au mai fost date circulare amănunţite şi
prevenitoare ca altă dată, invitând expres toate şcolile să îşi dea concursul la
acţiunea Ligii, ministerul – condus de acelaşi dr. C. Angelescu – a făcut
atunci un ultim gest de bunăvoinţă.
În mai puţin de un an, situaţia s-a schimbat dramatic, ca şi contextul
politic general. În iunie 1938, Liga elibera încă adeverinţe de colaborare
confirmând, indirect, aprecierea şi utilitatea publică de care se bucura86. Dar
la începutul lunii septembrie, Ministerul Educaţiei Naţionale anunţa că
anulează toate ordinele anterioare în legătură cu sprijinirea Ligii. Explicaţia
dată în presă insista pe dreptul suprem al autorităţilor de a administra
simbolurile şi idealurile naţionale, înglobând şi acuze previzibile, dar
nedemonstrate efectiv, la adresa Ligii: „organele legal constituite ale sta-
tului au căderea să se ocupe de toate problemele naţionale [iar] […] unele
Asociaţiuni particulare, creiate [sic!] cu acelaşi scop, au tendinţa să se
transforme în instituţii menite a satisface ambiţii personale sau a servi ca
instrumente politice”87.
La aceste insinuări, „Universul” a răspuns arătând, la rândul său,
incompetenţa sau dezinteresul guvernanţilor anteriori. Din perspectiva crea-
torilor săi, Liga a fost întemeiată nu pentru a concura sau a depriva statul de
prerogativele sale, ci pentru a-i suplini lipsurile, căci „în trecut, autorităţile
competente n-au acordat sprijinul lor pentru rezolvarea problemelor
naţionale în toată măsura”88. La acuzaţia de partizanat politic, ziarul a
răspuns, reamintind că pentru propaganda sa antirevizionistă a invitat perso-
nalităţi din toate zonele vieţii publice, în frunte cu patriarhul89.
84
Anunţul a apărut la rubrica Ultime informaţii, în ziarul „Universul” din 1 decembrie
1937, p. 15.
85
Sub pretextul descrierii unei ceremonii la liceul comercial românesc din
Thessaloniki, ziarul a publicat, de fapt, o relatare favorabilă Ligii (vezi Serbarea unirii
Ardealului peste hotare, în „Universul” din 8 decembrie 1937, p. 3).
86
O astfel de adeverinţă, datată 7 iunie 1938, confirma faptul că „d-ra Elena Marinca,
fostă directoare a şcoalei de fete nr. 25 din Bucureşti, str. Bărbătescu Vechi nr. 7, a fost o
ferventă colaboratoare” a Ligii (ANIC, fond „Liga Antirevizionistă Română”, dosar nr. 194/
1937-1939, fila 25). În februarie acelaşi an, Liga eliberase o adeverinţă de bună purtare şi
pentru Andrei Kiss din Cluj, care, „prin articolele publicate în ziarul domniei sale Erdélyi
Futár”, s-a prezentat ca „un adversar al revizionismului maghiar, dând dovadă de moderaţie şi
înţelegere în problemele minoritare de la noi” (Ibidem, fila 6).
87
Ibidem, fila 8 (un decupaj din ziarul „Universul”, numărul din 5 septembrie 1938).
88
Ibidem.
89
Ibidem.
Aceste disculpări retorice nu au avut efect. Ministerul urmărea o

politică de dezangajare mult mai amplă: anula tuturor cadrelor didactice
„dreptul de a mai face parte din asociaţii particulare create cu scopul de a
suplini iniţiativa autorităţii legale” şi menţiona expres Liga Antirevizionistă
ca exemplu pentru acele organizaţii care „nu vor mai putea fi frecventate de
funcţionarii statului”90. Cu ocazia celebrării zilei de 1 decembrie 1938,
Ministerul recomanda însă colaborarea şcolilor la festivităţile iniţiate de
„Fundaţia Culturală Regală «Principele Carol»”, de ASTRA sau de „Liga
Culturală”91. Insistând asupra marcării a 20 de ani de la unire, Ministerul
ignora, de această dată, faptul că 1 decembrie era, prin excelenţă, ziua de
manifestare a L.A.R. şi că Liga fusese aceea care pledase pentru genera-
lizarea sărbătorii în toată ţara.
Nu suplinirea autorităţilor era principala grijă a guvernanţilor ci, din
nou, teama că astfel de organizaţii puteau să facă „jocul interesat al
ambiţiilor cutărui sau cutărui aspirant la hegemonie electorală”92. După cum
am văzut, aceste temeri nu erau lipsite de obiect. Au existat chiar zvonuri
că, prin Liga Antirevizionistă, Stelian Popescu urmărea în realitate „înfiin-
ţarea unui nou partid – ostil partidului liberal”93. Ea nu era însă nici
singurul, nici cel mai vehement instrument pe care Stelian Popescu îl avea
la dispoziţie pentru a-şi face un capital politic redutabil.
În amintirile sale, a pus acest sfârşit abrupt pe seama antipatiilor
alimentate de succesul Ligii şi al său personal. Din punctul lui de vedere,
adunarea omagială94 care i-a fost dedicată, la 9 octombrie 1936, a provocat
o reacţie clară de ostilitate din partea autorităţilor, dublată de o oarecare
90
Ibidem, fila 9 (decupaj din ziarul „România”, numărul din 5 septembrie 1938).
91
Conform directivei nr. 220514 din 21 noiembrie 1938, emisă de Direcţia Învăţămân-
tului Secundar (ANIC, fondul Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dosar 643/1938,
fila 309). Actul recomanda executarea ceremonialului strejăresc, un Te Deum şi organizarea
unei serbări a şcolilor din fiecare localitate (Ibidem, fila 309 f.-v.).
92
ANIC, fond Liga Antirevizionistă Română, dosar nr. 194/1937-1939, fila 9.
93
Ibidem, dosar 283/1932-1937 (Corespondenţă din judeţul Bacău), fila 75. Astfel de
zvonuri constituiau un clişeu al vieţii publice moderne, cauzat de brusca şi neobişnuita popula-
ritate pe care o persoană reuşea să o dobândească în afara scenei politice propriu-zise. Şi Spiru
Haret a fost acuzat, la vremea lui, că urmăreşte să îşi construiască un partid propriu, bazat pe
simpatizanţii din rândul personalului didactic.
94
Participarea unui public numeros, cu drapele şi costume naţionale, slujba ţinută de
Patriarh, imnurile patriotice şi cuvântările elogioase – toate au contribuit la succesul deplin al
acţiunii. Totuşi, era deja un semnal negativ faptul că din partea liberalilor venise doar dr.
Constantin Angelescu, ministrul în exerciţiu al Educaţiei Naţionale. În plus, armonia întâlnirii a
fost tulburată de un incident semnificativ: „jidanul Filderman”, reprezentant al Uniunii evreilor
pământeni, a fost împiedicat să ia cuvântul, de către „naţionaliştii lui Goga şi legionarii lui
Codreanu” (Stelian Popescu, op. cit., p. 189). Acest dezacord ilustra destul de clar limitele
discursive ale mişcării antirevizioniste, care plusa naţionalismul identitar, etnic şi confesional,
în detrimentul valorilor cetăţeneşti.
diminuare a interesului pentru Ligă95. Regimul Armand Călinescu a dus

până la capăt ostilitatea, interzicând organizaţiei sale „orice propagandă,
până şi ţinerea adunărilor generale anuale pentru a se face darea de seamă
de gestiunea bănească”. Campania guvernului a fost dusă cu egală inten-
sitate contra lui, a ziarului său şi a Ligii96.
Cauzele reale ale suprimării Ligii au fost, foarte probabil, diverse şi
contradictorii: inamiciţii politice şi personale, conjunctura internaţională
foarte tensionată, concurenţa unor formaţiuni naţionaliste mai puternice,
dezimplicarea sau asimilarea susţinătorilor săi de către alte structuri
asociative, ostentaţia cu care ziarul „Universul” şi-a asumat susţinerea Ligii,
suspiciunile întreţinute de vânzarea la scară largă a unor produse (timbre,
broşuri) în folosul Ligii97, zelul propagandistic uneori excesiv etc. Succesul
L.A.R. a fost, oricum, unul de proporţii, depăşind în mod cert aşteptările
iniţiatorilor98.
Ideea centrală a campaniei antirevizioniste permanetizate era aceea de
a descuraja, printr-un adevărat „război mediatic”, un viitor conflict armat
sau diplomatic, soldat cu pierderi româneşti. În acord cu întreaga cultură
politică a vremii – devotată preponderent glorificării patrimoniului naţional –
campania era, în acelaşi timp, foarte potrivită pentru jurnalismul ofensiv şi
incitant practicat de „Universul” lui Stelian Popescu. Reducerea la tăcere a
Ligii s-a datorat, în final, intervenţiei ostile a principalului său partener şi
concurent în susţinerea cauzei româneşti – Statul. Acesta se disocia astfel de
medierea presei şi a societăţii în menţinerea unei opinii publice cooperante.
Devenind sarcina autorităţilor, cauza apărării românismului, a proprietăţilor
sale materiale şi spirituale a rămas, în continuare, un resort identitar fără
rival. Dar mijloacele şi finalităţile au culisat, pentru un timp îndelungat,
într-un registru decizional şi simbolic inaccesibil cetăţenilor, impus de către
regimurile autoritare ulterioare.
95
Guvernul a început să blocheze Liga, căutând să împiedice adunările publice. Erau
şicanaţi cei care ar fi putut închiria săli, ca şi cei care ar fi dorit să participe. Totodată,
articolele antirevizioniste din ziarul „Universul” au fost supuse unei cenzuri mai exigente, „sub
pretext că se supără ungurii şi că noi avem tot interesul să legăm relaţiuni prieteneşti cu ei”
(Ibidem, p. 190).
96
Ibidem, p. 343.
97
Presa concurentă a acuzat nu doar vânzarea de timbre sau deturnarea fondurilor
rezultate, ci întreaga mişcare antirevizionistă a Ligii, susţinând că aceasta nu era decât un
mijloc de a creşte vânzările ziarului-mamă, „Universul” (Ibidem, p. 183).
98
Stelian Popescu aprecia că Liga a atins, în scurt timp, un prestigiu „colosal”, fiind
imitată de mulţi oameni politici, mai ales de către cei din opoziţie, care sperau să îşi mărească
astfel audienţa la întrunirile publice. Din punctual său de vedere, succesul Ligii a determinat
reorientarea masivă a altor lideri, precum Al. Vaida Voievod sau Octavian Goga, spre un
program radical naţionalist (Ibidem, p. 185-186).
PATRIMONIALIZAREA SECRETULUI.
EVIDENŢELE SECURITĂŢII DIN ANII ’50 ŞI
CONSTITUIREA ARHIVEI INSTITUŢIONALE
Sorin D. Ivănescu
Sistemul de evidenţă şi arhivă a suferit schimbări majore după 1945,

când s-a renunţat la logistica ce asigura o deplină conspirativitate, atât în
privinţa agenţilor şi ai lucrătorilor operativi din cadrul serviciului secret, dar
şi a persoanelor considerate obiective de urmărire sau supraveghere. Din
acest motiv, evidenţele Securităţii pot fi mult mai uşor reconstituite decât
cele ale serviciilor de informaţii interbelice1.
1
Serviciile de informaţii interbelice aveau un mod de lucru perfect conspirat, edifi-
catoare în acest sens fiind memoriile lui N.D. Stănescu: „Nu ţi se comunica nici o decizie de
numire, legitimaţia de serviciu o căpătai după un timp destul de îndelungat, după numeroase
verificări şi numai în împrejurările când o sarcină ce ţi se încredinţa implica pentru îndeplinirea
ei posedarea unei legitimaţii; nu aveai voie să dezvălui nimănui adresa sediului unde făceai
serviciul şi nici măcar instituţia din care făceai parte, fiecare trebuind să scornească pentru
familie sau pentru prieteni câte o poveste ad-hoc; erau agenţi de teren care, deşi lucrau de luni
de zile în serviciu şi-şi dădeau seama de natura instituţiei, nici nu cunoşteau vreunul din sediile
acesteia, întâlnindu-se zilnic în oraş cu şeful echipei sale, la un punct şi o oră convenită; toţi
eram disciplinaţi şi nu puneam întrebări ce ar fi putut fi indiscrete şi multe din ceea ce ştiam
despre serviciu le cunoşteam mai degrabă din deducţie decât în alt mod. Toţi funcţionam pe
nume conspirative şi deşi se întâmpla ca unii agenţi să se împrietenească între ei, se putea ca
unii să nu-ţi cunoască adevăratul nume, ceea ce desigur era mai rar dar totuşi posibil. Între
calităţile profesionale, cea care avea întâietate era discreţia şi modul cum reuşeai să păstrezi
secretul oricărei sarcini cât de neînsemnate, faţă de oricine, chiar faţă de colegii tăi cât de
apropiaţi prin sarcini de serviciu asemănătoare. Sediul însuşi al serviciului se muta şi pentru
considerente de ordin conspirativ, atunci când vecinii începeau să ghicească sau să bănuiască
natura instituţiei cu care se învecinau” (N.D. Stănescu, Întâmplări şi oameni din Serviciul
Secret, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2002, p. 76-77). Stănescu se referea la perioada când
la conducerea SSI-ului se afla Mihail Moruzov, dar măsuri de conspirare la fel de dure a impus
şi Eugen Cristescu, mai ales în privinţa accesului la dosarele secrete. Informaţiile furnizate de
N.D. Stănescu nu sunt cu nimic exagerate, după cum o dovedeşte un raport întocmit la
16.11.1967 de maiorul Zeides Emanoil, cu privire la unele aspecte de organizare a SSI-ului.
Vezi Arhiva Consiliului Naţional de Studierea Arhivelor Securităţii (în continuare, ACNSAS),
fond Documentar, dosar 19, vol. V, f. 137-140.
84 SORIN D. IVĂNESCU
O cauză pentru care guvernanţii comunişti au menţinut activi o serie

de agenţi ai Serviciului Secret, în primii ani după cucerirea puterii, s-a
datorat dificultăţii imense în reconstituirea agenturii acestuia de dinainte de
23 august 1944, în ceea ce priveşte mediile comuniste şi cele legionare. În
arhiva rămasă de la Serviciul Special de Informaţii şi care a fost preluată de
Securitate după 1950 nu exista nici un dosar de informator din perioada
1920-1944, datorită faptului că acest serviciu nu întocmea dosare şi nu avea
o evidenţă scrisă a surselor, indiferent din ce categorie făceau parte2. Mihail
Moruzov, creatorul Serviciului Secret, încă din perioada activităţii sale în
cadrul Siguranţei, „pentru motive conspirative ţinea numai în memorie
evidenţa informatorilor”3.
Spre deosebire de serviciile de informaţii interbelice, Securitatea a
adoptat o modalitate de lucru total diferită. Spre exemplificare, reţeaua
informativă poate fi uşor reconstituită după evidenţele dosarelor personale
ale membrilor ei, unde au fost consemnate toate datele necesare identificării
(nume real, angajament de colaborare etc.). Datorită acestui mod, infor-
matorii au devenit captivi ai sistemului, lucru benefic din punctul de vedere
al Securităţii, dar sistemul devenea mult mai vulnerabil în faţa tentativelor
de penetrare din exterior.
Din anul 1948 şi până în 1971, evidenţa, păstrarea şi conservarea
documentelor au fost încredinţate Serviciului „C”, care a coordonat activi-
tăţile de evidenţă centralizată şi arhivă a Ministerului Afacerilor Interne,
precum şi a secţiilor corespondente din cadrul direcţiilor regionale4.
Arhiva, ca şi evidenţele centrale şi locale de securitate au început să
se constituie la începutul anilor ’50, odată cu clasarea primelor dosare.
Arhiva a fost organizată încă de la început pe sistemul fondurilor: operativ,
reţea, anchetă, corespondenţă, neoperativ şi documentar5. Fiecărui fond îi
corespundea un anumit tip de dosare. La fondul operativ, numit ulterior
informativ, se clasau dosarele de urmărire şi de supraveghere informativă
(individuale, de grup, cele locale şi pe ţară, pe obiectiv sau problemă),
precum şi mapele de prelucrare, adică cele întocmite prin trierea docu-
mentelor referitoare la persoane, ce fuseseră preluate de la fostele organe de
informaţii şi siguranţă6.
2
ACNSAS, fond Documentar, dosar 19, vol. V, f. 139-140.
3
Spre deosebire de Serviciul Secret, Siguranţa a dispus totuşi şi de o agentură „la vedere”.
4
Prin H.C.M. nr. 1142, din 10 septembrie 1971, se înfiinţa Centrul de Informatică şi
Documentare, cu atribuţii de analiză, sinteză şi prelucrare a informaţiilor utile Securităţii şi
Miliţiei, precum şi de conservare a evidenţei şi arhivei (Ministerul de Interne, Organizarea şi
funcţionarea organelor Ministerului de Interne de la înfiinţare şi până în prezent. Broşură de
uz intern, Bucureşti, 1978, passim).
5
Florin Pintilie, Păstrare şi acces la documentele Securităţii aflate în Arhivele SRI, în
Revista „22”. Supliment, nr. 74, din 17 noiembrie 1998, p. XVI.
6
Este vorba de documentele ce fuseseră în posesia Serviciului Secret de Informaţii al
Armatei, Serviciului Special de Informaţii din subordinea Consiliului de Miniştri, Secţiei a II-a
CONSTITUIREA ARHIVEI INSTITUŢIONALE 85
La fondul reţea s-au clasat dosarele foştilor agenţi (informatori, cola-

boratori, gazde ale caselor de întâlniri şi rezidenţi), a celor care au refuzat
colaborarea, precum şi a persoanelor pentru care nu s-a dat aviz pozitiv
pentru a fi recrutate, fiind considerate contraindicate.
Fondul de anchetă era constituit din dosarele de urmărire şi cercetare
penală, dosarele tribunalelor militare, mapele de penitenciar, dosarele colo-
niilor de muncă, de dislocare şi domiciliu obligatoriu.
Fondul corespondenţă cuprindea scrisorile între unităţile de securitate
sau între acestea şi alte instituţii din afara Ministerului de Interne.
Fondul neoperativ s-a constituit ceva mai târziu, aici clasându-se
dosarele de cadre ale ofiţerilor, subofiţerilor, maiştrilor militari şi persona-
lului civil, după ce erau trecuţi în rezervă sau ieşeau la pensie. Tot la acest
fond erau clasate şi documentele care, deşi aveau caracter secret, nu pre-
zentau interes operativ, cum ar fi statele de plată sau documentele întocmite
de serviciile administrative şi secretariat7.
La fondul documentar se clasau materialele obţinute din prelucrarea
arhivelor de la fostele organe de informaţii şi a poliţiei de siguranţă care nu
prezentau interes operativ, dar aveau valoare documentar-istorică pentru cei
care lucrau la Securitate. Dosarele acestui fond erau organizate pe probleme
(mişcarea legionară, partide politice, mari industriaşi, culte etc.), ce cuprin-
deau practic întregul palier al activităţii serviciilor secrete româneşti din
perioada interbelică şi din timpul celui de-al doilea război mondial, cu o
singură excepţie. Nu s-au păstrat documentele privind mişcarea socialistă şi
comunistă, internă şi internaţională. Atunci când s-a făcut prelucrarea arhi-
velor de la fostele organe de informaţii, documentele despre mişcarea comu-
nistă au fost selectate şi apoi predate Arhivei Comitetului Central al P.C.R.8
Trebuie menţionat faptul că documentele ce au fost supuse procesului
de prelucrare erau formate din fondurile de arhivă rămase după trierea lor de
către specialiştii serviciilor secrete sovietice, care veniseră în România
după 23 august 1944, odată cu trupele de ocupaţie ale Armatei Roşii. Din
această cauză, ceea ce găsim astăzi în fondul documentar nu constituie decât
o mică parte din ce fuseseră arhivele serviciilor secrete româneşti dinainte
de instaurarea regimului comunist9.
a Marelui Stat Major, Jandarmeriei, Serviciului Special al C.F.R. şi a serviciilor operative din
Direcţia Generală a Poliţiei de Siguranţă, în special cele ale Corpului Detectivilor.
7
Vezi Sorin D. Ivănescu, The Documents of the Securitate and the Historical Research,
în „Revue Roumaine d’Histoire”, 2004, nr. 1-4, tom XLIII, p. 303-313.
8
S-a cerut ca „… materialul privind problema comunistă, activitatea unor elemente comu-
niste, luptătorii antifascişti etc. găsit fie în dosare (personale sau de problemă, organizaţii etc.) fie
izolat, să fie adunat separat” (vezi Instrucţiuni pentru organizarea şi funcţionarea birourilor şi
secţiilor de evidenţă din cadrul regiunilor de Securitate, Broşură de uz intern, 1951, p. 40).
9
În anii ’60 ai secolului trecut s-a realizat o nouă prelucrare a fondului documentar. S-a
emis un ordin circular prin care secţiile regionale de securitate trebuiau să predea la Serviciul
Multe reguli de prelucrare nu au fost respectate, activitatea reali-

zându-se cu oameni necalificaţi, în anumite momente apelându-se chiar la
soldaţi din trupele de securitate. De asemenea, prelucrarea nu s-a realizat
după criterii ştiinţifice, ci în funcţie de interesele operative din acel moment.
Erau căutate documente cu privire la Mişcarea Legionară, P.N.Ţ., P.N.L.,
P.S.D., sectele religioase interzise, „spionii şi agenţii puterilor imperialiste”.
Persoanelor identificate în aceste documente10, cu probleme ce inte-
resau Securitatea, li se întocmeau mape de prelucrare şi fişe de evidenţă, iar
materialele se clasau la fondul operativ. Dacă din verificări rezulta că acei
oameni erau în viaţă, se înştiinţau ofiţerii din direcţiile operative, care aveau
problema în lucru, această situaţie finalizându-se cu întocmirea unui dosar
de urmărire informativă.
Pentru a înţelege ce fel de documente se clasau în diferitele fonduri, va
trebui să stăruim asupra modului de constituire a dosarelor. Fiecărei forme de
activitate informativ-operativă îi corespundea un anumit tip de dosar.
Dosare de evidenţă pe obiectiv sau pe problemă. Se deschideau de
către direcţiile centrale şi regionale, numai cu aprobarea directorului general
al Securităţii sau a locţiitorilor săi, pentru toate întreprinderile şi insti-
tuţiile11, precum şi pentru diferitele direcţii de activitate ale poliţiei politice
„C” toate documentele emise până la data de 30 august 1948, adică ceea ce atesta activitatea
informativă de dinainte de înfiinţarea Securităţii.
10
Există dovezi care atestă modul în care Securitatea depista „duşmanii de clasă” prin
prelucrarea documentelor din Arhiva Siguranţei. Reproducem mai jos o astfel de situaţie:
„Ministerul Afacerilor Externe, Serviciul «C»,
Sector III, Biroul IV
Referat
Subsemnatul, locotenent Toma Constantin, studiind dosarul A.S [Arhiva Siguranţei]
19785, vol. 325, privind problema legionară, am scos şi trimis spre exploatare organelor operative
materialele din tabelul anexă.
Restul materialelor rămase în acest dosar nu conţin persoane care interesează organele
operative, ci numai material documentar privind problema legionară, pentru care propun ca să
fie păstrat în arhiva M.A.I., Serviciul «C».
Lucrător operativ, (s.s. indescrifrabil)
De acord
Şef secţie, (s.s. indescrifrabil)”.
Apud Cristian Troncotă, document publicat în Torţionarii. Istoria instituţiei Securităţii
regimului comunist din România (1948-1964), Bucureşti, Editura Elion, 2006, p. 269.
11
Reproducem mai jos hotărârea relativă la aprobarea deschiderii dosarului de obiectiv,
pentru urmărirea „elementelor duşmănoase” din Academia R.P.R, ca şi din institutele anexe din
Bucureşti, datată 5 februarie 1954:
„Academia R.P.R este forul suprem de cultură şi ştiinţă al Republicii Populare Române
şi are ca sarcină principală executarea lucrărilor ştiinţifice în toate domeniile de activitate
legate de Planul de Stat.
Are următoarea formă organizatorică:
1. Academia Centrală, care are 7 direcţii şi 6 servicii cu un număr de personal de 802
[persoane] dintre care 131 sunt oameni de ştiinţă;
(spionaj american, francez, iugoslav, legionari, naţional-ţărănişti, biserica

ortodoxă, catolică, luterană etc.)12.
Dosarul de evidenţă pe obiectiv sau pe problemă cuprindea câteva
capitole distincte:
– Hotărârea de deschidere a dosarului;
– Date de caracterizare a obiectivului. Dacă dosarul urma a fi dedicat
unei întreprinderi, informaţiile trebuiau să se refere la capacitatea şi felul
producţiei, la starea tehnică a utilajelor şi la diferitele puncte vulnerabile ale
instituţiei. De asemenea, se realizau tabele ce cuprindeau pe toţi inginerii,
tehnicienii, muncitorii, funcţionarii şi paznicii. Dacă dosarul se deschidea,
spre exemplu, pe problema clerului ortodox, datele se refereau la numărul
bisericilor, la măsurile oficiale luate în privinţa cultelor, la creşterea sau
scăderea numărului de credincioşi şi se întocmeau tabele cu preoţii şi
diaconii;
– Tabele-fişă cu potenţialii suspecţi de activitate contra securităţii
statului (în general persoane cu antecedente politice sau penale înainte şi
după 23 august 1944);
– Tabele cu informatorii care au lucrat sau lucrează în obiectiv;
– Materiale informative şi de anchetă despre avarii, incendii sau alte
întâmplări ieşite din comun;
– Informaţii rezultate în urma cenzurării corespondenţei persoanelor
considerate suspecte în obiectiv, evaluate ca insuficiente pentru deschiderea
unui dosar de verificare;
2. Institute de pe lângă Academia R.P.R, în număr de 18;

3. Colective Ştiinţifice de pe lângă Academia R.P.R, în număr de 15;
4. Muzeul Naţional de Antichităţi;
5. Observatorul Astronomic.
Totalul personalului care deserveşte Academia R.P.R şi anexele este de 3.080
[persoane], dintre care 1.607 sunt oameni de ştiinţă şi 1.473 personal administrativ.
Centrala Academiei R.P.R conduce şi activitatea ştiinţifică a filialelor şi institutelor
Academiei din întreaga ţară.
În cadrul acestui obiectiv au reuşit să se infiltreze un număr relativ mare de elemente
duşmănoase. Până în prezent am reuşit să identificăm un număr de 268 elemente suspecte.
Agentura informativă este formată din 25 informatori calificaţi şi 4 necalificaţi. Având
în vedere importanţa covârşitoare ce o are dezvoltarea ştiinţei şi culturii în ţara noastră prin
activitatea nestingherită a Academiei R.P.R., cât şi numărul de elemente duşmănoase pătrunse
în acest institut.
Propunem: aprobarea deschiderii dosarului de obiectiv al Academiei R.P.R şi institutele
anexe, pentru a urmări activitatea elementelor duşmănoase pătrunse în acest obiectiv:
De acord, Lt. de Securitate
Şeful Serviciului
Dumitrescu C.
Cpt. Badea Dumitru”. (ACNSAS, fond Informativ, dosar 31.400, f. 2-3.)
12
Directiva asupra organizării evidenţei operative de către organele Securităţii Statului a
elementelor duşmănoase din Republica Populară Română, Broşură de uz intern, 1951, p. 4-5.
– Referate şi note de analiză periodică asupra evoluţiei situaţiei infor-

mativ-operative din problemă sau obiectiv;
– Planul de căutare al informaţiilor13.
Dosarele de problemă sau obiectiv erau organizate în aşa fel încât să
cuprindă cât mai multe persoane, care prin activitatea desfăşurată puteau
prejudicia interesele regimului comunist. În acest mod s-a ajuns la
urmărirea specializată, în dosare de problemă, a celor judecaţi pentru crime
politice, a persoanelor excluse din P.M.R., a celor ce au deţinut funcţii de
conducere în cadrul firmelor sau a societăţilor cu capital occidental, a chia-
burilor, a marilor comercianţi, a persoanelor epurate din aparatul de stat, a
membrilor partidelor istorice şi ai mişcării legionare (inclusiv simpatizanţi),
a ofiţerilor deblocaţi din Poliţie şi Siguranţă, a foştilor înalţi funcţionari ai
guvernelor interbelice, deputaţi, senatori, prefecţi şi primari, a celor cu rude
în Occident, precum şi a cetăţenilor acestor state şi ai Iugoslaviei14.
Persoanelor urmărite în această formă de lucru li se întocmeau mape
de verificare informativă, care erau clasate la arhivă când se aprecia că acti-
vitatea desfăşurată nu punea în pericol regimul. Informaţiile ce se găseau în
mapa persoanei respective erau furnizate din dosarul de problemă. Dacă se
constata că individul avea „manifestări duşmănoase”, era trecut într-o formă
complexă de lucru, adică de urmărire informativă, situaţie ce presupunea
luarea unor măsuri de supraveghere calificată (dirijarea de informatori,
recrutarea unora noi din anturaj, filaj, interceptare).
Mape de supraveghere informativă pe probleme se întocmeau şi
foştilor deţinuţi politici după eliberare, pentru a li se afla comportamentul.
În funcţie de conţinutul materialelor ce se acumulau în timp, se puteau
lua măsuri de adâncire a verificării persoanelor, dosarele de problemă şi
obiectiv intrând la categoria bazei de lucru generale (în fond, o evidenţă
generală). Aceste tipuri de dosare, ce cuprindeau supravegherea generală a
tuturor indivizilor din cadrul unei întreprinderi, instituţii sau direcţii de
activitate a Securităţii, erau grupate pe colective de ofiţeri, în funcţie de
profil (ex. Comerţ exterior, industrie chimică etc.).
Dosarul de verificare (D.V.). Era o formă organizată de urmărire a
persoanelor care prin preocupări sau prin antecedente politice reprezentau
un pericol pentru regimul comunist. Se deschidea pe baza materialelor de
primă sesizare rezultate din documente informative sau de anchetă, în urma
prelucrării arhivelor, din cenzura corespondenţei sau în urma denunţurilor
unor cetăţeni15. Independent de primirea unor astfel de materiale, ce puneau
în mişcare serviciile operative, dosare de verificare se întocmeau şi aşa
13
Ibidem, p. 5-6.
14
Ibidem, p. 6-7.
15
Ibidem, p. 8.
numiţilor „suspecţi teoretici”, precum cei ce întreţineau corespondenţă

regulată, indiferent de conţinut, cu rude sau prieteni din ţările occidentale
sau Iugoslavia, pentru neamurile apropiate (tată, mamă, soţie, soră, frate) a
celor fugiţi în străinătate, pentru cei ce aveau legături cu reprezentanţii
„statelor imperialiste”, pentru persoanele care au lucrat în posturi de
conducere la societăţile cu capital vestic, precum şi pentru foştii membri ai
comitetelor de conducere din organizaţiile de plasă ale partidelor istorice16.
Această formă de lucru trebuia să se limiteze la o perioadă de şase luni,
timp în care, prin măsurile întreprinse, era necesar să se clarifice suspi-
ciunile existente17. Dacă pe parcursul verificării materialelor existente iniţial
informaţiile despre activitatea contra regimului se confirmau, persoana era
trecută într-o formă superioară de lucru, deschizându-se dosar de acţiune
informativă (denumit ulterior dosar de urmărire informativă). Dacă suspi-
ciunile se confirmau parţial, dosarul de verificare se închidea, individul
fiind trecut în evidenţa dosarului pe obiectiv sau pe problemă18.
Dosarul de verificare cuprindea mai multe tipuri de documente:
– Hotărârea de deschidere (aici se găseau datele de identificare ale
persoanei, conţinutul pe scurt al materialelor „compromiţătoare”, ce anume
trebuia să stabilească verificarea, modul în care erau trecuţi în evidenţa
operativă19, propunerea de deschidere)20;
– Planul de măsuri preconizate şi termenele de executare;
– Tabelul cu ofiţerii ce trebuiau să răspundă de buna desfăşurare a
întregii operaţiuni;
– Modul cum era dirijată agentura secretă;
– Note informative date despre persoana care făcea obiectul verificării;
– Mijloacele tehnice specifice care au fost utilizate (interceptare, filaj,
cenzura corespondenţei etc.).
Închiderea dosarului de verificare se putea face fie ca rezultat al
neconfirmării materialelor existente iniţial, fie ca urmare a destrămării (se
acţiona pe baza unui plan aprobat, începându-se cu slăbirea influenţei
liderului. Se folosea influenţa prin agentură sau familie, compromiterea prin
crearea de suspiciuni în ceea ce priveşte o posibilă colaborare a acestuia cu
Securitatea, şantajul, timorarea sau chiar dislocarea din localitate).
16
Ibidem, p. 10.
17
Ibidem, p. 9.
18
Ibidem.
19
Adică sub ce fel de activitate erau trecuţi în evidenţă (spionaj, „agitaţie cu caracter
duşmănos” etc.).
20
Pentru modul cum se realiza hotărârea de deschidere, vezi, spre exemplu, ACNSAS,
fond Informativ, dosar 3718, vol. I, f. 6-8, privind pe Constantin Noica. Documentul este datat
8 noiembrie 1957.
În funcţie de rezultat, la expirarea termenului de şase luni, se putea

face propunerea de a se preschimba modul de supraveghere într-o formă
superioară, respectiv prin dosar de acţiune informativă. Hotărârea pentru
schimbarea dosarului de verificare în unul de acţiune informativă urma să
cuprindă datele de identificare, motivele care au stat la baza acestei decizii
(pe ce temei), ce a trebuit să se afle în urma verificării şi ce s-a stabilit,
mijloacele utilizate, categoria de evidenţă şi propunerea21.
Dosarul de acţiune (urmărire) informativă. Putea fi individual – deschi-
zându-se pentru a se verifica activitatea contra siguranţei statului a unui
singur individ – sau de grup, atunci când se presupunea existenţa unei forme
organizate, care întrunea mai multe persoane, legate între ele prin acţiuni
contra regimului. Acest tip de dosar se deschidea în urma aprobării date de
şeful direcţiei centrale sau regionale de securitate, precum şi a adjuncţilor
săi22, pe baza unor materiale verificate privind acţiunile „ostile” întreprinse
de anumite persoane, care ar fi putut pune în pericol siguranţa regimului
comunist. „Crimele” pentru care în anii ”50 se deschidea un astfel de dosar
erau acţiunile de spionaj, intenţiile „teroriste asupra conducătorilor parti-
dului şi guvernului”, a activiştilor de partid şi a funcţionarilor de stat „cu
munci de răspundere”, intenţiile de sabotaj ori diversiune, participarea la
rezistenţa armată anticomunistă sau sprijinirea acesteia, apartenenţa la orga-
nizaţii politice nerecunoscute de regim, răspândirea de manifeste, trecerea
frauduloasă a frontierei etc.23 Independent de existenţa unor materiale care
să releve o activitate contra regimului, se deschideau dosare de acţiune
informativă acelor persoane care apăreau drept „suspecte teoretic” în urma
prelucrării documentelor Siguranţei, Serviciului Special de Informaţii,
Secţiei a II-a a Marelui Stat Major, sau din declaraţiile arestaţilor, precum şi
membrilor activi ai mişcării legionare, a celor din comitetele de conducere
ale partidelor istorice, „organizaţiilor naţionaliste”, a conducătorilor bise-
ricii catolice şi greco-catolice şi a „sectelor”24.
Un dosar de urmărire informativă cuprindea mai multe piese:
– Raport cu propunerea ofiţerului de caz de deschidere a D.U.I.,
aprobat de şeful ierarhic;
– Hotărârea de întocmire a dosarului;
– Materiale informative care au stat la baza începerii acţiunii (note
informative);
– Biografia urmăritului, rude apropiate, persoanele din anturaj;
– Rezultatele expertizelor corpurilor delicte, cu menţionarea locului
de păstrare a acestora;
21
Ibidem, f. 1-5.
22
Directiva asupra organizării evidenţei operative…, p. 11.
23
Ibidem, p. 13-14.
24
Ibidem, p. 15.
– Plan de măsuri în care erau stabilite mijloacele şi metodele ce

urmau a fi folosite25, termene precise, ofiţerii care aveau responsabilităţi;
– Rapoarte de analiză periodică, efectuate de ofiţerii de caz împreună
cu şefii ierarhici, în care erau trasate măsurile ce urmau a fi luate pentru
soluţionarea cazului (în cadrul acestor analize se aduceau corecţii planului
de măsuri iniţial);
– Note informative date despre persoana care făcea obiectul urmăririi
informative;
– Rapoarte de investigaţie;
– Rapoarte de filaj (în care se menţiona când a început acesta, când a
fost ridicat, momentele importante), buletine radio;
– Rapoarte rezultate din cercetarea informativă (mijloc prin care
diferite persoane erau cercetate, fără angrenarea organelor de justiţie);
– Rapoarte privind rezultatul percheziţiilor secrete (pentru ca o astfel
de percheziţie să poată avea loc la domiciliul urmăritului, ofiţerul realiza un
raport în care prezenta motivul acestei acţiuni, modul în care se va
desfăşura, planul apartamentului, vecinii şi programul acestora, varianta de
retragere în caz de eşec şi „legenda” pe care o va folosi). Aprobările intrau
în competenţa ofiţerilor cu funcţii de comandă;
– Rapoarte rezultate din folosirea tehnicii operative;
– Procese verbale de interogatoriu;
– Raport cu propunerea de închidere a acţiunii de urmărire infor-
mativă (documentul era aprobat de şeful ierarhic superior celui ce aprobase
deschiderea). În cazul acestui document se rezumau motivele care au stat la
baza deschiderii dosarului, măsurile ce au fost aplicate şi rezultatele
obţinute26. În finalul raportului se menţiona dacă persoana ce fusese
urmărită informativ rămânea sau nu în evidenţele de Securitate. Decizia
operativă de scoatere din evidenţă era luată când se constata că persoana în
cauză fusese greşit „luată în lucru”, când faptele nu erau importante pentru
siguranţa statului sau când aceasta deceda. În cazul în care decizia era aceea
de menţinere în evidenţe (acestea erau cele mai multe cazuri), lucrătorii
Serviciului „C” operau pe fişa de evidenţă, unde pe lângă datele biografice
se menţionau data deschiderii şi închiderii dosarului, indicativul unităţii şi
ofiţerului, esenţa informaţiilor, eventualele modificări survenite (schimbarea
25
În acest plan de măsuri erau menţionate mijloacele utilizate de Securitate pentru a obţine
informaţii, respectiv folosirea filajului şi a investigaţiilor, cenzura corespondenţei, tehnica
operativă, recrutarea de informatori din anturaj, plasarea de agenţi calificaţi din afara grupului
în interiorul acestuia, prin folosirea unei „legende” (un scenariu prelucrat pentru a fi utilizat cu
scopul de a asigura conspirarea legăturii cu Securitatea). Vezi Sorin D. Ivănescu, op. cit.
26
Informaţiile privind documentele ce se găsesc în dosarele de acţiune informativă le-am
obţinut atât din studierea Directivei asupra organizării evidenţei operative…, p. 11, 12, 14, dar
şi din analiza mai multor dosare aflate în Arhiva CNSAS.
locului de muncă, a adresei urmăritului etc.) şi se trecea numărul fondului

operativ de la arhivă unde putea fi regăsit dosarul27.
Dosarele de urmărire informativă deschise atât de direcţiile centrale,
cât şi de cele regionale, în privinţa unor persoane care reuşiseră să dispară
pe parcursul cercetărilor, nu se închideau, oamenii respectivi fiind puşi în
urmărire locală. Dacă în timp de trei luni nu erau identificaţi, erau daţi în
urmărire pe ţară, iar dosarele lor erau înaintate Direcţiei pentru lupta contra
activităţii politice subversive28.
Conform instrucţiunilor29, documentele trebuiau aranjate în ordine
cronologică dar, în realitate, în majoritatea dosarelor, acestea se găsesc
grupate pe criteriul apartenenţei (note informative, rapoarte de investigaţie,
de filaj, buletine radio, rapoarte rezultate din cercetarea informativă, inter-
ceptarea corespondenţei etc.). Datorită acestui aspect, cercetarea unui astfel
de dosar este foarte greoaie, întrucât nu oferă posibilitatea de a urmări firul
derulării unei acţiuni informative de la început până la sfârşit30. Sistemul
facilita în schimb munca ofiţerilor operativi, care veneau la arhive să
studieze un astfel de dosar şi nu erau interesaţi decât de anumite aspecte, pe
care le găseau grupate şi de unde îşi puteau extrage datele de care aveau
nevoie.
Fiecare dosar de acţiune informativă aflat în lucru trebuia analizat
periodic de către ofiţerii de caz, împreună cu şefii ierarhici. În cadrul ana-
lizelor trimestriale, se întocmeau rapoarte pentru concluziile rezultate, unde
se introduceau şi măsurile ce urmau a fi luate pentru rezolvarea cazului.
Dosarul de urmărire locală. Se întocmea de către acea regiune de
Securitate unde persoana urmărită, ce reuşise să dispară, locuise şi lucrase
în ultima perioadă. Un astfel de document se întocmea atât celor ce au putut
să evite arestarea, cât şi evadaţilor din închisoare sau unităţi militare31.
La biroul sau secţia regională de securitate ce a pus în urmărire locală
persoana dispărută se găsea doar duplicatul dosarului său. Direcţia de
politici subversive deţinea originalul dosarului de urmărire şi avea obligaţia
de a trimite organelor exterioare de Securitate circulare, în care erau men-
ţionate toate datele privind dispărutul. Organele poliţiei politice din teritoriu
27
Ibidem, p. 13.
28
Ibidem, p. 12-13.
29
Vezi Instrucţiuni pentru organizarea şi funcţionarea birourilor şi secţiilor de evi-
denţă… şi Completare la instrucţiuni pentru organizarea şi funcţionarea birourilor şi secţiilor
de evidenţă din cadrul regiunilor de securitate, 1951, Broşură de uz intern.
30
Întocmirea dosarelor nu respecta principiul cronologic, aşa cum este normal pentru
orice unitate arhivistică. Spre exemplu, în dosarele de urmărire informativă, primul document
nu era materialul informativ care a declanşat deschiderea acţiunii de urmărire, ci raportul cu
propunerea ofiţerului de caz de a se iniţia o asemenea formă de lucru, aprobat de şeful ierarhic.
31
şi ale Securităţii transporturilor primeau circulara şi trebuiau să înceapă

acţiunea de căutare. Verificările începeau întâi la Evidenţa Populaţiei din
cadrul Miliţiei, unde se căutau legăturile pe care le avea persoana dispărută,
se organiza apoi reţeaua informativă în locurile unde aceasta putea să apară
şi se foloseau investigaţiile, filajul şi cenzura corespondenţei, a rudelor şi
anturajului32 celui dispărut. Se dădeau, de asemenea, sarcini miliţienilor ce
trebuiau să verifice actele în trenuri, gări etc.
În cazul identificării celui urmărit, dosarul respectiv, în funcţie de
materialele existente, se înainta secţiei sau direcţiei de securitate pentru a
continua acţiunea informativă sau, dacă probele strânse erau considerate
suficiente pentru a-i demonstra activitatea contra siguranţei statului, se
înaintau organelor de anchetă pentru a fi arestat. Când materialele nu mai
erau folositoare Direcţiei Anchete, dosarul de urmărire se restituia secţiei de
unde a fost primit, aceasta având obligaţia de a redacta documentul de
închidere şi de a-l preda la arhivă. În cazul în care erau epuizate toate
pistele, iar cel dispărut nu era identificat, după o perioadă de trei luni, mate-
rialele rezultate în urma căutării locale, împreună cu hotărârea de punere a
persoanei în urmărire pe ţară, erau înaintate Direcţiei politici-subversive33.
Dosarul de urmărire locală cuprindea mai multe piese:
– Referatul aprobat pentru deschiderea dosarului;
– Date biografice, fotografii şi note în privinţa tuturor locurilor unde a
domiciliat şi a lucrat persoana vizată;
– Semnalmentele urmăritului (înălţime, greutate, forma feţei, a frunţii,
sprâncenelor, culoarea ochilor, forma urechilor, a nasului, a gurii, a dinţilor,
a bărbiei, semne distinctive pe faţă şi corp, particularităţi de vorbire, ale
mersului şi expresiei faciale);
– Tabele, realizate amănunţit, ce cuprindeau rudele şi anturajul urmări-
tului, cu precizarea domiciliului şi a locului de muncă, indicându-se totodată
şi documentaţia obţinută în urma verificărilor acestora;
– Materiale informative şi de anchetă, documente cu rezultatele
filajului, a investigaţiilor, a cenzurii corespondenţei;
– Planurile de urmărire;
– Referate şi sinteze;
– Referatul de închidere a dosarului34.
Dosarul de urmărire pe ţară. Se deschidea pe baza aprobării unui
referat de către directorul general al Securităţii Statului, precum şi a
adjuncţilor acestuia, având la bază dosarul de urmărire locală. El se
32
În cazul în care rudele sau prietenii locuiau în zone diferite ale ţării, Miliţia, precum
şi regionalele de Securitate pe teritoriul cărora se găseau aceştia erau obligate să între în
acţiune.
33
34
Ibidem, p. 11-18.
întocmea atât persoanelor ce fuseseră urmărite local pe o perioadă de trei

luni, fără a se reuşi identificarea lor, cât şi celor care după data de 23 august
1944 se aflau în misiune în străinătate şi au refuzat reîntoarcerea în ţară,
celor fugiţi din patrie după data menţionată mai sus, precum şi legionarilor
dispăruţi sau plecaţi din România, indiferent de perioadă35.
Din punctul de vedere al structurii, un astfel de dosar cuprindea
aceleaşi materiale ca şi cel de urmărire locală.
Originalul dosarului de urmărire pe ţară se găsea la Direcţia politici-
subversive din DGSS, care conducea acţiunea pe întregul teritoriu, regiunea
de securitate care iniţiase căutarea posedând doar duplicate după acesta. În
cazul identificării urmăritului, dosarul în original era înaintat acelui organ
de securitate ce urma ca pe viitor să continue acţiunea informativă sau să
ancheteze persoana, iar când acesta nu mai era necesar se restituia Direcţiei
politici-subversive. Respectivul departament al Securităţii avea obligaţia să
întocmească referatul de închidere al dosarului, să-l supună aprobării
directorului general şi să-l înainteze Serviciului „C” de Evidenţă Arhivă36.
Dosarul de anchetă37 era întocmit iniţial (1948) de Direcţia a V-a
Cercetări Penale, din 30 martie 1951 de Direcţia G Cercetări, iar după 11
iulie 1956 de Direcţia a VIII-a Anchete. Acest tip de dosar era înaintat
Justiţiei şi trebuia să cuprindă mai multe elemente:
– Un proces verbal general;
– Declaraţiile anchetatului triate de ofiţer după criteriul importanţei lor;
– Procese verbale parţiale realizate în urma interogatoriului;
– Procese-verbale de confruntare şi reconstituire;
– Un referat ce conţinea expunerea faptelor, concluziile şi propunerile
anchetatorului;
– Acte privind corpurile delicte;
– Procese-verbale de percheziţie domiciliară şi corporală;
– Mandatul de reţinere38.
Din acest dosar, care era înaintat instanţei de judecată, Securitatea
realiza copii după toate actele, incluzând şi acele documente ce nu fuseseră
trimise tribunalului, precum:
– Declaraţii ale inculpatului neincluse în dosarul pentru justiţie;
– Note informative de sesizare;
– Corespondenţa efectuată în cursul anchetei;
– Fişa persoanei anchetate;
– Referatul cu rezoluţiile puse39.
35
Ibidem.
36
Ibidem, p. 19.
37
Pentru mai multe detalii, vezi ACNSAS, fond Penal.
38
ACNSAS, fond Documentar, dosar 130, vol. I, f. 25.
39
Ibidem, f. 54.
Dosarul personal. Având drept model sistemul de evidenţă sovietic,

ofiţerii de securitate întocmeau dosare personale şi fişe de evidenţă pentru
toate categoriile de persoane din reţeaua informativă. Dosarul personal
cuprindea, în capitole distincte, totalitatea materialelor care au stat la baza
recrutării unui informator, precum şi cele obţinute despre el pe timpul
activităţii desfăşurate în această calitate. El se forma treptat, începând cu
punctarea candidatului, adăugându-se mereu noi piese care trebuiau să
susţină utilitatea şi calităţile sale, inclusiv rezultatul verificărilor făcute
asupra sa.
Un astfel de dosar conţinea40:
– Materiale de cunoaştere (biografia candidatului la recrutare, a
rudelor apropiate, prietenilor şi relaţiilor);
– Materialele de verificare (notele informative referitoare la candidat,
rezultatul verificărilor în evidenţele centrale, al investigaţiilor la domiciliu şi
la locul de muncă, interceptarea corespondenţei, ascultarea convorbirilor
telefonice);
– Raportul de cunoaştere personală, care putea fi realizat de ofiţerul
de Securitate fie direct, fie sub acoperire (în general acesta se prezenta ca
lucrător în cadrul Miliţiei sau Serviciului Paşapoarte) şi din care trebuiau să
rezulte calităţile candidatului propus;
– Raportul cu propunerea de recrutare, aprobat de şeful ierarhic al
celui ce realiza documentul, în care trebuiau făcute menţiuni cu privire la
datele de identificare ale persoanei ce urma a fi recrutată, precum şi numele
conspirativ propus, calităţile pentru munca informativă, problema spre care va
fi dirijat şi pe ce bază se efectuează recrutarea (sentimente patriotice, material
compromiţător etc.);
– Raportul asupra modului cum a decurs recrutarea, în care se făceau
menţiuni la desfăşurarea acestui eveniment, despre sistemul de legătură
stabilit, modul şi locul de întâlnire cu ofiţerul ce-l are în reţeaua sa
informativă;
– Angajamentul (una din piesele de bază ale dosarului personal). În
anii ’50 conţinea menţiunea că, în cazul trădării, persoana urma să suporte
consecinţele legilor scrise şi nescrise ale RPR. În anii ’80 apărea o formulă
mai neutră, că „va păstra cu stricteţe conspirativitatea relaţiilor stabilite cu
organele de stat”. Documentul conţinea datele de identificare ale informato-
rului, referiri la „patriotism şi sinceritate”, informaţii cu privire la conţinutul
datelor furnizate şi menţiona, în cele mai multe cazuri, numele conspirativ
sub care va furniza notele informative;
40
Sorin D. Ivănescu, Documentele Securităţii şi cercetarea istorică, în „Xenopoliana”,
Buletinul Fundaţiei Academice „A. D. Xenopol” din Iaşi, vol. IX, nr. 1-4, 2001, p. 43-53.
– Copii ale notelor informative (documentele informative originale,

adică notele cu scriere olografă, erau organizate, în cele mai multe cazuri,
într-o mapă anexă care avea un regim special. Copii ale notelor informative
furnizate de informator apar şi în dosarul de urmărire al celui care făcea
obiectul acestora);
– Rapoartele de analiză periodică, cel puţin anuale, privind aportul
informativ al celui recrutat, în care se consemnau inclusiv metodele şi
mijloacele folosite pentru verificarea loialităţii persoanei aflate în contact,
randamentul etc.);
– Tabelul cu ofiţerii (fila 1) care l-au avut pe informator în legătură,
precum şi cu aceia care au consultat dosarul (în acest caz se menţiona data,
numele în clar şi semnătura, iar în unele cazuri apare şi indicativul ofiţe-
rului, format din trei cifre);
– Fişa de evidenţă „Model 1”. Imediat după recrutare, ofiţerii de
Securitate erau obligaţi să întocmească acest tip de fişă, în dublu exemplar,
unul pentru biroul de evidenţă al unităţii din care făceau parte, iar altul
pentru cartoteca evidenţei generale (Serviciul „C”). Fişele „Model 1”
cuprind următoarele rubrici: nume, prenume, tatăl, mama, locul şi data
naşterii, naţionalitatea, cetăţenia, apartenenţa politică, studii, profesia, ce
limbi străine cunoaşte, unde lucrează şi ce funcţie are, domiciliul şi numele
conspirativ, data şi denumirea organului care l-a recrutat, categoria (pe
faţă), respectiv în ce problemă lucrează, ofiţerul cu care ţine legătura, dosar
personal nr… , arhivă nr… (aceste ultime două date se completau când
dosarul era trimis la arhivă spre clasare), „se aprobă”, diverse alte menţiuni
(pe verso);
– Lista de indemnizaţii sau avantaje acordate informatorului;
– O ultimă piesă aflată la dosar era raportul privind încetarea legăturii,
aprobat de şeful ierarhic superior celui care avizase includerea în reţea şi
trebuia să cuprindă motivul luării deciziei (persoana nu mai prezenta interes
prin informaţiile pe care le furniza, înceta din viaţă sau se constatau
deconspirări).
Coperta de dosar se completa cu unitatea care a făcut recrutarea,
numărul de înregistrare şi data. Dosarele personale erau păstrate în fişetele
ofiţerilor operativi atât timp cât legătura era activă, iar după aceea erau
clasate în arhivă, la fondul reţea. Important este faptul că dosare personale
se întocmeau şi pentru persoanele care fuseseră solicitate de Securitate să
devină informatori, dar refuzaseră oferta (faptul că există un dosar personal
pe numele unei anumite persoane nu indică în mod automat că aceasta ar fi
colaborat cu poliţia politică), precum şi pentru acelea care nu au primit aviz
pozitiv pentru a fi recrutate, fiind considerate contraindicate.
Dosarul (mapa) anexă cuprindea totalitatea notelor informative cu
scriere olografă, furnizate de informator. Aceste materiale erau înregistrate
într-un opis, în ordinea obţinerii, menţionându-se data, la cine se referă şi

unde se exploatează. Pe nota informativă originală ofiţerul făcea câteva
menţiuni: în partea stângă sus a paginii găsim data, casa de întâlniri (se
folosea numele conspirativ), ofiţerul care îl are în legătură, indicativul
acestuia; în dreapta sus, numele conspirativ al informatorului (calitatea –
sursă, colaborator, informator), iar la subsol se făceau referiri privind modul
cum sunt cunoscute în evidenţele de securitate persoanele amintite în
material (în dreptul acestor rânduri apar iniţialele N.B. – nota biroului).
După clasarea la arhivă, dosarul anexă avea un regim special, nu se dădea la
consultat, iar după cinci ani de la clasare era distrus pe baza unui proces
verbal. Acest ordin nu a fost respectat întotdeauna, în arhiva CNSAS
păstrându-se şi astfel de dosare.
În privinţa informaţiilor cuprinse în dosarele Securităţii trebuie să fim
deosebit de circumspecţi, adevărul fiind adesea distorsionat, voit sau nu,
astfel că, în multe cazuri, acţiunile, evenimentele sau trăsăturile de caracter
ale diferitelor persoane au fost consemnate în mod deformat. Documentele
Securităţii sunt în mare măsură rezultatul prelucrării datelor obţinute prin
intermediul reţelei informative. Notele furnizate de miile de agenţi au
reprezentat sursa primară pentru redactarea rapoartelor, a notelor de analiză,
a sintezelor elaborate de ofiţerii poliţiei politice. Chiar dacă aceste
informaţii trebuiau coroborate cu cele obţinute prin intermediul tehnicii
operative, a cenzurii corespondenţei, prin filaj etc., acest lucru nu se
întâmpla întotdeauna, datorită lipsei de profesionalism a ofiţerilor de
Securitate.
O cauză importantă care a dus la deformarea faptelor a fost modul în
care erau redactate şi receptate notele informative. Conţinutul acestor docu-
mente era, în cele mai multe situaţii, departe de a reflecta realitatea, dar
ofiţerul încuraja acest tip de delaţiune, pentru a ajunge la informaţia de
„interes operativ”, rezultatul fiind un adevărat inventar al slăbiciunilor de
caracter puse pe seama urmăritului. Cantitatea de date cu caracter personal
din fiecare dosar este semnificativă, iar informatorii care le furnizau
insistent erau cei mai apreciaţi. Minciuna sau calomnia nu deranjau,
deoarece însuşi regimul le promova.
În privinţa dosarelor de anchetă, o mare atenţie trebuie acordată decla-
raţiilor obţinute în timpul interogatoriului, care nu pot fi utilizate în
cercetarea istorică decât după o serioasă analiză critică. În cele mai multe
cazuri, nemairezistând cumplitelor mijloace de tortură utilizate de anche-
tatori, arestaţii preferau să pună pe hârtie şi să semneze cele mai halucinante
relatări. În anumite situaţii, declaraţiile false oferite anchetatorului îşi aveau
raţiunea în încercarea de a acoperi alte „păcate”, necunoscute acestuia sau
de a proteja persoane nearestate încă. Procesele verbale de interogatoriu
consemnează întrebări şi răspunsuri stereotipe, mascând dramele petrecute

în interiorul camerelor de anchetă.
Situaţii falsificate, exagerări sau minciuni evidente se regăsesc şi în
rapoartele de cunoaştere personală a candidatului pentru recrutare. La
întocmirea unor astfel de documente, imaginaţia ofiţerului juca adesea un
rol determinant, rapoartele suferind de un înalt grad de subiectivism. Spre
exemplificare, redăm un caz relatat, la 13 martie 1956, de Ştrul Mauriciu, pe
atunci şeful Direcţiei Regionale de Securitate Ploieşti: „De către Serviciul II
a fost studiată numita F.E. prezentată ca o femeie inteligentă, capabilă,
având relaţii multe şi interesante şi cu cunoştinţe din rândul diplomaţilor
străini, ce au funcţionat pe vremuri în ţară şi cu care soţul ei decedat avea
strânse legături. M-am dus să efectuez personal recrutarea, când colo la
locul recrutării mi se prezintă o văduvă îndoliată, bolnăvicioasă şi mistică,
fără nici un fel de aptitudini pentru munca informativă. Am fost nevoit să
canalizez discuţiile în aşa fel încât să nu-şi dea seama pentru ce am venit”41.
În activitatea regiunilor şi raioanelor se practica destul de mult
dezinformarea unităţilor centrale de securitate, prin raportarea unor acţiuni
fictive. Spre exemplificare, organele de securitate din raionul Şomcuţa au
primit ordin de identificare şi supraveghere a unei persoane. Drept urmare,
au raportat că „elementul a fost identificat şi i s-a deschis dosar de veri-
ficare, arătând şi numele conspirativ al informatorului [utilizat], ca după
şase luni, când regiunea a cerut note de stadiul dosarului, să se raporteze că
obiectivul nu se identifică în raza raionului”42.
Documente denaturate sau falsificate se întâlnesc şi în rândul
rapoartelor întocmite după ciocnirile armate dintre Securitate şi grupurile de
rezistenţă din munţi. Ion Gavrilă Ogoranu, fost membru al unei astfel de
grupări din Munţii Făgăraşului, după ce şi-a studiat dosarul întocmit de
fosta poliţie politică, scria: „În ceea ce priveşte adevărul şi minciuna din
dosare: unele piese din dosar sunt adevărate, aşa cum sunt prezentate, altele
sunt cosmetizate, cu scuze şi elemente favorabile lor, altele sunt denaturate
în parte sau complet, pentru ca vina să cadă total asupra noastră. În sfârşit,
unele sunt în totalitate inventate cu bună ştiinţă, pentru a-şi motiva
ineficienţa în faţa forurilor superioare”43.
O altă formă de falsificare a trecutului, de care sunt suspectate
dosarele întocmite de Securitate, este omisiunea. Numeroase acţiuni repro-
babile ale poliţiei politice nu se regăsesc consemnate în documente, astfel
de mărturii compromiţătoare fie nu au fost redactate niciodată (acţiunile
41
ACNSAS, fond Documentar, dosar 103, f. 80.
42
Ibidem, dosar 200, f. 99.
43
Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, vol. IV, Făgăraş, Editura
Marineasa, 2004, p. 15.
realizându-se doar pe baza unor ordine verbale), fie au fost distruse

ulterior44.
Trebuie menţionată existenţa unor rapoarte falsificate, redactate de
ofiţerii de Securitate, prin care se încerca acoperirea unor crime săvârşite în
numele „luptei de clasă”. Adevărul despre astfel de acte nu ar fi fost
cunoscut poate niciodată, dacă însăşi conducerea centrală a Securităţii,
nemulţumită de faptul că organele regionale nu au cerut aprobarea pentru
acest gen de măsuri extreme, nu ar fi dispus efectuarea unor anchete.
Elocvent în acest sens este cazul împuşcării „chiaburilor” Iosif Trifa, Traian
Pom şi Ion Andreşel, din comuna Bistra, judeţul Turda, în luna august 1950.
Rapoartele Serviciului de Securitate Turda către D.R.S. Cluj, din 16
august 1950, ca şi ale D.R.S. Cluj către D.G.S.P., din 18 august 1950,
prezentau împuşcarea celor trei persoane ca fiind petrecută în timpul unor
confruntări armate, apărute în cursul încercării de a-i captura. Adevărul
despre moartea celor amintiţi a fost consemnat într-un raport întocmit de
maiorul Nicolae Dumitrescu, trimis de D.G.S.P să ancheteze cazul. Potrivit
celor recunoscute cu multă greutate de locotenentul Herţa Vasile, de la
serviciul de Securitate Turda şi de maiorul Kovacs Mihail, de la D.R.S Cluj,
cele trei persoane asasinate se aflau reţinute, împreună cu alte 35, la biroul
de Securitate Câmpeni. Ofiţerii poliţiei politice, potrivit ordinelor primite de
la maiorul Kovacs, au „stabilit” că cei trei sunt „chiaburi şi având influenţă
în masă”, au format „trei echipe compuse de organe de Securitate şi au fost
luaţi aceşti chiaburi şi executaţi prin împuşcare”45. La rândul lui, Kovacs
primise dispoziţii de la colonelul Mihai Patriciu, directorul D.R.S. Cluj, în
termeni lesne de înţeles: „iei câţiva chiaburi, dai cu ei de pământ, pe urmă
Miliţia adună chiaburii şi neamurile bandiţilor din Bistra ca să-i îngroape pe
ei şi să le spună că şi ei la fel păţesc dacă nu divulgă pe bandiţi sau dacă îi
mai aprovizionează. Pentru această treabă trimiteţi nişte băieţi buni şi, dacă
este nevoie, te duci şi dumneata”46. Recunoaşterea faptelor s-a făcut cu
44
Precum cazul în care colonelul Gheorghe (Gogu) Popescu, fost şef al Serviciului „C”,
a ordonat în anul 1954 distrugerea fişelor de evidenţă pentru aproximativ 17.000 de persoane
ce au fost internate administrativ (vezi ACNSAS, fond Documentar, dosar 55, vol. 51, f. 48).
„Documentele de arhivă – şi am în vedere arhivele secrete – au propria istorie. Conservarea,
prelucrarea, gestionarea lor se face după alte reguli decât cele din arhivele istorice obişnuite, au
un regim special de acces, termene mult mai lungi în care se interzice publicarea lor şi, nu în
ultimul rând, au constituit de-a lungul timpului obiectul unor distrugeri succesive din varii
motive. Chiar documente importante, cum sunt, spre exemplu, sintezele informative, cu
caracter şi circuit special, referitoare la fapte, evenimente sau cazuri deosebite, ce nu trebuiau
cunoscute decât de anumiţi factori de putere din stat, aveau pe prima filă, lângă antet,
menţiunea expresă de a fi distruse imediat după consultare” (Cristian Troncotă, Mihail
Moruzov şi frontul secret, Bucureşti, Editura Elion, 2004, p. 11).
45
Documentul a fost publicat în Marius Oprea, Banalitatea răului. O istorie a Securi-
tăţii în documente, 1949-1989, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p. 212-219.
46
Ibidem, vezi declaraţia dată de maiorul Kovacs, p. 220-228.
multă greutate şi doar în urma ameninţărilor făcute de maiorul Dumitrescu

că va dispune dezgroparea şi analizarea cadavrelor celor împuşcaţi. Nimeni
nu a fost pedepsit pentru aceste fapte, ofiţerul ce anchetase cazul consi-
derând suficient „să se prelucreze cu organele D.R.S. Cluj ca în astfel de
situaţii delicate să se ceară avizul şi sprijinul D.G.S., pentru a se găsi cea
mai bună soluţie. De asemenea, să se prelucreze ca în astfel de situaţii
rapoartele să oglindească realitatea faptelor, spre a nu se induce în eroare
organele noastre superioare”47. Şocant este faptul că maiorul Kovacs, care
mai avea la activ astfel de fapte, numea în mod constant rapoartele false
drept „rapoarte înflorite” şi afirma că el le-a redactat „cum am avut
instrucţiuni încă din anul 1948 noiembrie să raportăm în astfel de cazuri”48.
Începând cu anul 1948, evidenţa, păstrarea şi conservarea docu-
mentelor au intrat în sarcina Serviciului „C”. Serviciul era subordonat direct
ministrului de Interne şi adjuncţilor săi şi avea drept obligaţie să efectueze
înregistrarea centralizată a tuturor tipurilor de dosare (personale, ale agen-
ţilor, de acţiuni informative şi de anchetă), să ţină evidenţa operativă,
statistică şi cartoteca tuturor agenţilor (în funcţiune sau scoşi din reţea),
precum şi cea a „elementelor duşmănoase” şi a arestaţilor. Avea, de ase-
menea, atribuţii precum controlul termenelor de trecere a dosarelor de
cercetări prin instanţele judecătoreşti, a desfăşurării la timp a acţiunilor de
verificare şi păstrare a dosarelor de acţiuni informative în cadrul Direcţiilor
operative şi ducea la îndeplinire hotărârile şi condamnările date de Justiţie.
Controla modul în care se păstrau bunurile arestaţilor, întocmea evidenţa
statistică a muncii informative şi de anchetă a ministerului, confecţiona şi
trimitea organelor de Securitate din teritoriu fişele de evidenţă ale persoa-
nelor date în urmărire pe ţară, ţinea cartoteca generală operativă cu evidenţa
„elementelor duşmănoase”, a condamnaţilor din penitenciare, a celor cu
domiciliul obligatoriu, cât şi a celor eliberaţi. Dosarele de acţiuni infor-
mative şi de cercetări terminate, precum şi cele ale foştilor ofiţeri şi angajaţi
ai ministerului, erau păstrate de către Serviciul „C”. Prelucrarea operativă a
documentelor de arhivă şi căutarea de materiale compromiţătoare, precum şi
întocmirea proiectelor de ordine, directive, instrucţiuni şi forme de evidenţă
operativă constituiau atribute ale acestui serviciu. De asemenea, controla
activitatea de ţinere a evidenţei operative a secţiilor din teritoriu.
În 1956, Serviciul „C” era compus dintr-un secretariat, patru secţii
(formate din zece birouri) şi un birou de inspecţii49. În arhiva centrală de la
Serviciul „C” se clasau dosarele întocmite de unităţile şi direcţiile centrale
47
Ibidem, p. 219.
48
Ibidem, p. 222.
49
Arhiva Ministerului de Interne, fond Direcţia de Management şi Resurse Umane, nr.
inv. 7364, dosar 121/1956, f. 101-102.
de securitate, cu excepţia serviciilor de contrainformaţii pentru Miliţie,

Securitate şi penitenciare şi a celor de la Direcţia I de Informaţii Externe,
care aveau arhive şi sisteme de evidenţă proprii.
În teritoriu, biroul sau secţia erau conduse de un şef, care răspundea
de activitatea sa în faţa directorului regiunii de Securitate. Atribuţiile
biroului se rezumau la două probleme: de evidenţă (organizarea şi ţinerea
cartotecii cu fişele tuturor persoanelor ce apăreau în materialele aflate la
arhivă şi verificarea acestora atunci când lucrul era solicitat de structurile
operative) şi de arhivă (primirea, păstrarea, întreţinerea şi manipularea
materialelor venite de la unităţile operative, clasarea dosarelor, studiul
materialelor şi pregătirea în vederea exploatării lor, alcătuirea de referate
privind diferitele persoane, cerute de serviciile operative)50. Secţiile
regionale din teritoriu aveau arhive proprii, după sistemul de fonduri şi
evidenţă ale Serviciului „C”.
La primirea dosarelor de la unităţile operative, Serviciul „C”, precum
şi secţiile sale din teritoriu, aveau obligaţia să verifice dacă documentele din
dosare erau ordonate conform instrucţiunilor, să le numeroteze şi să le
certifice pe ultima filă. Se întocmea o sinteză a tuturor materialelor ce se
găseau în dosarul respectiv şi se redacta un tabel cu persoanele ce apăreau
în acesta, indicându-se şi paginile unde se făcea referirea. În cazul în care
individul urmărit fusese condamnat, se adăuga la dosar o copie a sentinţei
pronunţate51. Ultima operaţiune era cea de coasere a dosarului şi punere a
copertelor de carton, legate cu sfoară pentru a fi sigilate. Numărul de file al
unui volum nu trebuia să depăşească 400-500. Dacă dosarul era mai mare,
se întocmeau mai multe volume, se puneau în cutii de carton şi se depozitau
la arhivă, la fondurile corespunzătoare.
Fiecare fond arhivistic dispunea de un inventar, un fel de catalog
numeric (opis) în care erau consemnate următoarele rubrici: numărul şi
denumirea dosarului (se scria dacă acesta este personal – caz în care se
trecea numele şi prenumele respectivului – sau special, situaţie în care se
menţiona denumirea organizaţiei sau problemei la care se făcea referire),
volumul (era indicat numărul acestuia) şi observaţii (se trecea numărul
curent cu care a venit dosarul de la unitatea operativă, se făceau referiri la
eventuale contopiri, cu menţiunea noului document în care a trecut
materialul în urma acestui proces, sau a trimiterii către alt organ de
Securitate)52.
Dacă o persoană care avea dosar la fondul operativ sau reţea intra în
atenţia Direcţiei de Informaţii Externe, atunci dosarul, cu toate volumele,
50
Instrucţiuni pentru organizarea şi funcţionarea birourilor şi secţiilor de evidenţă…,
p. 8.
51
Ibidem, p. 10.
52
Ibidem, p. 16.
era scos din arhivă, împreună cu fişa de evidenţă a persoanei din cartotecă şi
se opera în registru la rubrica „observaţii” numărul adresei prin care fusese
solicitat53.
Tot în responsabilitatea Serviciului „C” se afla cartoteca documentară
generală, care era un sistem de evidenţă centralizat pe întreaga ţară. Fiecare
persoană care avea dosar în arhivă (indiferent de fond) sau prezenta interes
pentru organele poliţiei politice avea o fişă de evidenţă sau o mapă cu fişe în
cartotecă54.
Fişele „Model 1”, cu o dungă verde pe verticală, erau pentru
persoanele aflate în agentura informativă sau cu dosare personale la fondul
reţea (cei ce refuzaseră colaborarea sau fuseseră găsiţi contraindicaţi în
timpul procesului de recrutare); fişele „Model 2” indicau persoanele aflate
în urmărire informativă sau cu dosare la fondul informativ; cele „Model 3”
(cu o dungă albastră pe verticală) erau pentru acei oameni ce se aflau în
urmărire penală sau cu dosare la fondul anchetă. Mai existau şi fişe de
paşapoarte, cu o dungă roşie, pentru persoanele care solicitaseră şi obţinu-
seră aprobarea pentru a putea pleca definitiv din ţară şi a se stabili în
străinătate55. La secţiile regionale se aflau cartoteci organizate după acelaşi
sistem, conţinând evidenţele de securitate pe plan local. Lucrătorii de la
aceste secţii întocmeau o fişă, indiferent de model, în dublu exemplar, una
pentru cartoteca locală şi alta pentru cartoteca documentară generală de la
Serviciul „C”.
Fişele de evidenţă erau aşezate în ordine alfabetică în cutii de tablă,
iar acestea, la rândul lor, în fişiere (clasoare) de fier56. Se păstrau în încăperi
cu sisteme speciale de securitate şi protecţie contrainformativă57. Fişele
trebuiau completate clar şi corect, folosindu-se litere mari de tipar. Modul în
care au fost întocmite era verificat apoi de un lucrător, ce trebuia să le
confrunte cu lucrarea din care au fost preluate datele înscrise în ele.
53
Cristian Troncotă, Istoria Securităţii regimului comunist din România, 1948-1964,
Bucureşti, Editura INST, 2003, p. 131.
54
55
Evidenţa reţelei informative a aparatului de Securitate, document publicat în „Sfera
politicii”, nr. 55, decembrie 1997, p. 45-46.
56
Instrucţiuni pentru organizarea şi funcţionarea birourilor şi secţiilor de evidenţă…,
p. 45.
57
„Arhiva şi fişele trebuiesc instalate în camere luminoase, alăturate, care să aibă
comunicaţie directă între ele. Camerele respective să nu fie camere de trecere, deoarece în acest
mod se ajunge uneori la deconspirarea lucrărilor. Dacă camerele sunt la parter, ferestrele vor fi
asigurate prin grile de fier. Atât ferestrele, cât şi uşile vor avea încuietori speciale. Se vor lua
toate măsurile necesare pentru prevenirea incendiilor, aşezându-se aparate de stins în imediata
apropiere a acestor camere. Nu este permisă intrarea în birourile fişelor şi arhivei niciuneia
dintre persoane care nu prestează în mod obişnuit munca în aceste birouri. Pentru tovarăşii care
vin să consulte dosare, dacă e posibil, se va amenaja o cameră specială cu posibilitatea de
control direct din camera arhivei” (Ibidem, p. 44).
Eventualele greşeli trebuiau corectate pe loc. Numai după ce era verificată,

urma a fi semnată de cel ce o întocmise, printr-un indicativ, care era stabilit
de şeful Evidenţei şi care putea fi un număr sau o literă înscrisă în colţul din
stânga sus al fişei58. După ce erau completate şi verificate, acestea erau
intercalate, fiind aşezate, în clasoare de metal, între fişele deja existente, în
ordine strict alfabetică. Atunci când se constata că în clasoare o persoană
posedă mai multe fişe de evidenţă, ele se contopeau prin transcrierea infor-
maţiilor, cele inutile fiind distruse prin ardere, care se executa după
controlul şi aprobarea şefului evidenţei59. Fişele erau în permanenţă reactua-
lizate, prin completarea noilor date obţinute.
Nici un ofiţer de securitate nu iniţia o acţiune informativă fără să
solicite verificarea în cartoteca generală a persoanelor despre care deţinea
informaţii de primă sesizare. De regulă, nu se solicitau date doar în privinţa
indivizilor suspectaţi, ci şi a legăturilor lor (prieteni sau cunoştinţe cu care
intrau mai des în contact). Pentru a se face verificarea la fişe, trebuia să se
prezinte un ordin de căutare60, completat cu toate datele necesare identi-
ficării persoanei, semnat de şeful unităţii operative solicitante şi aprobat de
cel al Evidenţei. Toate ordinele de verificare, înainte de a fi date în lucru,
erau trecute în registrul de evidenţă intrare-ieşire. Persoana vizată era
căutată după iniţiala numelui, la litera respectivă, comparându-se datele din
notă cu cele din fişe, iar în cazul în care se identifica se trecea pe versoul
documentului primit de la unitatea operativă numerele dosarelor, felul
acestora, volumul şi fila unde figura individul despre care se ceruseră
informaţii61.
Nota era trimisă la arhivă, pe baza ei punându-se la dispoziţie
dosarele indicate. După consultarea lucrărilor, se realiza un extras ce
conţinea un rezumat cu privire la identitatea persoanei, data şi locul unde s-a
petrecut evenimentul, precum şi ce anume s-a întâmplat, care îi erau
legăturile, indicându-se numărul, felul, volumul şi fila dosarului pe baza
căruia s-au obţinut informaţiile62.
58
Ibidem, p. 25.
59
Ibidem, p. 26.
60
Notele de verificare aveau următoarea structură:
„D.G.S.S. Nr… Data
Direcţia…
Notă de căutare
Dispuneţi verificarea…
1. Numele şi prenumele. 2. Profesia. 3. Ultimul domiciliu. 4. Locul şi data naşterii. 5. Părinţii.
6. Diverse alte indicii de verificare. 7. Gradul şi semnătura celui ce cere verificarea” (Ibidem,
anexa nr. 2).
61
Ibidem, p. 28.
62
Ibidem, p. 29.
Pe baza extrasului obţinut din dosare se realiza un referat, în fapt un

rezumat al materialului consultat. Se acorda o atenţie sporită datei şi locului
când a avut loc evenimentul menţionat în dosare, pentru a nu se crea
confuzii: „Când un individ s-a manifestat în 1941 la Bucureşti că este contra
regimului, constituie o manifestare pozitivă. Dacă însă în referat nu se va
indica data şi locul, cel care citeşte referatul ar putea crede că individul a
avut manifestare faţă de regimul nostru”63.
După întocmire, referatul era controlat de şeful Evidenţei, ce răs-
pundea personal, alături de lucrătorul ce îl realiza, de exactitatea datelor
cuprinse în el, după care era predat acelor structuri ale Securităţii care îl
solicitaseră.
Munca cea mai dificilă pentru lucrătorii de evidenţă era executată în
perioadele de dinaintea congreselor. Spre exemplu, în 1962, cu ocazia
congresului ţărănimii, când Gheorghe-Gheorghiu Dej a anunţat încheierea
procesului de colectivizare a agriculturii, miile de participanţi din rândul
ţăranilor au fost verificaţi în prealabil împreună cu rudele lor apropiate. Cei
identificaţi cu „probleme” în dosarele Securităţii nu au mai primit invitaţii.
În paralel cu acest criteriu alfabetic, sistemul de evidenţă al carto-
tecilor folosea şi un aşa numit principiu al familiilor de cuvinte (nume de
persoane) apropiate, precum şi fişele de trimitere. De exemplu, pentru o
persoană cu numele Mureşan, se întocmeau automat fişe de trimitere la
combinaţiile: Mureşeanu, Mirişan, Mirişeanu, Mureş, Miriş, Mariş, Marişu,
Mureşu etc. În acest caz, fişa de bază cu datele de identificare rămânea la
Mureşan, iar fişele de trimitere se intercalau atât la familia de nume cât şi în
ordinea lor alfabetică64. Raţiunea unei asemenea practici a fost recomandată
de către ofiţerii operativi, mai ales de cei care lucraseră şi prin Miliţie. Ei
susţineau că se confruntau adesea cu situaţii în care informatorii nu reţineau
exact numele persoanei despre care obţineau date de interes pentru Secu-
ritate, astfel încât, pentru a putea depăşi acest neajuns, erau necesare în
evidenţă familiile de nume şi fişele de combinaţie şi trimitere. Cu timpul s-a
creat un sistem atât de sofisticat încât nici o instrucţiune nu mai putea fi
operantă, doar simpla experienţă a lucrătorilor mai putea descurca lucrurile.
Tinerii angajaţi aveau nevoie de câţiva ani buni de practică pentru a putea
deprinde sistemul. Pozitiv, din punctul de vedere al activităţii Securităţii,
era faptul că, prin acest sistem, dacă o fişă de bază era „împuşcată” – adică
intercalată din neatenţie în alt loc – sau rătăcită la altă literă, persoana putea
fi identificată, la fel şi dosarul din arhivă, pe baza fişelor de combinaţii ori a
familiilor de nume. Din motive de protecţie contrainformativă, nici unui
63
Ibidem, p. 30.
64
Cristian Troncotă, Istoria serviciilor secrete româneşti. De la Cuza la Ceauşescu,
Bucureşti, Editura Ion Cristoiu, 1999, p. 382.
lucrător nu i se permitea să caute în toată cartoteca, ci avea în respon-

sabilitate doar clasoare cu una, două, maximum trei litere65. Acest sistem
manual de evidenţă a fost folosit de Securitate până la desfiinţarea ei în
decembrie 1989, chiar dacă apăruseră sistemele computerizate, deoarece
conferea garanţii sporite de secretizare.
O interesantă referire la documentele redactate de poliţia politică o
face Belu Zilber, autor ce a cunoscut din interior sistemul comunist. „În
zona socialistă, afirma el, oamenii şi lucrurile există numai prin dosare.
Cine este proprietarul dosarelor, este proprietarul întregii existenţe, iar cine
le alcătuieşte – creatorul acesteia. Oamenii reali sunt reflexul dosarelor.
Raportul de la supus la stăpânitor se naşte din conştiinţa locuitorilor că orice
vorbă, orice gest poate deveni păcat, deci delict. Puterea celor care le
cunosc secretele îi hipnotizează. La rândul lor, micii şi marii poliţişti care
alcătuiesc dosarele simt în fiecare zi, cu fiecare notă informativă adăugată,
că de ce fac ei acolo depinde viaţa celui înregistrat, se simt membri ai clasei
stăpânitoare”66.
Documentele întocmite de Securitate au devenit cu timpul un mijloc
eficient de manipulare. Odată ce anormalitatea regimului totalitar a fost
instaurată în societate, a început să apară expresia „a avea ceva la dosar”, ca
o explicaţie a pedepsirii individului – un „ceva” ce ascundea posibilităţi
nebănuite, începând cu o „greşeală” personală, o rudă închisă pe motive
politice, una fugită în străinătate sau apartenenţa la o familie cu un trecut
„duşmănos” – dosarul devenind astfel un instrument de control al societăţii
şi de „corectare” a individului.
65
Ibidem.
66
Andrei Şerbulescu, Monarhia de drept dialectic, a doua versiune a memoriilor lui
Belu Zilber, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, p. 137-138.
IDENTITĂŢI ŞI SIMBOLURI
GEOGRAFIILE PATRIMONIULUI:
CĂLĂTORIILE ROMANTICILOR
ŞI REDESCOPERIREA TRECUTULUI
Alexandru Istrate
Călătorul nostalgic, visător, sensibil la orice ruină, castel ori altă urmă
a istoriei, pare să fi câştigat definitiv partida în literatura română. Mai mult
chiar, intelectualul secolului XIX este receptat şi tipologizat în funcţie de
mizele călătoriilor sale. Era la mare modă spiritul aventurier, care nu dădea
seamă nimănui şi trăia în propriul univers, deseori imaginar, acceptând
sărăcia pentru a se împlini spiritual: o reţetă agreată de cultura momentului,
dar care nu răspundea interogaţiilor cercetării istorice. Suntem interesaţi să
înţelegem în ce măsură călătoriile1 stimulau curiozităţi sau reînnodau
contactele cu secolele anterioare, popularizând o istorie amprentată mai
mult de bănuieli şi incertitudini decât de exprimări clare şi convingătoare.
Câte din aspiraţiile romantice spre o nobilă descendenţă rămâneau neal-
terate? A pleca la drum, a vizita o cetate sau a citi o inscripţie în latină erau,
nu în puţine cazuri, mai la îndemână decât a parcurge o carte. Voiajul mai
era şi o modalitate fericită de autoevaluare a gusturilor şi afinităţilor
personale. Părăsirea casei părinteşti nu devenise o obişnuinţă şi, de aceea,
orice plecare dinamiza habitudini. Iar pentru unii era un motiv întemeiat de
a se documenta asupra traseului şi a obiectivelor ce meritau a fi căutate. Din
acest punct de vedere, călătoriile au avut o importantă funcţie pedagogică,
relevând necesitatea valorificării unei culturi istorice într-o societate lipsită
de repere. Deşi îi despărţeau doar zeci de kilometri de monumentele
reprezentative pentru istoria lor, românii aflau, de multe ori, despre acestea
1
Pentru o teoretizare a călătoriei, vezi Marian Popa, Călătoriile epocii romantice,
Bucureşti, Editura Univers, 1972; Alexandru Duţu, Călătorii, imagini, constante, Bucureşti,
Editura Eminescu, 1985; Anne-Gaëlle Weber, A beau mentir qui vient de loin. Savants,
voyageurs et romanciers au XIXe siècle, Paris, Honoré Champion Éditeur, 2004; George G.
Dekker, The fictions of romantic tourism. Radcliffe, Scott and Mary Shelley, Standford,
Standford University Press, 2005.
108 ALEXANDRU ISTRATE
din relatările ungurilor, austriecilor şi englezilor care le vizitaseră. Biserica

de la Curtea de Argeş era mai des menţionată de călătorii străini2 decât de
autorii locali. Ironie a sorţii, patosul românesc supravieţuia şi datorită
aprecierilor elogioase formulate de cei care puneau la îndoială originea
latină a nord-dunărenilor. Este doar un exemplu, demonstrându-ne cât de
folositoare poate fi angajarea responsabilă a tuturor informaţiilor şi părerilor
dobândite în timpul deselor popasuri. Secolul XVIII produsese o literatură
geografică3 bogată în date, dar monotonă, mai deloc atractivă.
Prima parte a veacului XIX a fost canonizată drept timp la renaşterii,
scutit fiind de orice privire critică. Era un diagnostic steoretipizat, care nu
ţinea cont de nemulţumirile câtorva nume respectate în epocă, ale căror
lucrări se bucurau de apreciere şi la noi. Nu doar românii îşi mistificau
trecutul. De pildă, George Sand4 se distanţa de falsificatorii şi impostorii
care potenţau iluzii şi pretinse legende, denaturând cu bună-ştiinţă compo-
nenta educativă a istoriei: „O, scriitori din ziua de azi, care blestemaţi fără
încetare grosolănia vremurilor noastre şi care plângeţi pe ruinele acelor
zdrenţe vechi, voi, care aţi creat în aceste timpuri de regalitate constitu-
ţională şi de democraţie burgheză o literatură pudrată, asemenea nimfelor
din Trianon, vă fericesc că n-aţi fost obligaţi să vă petreceţi, ca mine,
copilăria între acele ruine ale vechiului bonton. Căci dacă aţi fi apucat acele
vremuri, n-aţi mai fi regretat atâta prezentul şi viitorul, aplecaţi peste urna
unui trecut pe care nu l-aţi cunoscut decât din tablouri”5. Pentru ea, paste-
2
Ludwig von Stürmer, Călătoria prin Transilvania şi Ţara Românească, 1816, în
Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. I (1801-1821),
volum îngrijit de Georgeta Filitti, Beatrice Marinescu, Şerban Rădulescu-Zoner, Marian Stroia
(secretar de volum), redactor responsabil Paul Cernovodeanu, Bucureşti, Editura Academiei
Române, 2004, p. 707; Robert Walsh, Descrierea călătoriei prin Ţara Românească şi
Transilvania, în Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. II
(1822-1830), coordonatori: Paul Cernovodeanu şi Daniela Buşă, autori: Paul Cernovodeanu,
Cristina Feneşan, Georgeta Filitti, Adriana Gheorghe, Adrian-Silvan Ionescu, Şerban
Rădulescu-Zoner, Marian Stroia, Lucia Taftă, Raluca Tomi, Bucureşti, Editura Academiei
Române, 2005, p. 106; Adolf Schmidl, Călătorie de la Sibiu spre Bucureşti, în Călători străini
despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. III (1831-1840), coordonator
Daniela Buşă, autori: Paul Cernovodeanu, Daniela Buşă, Cristina Feneşan, Georgeta Filitti,
Adriana Gheorghe, Adrian-Silvan Ionescu, Marian Stroia, Lucia Taftă, Raluca Tomi, Şerban
Rădulescu-Zoner, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, p. 310; Eugene Stanislas
Bellanger, Curtea de Argeş, în ibidem, p. 478-479.
3
Anne-Gaëlle Weber, op. cit., p. 9.
4
Ştim că, în jurul anului 1841, doamne respectabile din Iaşi traduceau operele lui
George Sand; vezi Domenico Zanelli, Relaţia abatelui Domenico Zanelli din 1841, în Călători
străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. IV (1841-1846), coordo-
nator Daniela Buşă, autori: Daniela Buşă, Paul Cernovodeanu, Adriana Gheorghe, Adrian-
Silvan Ionescu, Bogdan Popa, Marian Stroia, Raluca Tomi, Şerban Rădulescu-Zoner,
Bucureşti, Editura Academiei Române, 2007, p. 51.
5
George Sand, Povestea vieţii mele, I-II, selecţie, traducere, prefaţă, tabel cronologic şi
note de Teodora Popa-Mazilu, Bucureşti, Editura Albatros, 2006, p. 368.
CĂLĂTORIILE ROMANTICILOR 109
lizarea excesivă a istoriei nu însemna nimic, dimpotrivă, părându-i-se chiar

nocivă. Nu aceasta era cea mai fericită soluţie de a explica, pe înţelesul
tuturor, cauzalitatea dintre faptele trecutului şi consecinţele prezentului.
Omologarea propriilor percepţii drept adevăr istoric perpetua confuzia
dintre substanţa vechilor urme şi înţelesul pe care fiecare îl dădea experien-
ţelor personale. Judecata era contaminată de ficţiune şi de căutarea subli-
mului6. Într-o permanentă şi inegală concurenţă cu actualitatea, succesiunea
veacurilor îşi licita dreptul la cunoaştere, deocamdată printr-o estetizare
forţată. Dar pentru George Sand devenise insuportabilă ipocrizia acelor
oameni care, pentru dobândirea celebrităţii, nu ezitau să sacrifice minimele
principii deontologice profesionale. Duritatea replicii era inspirată, probabil,
de acei călători care perverteau trecutul, folosindu-l ca ornament al propriei
notorietăţi. Prin vocea scriitoarei franceze, vorbeau anii copilăriei nefericite,
dar şi întâmplările sau impresiile pe care numeroasele voiajuri le curăţaseră
de supoziţii denaturante.
Cunoaşterea nu mai era doar apanajul intelectualului şi nu-şi mai afla
răspunsurile doar în cărţi care selectau deficitar informaţia. Distincţia dintre
adevăr şi ficţiune nu mai rezida în fraza cu pretenţie de ştiinţificitate. În
fond, literatura de călătorie7 cuprindea o dispută între viziunea sedentarilor,
adepţi ai construcţiilor frizând neverosimilul8, şi pasiunea pentru o cât mai
bună informare a călătorului, preocupat în permanenţă să-şi verifice datele
acumulate. Pentru unii, jurnalele de călătorie erau ca o destăinuire, o confe-
siune, excesul furnizării cât mai multor indicii afectând şi farmecul
descrierii9. Era însă o constrângere determinată de imprecizia şi confuziile
perpetuate, la nesfârşit, din operele geografilor greci şi latini. Natural, cei
care depistau vreo inadvertenţă o semnalau, insistând în lămuriri comple-
mentare subiectului. Practic, una din provocările călătorului modern era şi
actualizarea unui nou cod cultural al voiajului, corectarea unor poveşti cu
tradiţie, reajustate pe măsură ce fiecare generaţie îşi lărgea orizonturile
cunoaşterii. Într-o primă fază, modernitatea îşi apropia conştiinţa şi valorile
antichităţii prin filtrul literaturii medievale10. Fiecare în parte îşi apăra opi-
6
Peter de Bolla, The discours of the sublime. Reading in history, aesthetics and the
subject, Oxford, Basil Blackwell, 1989, p. 28.
7
Pentru o imagine mai exactă a fenomenului, Anne-Gaëlle Weber preciza, cu doar
câţiva ani în urmă, numărul cărţilor de călătorie publicate între 1800-1900, şi anume, 7993 (vezi
Anne-Gaëlle Weber op. cit., p. 19).
8
Andrei Cornea, De la portulan la vederea turistică. Ilustratori străini şi realităţi
româneşti în secolele XVIII-XIX, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1977, p. 5.
9
Vezi Portulan de la Mer Noire ou descriptions des côtes de ces deux mers a l’usage
des navigateurs, par E. Taitbout de Marigny, Odessa, Imprimerie de la Ville, 1830.
10
Alain Schnapp, La Conquête du passé. Aux origines de l’archéologie, Paris,
Éditions Carré, 1993, p. 119-120, 128-129.
niile, crezând în personalizarea adevărului şi în supremaţia propriului punct

de vedere. Căutând obiectivitatea, memorialistica de călătorie devenea invo-
luntar subiectivă, pe măsură ce curiosul se identifica tot mai mult cu locurile
care îl impresionau. Sau, dimpotrivă, devenea caustic, nemulţumit de ceea
ce văzuse. Nu acelea erau spaţiile imaginate de el acasă. De aici, tentaţia
trecătorului de a readuce închipuirea în registrul lucrurilor fireşti şi de a
testa astfel toate resursele imaginaţiei.
Dar cei mai mulţi scriitori, în afara reproducerii unor stări de moment,
nu au crezut necesară încercarea unei reconstituiri evenimenţiale, pentru a
nu vorbi de una istorică. Părerile creditau fizionomia prezentului pe seama
neşansei istorice şi a metehnelor omeneşti. Aici îi încadrăm şi pe memoria-
liştii români. Notiţele făcute în goana trăsurii nu-şi aflau o dezvoltare în
ceasurile de odihnă. Amănuntele se pierdeau de la sine, pentru că atenţia era
captivată de noile descoperiri. Revenit în Bucureşti după un scurt pelerinaj
pe la mănăstiri, Grigore Alexandrescu era asaltat de prietenii săi, cu rugă-
mintea de a le pune la dispoziţie versurile şi fragmentele de proză inspirate
de această deplasarea11. Doar fusese într-o excursie în zone pitoreşti, stră-
bătând o bună parte din Valahia! Ce putea să îi răspundă lui I. Văcărescu,
dornic să afle impresiile trezite de mănăstirile vizitate? Amânând prezen-
tarea, se gândea serios cum să dea satisfacţie amicilor literaţi. Nu urmărea
neapărat să impresioneze, dar nici nu-şi putea periclita statutul deţinut în
rândul minţilor luminate din Ţara Românească. O carieră precum aceea a lui
Grigore Alexandrescu se bizuia şi pe astfel de mici amănunte, aparent
nesemnificative. Cu o situaţie similară se confruntase, în iarna anului 1839,
şi Mihail Kogălniceanu, ajuns la Bucureşti. Nu cunoaştem motivele care l-au
îndemnat să pornească la drum şi nici prea multe detalii din timpul şederii.
În orice caz, nu a fost o călătorie de curtoazie, reuşind să întâlnească o parte
din notabilităţile oraşului. Impresia creată a fost una extrem de bună,
nelăsând loc la comentarii răutăcioase. Mai libertin în exprimare, Florian
Aron devine extrem de atent când îi descrie amicului George Bariţ prestanţa
tânărului moldovean: „Kogălniceanu a fost iarna trecută aici la noi; am avut
vreo câteva întâlniri cu dânsul. Este un tânăr bărbat, un om deplin, un bărbat
învăţat şi patriot. Am vorbit multe cu dânsul, şi poate oricine să se
mulţumească. Şi-a făcut creşterea şi învăţătura în Berlin, nu în Paris, ca
stricaţii noştri!”12 Dacă ar fi rămas doar la Iaşi, junelui moldovean i-ar fi
fost mult mai dificil să-şi câştige notorietatea printre confraţii munteni.
11
Grigore Alexandrescu, Poezii. Memorial de călătorie, Bucureşti, Editura Exigent,
2005, p. 266.
12
George Bariţ şi contemporanii săi, vol. I, Corespondenţa primită de la Aron Florian,
August Treboniu Laurian şi Ioan Maiorescu, ediţie de Ştefan Pascu, Iosif Pervain, Ioan
Umorul descrierilor face din memorialul de călătorie al poetului

muntean o lectură agreabilă şi poate mai credibilă decât romanţările super-
ficiale ale multora dintre contemporanii săi. Scurtele vizite la mănăstirile
reprezentative din Ţara Românească nu i-au indus pacea şi liniştea
sufletească propovăduite din amvonul bisericilor. Dimpotrivă, aşteptata
pioşenie se metamorfoza, descrierea sarcastică a unei realităţi degradante
fiind de fapt un gest de autoprotejare exersat de Grigore Alexandrescu: „Se
vede că Egumenii după vremi ai acestei mănăstiri (Bistriţa, n.n.), mândri de
vechimea locuinţii lor, n-au găsit alt mijloc să încredinţeze despre aceasta
pe călători, decât lăsând biserica şi împrejurimile ei să cază în ruine. La cea
dintâi vedere mi-am adus aminte de cuvintele economului de la Cozia: <La
noi pică, dar la Bistriţa plouă>. Tot e trist şi dărăpănat înlăuntru, tot e vechi
şi neîngrijit pe dinafară. Îngrijitorul de acum, având un respect deosebit
pentru antichităţi, n-a găsit cu cale să se atingă de vreo înnoire nelegiuită de
sfintele chilii; dar pe de altă parte, urmând înţelepciunii omeneşti, a zidit
pentru sine, afară din mănăstire, o pereche de case îndestul de lumeşti, dar
minunate pentru odihnă”13. Relatarea lui Grigore Alexandrescu pe lângă
descrierea locurilor prin care trecuse dezvăluie şi modalitatea prin care el se
adaptează provocărilor, încercând să controleze imprevizibilul, să calculeze
provocările şi urmările oricărui cuvânt scris sau spus. Ironiile la adresa
clerului nu erau un simplu pasaj literar, ci expresia unui aer de indepen-
denţă, provocat de binefacerile excursiei întreprinse cu prietenul Ion Ghica.
Trecerea pe la mănăstiri îi oferise o imagine greu de bănuit în saloanele
Bucureştiului. Mirarea şi nemulţumirea nu îi împrospătau discursul într-o
manieră virulentă, cum ar fi fost de aşteptat, el preferând să accepte situaţia
detaşat. Şi într-un alt context, Grigore Alexandrescu nu ezita să noteze, în
subsolul unei pagini14: „pe când scriam aceste versuri15, re’noirea monu-
mentelor nu începuse încă” fiind acoperite de iederă şi muşchi. Pentru astfel
de călători conta foarte mult persistenţa lucrărilor remarcabile, dăinuirea lor,
care învinsese indiferenţa şi neglijenţa umană.
În sufletul lor se bucurau că arta supravieţuise barbarismelor16, iar ei
aveau şansa de a vedea încă în picioare nişte zidiri a căror istorie îi captiva17.
Chindriş şi Titus Moraru, coordonatori Ştefan Pascu şi Iosif Pervain, Bucureşti, Editura
Minerva, 1973, scrisoarea primită de la Florian Aron din 15 iunie 1840, p. 22.
13
Ibidem, p. 298-299.
14
Vezi nota 1 de la p. 1 din Suvenire şi impresii. Epistole şi fabule, de Grigore
Alesandrescul, Bucureşti, tipografia lui C.A. Rosetti şi Vinterhalder, 1847.
15
Este vorba de poezia Trecutul la monastirea Dealului. Dedicat Măriei Sale prinţului
nostru.
16
Stendhal, Memoriile unui turist, vol. I, traducere, prefaţă şi note de Modest Murariu,
Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1976, p. 63.
17
Ibidem, vol. III, 1978, p. 14.
Unii evitau să-şi învinovăţească conaţionalii, omiţând spunerea întregii

poveşti: „Ruinele Ulpii Traiani pe multe locuri să cunoscu şi până astăzi aşa
de bine, cât să pare, că numa de câţiva ani e risipită”18. Voiajorul român nu-şi
descria peripeţiile cu aceeaşi constanţă. Dominat de intuiţii, cu greu îşi
menţinea un echilibru emoţional, lipsind astfel povestirea de consistenţă şi
de noutăţile esenţiale. Micile amănunte care ar fi reflectat luciditatea şi
stăpânirea corectă a informaţiilor lipsesc în jurnalele peregrinilor români.
Pana le zvâcneşte în mână doar atunci când diligenţa poposeşte într-un oraş
sau la un han de pe traseul stabilit cu atenţie. Acolo caută, cercetează şi
întreabă care sunt atracţiile locale, evidenţiind mai degrabă diferenţele de
civilizaţie şi ocolind asemănările cu propriul traiect formativ. Mereu lasă
senzaţia că ar fi mers pe aceleaşi cărări bătătorite, neaventurându-se de unul
singur pe mahalalele necunoscute, pentru a vedea altceva decât recoman-
dările ghidurilor. Pe drum, proaspetele amintiri dispar însă, călătorii
nesesizând ceva care să îi stârnească interesul, iar textul se comprimă.
Constrânşi de orarul poştalioanelor şi cu independenţa de mişcare dimi-
nuată, ei urmau trasee străbătute de sute de ori, nerămânându-le nimic de
comentat. Imaginaţia nu reuşeşte să se descătuşeze din rigiditatea autocon-
trolului raţional, călătorul pierzând astfel esenţa pitorescului.
Rămase în umbră sunt şi tristele constatări ale celui care observa
capacitatea nocivă a literaturii de a deforma realitatea. Vasile Alecsandri îşi
planificase o excursie la munte, dorind să se bucure de farmecul unei
staţiuni de care auzise doar cuvinte de laude. Nu şi-a putut ascunde dezamă-
girea când în locul unei comunităţi active, administrată eficient, vedea la tot
pasul doar nepăsare şi inerţie: „Cu toate aceste, însă, vai şi amar de
nenorocitul ce are păcatul de a sosi cel întâi în Borsec! El are toată vremea a
se încredinţa că, în contra opiniei lui Cesar, e mult mai bine a fi al doile
într’o capitalie decât cel întâi într-un sat”19. Inutil să ne întrebăm dacă
Vasile Alecsandri a remarcat în satele dimprejurul Borsecului câteva dovezi
istorice semnificative. Nu mai avea nici un rost să caute vestigii, să-i ches-
tioneze pe localnici despre tradiţiile şi legendele locale. Totul i se părea
iremediabil pierdut, propunându-şi să părăsească cât mai repede un loc
pentru care nu mai avea nici o afinitate. Considerat unul dintre vocile
marcante a redeşteptării spiritului românesc, poetul de la Mirceşti nu lasă
nicăieri senzaţia că ar fi fost animat de anumite curiozităţi istorice. Nemul-
ţumirile lui vizau oportunităţile precare de divertisment, aidoma celor mai
mulţi dintre oaspeţii staţiunii montane.
18
George Bariţ, O privire preste ţinutul Haţegului în Transilvania, în „Fóe literară”, nr. 3,
15 ianuarie 1838, p. 17.
19
Vasile Alecsandri, Călătorii – misiuni diplomatice, ediţie comentată de Alexandru
Marcu, Craiova, Editura Scrisul românesc, s.a., p. 156.
Plecat spre Lunéville, Mihail Kogălniceanu trecea prin Botoşani,

Dorohoi, Cernăuţi, fără a observa ceva demn de notat, o biserică sau vreo
cetate20. Dar nu se plângea totuşi de singurătate, plictiseală şi lenevie,
asemenea lui Nicolae Suţu21. Totul părea monoton, lipsit de varietate.
Pasiunea pentru istorie este insesizabilă în scrisorile către părintele şi
surorile sale, unde totul este impersonal şi apreciat „la rece”. Parcurgerea
teritoriului românesc se consuma fără a întâlni în cale rămăşiţele
neînsemnate ale vreunei citadele. Târgurile amintite nu se înscriau în
categoria acelora unde „bisericile şi mănăstirile formează elementul cel mai
vizitabil”22 şi nici nu fuseseră locul unei bătălii memorabile sau al unei
reşedinţe domneşti. Şi nici nu erau identificabile printr-un edificiu-simbol ca
în Sibiu, unde prioritară era vizitarea reşedinţei baronului Brukenthal23. Ajuns
la Viena, unde era stabilit să poposească patru zile, Mihail Kogălniceanu lua
la pas capitala imperiului şi, aproape ca toţi vizitatorii, mergea mai întâi la
catedrala Sf. Ştefan unde observa că „toată biserica îi lucrată cu petre săpate
ca Triisftitele”24. Pentru tânărul ieşit prima dată dincolo de graniţele
Moldovei, era cea mai la îndemână comparaţie.
Din punct de vedere arhitectonic, sentimentul decăderii nu îl încerca
pe bursierul moldovean doar în preajma unor zidiri dărăpănate şi părăsite. Şi
o construcţie nouă, fără gust, îi provoca dezamăgiri, presupunând că cei care
locuiau în încăperile ei nu erau fericiţi. La Schönbrunn, armonia dintre
corpul de clădiri şi natură îl făcea să înţeleagă că nu era suficientă doar
potenţa financiară, trebuind şi rafinament, erudiţie, plus o cultură a
construcţiilor civile: „Palaturile împărăteşti sunt mari, dar triste şi vechi,
însă Şeonbriun, adecă fântâna frumoasă, care este un palat unde împăratul şi
familia împărătească merge de pitrece vara aproape de Viena, este o zidire
frumoasă cu prea mari şi plăcute grădini, cu stâlpuri, cu statue şi aleiuri
plăcute”25. Judecata lui, corectă altfel, se raporta, cu precădere, la un prezent
pe care îşi dădea silinţa să-l înţeleagă ca pe o sinteză culturală a mai multor
20
Mihail Kogălniceanu, Scrisori 1834-1849, cu o prefaţă, un indice de locuri, de nume
proprii şi de cuvinte de Petre V. Haneş, Bucureşti, Minerva, 1913, p. 1-7.
21
Nicolae Suţu, Amintiri de călătorie 1839-1847, ediţia a II-a, traducere din limba
franceză de Petruţa Spânu, tabel cronologic, postfaţă şi bibliografie de Gheorghe Macarie, Iaşi,
Editura FIDES, 2000, p. 17.
22
Thomas Thornton, Moldova şi Ţara Românească, în Călători străini despre Ţările
Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. I (1801-1821), p. 387.
23
Edward Daniel Clarke, Relaţia călătoriei de-a lungul coastei dobrogene, în Călători
străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. I (1801-1821), p. 70-72;
Minas Băjăşkian, Călătorie în Ţările Române în ibidem, p. 463; Felice Caronni, Relaţia despre
Ţara Românească, în ibidem, p. 522; Auguste de Lagarde, Scrisori către Jules Griffith (1813), în
ibidem, p. 580; Joseph Adalbert Krickel, Drumeţie prin majoritatea ţărilor aparţinând Austriei în
anii 1827, 1828 până la sfârşitul lui mai 1829, în ibidem, p. 183-184; Robert Walsh, op. cit., p. 127.
24
Mihail Kogălniceanu, op. cit., p. 12.
25
Ibidem, p. 12-13.
secole. Plimbările pe aleile grădinii şi vizitarea menajeriei erau doar câteva

din dovezile de simpatie pe care împăratul le făcea supuşilor săi. Dar cam
atât cuprinde relatarea26 lui Mihail Kogălniceanu, una formală, asemănă-
toare cu prezentările din numeroase ghiduri care „se multiplient de jour en
jour”27. Încă adolescent, Mihail Kogălniceanu nu avea libertatea de a-şi face
singur programul, fiind obligat să respecte, alături de fiii domnitorului
Mihail Sturza, un itinerariu prestabilit, menit să-i ferească pe tineri de orice
tentaţie lumească. Acest lucru se resimte şi în stilistica frazei scrise la
tinereţe, diferită de perspectiva mult mai bine creionată a omului matur,
ajuns în Spania la 1846.
Slaba empatizare cu atmosfera locului era totuşi net superioară opiniei
lui Nicolae Suţu, pentru care prestanţa istorică şi culturală a Vienei se
reducea la un singur edificiu impunător: „cu excepţia bisericii Sfântului
Ştefan, Viena nu s-ar putea lăuda că posedă un monument de arhitectură
demn de a fi remarcat”28. Şi aceasta în ciuda faptului că zeci de biserici şi
clădiri publice atrăgătoare, având fiecare o poveste aparte, un mit fondator,
dominau harta turistică a capitalei imperiului. Scria cu lejeritatea neştiu-
torului. Doar Veneţia îl câştiga definitiv, imaginea pieţei San Marco
introducându-l într-un univers de basm, al fastului şi splendorii: „Dacă
dragostea pentru patrie îşi trage o mare parte a forţei sale din amintirea
gloriei sale, un veneţian are de ce să şi-o iubească pe a sa”29. Înconjurat de
bun gust şi bogăţie, juristul Nicolae Suţu realiza că prezentul alesese cea
mai fericită cale de a pune în valoare reprezentările emblematice ale unui
oraş de referinţă. Veneţia crea impresia întoarcerii în timp cu patru-cinci
secole, dând senzaţia contactului direct cu acea istorie impecabilă, frumoasă
şi plină de învăţăminte. Fără războaie, crime şi calamităţi, dimpotrivă
estetizat şi insuflând linişte sufletească, acest gen de trecut nu putea fi decât
dorit şi admirat, fără nici o reţinere. E ceea ce Bucureştiul, de pildă, nu
reuşise, fiind prezentat de mulţi vizitatori drept un oraş care „nu posedă nici
monumente artistice şi nici monumente de-ale antichităţii”30. Excela, în
schimb, prin numărul mare al bisericilor prost întreţinute, unii vorbind de
câteva sute de asemenea aşezăminte.
26
La aproape zece ani distanţă, Mihail Kogălniceanu revenea la Viena, însă nici de
această dată atracţiile turistice din capitala imperiului nu îi suscitau vreun interes (vezi Scrisori.
Texte îngrijite, adnotate şi prezentate de Augustin Z.N. Pop; Note de călătorie. Texte îngrijite,
adnotate şi prezentate de Dan Simonescu, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1967, p. 195-203).
27
Vienne dans son état actuel. Description succinte et portative de cette résidence, de
ses curiosités et de ses environs, par A.A. Schimdl, seconde édition, revue, corrigée et
augmentée par Hypolite Vernon, avec un plan de la ville et de ses 34 faubourgs, Vienne,
Charles Gerold, 1847, p. 17.
28
Nicolae Suţu, op. cit. p. 48.
29
Ibidem, p. 74.
30
Ludwig von Stürmer, op. cit., p. 710.
Schimbarea bruscă a atitudinilor dovedea o inconstanţă a trăirilor şi

crezurilor romantice, o dependenţă acută de împrejurări şi nu o susţinere
convingătoare a idealurilor. Or, aceasta dăuna spiritului identitar, plasând în
derizoriu însemnătatea istoriei: „Aceste statui au trebuit să aştepte multă
vreme admiraţia posterităţii; dar, în sfârşit, ca urmare a teroarei din ’93,
acum este moda să te înduioşezi de graţia acestor sfinţişori, înalţi de două
picioare şi cu capetele de opt şchioape. Această modă mai poate dura vreo
cincizeci de ani; căci, în definitiv, ce s-ar mai putea spune nou despre
statuile antice”31. Falsul sentiment al cunoaşterii depline condamna trecutul
la o uitare timpurie şi definitivă. Iar criticile şi avertismentele asupra incapa-
cităţii societăţii moderne de a-şi reprezenta modelele de succes ale secolelor
anterioare erau înţelese doar în medii restrânse, inapte să difuzeze pledoarii
raţionaliste în spaţiul public.
Afinitatea cu spiritul zonei, supraevaluarea frumuseţii şi a culorilor
locale, le regăsim constant în memorialistica de călătorie, lăsând într-un
paragraf marginal obiecţiile şi reproşurile. Mai nimic nu apărea drept
demodat, ci, dimpotrivă, aureolat de o nobleţe melancolică. Preferinţele şi
slăbiciunile personale se întrevăd în vârful condeiului. Fiecare îşi gândeşte
viitoarele experienţe cu gândul să îşi imite eroii preferaţi: „Mon habitude,
en voyage, est de me lancer tout seul à travers les villes à moi inconnues,
comme un capitaine Cook dans un voyage d’exploration. Rien n’est plus
amusant que de découvrir une fontaine, une mosquée, un monument”32. Cu
puţine excepţii33, voiajorul modern nu căuta detaliile, nu se lansa în critici
virulente. Nu acesta era scopul propus, relaxarea şi liniştea interioară
reprezentând miza plecării la drum.
Subiectivismul, purtător al unui dezechilibru epistemologic, a
favorizat enunţarea altor aprecieri hazardate, ajungându-se să se afirme că
„în memorialistica noastră de călătorie pot fi întâlnite mai multe palate şi
castele decât în tot Apusul”34. Capitala imperiului roman punea la dispoziţia
turiştilor o ofertă extrem de atractivă, imposibil de consumat pe parcursul
câtorva zile sau săptămâni de şedere: „Suntem de douăzeci de zile în Roma
şi de dimineaţă până seara vizitarăm la monumente, în ruine şi în picioare,
antice şi moderne, amfiteatre, circuri, galerii, muzee, temple şi besereci.
Însă douăzeci de ani ne-ar trebui să le vedem şi să le apreţiem toate… Roma
e cea mai avută cetate în sfera artelor frumoase. Aici sunt toate acasă:
31
Stendhal, op. cit., vol. I, p. 205.
32
Constantinople, par Théophile Gautier, préface de Gérard-Georges Lemaire, Paris,
Christian Bourgois Éditeur, 1991, p. 107.
33
Vezi David d’Angers, Din lumea artei, Bucureşti, Editura Meridiane, traducere de
Radu Ionescu şi Yvonne Oardă, prefaţă şi selecţie de Radu Ionescu, 1980.
34
Florin Faifer, Semnele lui Hermes. Memorialistica de călătorie (până la 1900) între
real şi imaginar, Bucureşti, Editura Minerva, 1993, p. 21.
sculptura, pictura, arhitectura, cari stârnesc muzica şi poezia. În Roma toate

naţiunile au academia de arte şi discipoli, spre a se perfecţiona, pentru că
aici, mai mult ca oriunde, se află modelele adevăratului frumos, care se
produce nu prin natură, ci prin geniul artistic”35. Ion Codru Drăguşanu
părăsea Roma covârşit de povara istoriei, altfel „un pèlerinage obligé…
pour les artistes”36. El nu putuse vizita în câteva săptămâni ceea ce reuşiseră
să construiască strămoşii săi şi nici nu se simţea apt să reproducă ceea ce
văzuse. Cunoştinţele sale nu îl ajutau să individualizeze fiecare statuie ori
for public, singurele şi desele menţiuni fiind cele care făceau trimitere la
originea nobilă a românilor. Şi în cazul său, legendele şi miturile dominante
din spaţiul natal nu însemnau aproape nimic în urbea italiană. Nu îi spuneau
mai nimic. Depăşit de anvergura unei civilizaţii pe care fusese obişnuit să o
judece din poziţia eternului periferic, Ion Codru Drăguşanu nu reuşea să-şi
adapteze discursul la ceea ce descoperise el însuşi. Povestea lui se construia
în aceeaşi termeni-cheie asimilaţi într-o Transilvanie rămasă încă în mrejele
nostalgiei. Avantajul poposirii într-un oraş deţinător al unui patrimoniu
impresionant consta într-un surplus informaţional fabulos, pe care însă nu a
ştiut să-l pună în valoare. Descrisă sumar, Roma, capitala istoriei37, îşi
pierdea din prestanţă, bucurându-se de acelaşi regim narativ ca oricare loc
de popas.
Trecerile pasagere prin centrele urbane româneşti îşi găsesc povestea
în formule telegrafice: „oraş mic, cu o cetate foarte mică”38, referire la
Făgăraş şi la zona încărcată de istorie din jurul lui. Om învăţat, Constantin
Dinicu Golescu aminteşte în treacăt de legenda lui Radu Negru şi de
întemeierea Ţării Româneşti, de rolul jucat de comunităţi în medievalitatea
românească. Dar iarăşi firul povestirii se rupea brusc. Intra în timpuri
demult apuse, a căror urme insesizabile creau mai degrabă mister decât
dovezi demne de luat în seamă. Mergând mai departe ajungea la Pesta,
Buda şi Viena. Ştiind câte ceva din trecutul lor, boierul muntean lăuda
„podoaba zidirilor sau alte înfrumuseţări”, apreciind gustul pentru estetica
urbană a vecinilor de la vest. Se arăta preocupat îndeosebi de „orânduiala
cârmuirii cea minunată”39. Plecat dintr-un principat care nu valoriza în nici
un fel ideea de patrimoniu şi în care moldovenii vedeau cetăţile ca pe o
sursă de materie primă pentru construcţiile particulare, nici Nicolae Suţu nu
excela în pasaje descriptive. Nu avea cum să simtă şi să înţeleagă rostul
35
Ion Codru Drăguşanu, Peregrinul transilvan, ediţie îngrijită şi prefaţată de Romul
Munteanu, Bucureşti, Editura pentru literatură şi artă, 1956, p. 81-82.
36
Constantinople…, p. 14.
37
Alain Schnapp, op. cit., p. 144.
38
Constantin (Dinicu) Golescu, Însemnare a călătoriei mele făcută în anul 1824, 1825,
1826, ediţie îngrijită de Nerva Hodoş, Bucureşti, Tipografia „Cooperativa”, 1910, p. 7.
39
Ibidem, p. 22; la fel gândea şi Nicolae Suţu.
zidirilor emblematice din regiunile traversate: „După Lemberg ţinutul este

neted. Se întâlnesc în drum mai multe castele şi grădini alese, despre care n-aş
putea spune nimic deosebit, de vreme ce nu le-am zărit decât în trecere”40.
Călătorii noştri nu încercau să înţeleagă cum funcţionau alte lumi, preferând
oficialul şi nu înnoptarea într-un han, pentru a auzi, după modelul altora,
poveştile gazdelor. Dependenţa şi teama de a încălca orice decizie biro-
cratică devenise agasantă chiar şi pentru o călătorie neînsemnată, în propria
ţară. Ion Ghica şi Grigore Alexandrescu plecau pe marele drum al poştei,
temători că nu primiseră dezlegările dorite; de fapt, le ajunseseră la ureche
zvonuri privind proasta reputaţie pe care o aveau în ochii decidenţilor în
chestiune. Rareori zugrăvea cineva atmosfera birtului dintr-o mahala
recunoscută pentru intensitatea trăirilor şi farmecul petrecerilor.
Călătorind la 1845 prin Ţara Românească, Cezar Boliac redescoperea
cu plăcere pioasa memorie şi respectul care mai dăinuiau printre oamenii
simpli faţă de vitejiile de odinioară, transpuse în versuri: „Lăutarii cântă
prin cârciumi baladele lui Mihai Vodă şi cântecul Caracalului, în care se
aud Mihai Vodă, Calomfirescu, Popa Stoica din Farcaş, Buzeştii şi Căpleştii.
Nu e locuitor să nu-ţi spuie o tradiţie…”41 În măsura posibilităţilor, folclorul
înlocuia documentul istoric, tradiţia orală salvând de la uitare argumentele
forte ale istoriilor care asigurau mai ales validări identitare. Calomfirescu,
Farcaş, Căpleştii erau nume pe care puţinele articole şi cărţi de istorie nu le
aminteau. Baladele, în schimb, le pomeneau faptele, cântându-le gloria
postumă. Pus în faţa unor exagerări evidente, vizitatorul nu reacţionează,
ferindu-se să intre într-un conflict cu apărătorii credinţelor locale: „am văzut
aici pe deal o cetate veche, construită cu 50 de ani înainte de Hristos, după
cum mi s-a povestit pe baza tradiţiei”42. Ar fi avut vreo şansă să îl convingă
pe interlocutor că nu era adevărat ceea ce spunea? În nici un caz.
Cezar Boliac împărtăşea aceeaşi filozofie a beneficiilor unei călătorii
ca şi Balzac, Stendhal, Hugo, care se regăseau cutreierând străzile şi
mahalalele strâmte sau bătând la poarta unui castel pentru a cere permi-
siunea de a-l vizita. O clipă de reverie43 îi făcea să uite de ei înşişi,
mulţumind divinităţii că le arăta părţile frumoase ale existenţei. Mobilitatea
individului era văzută ca o stare superioară de înţelegere a vieţii. Omul nu
mai putea asimila idei noi într-un orizont îngrădit, ignorând ce se petrecea
în jur. Romanticii sperau că, detaşându-se astfel, îşi puteau aprecia şi ordona
mai bine principiile de care ţineau cont.
40
Nicolae Suţu, op. cit., p. 37.
41
Ovidiu Papadima, Cezar Bolliac, Bucureşti, Editura Academiei, 1966, p. 133.
42
Minas Băjăşkian, op. cit., p. 454.
43
Gérald Schaeffer, George Sand voyageuse, în „Romantisme”, volume 2, numéro 4,
1972, p. 100.
David d’Angers44, membru al Academiei franceze şi profesor la

Belle-Arte, cutreiera Europa pentru a se întâlni cu Walter Scott şi Goethe,
oameni pe care îi admira. Iar David d’Angers era doar unul din sutele de
doritori care făceau din iluzoria întâlnire cu scriitorul scoţian nucleul călă-
toriei lor45. Orice nou voiaj era interpretat drept un alt început, drept o nouă
experienţă formativă. Unii chiar îşi propuneau să ignore cercetarea
amănunţită a ocârmuirilor46, pentru a se concentra asupra frumuseţii melea-
gurilor bătute la pas. Ajunşi în locuri păstrătoare de tradiţii care traversaseră
demult graniţele zonei, vedeau că memoriile colective completau poveştile
unor eroi precum Champagne47, fiind în stare să predea adevărate lecţii de
istorie. Scurtele popasuri păreau a fi de ajuns ca să pună pe hârtie absolut
tot, nume de regi, ani, domenii nobiliare. Îşi impuneau să perceapă realitatea
nu prin prisma apetenţei distructive a omului, ci elogiind puterea lucrului
bine întocmit, care făcea faţă timpului. Îndoiala că semenii mai puteau
continua să ridice clădiri de anvergura celor apreciate de orice vizitator,
umbrea fericirea şi buna dispoziţie a momentului: „Din cauza impietăţii
secolului al optsprezecelea, noi am pierdut talentul de a clădi biserici”48.
Dispoziţia de a contesta trecutul apropiat măcina şi legăturile cu acela înde-
părtat. Unii refuzau să creadă în aceste hiatusuri, chibzuind că istoria este un
tot şi nu o colecţie de fragmente.
O jumătate de pagină, densă în informaţii, atesta o cultură solidă. Aici
sesizăm o deosebire între drumeţul român şi cel străin. Primul lua
poştalionul sau trăsura şi îşi urma traseul pentru a ajunge în locul dorit,
neştiind mai nimic despre ceea ce avea să îi iasă în cale. Nu se documenta
înainte de călătorie49. Al doilea, dimpotrivă, urma să vadă în ce măsură
educaţia primită îl ajuta să se descurce şi să îi pună în valoare instrucţia
asimilată. Neştiutorul pleca la drum cu seninătate, mulţumindu-se să
cunoască doar ceea ce îi scotea soarta în cale. Pentru prima jumătate a
secolului XIX, literatura română păstrează de la Mihail Kogălniceanu
impresiile din două călătorii efectuate în decenii diferite. Este, din
nefericire, un caz singular, permiţându-ne să observăm diferenţe de limbaj
şi de priorităţi. Tânărului sfios de la 1834, atent să nu-şi supere protectorul
şi să respecte întocmai programul impus, i se substituie, doisprezece ani mai
44
David d’Angers, op. cit., p. 8-10.
45
Marian Popa, op. cit., p. 127.
46
Charles Dickens, Impresii din Italia, traducere de Gabriel Pleşea, Bucureşti, Editura
Rao, 1997, p. 7.
47
Victor Hugo, Rinul. Scrisori către un prieten, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1983,
p. 57-58.
48
Stendhal, op. cit., vol. II, 1976, p. 46.
49
Ajuns la Strasbourg, Mihail Kogălniceanu nu făcea deosebiri terminologice între
ierarhiile catolice şi cele ortodoxe, pomenind de „mitropolitul Strasburgului” (vezi Mihail
Kogălniceanu, Scrisori 1834-1849, p. 53).
târziu, un bărbat elevat, liber să încerce orice provocare: „Dar, în adevăr, nu

este o minciună, am fost în Spania; i-am văzut monumentele, am asistat la
serbările sale, m-am rugat în catedralele sale, m-am plimbat prin monu-
mentele sale, am petrecut supt îmbălsămata sa atmosferă şi impresia ce mi-au
lăsat este tot aşa vie ca înainte de a întra, şi că, numai Dumnezeu să-mi lase
zile, nădăjduiesc încă o dată să văd Ispania”50. Fermecat dar şi contrariat51
de ceea ce vedea, Mihail Kogălniceanu avusese şansa ca la doar douăzeci şi
opt de ani să ajungă în mult lăudata peninsulă iberică. Faţă de scrisorile
trimise tatălui său, încântarea de a vedea Spania îi umanizează verbul.
Libertatea de a-şi umple timpul liber după cum credea de cuviinţă îi trezeşte
dorinţa de a reveni într-o ţară binecuvântată. La fel ca şi venerata Italie,
Spania îşi instrumenta cu atenţie trecutul pentru a se impune în noua ordine
europeană.
Ca să îi înţelegem mai bine pe călătorii români trebuie să îi raportăm
la specificul însemnărilor de călătorie existente în Europa acelui timp.
Tipologia călătorului autodidact era marcată, nu de puţine ori, de spectrul
decepţiei52, de teama că idealurile şi crezurile hrănite din cărţi nu-şi vor găsi
echivalenţa dorită în realităţile întâlnite pe drum. Acorda o importanţă
deosebită şi dezvoltării naraţiunii, încercând să evite repetiţiile care
plictiseau cititorul53. Pentru a-şi împlini menirea, scriitura trebuia împăr-
tăşită şi de lector. Risca, deci, să transforme totul într-o negaţie neîntreruptă,
iar scepticismul ar fi îndepărtat cititorul. De multe ori, i se întâmpla să
constate cu regret că ceea ce vedea nu era oraşul închipuirilor sale, maiestuo-
zitatea castelului părându-i mult estompată. Dar nu respingea explicaţiile
primite de la oamenii locului. Mirarea punea stăpânire pe el atunci când i se
spunea că, dacă vroia să afle adevărul, nu trebuia să-l caute neapărat în
spaţiile aglomerate, ci în ungherele protejate şi nebăgate de nimeni în
seamă. Fericit când i se permitea accesul în catacombe, îndrumat de un ghid
sau de un preot franciscan, descoperea căi ascunse şi înţelegea că triumful
credinţei nu se afla deasupra, în fastuoasele catedrale, ci în galeriile pline de
mormane de oase şi praf54. Puţini erau cei care investeau încredere în tipuri
de dovezi considerate îndoielnice.
Distorsionările erau amendate, sesizând atributul nefast al credulităţii:
„Pentru a vă face o imagine adecvată despre viaţa la ţară, nu trebuie decât să
luaţi la întâmplare un poem pastoral sau vreun tablou de acest gen şi să vă
50
Mihail Kogălniceanu, Notes sur l’Espagne, în Scrisori. Texte îngrijite, adnotate şi
prezentate de Augustin Z.N. Pop; Note de călătorie. Texte îngrijite, adnotate şi prezentate de
Dan Simonescu, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1967, p. 217.
51
Mircea Popa, Spania descoperită de români, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2007, p. 13.
52
Charles Dickens, op. cit., p. 117.
53
Victor Hugo, op. cit., p. 194.
54
Ibidem, p. 187.
imaginaţi exact opusul a ceea ce este descris şi proslăvit în el”55. Dificul-

tatea apărea în contextul operării cu un volum impresionant de termeni şi
evenimente, care trebuiau inserat într-o prezentare nepretenţioasă.
A merge la Aix-la-Chapelle, pentru a vedea ceea ce mai rămăsese din
moştenirea lui Carol cel Mare, constituia o provocare chiar şi pentru Victor
Hugo56. Acolo îşi pierdea claritatea expunerii. Amesteca faptul istoric cu
nepăsarea locuitorilor, încărca textul cu legende, trecând deseori din planul
descriptiv în cel analitic şi invers. Nota sec, fără nici o implicare senti-
mentală, orice observaţie sau gând, meditând asupra posterităţii unuia dintre
cei mai importanţi regi. De unul singur, Victor Hugo nu avea nici o şansă să
anime memoria unuia din cei mai mari împăraţi pe care i-a avut Europa.
Simţind dorinţa de a vedea „Italia la care râvneau toţi artiştii şi
scriitorii epocii noastre”57, George Sand sfârşi prin a obosi să vadă „atât de
multe tablouri şi monumente”58. Îi depăşise orice închipuire. Acelaşi
sentiment îi provoca lui Stendhal şederea la Bordeaux59, dar şi în peninsula
italică. Citise mult despre istoria locului. Dorise să viziteze neapărat castelul
în care se născuse Montesquieu, fiind speriat de orice posibilă întâlnire cu
savanţii şi literaţii de provincie care l-ar fi sâcâit cu teribilele lor opinii.
Singurătatea autoimpusă era o formă de auto-ocrotire, dar şi un exerciţiu
vital în trierea şi înţelegerea cât mai corectă a informaţiilor despre trecutul
Bordeaux-ului: „Nu dau prea multă importanţă, mărturisesc, celor ce spun
despre istoria Evului Mediu. Nu mi se par sigure decât faptele principale, iar
aceste fapte sunt lipsite de fizionomie; pictorii care ni le-au transmis n-aveau
talentul de-a reda fizionomiile şi nici nu le vedeau dealtminteri. Călugărul
dintr-o mănăstire, a cărui singură grijă era să aibă o chilie cât mai caldă
pentru iarnă şi cămara plină, numea trântor pe regele care nu întemeia o
mănăstire. Scriitorii care, mai târziu, sub regele Ludovic al XIV-lea, s-au
ocupat de aceste vremuri au minţit ca să fie pe placul regelui sau să nu
ajungă la Bastilia ca Fréret. Omul acesta ar fi fost capabil să vadă sau să
spună adevărul; dar, ieşind din Bastilia, a jurat că n-o să-l mai prindă pe
acolo niciodată şi s-a consacrat Egiptului”60. Discursul istoric ieşise din
zbuciumul veacurilor prea corupt ca cineva să-i mai accepte necondiţionat
dreptul la pietate. Critic la adresa impostorilor, Stendhal făcea un serviciu
istoriografiei franceze, curăţind-o de timpuriu de balastul reconstituirilor fabu-
loase. Corespundea unui profil numit de George Bariţ „patriotul călător”61,
interesat să înţeleagă destinul unor „monumenturi şi întâmplări istoriceşti
55
Ibidem, p. 15.
56
Victor Hugo, op. cit. p. 88-103.
57
George Sand, op. cit., p. 770.
58
Ibidem.
59
Stendhal, op. cit., vol. III, 1978, p. 57-85.
60
Ibidem, p. 76-77.
61
George Bariţ, O privire preste ţinutul Haţegului în Transilvania…, p. 17.
apucându-le între cele mai crâncene lupte dintre sfărâmitori dinţi a vea-
curilor”62 şi evitând supraevaluările inutile. Gândit în parametri identici,
voiajul ducea finalmente la concluzii similare, chiar dacă acestea proveneau
din arealuri diferite. Luciditatea interpretării istorice se reflecta în aceleaşi
chei epistemologice, indiferent de obârşie şi de educaţia primită.
Călătoria mai avea darul verificării informaţiilor din cărţi ori primite
de la profesori. Ajuns la Câmpulung, Ion Codru Drăguşanu nu cunoştea mai
nimic despre această aşezare, amintindu-şi doar de vorbele bunului său
dascăl Crăcană, despre una din legendele românilor: „că Radul Negru,
ducele Făgăraşului, irumpând cu străbuni de ai noştri preste munci, aici
descălecă, acum 500 de ani şi fundă principatul transalpin”63. Ceea ce ştia
Ion Codru Drăguşanu provenea, mai degrabă, dintr-o cultură care, prin
variate canale de comunicare, se apropia de oficializarea şi clasicizarea
informaţiei. Aceasta era investită cu valoare de adevăr numai prin simpla ei
difuzare, care nu era atunci la îndemâna oricui. Vorbele dascălului rareori
erau puse la îndoială. Dar cine mai era în stare să judece orgolii locale, de
multe ori învecinate cu fantasticul? Sosiţi la Cozia, Ion Ghica şi Grigore
Alexandrescu apelează la un călugăr pentru a le servi drept ghid, mizând şi
pe o educaţie aleasă a acestuia. Oameni de spirit, au ştiut să depăşească cu
haz blocajul unui dialog între două modalităţi incompatibile de a recupera
istoria: „Ca să vorbim ceva cu călugărul ce ne însoţea, îl întrebarăm ce
mână puternică a făcut acel drum. Traian, ne răspunse el. Până aci foarte
bine; dar noi adăogarăm: şi în ce timp? În timpul când se bătea cu Mircea.
Dar Mircea a trăit cu o mie de ani mai în urmă! Aceasta nu face nimic,
Dumnezeu a putut să învieze pe Traian. Aci părintele ne lăsă fără cuvânt,
căci, deşi se vedea uşurel în istorie, dar era bine întemeiat în credinţă, şi în
contra minunilor noi nu ne puteam pune”64. Era o strategie adoptată de cei
doi pentru a respinge aberaţiile şi falsurile unui prezent ce nu îşi găsea prea
multe rădăcini identitare în trecut. Ce ar mai fi putut face dacă până şi două
dintre cele mai importante repere ale panteonului românesc emanau
confuzie? Pasiunea pentru istorie nu-şi câştigase, în cazul multora, indepen-
denţa discursivă. Mintea călugărului nu producea mărturii mincinoase cu
vreun scop anume. El vorbea cu bună credinţă, spunând ceea ce învăţase la
orele de istorie, nu laică, ci bisericească. Mănăstirile în care poposeau cei
doi pentru câteva zile, Grigore Alexandrescu le ştia istoria, dovadă fiind
fragmentele introductive afectate fiecărui lăcaş de cult. Mai mult, genera-
lităţile aveau un suport ştiinţific identificabil în hrisoavele şi actele
mănăstirilor în cauză. Dublul limbaj, al poveştii şi al descrierii sintetice,
denotă capacitatea de adaptare a scriitorului în raport cu disponibilităţile
intelectuale ale publicului său. Gândea asemenea lui Walter Scott, care
62
Ibidem.
63
Ion Codru Drăguşanu, op. cit., p. 45.
64
Grigore Alexandrescu, op. cit., p. 281.
renunţa la stilistica romanului istoric în descrierea peripeţiilor din Scoţia,

pentru a fi cât mai limpede în exprimare65. Totul îi era clar, reuşind să
distingă monumentele funerare celtice66 de cele romane, ori să înţeleagă
evoluţia unei comunităţi situate în proximitatea unui castel, precum
Roxburgh. Acolo unde certitudinile nu îi stăteau la dispoziţie, Walter Scott
plasa reconstituirea în zodia deducţiilor67, apelând la logica şi, probabil, la
mai buna cunoaştere a subiectului de către cititor. Important pentru dânsul
era depistarea a două-trei surse veridice de la care să închege relatarea.
Şi Timotei Cipariu, aflat în trecere prin Braşov, vizita biserica din
Şchei. Ochiul format al filologului vrea să descopere înscrisuri, minima-
lizând celelalte amănunte descriptive. Nu pomeneşte nimic despre istoria
bisericii, mulţumindu-se să o prezinte drept „cea vestită” prin arhitectura ei.
Cercetează orice îi vine la îndemână, act sau inscripţie în piatră, notând în
jurnalul său unele consideraţii şi dezvoltând chiar teorii: „Deasupra uşii
turnului se află o inscripţie slovenească în piatră schief tăiată, în care se
pomenesc numele prinţilor de Moldova şi Ţara Românească. Poate au zidit-o
şi renovat şi poate o au şi înzestrat numai. Fiind inscripţia aceasta înaltă şi
slovele ei împletecite, de jos n-am putut să o cetesc întreagă, ci numai
numele lui Petru Cercel şi a lui Aron şi a 3 văleaturi: 7092, 7103, 7107 am
putut să le dezleg”68. Menţionarea numelor lui Petru Cercel şi Aron Vodă
extinde cunoaşterea istorică, restrânsă de cele mai multe ori la victoriile
legendare repurtate de Traian, Mihai Viteazul sau Ştefan cel Mare. Demn de
respect la Timotei Cipariu este şi înţelepciunea de a se abţine în a face
aprecieri hazardate atunci când piatra ori hârtia nu îi mai spuneau nimic.
Fabulaţia nu îşi avea rostul, cărturarul blăjean insistând pe surprinderea
frumosului în cele mai simple ipostaze.
Suit pe o colină din jurul Braşovului, Timotei Cipariu se bucura
nespus de mult că evocarea lui Iohann Christian Engel era pe măsura
priveliştii ce i se înfăţişa: „De-acolo tot într-o fugă m-am suit pre colţul cel
mai înalt, de unde am văzut şi io toată acea frumoasă privelişte, carea Engel
în Istoria Ţării Româneşti, la pag. 142, aşa de frumos o descrie”69. Dar care
erau referinţele acestei încântări? În ochii altora, Braşovul apărea mult mai
puţin atractiv, fiind văzut ca un centru comercial fără tradiţie: „tablouri şi
statui deosebite nu am văzut”70. Pe Timotei Cipariu nu îl interesau în mod
vădit chestiunile punctuale. Panorama care i se deschisese în faţă îl fami-
65
Vezi Provincial antiquities of Scotland, by Sir Walter Scott, Bart. Robert Cadell,
Edinburgh, Whittaker and Co, London, 1834.
66
Ibidem, p. 15.
67
Ibidem, p. 20.
68
Timotei Cipariu, Jurnal, ediţie îngrijită, prefaţă, note şi glosar de Maria Protase, Cluj-
Napoca, Editura Dacia, 1972, p. 100.
69
Ibidem, p. 104.
70
Fragmente din jurnalul unui călător prin Transilvania, în Călători străini despre
Ţările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. I (1801-1821), p. 149.
liariza mai bine cu evoluţia oraşului. Alteori însă, constată surprins cât de
deformată este imaginea pe care şi-o construise, prin lectură, despre un
monument sau regiune: „E de mirare cât de anevoie află omul de realitate,
precumu-şi formează după descrieri au imagini. Nici măcar Domul din
Milan nu-mi răspunse ideei pe ce mi-o făcusem; edificiu adevărat, pre lângă
care, într-adevăr, S. Ştefan din Viena… nu e decât o beserecă de sat…”71
Interesant este că Timotei Cipariu vorbeşte despre cele două atracţii turistice
la ca Dinicu Golescu, cu mai bine de două decenii înainte: „Biserica cea mai
vestită decât toate este a Sfântului Ştefan, care este lucrată cu mare
meşteşug arhitectonicesc, pentru care multe însemnasem, dar după ce am
văzut biserica dela Milan lucrată cu asemenea arhitectură, însă cu mai
deosibită podoabă şi meşteşug, ca să nu scriu de doaă ori tot acelea lucruri,
le-am rădicat”72. Să fi fost o simplă coincidenţă părerile celor doi? E greu de
crezut, ţinând cont de apariţia lucrării lui Constantin Dinicu Golescu la scurt
timp după revenirea în ţară73, şi deci uşor de procurat de Timotei Cipariu.
Fără a-l considera pe transilvănean o persoană uşor influenţabilă, aprecierile
celor doi trădau percepţii moştenite, depistabile ulterior în majoritatea
textelor de călătorie. Interesant este că la nici unul dintre ei trimiterile nu
amintesc deloc de vreo catedrală din regiunile natale, deşi ar fi avut motive
să o facă. În schimb, catedralele din Cluj-Napoca şi Sibiu erau incluse pe
lista construcţiilor memorabile de către vizitatorii străini74.
Pentru Timotei Cipariu, şansa de a ajunge lângă două dintre cele mai
lăudate monumente ale medievalităţii îi întărea convingerea că istoria nu se
mai rezuma doar la o poveste transmisă prin viu grai: ea pretindea o
verificare permanentă a surselor, un contact nemijlocit cu subiectul în jurul
căruia se construia naraţiunea. Fire cumpătată, nu dramatiza ceea ce i se
întâmplase până atunci şi nu se grăbea să invoce neşansa propriului neam,
acceptând situaţia ca pe o lecţie a vieţii. Ce putea să spună despre stilul
arhitectural, în afara menţiunilor despre gotic? Spre diferenţă de biserica din
Şchei, unde dozarea corectă a atenţiei relevă o stăpânire de sine, Milano îl
copleşeşte. În acest punct, contrasta cu un călător celebru, Théophile
Gautier. Într-un limbaj mai libertin, francezul îi relata amicei sale din Paris
bizareriile care circulau despre catedrală75, fără a fi impresionat de ea. Se
amuza teribil pe seama fanteziei umane. Stendhal, ajuns şi el în faţa
Domului de Milano, se simţea incapabil să îi descrie stilul arhitectonic:
„Este aici o biserică într-un stil oarecum gotic, adică toată numai în filigrane
71
Ibidem, p. 147.
72
Constantin Dinicu Golescu, op. cit., p. 25.
73
Lucrarea a fost culeasă în tipografia universităţii din Buda în anul 1826.
74
Joseph Adalbert Krickel, op. cit., p. 169-170, 182-183.
75
Théophile Gautier, Lettre à la présidente. Voyage en Italie-1850, Naples, de l’Impri-
merie du musée secret du roi de Naples, 1890, p. 17.
dispuse mai mult în arcuri de bolţi decât în plin cintru, care este uimitoare
când te gândeşti la ea a doua oară, dar care la prima vedere nu te
emoţionează ca sublimul Panteon”76. Grandoarea şi respectul pentru munca
titanică a acelora care lucraseră la înălţarea şi finisarea interioarelor au fost
singurele remarci pe care credea de cuviinţă să le împărtăşească surorii sale
Pauline: „Biserica nu-i terminată şi nu va fi terminată niciodată probabil; în
general nu-i deloc frumoasă pe dinăuntru, stârneşte doar uimire pentru
nesfârşita migală pe care o presupune din partea feluriţilor constructori care
au contribuit la construcţia ei”77. Era reacţia unui om care mai văzuse în
viaţa lui lucrări arhitectonice impresionante şi care era în măsură să
compare şi să evalueze, după preferinţele sale, imobile de mici dimensiuni
ori construcţii megalomanice. Încerca să judece şi nu să reacţioneze la orice
stimuli vizuali, asemenea unui neiniţiat care îşi găseşte cu greu cuvintele
pentru a descrie ceea ce vedea. Iar când neofitul o făcea, nu-şi putea stăpâni
tentaţia de a vorbi în superlative, pentru a-şi impresiona confidentul:
„Catedrala de aci (Duomo di Milano) n-are păreche în lume. Figurează-ţi
un munte de marmură albă pre toate părţile tăiat în reţea, ornat de mii de
statue şi coronat cu o pădure de turnuri şi turnuleţe, ce în formă de sloi de
ghiaţă caută spre cer, toate purtând tipuri de sânţi în vertice. Dară nu-ţi
descriu”78. Judecata lui Ion Codru Drăguşanu era simplă, dar elogioasă,
ţinând doar de prezent, nu şi de greutăţile ridicării somptuosului dom.
Supravalorizând ceea ce îi stătea în preajmă, Ion Codru Drăguşanu se
încărca şi el cu un dram de importanţă, care să-i dea un ascendent asupra
cititorilor. Stendhal, preocupat mai degrabă de treburile lumeşti, cerceta în
amănunţime istoria ridicării domului. Aplecând urechea la vocile anonime,
aflase povestea, nu tocmai onorabilă, a politicilor urmate de slujitorii Crucii.
Reproducerea ei într-o notă ironică se aseamănă cu păţaniile lui Grigore
Alexandrescu: „Canonicii din Milano primeau anual sume considerabile ca
să termine magnifica lor biserică, toată din marmură albă, tăiată în filigrane
gotice. Au fost destul de deştepţi să lase portalul într-o stare de neterminare
jalnică. Ce poate fi mai ridicol decât să vezi, în faţa unei pieţe mari, un zid
foarte urât, străpuns de o poartă cu bolta din cărămizi netencuite? Şi pe
această poartă hâdă se intră într-o catedrală magnifică, împodobită cu patru
mii de statui şi ai cărei arcbutanţi sunt din marmură albă, cizelată artistic.
Timp de două secole, şiretlicul acesta inocent le-a adus canonicilor milioane
şi puteau constata cu plăcere că sunt pomeniţi în toate testamentele. Dar a
venit Napoleon; şi când a ajuns rege al Italiei, le-a jucat o festă straşnică,
76
Stendhal, Scrisori către Pauline, traducere, prefaţă şi note de Modest Morariu,
Bucureşti, Editura Univers, 1975, p. 22.
77
Ibidem.
78
Ion Codru Drăguşanu, op. cit. p. 73.
poruncind terminarea faţadei de marmură albă a bisericii: este vorba de

faimosul Dom din Milano. Nimic mai frumos pe lume”79. Perfidia unor
personaje investite să propovăduiască moralitatea văduveau trecutul de
câteva prejudecăţi prea favorabile. Dar pentru Ion Codru Drăguşanu era
imposibil să ia în derâdere practicile Bisericii, ori să critice valorile
civilizaţiei de la care se legitimau românii. Încadrându-se printre visătorii
incurabili, crescuţi în spiritul nostalgiilor la modă, a fost încercat până la
urmă de crunte dezamăgiri: „Nice o zi să nu se descopere o sumă den
rămăşiţele strălucitei cetăţi. Italianii conservă aceste spolie cu religiozitate,
nu însă pentru memorabilitatea istorică, nice den respectul antichităţei, ci
den vilul interes”80. O corupere generalizată a sufletului uman era imposibil
de stopat. Dacă nu ar fi ajuns în Italia, citirea unei asemenea păreri în paginile
unei cărţi i-ar fi provocat automat o repulsie faţă de autorul ei, considerând-o,
poate, o jignire neîntemeiată. Trista dar adevărata constatare îi zdruncina un
întreg set de credinţe, el admiţând că se înşelase. Lumea lui nu era demnă de
înaintaşii ei. Cerebral, Ion Codru Drăguşanu nu dispera şi nu-şi reproşa
dulcea naivitate cu care se hrănise atâţia ani. Predispoziţia de a cerne între
legendă şi adevăr, unul din imperativele lumii moderne81, nu putea decât să
îi liniştească problemele de conştiinţă. Viaţa îi demonstrase că voiajul era
un exerciţiu de raportare continuă la semnele de întrebare ale itinerariului,
dar şi o renunţare la constrângerile livreşti. Cerea abandonarea voită a
clişeelor, în favoarea cercetării la faţa locului. Mental, plecarea în excursie
nu avantaja atotsuficienţa, ci stimula nelămuririle şi curiozităţile personale.
Aici îi plasăm pe George Bariţ, Mihail Kogălniceanu, Timotei Cipariu, Ioan
Maiorescu sau August Treboniu Laurian82.
Victor Hugo se întorcea din călătoriile sale purificat de nocivitatea
propriilor crezuri, admiţând cu detaşare că „Rinul este mult mai francez
decât o cred germanii”. Dar mai important era că „germanii sunt mult mai
puţini ostili decât o cred francezii”83. Nu avea nici cea mai mică intenţie de
reconciliere a disputelor franco-germane, ci pur şi simplu era una din
concluziile la care ajunsese după ce luase la picior malul Rinului. Roman-
cierul francez nu mai avea nevoie de nici o carte sau vreo pledoarie pentru a
se familiariza cu regiunile străbătute de celebrul fluviu. Nimeni nu ar fi
putut cuprinde în paginile unei lucrări experienţele trăite de el pe parcursul
79
Stendhal, Memoriile unui turist, vol. I, p. 235-236.
80
Ion Codru Drăguşanu, op. cit. p. 77.
81
Constantinople…, p. 73.
82
August Treboniu Laurian, Istriana sau descrierea anticvităţilor din pregiurul Dunării,
descoperite într’o călătorie din vara 1845, în Magazinu istoricu pentru Dacia subt redacţia lui
A. Treb. Laurianu Prof. de Filosofie în Colegiul Naţional şi Nicol. Bălcescu, tomul II, Bucureşti, cu
tipariul Colegiului Naţional, 1846, p. 65-128.
83
anilor 1838-1840. Regăsirea rămăşiţelor unor cetăţi şi admiraţia pentru

micile orăşele întemeiate cu trei-patru secole înainte îi uniformizau ima-
ginile despre un trecut perceput până atunci doar prin intermediul câtorva
informaţii punctuale. Plimbările pe malul Rinului îi schimbaseră optica şi
maniera de înţelegere a istoriei, văzând-o acum nu ca pe o colecţie de
conflicte, ci ca pe o sumă de moşteniri culturale.
Voiajul punea la lucru şi imaginaţia, pentru a face legătura între un
trecut nebulos, uşor de bănuit, însă greu descifrabil pe de o parte şi aştep-
tările prezentului pe de alta. Omul se deplasa stârnit de curiozitate, pentru a-şi
consuma experienţele formative, uneori în spaţii asociate cu uşurinţă resen-
timentelor şi atitudinilor ostile. Asemenea lui Victor Hugo, Teodor
Codrescu se întorcea în Moldova aducând cu sine păreri mai nuanţate
despre hulitul duşman turc, după şederea sa de câteva săptămâni pe malul
Bosforului: „Cei ce n’au cunoscut mai de aproape pre turci au nişte idei de
dânşii foarte deşenţate şi străine de adevărul fiinţei, ştiindu’i cu totul
barbari, înţeleniţi în pregiudeţe nătăreşti şi că nimică bun nu se poate face în
această Imperie”84. Convins cât de greşite erau percepţiile anterioare
ajungerii la Constantinopol, încerca, prin jurnalul de călătorie, să modifice
imaginea pe care turcii o aveau în imaginarul moldovenesc. Construcţia
frazei lasă de înţeles că Teodor Codrescu nu mai avea nici un dubiu că
reacţiile contemporanilor săi duceau cu ele, inutil, amărăciunile necica-
trizate ale înaintaşilor. Iar ştiinţa istorică era încă incapabilă să le evite. O
lume dură şi neprietenoasă se transforma sub ochii lui. Forţa iataganului era
înlocuită de chibzuinţa şi beneficiul unui sistem educaţional de calitate, iar
Constantinopolul nu mai era terenul de luptă de altădată, ci un oraş cu
veleităţi europene. Şi chiar dacă documentul istoric putea îmblânzi, prin
informaţiile puse la dispoziţie, amara memorie, cât de dispuşi erau românii
să ierte?
Pentru occidentali, indiferenţa şi necunoaşterea rivalizau cu viziunile
pătimaşe ale românilor. Redescoperirea Constantinopolului prin filtrul
minţilor luminate apusene probează similitudini epistemologice între
filosofia de viaţă a lui Teodor Codrescu şi a aceea a celebrilor Gérard de
Nerval sau Théophile Gautier. Ultimii doi se familiarizau cu civilizaţia
turcească în preajma trecerii lui Teodor Codrescu prin capitala imperiului.
Gérard de Nerval îi scria tatălui său, la 19 august 1843, despre progresele
notabile ale unei lumi pe care, graţie călătoriei, o putea aprecia cu justeţe:
„Depuis mon arrivé à Constantinople, je me suis sentis toujours dans une
ville européenne où le Turc est devenu lui-même un étranger”85. Mirarea
84
Teodor Codrescu, O călătorie la Constantinopol, Iaşii. La Cantora Foiei Săteşti,
1844, p. 3.
85
Constantinople… , p. 17.
francezului viza ruptura dintre filozofia tradiţionalistă turcă şi ritmul alert de

modernizare a imperiului. Théophile Gautier, într-o confidenţă făcută amicului
Louis de Cormenin, mărturisea: „Constantinople ressemble beaucoup à
Londres et n’a rien d’oriental”86. Exemplele celor trei regăsindu-se în
aceleaşi interpretări, validează beneficiile călătoriei. Ele demonstrează că
buna-credinţă şi familiarizarea cu subiectul relatării nu are cum să ducă la
concluzii distincte sau eronate, chiar dacă, structural, emiţătorii au prea
puţine lucruri în comun.
Trecând prin diferite locuri, voiajorul vrea să verifice dacă mai
existau cumva temeliile cetăţii amintite într-una din cărţile citite ori dacă
reprezentările îngăduite de realitate coincideau cu reveriile sale apriorice.
Chiar dacă „zicerile comune”87 îl încredinţau pe August Treboniu Laurian
că oraşul Giurgiu ar fi fost întemeiat de negustorii genovezi, informaţia este
primită cu rezerve. Scriitorul îşi nota sec: „dară istoria nu ştie nimica de un
atare aşezământu”88. Prefera aşadar să încheie discuţia decât să o com-
promită prin enunţuri fantasmagorice: încă un semn că relatarea istorică se
disocia de atractivele, dar falsele, aduceri aminte locale. Poveştile sunt
pigmentate cu intervenţiile cunoscătorilor din zonă, chestionaţi în apro-
pierea ruinelor, şi care nu se sfiau să intre în amănunte pentru a câştiga
respectul celui care îi solicitase serviciile. Se foloseau chiar şi termeni
francezi ori neologisme, pentru a forţa credibilitatea mărturiilor. Unei cetăţi
de pământ din satul Petroşani, aflat pe moşia domnului Lapati, i se mai
spunea în vorbirea populară retranchement89, creându-se deci impresia că
acolo ar fi fost cândva o fortificaţie renumită. Atestările verbale nu
impresionau pe oricine, dar nici o informaţie nu era respinsă de facto.
Ruinele dădeau viaţă poveştilor, iar poveştile duceau mai departe istoria
ruinelor. O interdependenţă semantică complexă credita corectitudinea
surselor, amendând însă mândriile regionale. Încercat de ezitări atunci când
descoperea înscrisuri, romanticul le transcria, respectând caligrafia şi forma
literelor. Inscripţiile erau cercetate cu mare atenţie, confirmând unele
bănuieli nesustenabile public, în lipsa unui suport documentar consistent.
Din acest motiv, satisfacţiile sunt împărtăşite doar colii de hârtie sau, în cel
mai bun caz, unui grup restrâns de prieteni. August Treboniu Laurian se
arăta extrem de fericit când inscripţia de pe o piatră de marmură îi lăsa de
înţeles că teoria lui privitoare la împărţirea administrativă a Daciei, diferită
de ceea ce credeau contemporanii săi, părea să fie adevărată: „Această
86
Ibidem.
87
August Treboniu Laurian, op. cit., p. 67.
88
Ibidem.
89
În limba franceză cuvântul descrie o tranşee aflată la extremitatea unui punct de
apărare (vezi Larousse. Dictionnaire des synonimes, Paris, 1995, p. 604).
împărţire a Daciei a fostu până acumu cu totul necunoscută învăţaţiloru”90.

Este şi motivul pentru care August Treboniu Laurian nu reconstituia
întinderea reală a Daciei romane, la fel ca autorii consacraţi91. Satisfacţia era
cu atât mai mare atunci când el îşi dădea seama că putea corija o greşeală
perpetuată de la autorii latini. Practic el schimba trecutul.
Punerea la îndoială a cunoştinţelor despre monument îl făceau mai
interesant, incluzându-l pe harta curiozităţilor demne de a fi cercetate. Şi
astfel legenda începea să prindă contur, devenind o veritabilă forţă de
atracţie pentru străini. Dincolo de interesele comerciale, Braşovul reuşise să
se vindece de simptomatologia uitării, oferind trecătorilor şi posibilitatea de
a vizita partea veche a oraşului, precum şi împrejurimile lui. Vincenz
Batthyány, conte de Nëmetujvár şi consilier aulic, un călător pasionat, îşi
propunea, după întoarcerea de la Constantinopol, să se oprească pentru
câteva zile şi la poalele Tâmpei, ştiind perfect ce dorea să vadă: „La Braşov,
către care duce trecătoarea pomenită mai sus, voi cerceta ruinele cetăţii
ridicate acolo de Ludovic I după ce a răzbunat printr-o victorie deplină
asupra românilor înfrângerea comandantului său Laczkovicz şi nu te gân-
deşti fără melancolie la vremea când acest oraş a fost ascunzătoarea unui
principe învins (Sigismund Báthory) şi curând după aceea <a văzut> în faţa
zidurilor sale pe Moise Székely, cel cu nume rău, şi pe Gabriel Bethlen şi pe
turci şi pe tătari…”92
Descoperirea istoriei, a urmelor ei, suprasemnifica instantaneu
bornele turistice căutate de doritori. Erau cei care porneau la drum în semn
de omagiu faţă de memoria eroilor cultivaţi de legendele populare. În
apropierea Varnei, era înmormântat regele ungur Vladislav, ucis în lupta de
la 144493. Aici poposeau constant „peregrinatori unguri ce înadins vin ca să
vadă mormântul regelui lor”94. Departe de ţară, toată această forfotă de la
căpătâiul lui Vladislav nu era decât o repatriere simbolică, într-un panteon
imaginar, înconjurat mereu de asemenea devoţiuni.
Deşi călătoria poate fi în dese rânduri o opţiune solitară, romanticul
nu se disociază de cei din preajma lui, voind să îşi conştientizeze poziţia în
toată această dinamică. Epuizat şi stors de vlagă după terminarea vreunei
lucrări, scriitorul romantic îşi proiecta o excursie de cel puţin o săptămână,
în speranţa tămăduirii şi revigorării fizice95. Unicul scop nu era altceva
90
August Treboniu Laurian, op. cit., p. 87.
91
Victor-Tudor Roşu, August Treboniu Laurian (1810-1881). Discurs istoric romantic,
Cluj-Napoca, Editura Accent, 2008, p. 173.
92
Vincenz Batthyány, Călătoria prin Ţara Românească, 1801, în Călători străini
despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. I (1801-1821), p. 95-96.
93
Teodor Codrescu, op. cit., p. 17.
94
Ibidem.
95
Balzac îşi stabilise în 1842 chiar şi un traseu pe care dorea să îl urmeze: Napoli,
Roma, Alexandria, Constantinopol şi Odessa (vezi Honoré de Balzac, Corespondenţă,
Bucureşti, Editura Historia, 2008, p. 376).
decât „să vadă copacii şi cerul”96, să facă totul pe îndelete, refuzând

constrângerile. Dorea să fie liber, să se aventureze şi să viseze. Nu era avid
să participe la evenimente, să se ataşeze, fie şi temporar, lumii cu care
interacţiona. Omul pleca la drum conştient că trebuia să uite de tot, să lase
în urmă grijile şi datoriile financiare. Nici soldatul nu rămânea indiferent la
apusul soarelui, trist că „la journée avait été fort belle; ele touchait à sa
fin”97. Libertatea de a alege şi a admira dădea farmec oricărui voiaj. Depla-
sarea era şi un extraordinar generator de supoziţii şi scenarii. Convins că
trebuie să se odihnească fizic, individul îşi antrena intelectul pentru
viitoarele studii şi cărţi. Într-un loc îşi verifica bănuiala privind terminologia
unui cuvânt, dincolo farmecul folclorului, schiţând şi o minimă cercetare
dialectală. În altă parte, dispersia memoriei îi capta atenţia, sugerându-i
posibile subiecte. Bineînţeles, istoria îi punea la dispoziţie numeroase
pretexte de meditaţie şi locaţii prielnice scrisului. Profilul voiajorului
modern este mai degrabă analitic decât descriptiv şi emotiv. Ideile, şi nu
senzaţiile, îi aduceau mulţumire. Fireşte, nimeni nu-şi reprima plăcerea de a
admira un castel sau o catedrală. Dincolo de consumul extazic, raţiunea îl
determina ca, după servirea cinei, să îşi noteze impresiile. Chiar dacă
literaţii îmbogăţeau textul cu metafore, stilizându-şi efemera compasiune
pentru ruine cu diverse atribute, faptul că ei îşi notau cu regularitate
experienţele denotă o conştiinţă a datoriei. Dar un amestec de persiflare şi
nervozitate transpira din supărarea celui care avea în faţă o privelişte
dezolantă, ştiind că nu războaiele distruseseră aşezământul, ci compor-
tamentul barbar al localnicilor: „Cu ocazia revoluţiei, mintoşii din satul
învecinat au smuls panourile şi le-au ars”98. Era o senzaţie greu de alungat99,
pe care unii au încercat să o transforme în obişnuinţă, pentru a-şi obiectiva
cât mai bine simţirile. Nu descurajarea putea fi răspunsul cel mai potrivit, ci
raţiunea. Plecarea în lume înnobila o misiune, aceea a perfecţionării
cunoştinţelor despre o zonă sau vreun obiectiv anume. Dar care erau sursele
tuturor acestor informaţii în condiţiile în care nu întâlnea pe traseu
biblioteci, arhive sau instituţii de învăţământ? Orice persoană susceptibilă să
vorbească cât de puţin despre însemnătatea edificiului în cauză. Ţăranii şi
oamenii sărmani din zonă erau cei întrebaţi, cei puşi să sape pentru a fi
scoase vestigiile; şi tot ei îl îndrumau pe călător100. Poveştile spuse de
părinţii şi bunicii lor îi ajutau să iasă din încurcătură.
96
97
Relation d’un voyage de Paris a Gand en 1815, par M. de Saint-Marcellin, officier
supérieur, cet ouvrage est précédé d’une Notice de M. de Chateaubriand, et suivi de quelques
Poésies de M. de Fontanes, publiée par Alfred F**, Paris, Mme Seignot Libraire, 1823, p. 40.
98
99
Charles Dickens, op. cit., p. 42.
100
August Treboniu Laurian a apelat la ei în timpul excursiei pe malurile Dunării,
efectuată în 1845.
Uneori, judecata locului nu putea fi calibrată corect. Trecutului i se

atribuiau doar poveşti şi legende acceptate fără o minimă interogaţie, în
timp ce prezentului i se aplicau judecăţi prea aspre. De pe bancheta caretei,
Costache Negruzzi alegea să nu zăbovească în Târgu Frumos, fiind la curent
cu decăderea acestui centru cândva prosper: „Acest târg a fost odată
rezidinţă domnească; acum însă nici o urmă de antichitate în el nu se mai
vede, decât numai o biserică făcută de Ştefan cel Mare; pe urmă ajunse a fi
capitalie de ţinut, iar acum nici aceea nu este. Târgul Frumos de ce merge,
se face urât”101. Miclăuşenii îl vor câştiga însă pe Costache Negruzzi prile-
juindu-i „o cucerire sfântă”102. Traversând principatul de la est de Carpaţi,
Negruzzi nu mai umbla prin Moldova cea mândră a cronicarilor, ci printr-un
ţinut schimonosit şi părăsit de soartă. Reflecta, prin urmare, asupra
deşertăciunilor unei societăţi în derivă.
Pe la 1839, Costache Negruzzi ajungea şi la cetatea Neamţului, iar de
acolo se deplasa până la mănăstirea din apropiere. Cunoştea în bună măsură
istoricul ei103, legendele şi istorioarele pe care nemţenii le spuneau vizita-
torilor. Memoria lui Alexandru cel Bun, care „făcu la 1402 o bisericuţă de
lemn în cinstea St. Ioan Teologul pe lângă care se adunară câţiva
monahi”104, şi a lui Ştefan cel Mare, care „văzând că s’a mărit numărul
călugărilor începu a zidi la anul 1497 lângă bisericuţa lui Alexandru Vodă,
o altă biserică mare de peatră”105, erau omniprezente. Povestind lucruri
ieşite din sfera firescului, scriitorul moldovean, asemenea lui Victor Hugo,
înţelesese că istoria nu trebuia să se ocupe doar de lucrurile vizibile, ci şi de
acelea deductibile: „Subt biserica aceasta nuoă sunt catacombele monastirei
în care se pun oasele morţilor când le dezgroapă din umedul lor lăcaş ca să
dea locul lor altor morţi mai proaspeţi. Această hrubă e boltită; de şese
stinjeni de lungime, trei de lăţime şi şese palme de înălţime. O singură
ferestrue ce sloboade o lucire misterioasă pe o icoană a Mântuitorului care
stă pe un tetrapod în fund, luminează acest loc funerar. Trei rânduri de poliţi
zidite sunt de-a lungul păreţilor, iar pe subt ele dulapuri. Ce se înşiră pe
poliţi? – Tidve de morţi! – Ce să pune în dulapuri? – Oase de morţi!”106
Remarcile lui Negruzzi schimbă registrul, vizitatorul comentând ironic, dar
fără a sfida dogma creştină, destinul corpului uman după moarte. Om de stat
sau simplu individ, el poate deveni exponat de muzeu, privit cu milă de
101
Constantin Negruzzi, Scrisoarea I (Primblare), în Opere, vol. I, ediţie critică, cu studiu
introductiv, comentarii şi variante de Liviu Leonte, Bucureşti, Editura Minerva, 1974, p. 211.
102
Ibidem, p. 212.
103
Costache Negruzzi, Catacombele monastirei Neamţului, în „Albina românească.
Gazetă politică şi literară”, nr. 85, 26 octombrie 1839, p. 347-350.
104
Ibidem, p. 347.
105
Ibidem.
106
Ibidem.
călători: „După aceste întâi cugetări triste, altele mai lumeşti ne au cuprins.
Aceste capete aşezate cu simetrie pe poliţi, aceste oase puse cu regulă în
dulapuri, ne au supărat. Ce sunt ele altă decât noi, rămăşiţi a celor ce au fost
ca noi; şi noă nu ne place a videa că se joacă cineva cu noi când trăim, cu
atât mai puţin după ce am murit. Liniştea mormântului e mai de preferat
decât astă regulă unde tidvele noastre figurează ca şipurile în magazia unui
spiţer”107. Dincolo de sarcasmul relatării, Costache Negruzzi găseşte un
spaţiu bine organizat, totul fiind pus la punct până la ultimul detaliu. Ceea
ce se uza cu timpul era reparat, pentru a nu fi pierdute mărturii ale istoriei
Moldovei. Întâlnise, deci, un caz rarisim de conservare a patrimoniului,
lăsat în alte părţi în voia sorţii. Bisericile şi mănăstirile deveniseră opriri
obligatorii pentru mulţi dintre cei aflaţi pe drumuri. Iordache Mălinescu
vizita mănăstirea Bucovina, menţionând că „la biser[i]ca ce bătrână din
Rădăuţi, unde odinioară au fost rezidenţa episcopască, am descoperit
inscripţii foarte vrednice pentru istoria Moldovei”108, dar pe care nimeni nu
considerase nimerit să le publice. Scrisoarea către prietenul său George
Bariţ era şi o modalitate de a-l înştiinţa că îi mai găsise încă un
prenumerant.
La 1837, marele vornic din Ţara Românească, M. Ghica, pleca
împreună cu Blaremberg, inginerul „statului”109, să găsească o locaţie
potrivită pentru ridicarea unui oraş ce urma a fi printre cele mai importante
centre comerciale de pe Dunăre. Dar şi „să facă oarecare cercetări arheo-
logice asupra aflării unui templu închinat la soare, ale căruia semne să
discoperiseră de curând aproape de ruinele aşăzământului roman din vechea
Dacie”110. Mitologia stârnea un interes superior în comparaţie cu declinul
Daciei. Însărcinarea lui M. Ghica era una pur administrativă, nicidecum o
pasiune, el trebuind să rezolve prioritar stabilirea cu exactitate a viitorului
nod comercial. Nefiind profesor de istorie, el urma doar să ajungă la locul
cu pricina şi să noteze unele constatări, pe care să le înainteze apoi, mai
departe, ierarhilor săi. Nu era în măsură să-şi asume vreo responsabilitate
legată de investigaţiile de pe teren sau să-şi dea cu părerea. Nu se vorbeşte
nicăieri de săpături arheologice, de angajarea unei echipe care să ajute la
inventarierea obiectelor ce urmau a fi găsite. Să nu uităm că, în acelaşi an,
la Barboşi, Gheorghe Săulescu deschidea un şantier arheologic, pentru care
era criticat, deoarece nu avea pregătirea necesară. Dacă am compara
107
Ibidem.
108
George Bariţ şi contemporanii, vol. VI, Corespondenţa primită de la Iordache
Mălinescu, Nicolae Nifon Bălăşescu, Gavril Munteanu şi Ştefan Moldovan, ediţie de Ştefan
Pascu, Ioan Chindriş şi Ioan Gabor, coordonator Ştefan Pascu, Bucureşti, Editura Minerva,
1983, scrisoarea primită de la Iordache Mălinescu din 9 noiembrie 1842, p. 50.
109
Suplement la nr. 4 al „Albinei româneşti”, 13 ianuarie 1838, p. 18.
110
Ibidem.
ascendentele profesionale ale celor doi, nu e greu de sesizat cine era mai
îndreptăţit să iniţieze măcar o periegheză. Remarcăm şi secretizarea ştirii,
din motive care ne scapă. Poate că era considerat un lucru minor sau poate
că autorităţile voiau să preîntâmpine posibilele furturi din situri. Totuşi, în
loc să se facă un concurs privind desemnarea unei persoane calificate,
decidenţii preferau să se rezume la un simplu proces verbal administrativ, în
care relativismul anihila orice informaţie precisă. Astfel, se aminteşte „un
oraş nu departe de ruinele romane”111 şi de „urmele drumului celui antic
roman ce îşi preumblă încă petrosul său aşternut prin câmpia roditoare a
judeţului Romanaţi”112. Am fi tentaţi să o definim drept simplă statistică,
dar imprecizia înscrisurilor nu ne permite să ne hazardăm. Purtându-i paşii
la Pompei, Ion Codru Drăguşanu redescoperea un oraş bine conservat, astfel
încât tindea să creadă că nici o năpastă nu s-ar fi abătut asupra lui: „Ne
preîmblarăm pre 26 de strade pardosite înainte cu 2000 de ani, încongiurate
de case şi prevăzute cu trotuare elegante, vizitarăm mai întâi un şir lung de
tumbe sau morminte mortuare cu inscripţiuni, case, palaţe, foruri, teatre şi
temple, mai tot întrege şi aşa de bine conservate”113. Avea, deci, impresia că
localitatea este mai vie şi atrăgătoare decât multe din comunităţile
administrate după rigorile prezentului. Debarasat de cenuşa vulcanului şi
reconstituit cu migală pe parcursul veacului XVIII114, Pompeiul atrăgea
privirile multor curioşi. Cele două fragmente nu mai au nevoie de vreun
comentariu. Acolo, străzile pardosite vorbesc de la sine despre un trecut
aureolat, pe când la noi, urmele drumului respiră doar slăbiciune şi şovăire.
O istorie a bănuielilor nu limpezea nimic. Neîntreţinerea lui era o altă
dovadă a indiferenţei faţă de nevoia câştigării unui drept natural, cel al
afirmării originilor naţiei. Unii, precum Ion Codru Drăguşanu, au ştiut să-şi
mascheze deziluziile, nu însă şi frustrarea că nu pot vorbi de bine ceea ce
lăsaseră acasă. Cei mai în vârstă încercau să le ofere copiilor şi nepoţilor
şansa pe care dânşii nu o avuseseră în adolescenţă, de a pleca în vacanţă
într-o binemeritată excursie. Dar aceasta nu era dedicată exclusiv plăcerilor
şi odihnei. În perspectivă, voiajul juca un rol iniţiatic. Încerca să îl motiveze
pe adolescent, să înveţe cât mai bine, pentru ca, la terminarea cursurilor din
ţară, să poată pleca la studii în străinătate115. Se încuraja o maturizare
accelerată, regizată cu atenţie, pentru a nu suprasolicita o minte în formare.
Pictura şi arta fotografică creşteau tentaţia cunoaşterii, fără a îngreuna
procesul cognitiv.
111
Ibidem.
112
Ibidem.
113
Ion Codru Drăguşanu, op. cit., p. 192.
114
Alain Schnapp, op. cit., p. 301.
115
Notiţii din o călătorie de la Galaţi la Atena în an. 1851, de M. Harret, Iaşii,
Tipografia Buciumul roman, 1853.
Voiajul optic116 nu necesita o cultură bogată, rătăcitorul urmărind doar

frumosul surprins în varii imagini: castelul împrejmuit de grădini şi ape,
biserica acoperită de zăpada unei ierni aspre, piramidele egiptene văzute la
asfinţit. Desenele şi fotografiile aveau o tot mai mare căutare, completând
expuneri în care primau, fireşte, preferinţele vorbitorului. Imaginea aducea
în plus micile amănunte ignorate sau omise în discuţii. Fraza, în ciuda
oricăror amendamente stilistice, avea propriile limite de comunicare.
Treptat, puterea de sugestionare a imaginilor începea să concureze autori-
tatea scriiturii. Seducţia culorilor împrospăta curiozităţile istorice, lărgind
simultan şi aria potenţialilor adresanţi. În Moldova şi Ţara Românească,
menţiunile despre arta peisagistică lipsesc, doar planşele şi caietele de schiţe
ale călătorilor străini aducând în atenţie importanţa documentarismului
istoric117. Prin intermediul presei ştim că, la 1842, în casele logofătului C.
Ghica, „peste drum de curtea arsă”118, doi străini aflaţi în trecere prin
capitala Moldovei, Saritz şi Leks, ordonaseră tematic „fotografiile” realizate
pe parcursul ultimelor peregrinări, expunându-le într-un „vernisaj” apreciat
de ieşeni. Nici un român nu le-a urmat curând exemplul, nici în arta fotogra-
fiei, poate prea costisitoare, dar nici în arta desenului sau gravurii. Ar fi fost
nişte metode prin care ar fi reuşit să aducă monumentele mai aproape de
inima concetăţenilor, responsabilizându-i. Modernitatea tehnică genera o
concurenţă, uneori chiar ostilă faţă de modernitatea artistică119. Orice
planşă, gravură sau poză şi-ar fi câştigat dreptul la arhivare, la dobândirea
statutului de sursă istoriografică. Europa oferea o sumedenie de precedente,
activate în salvarea fondului cultural. La moartea sa, în 1715, Roger
Gaignieres120 lăsa colecţiilor regale franceze aproape 2.500 de ilustraţii cu
oraşe, clădiri vechi, tapiserii, vitralii, costume. Era calea aleasă de el pentru
a protesta împotriva vandalizării unui patrimoniu lăsat în voia sorţii. Chiar
dacă aducea schimbare şi prosperitate, modernizarea infrastructurii urbane,
era detestată, fiind văzută ca o transformare deplorabilă, dar implacabilă121.
Călătoriile primei jumătăţi a veacului XIX au modificat fundamental
perspectiva asupra trecutului. Grăbind cunoaşterea acestuia prin numeroase
informaţii, inserate în memorialistica timpului, voiajul a propus un alt tip de
116
Este titlul unui scurt material din „Albina românească. Gazetă politică şi literară”, nr. 2,
4 ianuarie 1842, p. 5-6.
117
Adrian-Silvan Ionescu, Artă şi document. Arta documentaristă în România secolului
al XIX-lea, Bucureşti, Editura Meridiane, 1990, p. 10, 232-248.
118
Voiajul optic, în „Albina românească. Gazetă politică şi literară”, nr. 2, 4 ianuarie
1842, p. 5-6.
119
Sylviane Agacinski, Le passeur de temps. Modernité et nostalgie, Paris, Édition du
Seuil, 2000, p. 73.
120
Marie-Anne Sire, La France du patrimoine les choix de la mémoire, Paris,
Gallimard, 1996, p. 16.
121
înţelegere a vremurilor de demult. Fără intermediari ori alte impedimente,

romanticul avea libertatea evaluării personale. Istoria nu mai era o naraţiune
sau un basm, ci o realitate, aparent apropiată, supusă judecăţii sale. Întors
acasă, fiecare călător aducea cu el propria variantă a unor fapte. Mai păstra
în memorie numeroase imagini ale semenilor cu care venise în contact122,
stârnind îndoieli asupra clişeelor culturale care păruseră, până atunci, de
nezdruncinat.
122
Mark Twain, Autobiografie, traducere din limba engleză şi note de Petre Solomon,
Bucureşti, Editura Art, 2008, p. 37.
TENTATIVE DE PROTEJARE A VESTIGIILOR ISTORICE
ÎN PRINCIPATELE ROMÂNE, ÎN SECOLUL XIX
Aurica Ichim
În contrast cu Apusul european şi chiar cu unele ţări mai apropiate,

unde întâlnim catedrale, castele şi palate impunătoare, patrimoniul cultural
din Principatele Române are o altă dimensiune. Nicolae Iorga scria că „ceea
ce s-a păstrat împotriva răutăţii vremurilor şi a lipsei de înţelegere a
oamenilor este de aşa mare preţ, încât rostul nostru în istoria civilizaţiei se
fixează mai mult de jumătate prin aceasta. Restul, vitejia, isteţimea diplo-
matică, cultura, alcătuiesc cealaltă jumătate. Dar nu oricine citeşte o carte
literară, istorică, pe când lucrările acestea se înfăţişează imperativ în faţa
oricui are puţin simţ şi nu poate primi fără admiraţie lucrurile acestea”1.
Vechii noştri domnitori au zidit, au reparat, au refăcut, au înzestrat bise-
ricile şi mănăstirile cu bogate odoare, icoane şi veşminte. Fără a fi, poate,
conştienţi de faptul că astfel „restaurau” vestigii preţioase din trecut, au
îmbogăţit şi au dat viaţă în continuu patrimoniului românesc. Citând
hrisovul din 27 noiembrie 1640, dat în Târgovişte, prin care domnitorul
hotăra, împreună cu tot Sfatul Ţării, ca mănăstirile Tismana, Argeş, Cozia,
Govora, Cotmeana şi altele să nu fie închinate, ci după cum au legiuit
ctitorii şi ziditorii lor, să rămână ţării, Odobescu exclama: „O! Matei
Basarab, ce adânc respect îţi datorează ţie naţiunea română pe care azi, din
negura anilor, tu încă ai şti s-o înveţi a-şi apăra şi a-şi redobândi drepturile
răpite”2. Şi alţi principi, mai puţin preţuiţi de urmaşii lor, au fost atenţi la
valoarea zidirilor mai noi sau mai vechi.
Obişnuiţi să judece cu mai multă stăruinţă trecutul, cronicarii au notat
în scrierile lor şi despre unele vestigii istorice străvechi, martore ale unor
timpuri mult îndepărtate. Grigore Ureche, de pildă, a scris despre „troian”,
1
Nicolae Iorga, Ce este vechea noastră artă, în „Buletinul Comisiunii Monumentelor
Istorice” (în continuare BCMI), iulie-octombrie 1942, p. 140-141.
2
Al. Odobescu, Câteva ore la Snagov, în Note de călătorie, Bucureşti, Editura Sport-
Turism, 1981, p. 112.
136 AURICA ICHIM
despre movilele şi şanţurile de apărare, toate fiind mărturii ale prezenţei

romanilor în aceste colţuri de lume3. Miron Costin, în Stihuri de descă-
lecatul ţării, amintea şi el despre „Troianul, şanţul în ţara noastră”, care,
împreună cu „Turnul Săverinul” din Ţara Muntenească, erau martori încă
prezenţi ai descălecatului de la Râm4.
Eruditul principe Dimitrie Cantemir a dus şi mai departe interesul
pentru vestigiile antichităţii. În Descrierea Moldovei, el a pomenit de
ruinele unei cetăţi foarte vechi, de la gurile Siretului, cunoscută de asemeni
lui Miron Costin şi fiului său Nicolae. Numită de locuitori în zilele lui
„Gherghina”, adăpostea urme certe ale prezenţei romane: monedele
dezgropate „în timpurile noastre din dărâmăturile ei şi de asemenea o piatră
de marmură”, a cărui inscripţie el a transcris-o5. Cantemir a amintit şi
cetăţile din Moldova (mai ales cetatea Sucevei „zăcând toată-n ruină”),
unele biserici vechi de piatră şi de lemn, case care nu sunt păstrate cu grija
cuvenită. Şi el a scris despre valul lui Traian (fosa Traiani imperatori)6.
Interesul său pentru antichităţi l-a făcut pe istoricul Alexandru Lapedatu să
afirme el, alături de stolnicul Constantin Cantacuzino, poate fi socotit
printre cei dintâi arheologi români7.
Oamenii de cultură de la începutul secolului XIX au continuat să
manifeste un interes tot mai viu pentru starea monumentelor istorice din
Principate. Fără îndoială, contactul lor cu ideile apusene a avut un rol
important în accentuarea preocupărilor de protejare şi valorificare a patri-
moniului cultural local. Călătoriile, studiile în străinătate sau lectura
lucrărilor apusene au înlesnit cunoaşterea unor culturi mult mai atente la
valoarea monumentelor istorice, precum cea italiană, franceză sau germană.
Rând pe rând, marii cărturari care au fost Gheorghe Asachi, Mihail
Kogălniceanu, Ion Heliade Rădulescu, Ion Ghica, Vasile Alecsandri şi alţi
contemporani ai lor, poate mai puţin cunoscuţi celor de azi, au înţeles că
monumentele istorice au o mare miză identitară, civică şi educativă,
stimulând conştiinţa istorică şi simţul datoriei faţă de înaintaşi.
3
Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie îngrijită de P.P. Panaitescu,
Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1955, p. 60, 62. Menţionarea „troianului”
este atribuită, în această ediţie, unei interpolări a lui „Misail călugărul”.
4
Miron Costin, Opere, ediţie îngrijită de P.P. Panaitescu, Bucureşti, Editura de Stat
pentru Literatură şi Artă, 1958, p. 42.
5
Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Bucureşti, Editura Academiei Române,
1973, p. 76-77 şi notele 21, 22 de la p. 93.
6
Ibidem, p. 61, 81, 83 ş.a.
7
Aceasta pentru că Dimitrie Cantemir „întreprinde chiar săpături arheologice, iar cel
de-al doilea [stolnicul C. Cantacuzino] cercetează cu deamănuntul pisaniile şi epitafele vechilor
biserici şi mănăstiri, spre a restabili cronologia ţării. Punând astfel cercetările lor în serviciul
istoriei, ei pot fi socotiţi ca cei dintăiu arheologi români” (Alexandru Lapedatu, Scurtă privire
asupra cestiunii conservării şi restaurării monumentelor istorice în România, Bucureşti,
Institutul de arte grafice Göbl, 1911, p. 3-4).
TENTATIVE DE PROTEJARE A VESTIGIILOR ISTORICE 137
Ei au susţinut, mai ales în presa vremii, nevoia de ocrotire a acestor

monumente. În „Albina românească”, în „Dacia literară”, în „Curierul
românesc” sau în „Muzeul naţional” au apărut multe note şi articole cu
privire la vestigiile distruse de nepăsarea celor din jur. Ei au fost martorii
direcţi ai stării în care se aflau aceste monumente, redescoperind, pentru
opinia publică, vechile biserici, cetăţi şi morminte ignorate de majoritatea
populaţiei şi amplasate în zone puţin circulate.
În 1835, făcând parte din suita domnitorului Mihail Sturza, Gheorghe
Asachi a vizitat biserica de la Borzeşti, mănăstirile Mira şi Vizantea,
biserica de la Odobeşti. În 1838, într-o altă călătorie, a văzut Văratecul,
Agapia, cetatea Neamţ, Hangu, Durăul, mănăstirea Bistriţa cu mormântul
lui Alexandru cel Bun, iar în Roman, descoperea biserica Precista, dărâmată
până la jumătate8.
În 1840, J.A. Vaillant, cunoscut jurnalist şi susţinător al cauzei româ-
neşti, a vizitat Târgoviştea, Câmpulung Muscel, Arnota („o mică mănăstire
în ruină” în care se mai vedea numai piatra de mormânt a lui Matei
Basarab), Curtea de Argeş, Tismana şi alte mănăstiri muntene9.
Mihail Kogălniceanu, vădit influenţat de cele văzute în ţară,
condamna „compasul unor ingineri sacrilegi carii şi-au luat de datorie să ne
dărâme toate monumentele şi zidirile vechi rămase de la Domnii noştri”,
prea ocupaţi de a ridica în loc construcţii efemere10.
În ciuda tonului său pesimist, trebuie să amintim că au existat totuşi
iniţiative, oficiale sau particulare, de refacere sau reparare a unor biserici şi
mănăstiri aflate în stare de evidentă degradare. În 1823, Domnitorul Ioniţă
Sandu Sturza chema pe boierii din sfat să discute despre repararea
mănăstirii Secu, distrusă de turci în 182111. La 1827, mănăstirea Râşca „s-a
prefăcut după modelul obişnuit acum în Moldova”, de către egumenul ei12.
8
Jurnalele sale de călătorie au fost publicate mult mai târziu, în „Almanahul de
învăţătură şi de petrecere ilustrat cu stampe” din 1872 (conform Nicolae Iorga, Monumentele
noastre istorice în vechea noastră literatură, în BCMI, din aprilie-iunie 1933, p. 101).
9
Nicolae Iorga, O inscripţie pierdută şi vechi menţiuni despre monumentele noastre la
Vaillant, în BCMI, din iulie 1915, p. 122-123; inscripţia din 1727 este de la biserica catolică
din Târgovişte.
10
Mihail Kogălniceanu, Trii zile din istoria Moldaviei, în „Propăşirea. Foaie ştiinţifică
şi literară” (Iaşi), an I, nr. 32 din 20 noiembrie 1844, p. 253. În acelaşi articol, nota că văzuse
de curând şi „cu o durere nespusă” cum a fost dărâmată „frumoasa ceşmea de lângă Palatul
Societăţii Istorico-Naturale şi aceea, mai frumoasă de lângă poarta Trii Sfetitelor”. Faptul
acesta trist îl făcuse să se întrebe retoric: „dacă şi aceste puţine monumente, singurele ce le
avem din timpurile vechi şi care toate zidite în stil turcesc, dau oraşului un caracter oriental,
dacă şi aceste se strică, care dar vor mai fi frumuseţile Iaşilor?”
11
Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor
medievale din Moldova, Bucureşti, 1974, p. 372.
12
G. Balş, Bisericile moldoveneşti din veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea, Bucureşti,
1933, p. 60.
138 AURICA ICHIM
Mănăstirea Socola, refăcută tot în 1827, păstra stilul de arhitectură al epocii

în care fusese zidită (în timpul lui Alexandru Lăpuşneanu)13. Dar biserica
Sfântul Dumitru din Galaţi, ctitorie a lui Vasile Lupu din 1648, a fost
refăcută în 1829 de preotul Papazoglu, cel „care a comis sacrilegiul de a
schimba cu desăvârşire caracterul construcţiei”, în aşa fel încât „nu se mai
poate recunoaşte stilul arhitecturii epocii”14.
Regulamentul Organic prevedea refacerea bisericilor şi a mânăstirilor.
Se constituia o comisie pentru inventarierea lor şi a odoarelor pe care le
deţineau15. Pentru mânăstirile închinate, Kisselef i-a desemnat pe generalul
N. Mavros şi pe Barbu Ştirbei să discute cu călugării greci în ceea ce
priveşte starea bisericii, proprietăţile şi obligaţiile lor. Cei doi au cerut să se
repare „bisericile şi toate zidirile ce depind de dânsele, încât să se ridice din
ruina în care se află”16.
Barbu Ştirbei şi Gheorghe Bibescu s-au dovedit a fi buni gospodari în
Muntenia – după cum i-a caracterizat N. Iorga – însă lipsiţi, se pare, de simţ
istoric şi de gust artistic. În timpul lor au fost aduşi meşteri austrieci iar „ce
au făcut ei este de plâns”, alterând şi prefăcând multe şi importante biserici
şi mânăstiri17. În 1856, caimacamul Alexandru Ghica, fostul domn al Ţării
Româneşti între anii 1834-1842, autoriza pe episcopul de Argeş să repare
catedrala, dar să nu se atingă de „părţile artisticelor sculpturi şi podoabe şi
de turnuri, carele trebuie pipăite cu respect şi de artişti superiori”18.
În Moldova, la 1834, de pildă, se poruncea ispravnicului ţinutului
Neamţ să oprească distrugerea cetăţii Neamţ. În 1843 se refăceau mănăstirea
Frumoasa19 şi biserica Bărboi20 (ruinată după cutremurul din 1829).
Nu numai monumentele medievale au provocat interesul, gustul şi
preocupările intelectualilor moldo-valahi, ci şi antichităţile romane, unele
dintre ele menţionate deja de cronicari, ca şi de către unii călători străini. O
13
Monumente naţionale. Mănăstiri şi biserici ortodoxe. Raporturi de la comisiunile
întocmite pentru cercetarea lor, partea I, Bucureşti, 1881, p. 8.
14
Ibidem, p. 57.
15
La 2 august 1830, prin actul semnat de Mircovici, s-au alcătuit trei comisii arheo-
logice, pentru Moldova, Valahia Mare şi Valahia Mică. Dar nu se cunosc rezultatele acti-
vităţii lor (Gh. Balica, Informaţii arheologice în materialele documentare din Arhivele
Statului Iaşi, în „Revista Arhivelor”, 2/1963, p. 138-139).
16
Cezar Bolliac, Monastirile din România (Monastirile închinate), Bucureşti,
Tipografia Stephan Rassidescu, 1862, p. 43. La 28 februarie 1847, Adunarea Obştească, în
frunte cu mitropolitul Neofit, amintea lui Gheorghe Bibescu că mănăstirile închinate erau în
stare deplorabilă, mormintele ctitorilor fiind „de multe ori răsturnate, sfărâmate şi azvârlite în
locurile cele mai uitate, amestecându-se ţărâna lor cu pulberea ce le împresoară” (Ibidem, p. 161).
17
Nicolae Iorga, Monumentele noastre istorice şi opera Comisiei monumentelor
istorice, Vălenii de Munte, 1939, p. 6.
18
Al. Lapedatu, op. cit., p. 5-6.
19
„Albina românească” (Iaşi), din 20 mai 1843, p. 153.
20
„Albina românească”, din 1 iulie 1843, p. 201.
primă încercare de cercetare sistematică a vestigiilor arheologice a fost cea

a lui Alexandru Popovici, originar din Moldova şi devenit inginerul noului
oraş Severin. El a făcut unele investigaţii proprii, după cum o arată caietul
său de însemnări. A încercat chiar să redacteze o istorie a Daciei, la care
lucra în 1836, dar care a rămas doar în manuscris. Nici proiectul publicării
unei reviste de istorie nu i-a reuşit21.
În acelaşi an, au fost publicate, în „Muzeul Naţional” (revista tipărită
la Bucureşti, de către Vl. Blaremberg), ca şi în aproape toate publicaţiile
vremii, informaţii despre descoperirea tezaurului de la Pietroasele22.
Gheorghe Săulescu, profesor de istorie de la Academia Mihăileană
din Iaşi, a contribuit substanţial la cercetările finalizate prin publicarea
Descrierii istorico-geografică a Cetăţii Caput Bovis, micromonografia
locuirii romane cu cele mai importante vestigii de pe teritoriul actual al
Moldovei. El vizitase acest loc în vara anului 1837 şi se arătase indignat de
faptul că, intrând în Galaţi, a văzut că la construcţia marilor şosele din zonă
se utilizau pietre şi fragmente de vase antice23. Datorită lui, în august 1836,
pârcălabul ţinutului Covurlui, Toderiţă Balş, şi C. Ventura, posesorul moşiei
Fireşti, pe care se aflau ruinele, au trimis la Epitropia învăţăturilor publice
din Iaşi monede, statuete de bronz, o coloană mică de marmură, modele de
ţigle şi cărămizi ş.a., pentru a fi depuse la Muzeul de istorie naturală (cu
inventar)24.
Cercetările arheologice în acest timp, atâtea câte se puteau face, erau
stânjenite însă de lipsa unor reglementări scrise, ceea ce a dus la deteriorări,
distrugeri, furturi. Multe obiecte luau calea străinătăţii, în muzee şi colecţii
particulare. O primă încercare de reglementare a aparţinut ocârmuirii Ţării
Româneşti. S-a stabilit că oricine va găsi obiecte antice era obligat să le
trimită în depozitele de la Colegiul Sf. Sava. Nimeni nu avea voie să facă
săpături spre a nu deteriora şi zădărnici lucrările care se cereau a fi făcute
sistematic. Anunţul a fost dat de Eforia Şcoalelor Naţionale, „conformându-se
cu înalta poruncă a M.S. Prea Înălţatului Domn”, fiind semnat de Petrache
Poenaru, ca reprezentat al conducerii eforiei25.
Trebuie amintiţi aici şi acei colecţionari, pasionaţi sau interesaţi de
vestigiile istorice, care au contribuit astfel la dezvoltarea gustului pentru
obiecte din trecut. Unul dintre cei mai activi a fost Mihalache Ghica, fratele
21
Vasile Cristian, Introducere, în Gheorghe Săulescu, Descrierea istorico-geografică a
cetăţei Caput Bovis (Capul Boului sau Ghertina a căriia ruine se află în apropierea
Galaţului), ediţie îngrijită de Silviu Sanie şi Vasile Cristian, Bucureşti, Editura Academiei
Române, 1991, p. 35-36.
22
Ibidem, p. 36.
23
Gh. Săulescu, op. cit., p. 62.
24
Ibidem, p. 67-69.
25
„Albina românească”, din 30 noiembrie 1839, p. 387.
140 AURICA ICHIM
domnitorului Alexandru Ghica. Şi cumnatul acestuia, Nicolae Mavros,

director general al carantinelor de pe malul Dunării, zonă bogată în urme
romane, a fost un colecţionar pasionat. Maiorul Dimitrie Papazoglu, în
timpul unui serviciu militar în zona Dunării oltene, a descoperit şi el
farmecul antichităţilor. Controversatul Cezar Bolliac, care publică în
„Curierul românesc” notiţele sale de călătorie arheologică, a fost şi el un
colecţionar pasionat. Chiar dacă uneori a greşit în identificările şi ipotezele
lui, el a executat săpături după un anumit plan, călătoria din 1845 fiind
făcută de el şi la recomandarea guvernului26. Multe descoperiri se făceau
din întâmplare, alte obiecte antice fiind achiziţionate de la negustori. Cu tot
amatorismul acestor „anticari”, colecţiile lor de obiecte antice sau
medievale s-au dovedit destul de valoroase pentru a ajunge, în cele din
urmă, la Muzeul Naţional.
După unirea Principatelor, eforturile de identificare şi protecţie a monu-
mentelor istorice au devenit mai vizibile. Din cei 29 de miniştri, câţi s-au
perindat la cârma Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice în timpul
domniei lui Al. I. Cuza27, unii, precum Mihail Kogălniceanu sau Al.
Odobescu, erau deja cunoscuţi pentru interesul lor în acest sens.
Alţi contemporani au devenit atenţi şi la valoarea istorică a eveni-
mentelor pe care le trăiau, nu doar a celor din trecutul îndepărtat. Gh.
Asachi, de pildă, a propus ridicarea unui monument „pentru a marca
recunoştinţa către Înaltele Puteri, ca o expresie a sentimentelor naţionale şi
ca o mărturie că, conduşi de alesul naţiei, prinţul Al. I. Cuza, românii vor
urma după legea dată de Europa pentru a noastră fericire”. Ar fi trebuit să
fie ridicat în faţa grădinii publice. Aici ar fi trebuit să se facă o piaţă, numită
„a Congresului”, unde să se construiască un templu, cu şapte coloane
dorice, după numărul celor şapte puteri care subscriseseră Tratatului de la
Paris. În mijloc, ar fi trebuit instalat un postament din şapte prisme
triunghiulare, făcute din granit de Moldavia, legate între ele; pe fiecare
latură ar fi trebuit să fie o inscripţie închinată fiecărei dintre cele şapte state,
iar deasupra postamentului să fie aşezat un glob pământesc, simbol al
marilor puteri. Piaţa „Congresului” ar fi avut alei pe trei laturi şi ar fi putut
deveni un loc potrivit pentru parade militare şi pentru alte solemnităţi
publice. El credea şi mai nimerit ca o astfel de piaţă să se amenajeze în
centrul oraşului. Îşi motiva propunerea arătând că „strămoşii noştri, după
mari evenimente politice, întemeiau mănăstiri şi dădeau laudă sântului
patron sub a cărui auspicii câştigau mântuire”28. Gh. Asachi a sugerat, în
26
Ovidiu Papadima, Cezar Bolliac, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1966, p. 9-10.
27
Dan Berindei, Guvernele lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). Liste de miniştri, în
„Revista Arhivelor”, 1/1959, p. 147-163.
28
„Calendar pentru români”, Iaşi, Tipografia Institutului Albinei, 1860, p. 120-122. O
stampă înfăţişa aici şi schiţa acestui monument.
1856, şi ridicarea unei statui a domnitorului Ştefan cel Mare29. Schiţa acestui
monument a fost publicată în „Calendarul pentru români” pe anul 1859.
Şi la Bucureşti, consiliul municipal al capitalei propunea, în ianuarie
1862, ridicarea unui monument în amintirea zilei de 24 Ianuarie 1859.
Pentru aceasta, a trimis în toate judeţele din ţară liste de subscripţie, spre a
contribui fiecare cu cât va putea. Monumentul urma să se ridice în capitală,
în piaţa numită „24 Ianuarie”30.
În privinţa conservării vestigiilor trecutului, în martie 1859, Minis-
terul Cultelor din Principatul Moldovei a hotărât ca, între condiţiile
contractelor de arendare a moşiilor clerului, să fie trecută obligaţia de a
păstra în bună stare bisericile de pe teritoriul lor. Obligaţia a fost ulterior
extinsă pentru toţi posesorii de moşii. Poate că, la această hotărâre, contri-
buise şi vechea propunere a episcopului Melchisedec, din 1857, pe când
acesta era doar arhimandrit şi deputat al clerului din eparhia Huşi în Divanul
Ad-hoc: de a nu se mai construi biserici din nuiele şi paie în sate, ci din
piatră, pe care proprietarii de moşii să aibă îndatorirea de a le ţine în cea mai
bună stare, în calitatea lor de edificii publice31. De altfel, opinia lui
Melchisedec despre biserici în genere, consemnată în Cronica Romanului şi
a Episcopiei de Roman, era aceea că ele sunt şi urme ale memoriei istorice –
„depozite de monumente amintitoare de persoane ce au existat cândva şi au
lăsat după sine urme cât de mici, cel puţin de devotamentul lor religios: un
clopot, un sfeşnic, o carte, o icoană, un veşmânt, o peatră, o cădelniţă, o
candelă, un disc, un potir, un vas, toate spun ceva, poartă un suvenir,
recheamă o amintire respectuoasă”32. Păcat că, numit ministru la Culte şi
Instrucţiune Publică la 30 aprilie 1860, a trebuit să demisioneze după doar
câteva zile (la 6 mai)33. În această calitate, nu a putut lăsat în urma lui decât
unele dispoziţii administrative, printre care şi aceea a inventarierii averilor
bisericeşti34.
Inventarierea averilor bisericeşti formase, de altfel, şi obiectul unei
ordonanţe domneşti din 1 iunie 1859, privind administrarea mănăstirilor
Neamţ, Secul, Agapia (aici picta Nicolae Grigorescu încă din 1858, urmând
să încheie în vara lui 1860), Văratic, Adam, Vorona şi a moşiilor celorlalte
mănăstiri pământene. Prin această ordonanţă, Ministerul Cultelor a luat
practic în grija sa aceste edificii. S-a constituit o comisie alcătuită, în prima
29
Al. Zub, Mihail Kogălniceanu istoric, Iaşi, Editura Junimea, 1974, p. 758.
30
Direcţia Judeţeană a Arhivele Naţionale Iaşi (în continuare D.J.A.N. Iaşi), fond
„Primăria comunei Iaşi”, dosar 28/1862, fila 7 bis.
31
Ioan Kalinderu, Episcopul Melchisedec. Discurs de recepţie la Academia Română,
Bucureşti, 1894, p. 85.
32
Ibidem, p. 50.
33
Ibidem, p. 63.
34
Ibidem.
142 AURICA ICHIM
ei formulă, din rectorii seminariilor din Huşi (Melchisedec) şi Roman,

Grigore Cuza, Grigore Cozadini, colonelul Iancu Ghica şi Cristodulo
Cerchez, care urma să facă un inventar al averii mobile şi imobile al respec-
tivelor mănăstiri şi să verifice felul în care sunt administrate. Referatul
arhimandritului Melchisedec asupra mânăstirii Văratic a fost publicat în
„Buletinul oficial”, dar fără catagrafia bisericii, pe care o anexase.
Tot din aceşti ani, avem unele informaţii sumare despre cele petrecute
în Moldova, cum ar fi ştirile despre repararea turnurilor catedralei metro-
politane din Iaşi, ca şi reparaţiile la biserica Sf. Nicolae Domnesc din Iaşi35,
la Văratic sau la biserica Sf. Ioan de la Neamţ36.
În şedinţa din 21 iunie 1860 a Adunării Obşteşti a Moldovei, pe când
se discuta bugetul Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, s-a făcut o
propunere interesantă. Deputatul A. Forăscu, susţinut de D. Cracti, Strat,
Ciucă, Cornea şi F. Manoliu, a propus ca subvenţia ce urma să se ofere
bisericii de la Suceava, vechea catedrală a Moldovei, cu adaosul propus la
secţiunea respectivă, să fie dat la 1 ianuarie şi nu la 1 iulie. Motivând cu
starea de ruină şi decădere în care ajunsese biserica, mai ales că fusese şi
prădată în anii trecuţi, acest adaos trebuia să fie folosit pentru reparaţiile
strict necesare. Prim-ministrul, nimeni altul decât Mihail Kogălniceanu,
care cunoştea situaţia bisericii de la egumenul de acolo, ştia că suma este
neîndestulătoare reparaţiilor capitale. De aceea, în sesiunea următoare a
Camerei, va propune un deviz, cerând totodată un credit, ca o datorie pentru
toţi către vechea Mitropolie. În cele din urmă, s-a votat amendamentul
propus de Alecu Forăscu, ca suma adăugată la subvenţie să fie folosită la
reparaţiile strict necesare, îndeosebi a acoperământului, mai adăugându-se
4.000 lei pentru anul în curs37. Toate acestea au fost votate şi cuprinse în
bugetul general al Moldovei pe anul 1860, adoptat şi de Comisia Centrală
de la Focşani38. În continuarea discuţiei bugetului Cultelor şi Instrucţiunii
Publice, M. Kogălniceanu a atras atenţia Adunării că „în mănăstirea Trei
Sfetitele e o frumoasă sală gotică ce slujeşte pentru clase şcolare”, dar
35
„Buletinul oficial al Moldovei”, nr. 90, din 31 august 1859, p. 4.
36
Ibidem, nr. 93, din 9 septembrie 1859, p. 4.
37
Ibidem, nr. 25, din 1 noiembrie 1860, p. 281.
38
Ibidem, nr. 247, din 10 august 1860, p. 879. Bugetul prevedea, la capitolul XIV, o
„subvenţiune pentru vechea Mitropolie din Suceava”, justificată pe larg: „Având în privire
starea de cădere în care au ajuns biserica din Suceava, vechea catedrală a Moldovei; având în
privire şi prădarea ce i s-au făcut în anii trecuţi şi starea de ruină în care au ajuns zidirea bisericii,
s-au încuviinţat: 1. Ca atât subvenţiunea ce până acum se da acelei Monastiri, cât şi adaosul
încuviinţat de Adunare, să se socoată de la începutul anului; iar nu de la 1 iulie, precum s-au decis
pentru celelalte sporuri votate […] 2. Ca acest adaos de 8.900 lei să se întrebuinţeze anume la
repararea zidirei bisericei […]. 3. Fiindcă acest adaos se socoate prea mic, pentru acel sfârşit, s-au
încuviinţat a se mai adăugi 4.000 lei, pentru anul curent, spre facerea reparaţiunelor trebuitoare.
Această cifră s-au cuprins asemenea în buget”.
„treflele şi ogivele” ei sunt ascunse sub var şi că ar trebui păstrate aceste

opere de arhitectură”39.
Nu a fost singura dată când deputaţii au sesizat şi au propus repararea
unor monumente istorice. În şedinţa Adunării legislative din 18 decembrie
1862, Lascăr Catargiu a citit o propunere, susţinută de alţi 20 de deputaţi, pe
care a supus-o discuţiilor în regim de urgenţă. Arătând că mănăstirea Neamţ,
după incendiul din luna precedentă, ajunsese o ruină, a propus ca guvernul
– deşi mănăstirea era înzestrată şi cu venituri proprii – să deschidă un cont
de 100.000 lei pentru refacerea acoperământului zidurilor. Urma ca o
restaurare totală să aibă loc atunci când mijloacele ţării aveau să o permită.
Datorită propunerii sale, ministrul (ad-interim) al Cultelor, Alexandru Şt.
Catargiu, recunoştea necesitatea de a trimite un arhitect la faţa locului, spre
a constata şi raporta ce se putea face pe timpul iernii. S-a precizat ulterior că
nu arsese decât centrul mănăstirii, obiectele preţioase şi biblioteca fiind
salvate. Deputatul C.A. Rosetti a propus instituirea unei comisii care să
cerceteze cauzele incendiului. Amendamentul a fost acceptat. În final,
pentru a nu se distruge acest monument naţional, „considerând că această
monastire posedă monumente istorice de mare însemnătate, ale căror falnice
tradiţii sunt scumpe şi măgulitoare tuturor românilor, fiind mai toate creaţii
ale lui Ştefan cel Mare”, creditul a fost aprobat40.
Au existat şi alte iniţiative publice sau particulare, sporadice şi
alimentate mai curând de nevoi prozaice, decât de o conştiinţă istorică
acută. Astfel, casa lui Alecu Balş (astăzi clădire a Filarmonicii din Iaşi),
construită în 1815, a fost reparată în 1862. La biserica Sf. Gheorghe din
Botoşani – ctitorie a doamnei Elena, soţia lui Petru Rareş – s-au făcut
reparaţii între anii 1864-1865, prilej cu care s-a adăugat o clopotniţă lângă
zidul bisericii41. De la mănăstirea Agapia, stareţa Eupraxia Vârnav îl ruga
pe mitropolit să intervină pe lângă stareţul mănăstirii Neamţ, care să dea
învoire stareţului schitului Vovidenia să acopere cu tablă biserica mare a
Agapiei, el „având ştiinţă pentru asemenea lucru”42. În 1869, Mihail
Kogălniceanu a prezentat în parlament un proiect de lege pentru repararea
mănăstirii Neamţ43.
În anul 1859, apărea la Bucureşti lucrarea O viatorie în cele
şaptesprezece districte ale României, antiquităţi, curiozităţi naturale, situri,
oraşe, monumente, date istorice, usuri şi moravuri. Aparţinea francezului
39
Ibidem, adaos la numărul 27, din 3 noiembrie 1860, p. 20.
40
Protocoalele şedinţelor Adunării Legislative. Supliment la „Monitorul Oficial”, nr. 4/
1862, p. 4-8.
41
Nicolae Stoicescu, op. cit., p. 111 şi 501.
42
D.J.A.N. Iaşi, fond „Mitropolia Moldovei, Mănăstiri”, dosar 24/1864, fila 1. Dar alte
informaţii nu mai sunt.
43
Al. Zub, op. cit., p. 759.
144 AURICA ICHIM
Théodore Margot, avea 87 pagini, era tipărită la imprimeria lui C.A. Rosetti
şi era închinată pitarului Constantin Slăvitescu44, la curtea căruia stătuse o
vreme. Probabil tot el era şi cel care îl ajutase să facă această călătorie, iar
apoi să tipărească broşura respectivă.
În însemnările sale, Théodore Margot nota urmele unei turle, în care
se închisese cândva Drăghici Slăvitescu, într-o luptă cu o ceată de turci, ca
şi o biserică veche, ciuruită de gloanţe. Însemnările sale erau scurte, dar
nu lipsite de interes. El a vizitat Câmpulungul, biserica de la Dragoslave,
Curtea de Argeş – unde a admirat zidirea lui Neagoe Voievod, o capodo-
peră, văzută de mulţi străini şi de către mai toată „nobilimea” ţării –, apoi
Episcopia de la Râmnicu Vâlcea (pictată de Tătărescu), Cozia, Bistriţa,
Arnota. A amintit în treacăt „troianul”, Hurez, Tismana ş.a.
Probabil la sfârşitul anului 1858 sau la începutul anului 1959 a apărut,
tot la Bucureşti, o altă lucrare, a scriitorului Alexandru Pelimon, intitulată
Impresiuni de călătorie în România45. Ca şi Margot, Pelimon călătorise în
vara anului 1858, de unul singur, pe jos sau călare. El îşi propusese să
străbată zona subcarpatică a Munteniei şi Olteniei, întorcându-se la
Bucureşti pe Dunăre şi pe la Giurgiu, spre a vedea munţii, mănăstirile şi
monumentele din această zonă46.
A fost mai întâi la Câmpulung, apoi la Curtea de Argeş, pe care, în
entuziasmul său, o socotea „cea mai admirabilă din lume, de o nedescrisă
artă”. Era însă întristat că acest monument se găsea între case vechi, aproape
ruinate, iar biserica, din cauza cutremurelor, avea crăpături. Considera că
guvernul, ca şi întreaga naţiune, ar trebui să contribuie la repararea ei. La
cetatea lui Vlad Ţepeş de la Poenari vedea aceeaşi ruină, ea fiind distrusă nu
doar de natură, ci şi de mâna omului, de aici furându-se piatră şi cărămizi
pentru construirea caselor din jur. El concluziona că, din neîngrijire, se
pierd preţioase edificii şi obiecte: mantia lui Mircea cel Bătrân de la Cozia,
de pildă, fusese prefăcută într-un veşmânt preoţesc. A vizitat şi el Episcopia
Noului Severin de la Râmnic, mănăstirea Bistriţa47, Horezul, Polovragi,
44
A fost prezentată de Ion Muşlea, în studiul său Însemnările româneşti ale unui
francez despre Muntenia şi Oltenia din epoca Unirii (publicat în „Arhivele Olteniei”, nr. 35,
din 1928). El considera că acesta poate fi unul dintre numeroşii emigranţi francezi stabiliţi pe
atunci la noi în ţară. În broşură, Théodore Margot spunea, de altfel, că în 1838 petrecuse
sărbătorile de Crăciun la Buzău. Ion Muşlea amintea şi de faptul că, la Slăviteşti, casa în care
locuia francezul era numită „casa neamţului”. Broşura a fost prezentată şi de Nicolae Iorga, în
articolul său O descriere din 1859 a monumentelor Ţării Româneşti, publicat în BCMI, aprilie-
iunie 1937, p. 84-86.
45
Alexandru Pelimon, Impresiuni de călătorie în România, ediţie îngrijită de Dalila
Lucia Aramă, Bucureşti, Editura Sport Turism, 1984, p. 13.
46
Şerban Cioculescu, Cuvânt înainte, în Alexandru Pelimon, op. cit., p. 8.
47
După cutremurul din 1838, care avariase grav biserica mare şi clădirea mănăstirii, construc-
ţiile respective au fost demolate în 1845 şi apoi rezidite după planurile arhitectului I. Schlatter, a lui
Tismana, apoi rămăşiţele podului lui Traian şi ale turnului împăratului

Sever de la Turnu Severin. A călătorit pe Dunăre spre Giurgiu. În drum spre
Bucureşti, a notat şi crucea de piatră de la Călugăreni, înălţată de Şerban
Cantacuzino în 1683, în amintirea ridicării podului peste Neajlov. Se mira
de faptul că nu se ridicase aici un monument lui Mihai Bravul, care
învinsese pe turci pe această vale48.
Maiorul Dumitru Papazoglu, cunoscutul colecţionar şi împătimit de
„antiquităţi”, îi scria chiar domnitorului Al. I. Cuza, la 26 iulie 1859, despre
neglijarea vestigiilor istorice. El atrăgea atenţia asupra pierderii pentru
totdeauna a obiectelor „îndoit de scumpe”, atât din punct de vedere material,
cât şi istoric. Propunea – „pornit de ţelul meu şi iubirea ţării mele” – ca aceste
vase, odăjdii, cărţi şi documente, daruri ale ctitorilor bisericilor şi mănăs-
tirilor, să fie inventariate de oameni de credinţă şi, în afară de acelea
necesare serviciului divin, să fie închise în lăzi, pecetluite, iar inventarele
trimise Ministerului Cultelor. Rezoluţia domnească din aceeaşi zi a fost: „Se
cuvine Ministerului Cultelor spre grabnica cuvenită lucrare”. Referatul care
a răspuns acestei recomandări, semnat de Al. Golescu, propunea şase
persoane ce aveau cunoştinţe „arheologice” şi erau apte să facă această
inventariere. Primeau o retribuţie de 50 de galbeni şi plata transportului,
sumă plătită din casa centrală, apoi pusă în socoteala mănăstirilor închinate,
când se va hotărî situaţia lor49.
Dar abia în 22 ianuarie 1860, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii
Publice, Alexandru G. Golescu, acelaşi care semnase referatul, a reluat
chestiunea şi a propus Consiliului de Miniştri să dea atenţie conservării
acestui patrimoniu. Arăta că predecesorul său50 se mărginise doar la un apel
în acest sens către toţi capii administraţiei bisericeşti. De asemenea, a
solicitat ca, în cazul unor nereguli, guvernul să poată lua cuvenitele
dispoziţii, cu atât mai mult cu cât astfel de obiecte se puteau foarte uşor
preschimba sau pierde. Existau la minister inventare cu averea mănăstirilor,
dar ele nu indicau valoarea istorică şi, în plus, era foarte probabil să fie
incomplete, multe obiecte nefiind înregistrate pentru că fuseseră socotite
fără valoare. De aceea, Al. G. Golescu era de părere că o nouă inventariere
Scarlat Beniş şi Iuliu Freywald, care au lucrat până în 1855 (Alexandru Pelimon, op. cit., nota 20,
p. 83).
48
Ibidem, p. 144-145.
49
Aurelian Sacerdoţeanu, Cercetări istorice şi pitoreşti prin mănăstirile noastre acum
optzeci de ani, în „Arhiva Românească”, tom VI, 1941, p. 347-379 şi în tom VII, 1941, p. 309-337.
Studiul reproduce această scrisoare, dar şi alte documente referitoare la această problemă, aflate în
dosarul 399/1860 de la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice şi în „dosarele nr. 34 (-A.B.C.D.)
ale Preşedinţiei Consiliului de Miniştri” (conform Aurelian Sacerdoţeanu, op. cit., tom VI, 1941,
nota 3, p. 348), ambele fonduri aflându-se la Arhiva Naţională Istorică Centrală, din Bucureşti.
50
Au fost doar trei comisari până ce a fost numit ministru, în cabinetul de la 11 oc-
tombrie 1859, Ioan C. Cantacuzino.
146 AURICA ICHIM
era absolut necesară. Ea trebuia făcută de către patru persoane având

„cunoştinţe arheologice şi istorice”, care să viziteze toate mănăstirile şi
schiturile, pentru o nouă evaluare a tuturor obiectelor de interes istoric. De
asemenea, trebuia să adune toate cărţile vechi ce zăceau uitate prin
dulapurile mănăstirilor şi să le aducă în capitală. Consiliul de Miniştri a
aprobat propunerea, prin jurnalul de la 29 ianuarie 1860, iar încuviinţarea
domnească a fost dată la 3 februarie 1860, când Al. G. Golescu a înaintat
spre aprobare jurnalul citat51. La 28 aprilie 1860, Cezar Bolliac a fost numit
comisar pentru judeţele Ilfov, Vlaşca, Teleorman şi Romanaţi. La 9 mai,
Alexandru Odobescu devenea comisar pentru judeţele Dolj, Mehedinţi,
Gorj, Vâlcea şi Argeş, iar maiorul Papazoglu pentru judeţele Olt, Muscel,
Dâmboviţa şi Prahova. Alexandru Pelimon era responsabil cu inventarierea
pentru judeţele Buzău, Râmnicu-Sărat, Brăila şi Ialomiţa. Au fost rugaţi să
studieze, cu această ocazie, şi locurile dintre Olt şi Dunăre, pe unde se aflau
ruine de cetăţi antice, pe unde s-ar putea „face încercări prin sapă” spre
descoperirea unor obiecte antice „care au afinitate la istoria ţării”52.
Alegerea a fost foarte bine făcută. Despre preocupările lui Dimitrie
Papazoglu şi Alexandru Pelimon am amintit deja. Şi Cezar Bolliac era, la
rândul său, un colecţionar pasionat. El făcuse, în 1842, o excursie pe la
multe mănăstiri, însoţindu-i pe Nicolae Creţulescu (viitorul prim-ministru)
şi pe fraţii Ştefan, Radu şi Alexandru Golescu, apoi o altă excursie în 1845,
pe malul Dunării. Aceasta din urmă fusese realizată la recomandarea
guvernului, pentru a finaliza „itinerarul arheologic” la care lucra de doi
ani53. Cât îl priveşte pe Al. Odobescu, era cunoscut de contemporani pentru
solidele sale cunoştinţe de arheologie, epigrafie şi istorie naţională.
Ministrul avea deja informaţii despre ceea ce se afla pe la unele
biserici. De exemplu, se ştia de existenţa a 50 de in folio, pe „parşemin” la
biserica Stelea din Târgovişte, ctitoria lui Vasile Lupu. La 30 aprilie 1860,
ministrul îl delega pe institutorul superior al districtului Dâmboviţa să
cerceteze printre bătrânii orăşeni, preoţii bisericii şi alţii care ar putea şti ce
se întâmplase cu aceste cărţi54.
Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice avea însă şi alte probleme
de rezolvat. În şedinţa Adunării Legislative din 17 mai 1860, ministrul a
fost interpelat de către Cristian Tell, în legătură cu nerespectarea condiţiilor
de executare a clădirilor publice. Tell dădea ca exemplu unele clădiri ale
mitropoliei din Bucureşti, arătând că ar trebui să fie cineva responsabil şi
dator a se îngriji aceste lucrări55.
51
A. Sacerdoţeanu, op. cit., tom VI, p. 351-353.
52
Ibidem, p. 353-354.
53
Ovidiu Papadima, op. cit., p. 135-137.
54
A. Sacerdoţeanu, op. cit., tom. VI, p. 354-355.
55
„Monitorul oficial al Ţării Româneşti”, nr. 157, din 5 iulie 1860, p. 736.
În scurt timp, însă, guvernul s-a schimbat din nou. În programul

noului ministru al Cultelor, C.A. Rosetti, se aflau: decizia dărâmării hanului
lui Constantin Vodă, în urma constatărilor făcute la faţa locului56; un proiect
de lege pentru construirea unui nou edificiu al Academiei57.
De asemenea, la 18 iunie 1860 s-a făcut licitaţie pentru reconstruirea
bisericii din strada Mogoşoaia, metoh al Episcopiei de Râmnic, publicându-se
devizul şi condiţiile lucrării, semnate de arhitectul Schlater. Erau necesare
lucrări de zidărie, pietrărie, tâmplărie, fierărie, tinichigerie şi se recomanda
a se folosi piatră de Rusciuc sau de la Cuta şi Câmpulung, iar dacă arhi-
tectul va găsi de cuviinţă să se facă modificări în interesul clădirii, antre-
prenorul era obligat a le face58.
În şedinţa Adunării Legislative de la Bucureşti din 4 iunie 1860, s-a
citit adresa episcopului de Râmnic, prin care se făcea cunoscută starea de
ruină a bisericii Sf. Dumitru din Craiova (metoh al episcopiei) şi se cerea
pentru episcopie dreptul de a o îngriji şi a o aduce în bună stare59.
Tot în timpul ministrului C.A. Rosetti, pictorul G. Tătărescu a propus
întocmirea unui album istoric naţional. Pentru aceasta ar fi trebuit să se facă
o călătorie pe la toate mănăstirile pământene sau închinate, spre a se copia
costume, portrete ş.a., „căci timpul şi neîngrijirea le distruge”. El făcuse
această propunere în mai multe rânduri, în trecut, dar nu a fost luată în
considerare. A fost totuşi acceptată de următorul ministru, Vasile Boerescu,
care primea aprobarea Consiliului de miniştri şi încuviinţarea lui Al. I.
Cuza. Tătărescu trebuia să reproducă nu numai portrete ale unor persona-
lităţi istorice, dar şi monumente, locuri pitoreşti, obiecte de cult, ornamente,
arme vechi, costume ale ţăranilor din diferite districte, toate acestea fiind
parte a patrimoniului naţional60.
În ceea ce priveşte misiunea celor patru „comisari” numiţi de Al. G.
Golescu, ei au fost susţinuţi şi de miniştrii care i-au urmat. C.A Rosetti, de
pildă, a trimis o circulară către toţi egumenii, invitându-i să sprijine activi-
tatea comisarilor guvernului. Gestul domnitorului nu era unul de prisos,
56
Ibidem, nr. 157, din 5 iulie 1860, p. 734. Decizia a fost luată „în urma constatărilor
formale ce s-au mai făcut la faţa locului şi prin care acea clădire s-au găsit în stare slabă”. De
altfel, municipalitatea oraşului Bucureşti făcea publică o întreagă listă de clădiri din capitală ce
urmau a fi demolate deoarece ameninţau să se prăbuşească peste trecători sau peste alte
construcţii din apropiere. Majoritatea erau anexe din lemn sau case din mahala, dar pe listă
găsim şi „ruinele după hanul lui Papasoglu” sau „casa veche a dlui Ioan Văcărescu, din
mahalaua Biserica Albă” (Ibidem, numărul 102, din 2 mai 1860, p. 426-427).
57
Ibidem, nr. 185, din 4 august 1860, p. 853 (era vorba despre un proiect de lege în
vederea acordării unui credit de 15.000 galbeni, „pentru reconstruirea Academiei Naţionale din
Sf. Sava”).
58
Ibidem, nr. 146, din 21 iunie 1860, p. 601-603.
59
Ibidem, nr. 168, din 16 iunie 1860, p. 786.
60
A. Sacerdoţeanu, op. cit., tom VI, p. 356-362.
148 AURICA ICHIM
pentru că unii călugări se sustrăgeau de la această îndatorire, mai ales cei de

la mănăstirile închinate61.
Comisarii au plecat, fiecare în judeţele hotărâte, înarmaţi cu reco-
mandări către egumeni şi autorităţile locale pentru înlesnirea transportului.
Constatările lor au făcut obiectul unei serii de rapoarte către minister.
Rezultatele muncii depuse au fost apreciabile, dacă ne gândim, de exemplu, la
faptul că D. Papazoglu a găsit caietul de modele al lui Radu Zugravu, pictor
din secolul XVIII, încă puţin cunoscut, la mănăstirea Bunea din judeţul
Dâmboviţa62.
După ce a vizitat mănăstirile din Buzău, Râmnicul Sărat, Ialomiţa şi
din Focşani, Alexandru Pelimon a publicat în 1861 un Memoriu. Descrierea
sfintelor mănăstiri, la tipografia Naţionalul, din Bucureşti. A descris diferite
vestigii întâlnite, nu doar mănăstiri, notând şi existenţa unor hrisoave vechi etc.
Un prim raport cunoscut este cel al lui Cezar Bolliac, din 13 iunie
1860 (notat cu nr. 5), despre mănăstirea Glavacioc din districtul Vlaşca63.
Aici el a cercetat averea mişcătoare şi nemişcătoare, potrivit catagrafiei
făcută în 1855, alegând obiectele „arheologice” care meritau mai multă
atenţie şi îngrijire. La inventarul de cult cercetat nu a găsit nimic lipsă:
argintărie, odoare şi cărţi bine păstrate. Dar în biserică, în chilii şi în aparta-
mentul de oaspeţi, ploaia pătrundea cu uşurinţă. Tavanele erau căzute,
zidurile dărâmate, la ferestre în loc de geamuri erau hârtii şi cârpe, toate
acestea dovedind, în general, o lipsă de preocupare şi de curăţenie de
neînchipuit. Ceea ce l-a indignat însă mai mult – „un scandal care revoltă pe
orice om de bun simţ” – a fost răzuirea ctitorilor de pe pereţii lăcaşului şi
zugrăvirea lui C. Faca, care, cu voia fostului domn Bibescu, refăcuse
mănăstirea, din veniturile ei. În locul ctitorilor, apărea deci o figură în frac,
cu pantaloni galbeni, frezat, împodobit cu o decoraţie turcească şi una
rusească. Bolliac a solicitat ministrului să se zugrăvească din nou ctitorii
mănăstirii64.
Dintre obiectele aflate acolo, el a notat opt, „ce merită o mai deosebită
îngrijire”, pe care le-a găsit nu doar preţioase în sine, dar şi demne de a
îmbogăţi Muzeul Naţional: un patrahir dăruit de Constantin Brâncoveanu,
două cruci împodobite cu pietre scumpe, o cădelniţă cu inscripţii, un
pomelnic vechi al mitropoliţilor ţării, o „Cazanie” în limba română (tipărită
61
Ibidem, p. 357.
62
Aflat astăzi la Biblioteca Academiei Române, manuscris înregistrat cu nr. 5307,
conform indicaţiei din Al. Odobescu, Opere, vol. II, ediţie îngrijită de Tudor Vianu şi Al.
Dima, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1967, p. 646; vezi şi Gabriel Ştrempel, Catalogul
manuscriselor româneşti, vol. IV, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, 1992, p. 263.
63
Cezar Bolliac, op. cit., p. 431-436.
64
Ibidem, p. 434.
la Govora, în timpul lui Matei Basarab), o evanghelie scrisă în limba greacă

şi în limba română, tipărită în 1693 la Mitropolia din Bucureşti65.
Alte două rapoarte, dintre care unul din iulie 1861, sintetizau
rezultatul cercetărilor lui Bolliac în districtul Teleorman. La mănăstirea
Drăgăneşti (metoh al mănăstirii Văcăreşti), de pildă, a găsit mormintele
ctitorilor şi ale rudelor lor, aflate în afară, călcate de vite, care se şi
„umbreau” în biserică. Zidirea era ameninţată a cădea cu totul în ruină şi
necesita reparaţii66. Biserica era importantă, datorită stilului ei pur bizantin,
fiind lucrată din cărămidă şi var fără tencuială şi împodobită cu elemente
decorative de valoare (cornişele, brâiele şi soclul), care „ar merita aten-
ţiunea arhitecţilor noştri moderni”67.
Bolliac a consemnat tot ce a găsit interesant pe la mănăstirile şi
bisericile vizitate, arătându-şi îngrijorarea şi menţionând în repetate rânduri
nepăsarea autorităţilor laice şi bisericeşti. De exemplu, în cazul bisericii Sf.
Dumitru din Craiova, catedrala banilor Craiovei, ajunsă în stare de ruină, el
considera că ar trebui evaluată de un arhitect care să găsească soluţii de
salvare, căci „oricât ar costa această reparaţie, tot n-ar fi mult. A repara
această biserică, care reprezintă o epocă atât de adâncă în vechime, şi care
atestă o civilizaţiune naţională în epocă, face mai mult decât a zidi din nou
zece biserici, de mâini nedibace, fără stil şi fără artă şi care să nu reprezinte
nimic”68.
El a fost entuziasmat în mod special de mănăstirea Bucovăţ, din
stânga Jiului, arătând că „nu avem nimic în ţară mai frumos şi mai demn de
păstrat ca pictură decât interiorul acestei biserici”. Credea că este anterioară
celei de la Sf. Dimitrie, fiind zidită până la soclu cu cărămidă romană
scoasă din ruinele unei cetăţi din apropiere. Clopotniţa îi părea a fi ridicată
ulterior şi „totul nu aşteaptă decât bunăvoinţa şi intervenţia ministerului
pentru a fi salvat”. Egumenul grec a decis însă să zidească o altă biserică,
Bucovăţul Nou, „o îngălitură ca toate celelalte ce au ieşit din mâna acestui
călugăr” şi „în tinda căruia au zugrăvit, faţă cu ctitorii ce ei au socotit că
trebuie să-i copieze aici […] spre derâderea acelor pioşi bani şi domni ai
ţării, spre scandalul tuturor, o cucoană cu malacof”69.
A găsit şi în alte locuri situaţii asemănătoare, marcate de nepăsare şi
delăsare. Aşa era la Comana, mănăstire pe care Şerban Cantacuzino o
întărise ca pe o cetate. Piatra de mormânt a acestui domn, demnă de toată
atenţia, era rezemată de zid, împreună cu altele asemenea. Fragmente cu
65
Ibidem, p. 434-435.
66
Ibidem, p. 440-441.
67
Ibidem, p. 449.
68
Ibidem, p. 455.
69
Ibidem, p. 456-457.
150 AURICA ICHIM
inscripţii, sculptate de artist, erau aruncate în toate părţile, iar egumenul

grec nu cunoştea nici numele ctitorului şi nu ştia nimic de existenţa pomel-
nicului70. Bolliac a mai deplâns faptul că nu a găsit în mănăstirile închinate
„acele manuscrise voluminoase, pe pergamente şi mulţimea hrisoavelor
pline de imaginea hramurilor şi ale ctitorilor, aurite şi argintate, cu sigiliul
de plumb şi de ceară în covăjele, de pe care s-ar putea explica atâtea lucruri
[…] capete de operă ale uricarilor, celebri pentru pana şi penelul lor”71 sau
alte odoare scumpe, ajungând singur la concluzia că trebuie „să lăsăm
lamentarea pentru cele pierdute şi să scăpăm rămăşiţa”72.
În afară de vizitele pe la mănăstirile din judeţele amintite, Cezar Bolliac
a fost de faţă şi la inventarierea obiectelor de cult de la mănăstirea Radu Vodă
din Bucureşti, împreună cu delegatul Ministerului Cultelor, A. Bujoreanu.
Acesta, trimis la instalarea noului egumen, pentru a proceda la inventarierea
averii funciare şi mobiliare a mănăstirii, a subliniat starea de ruină în care se
afla biserica, ca şi existenţa unui fond pentru repararea ei, conform
planurilor arhitectului Orăscu. Dintre obiectele de cult – conform vechiului
inventar, unele lipseau – s-au găsit doar cinci mai preţioase, între care o
cădelniţă din argint de calitate inferioară. După informaţiile date de preoţi şi
de meşterul chemat să „drămuiască” argintăria bisericii, aceasta era făcută
în locul alteia, de argint bun, care avea un capac cu 16 turnuri mici şi
inscripţii.
La aceeaşi mănăstire, mormântul ctitorului avea un colţ deschis, făcut
pentru aşezarea unei noi coloane, iar deasupra lui, în zid, apăruseră două
găuri unde fostul egumen voia să instaleze o sobă. Nu mai exista pisania, iar
clădirile din incintă şi sala numită „domnească” erau în cea mai proastă
stare. Excepţie făcea clopotniţa, reparată de curând, dar cu orologiul stricat.
Iar metohul mănăstirii, biserica Atanasie, era dată cu var pe dinăuntru şi pe
dinafară, „avându-se ornamentele numai de alamă şi tunbuc, iar candele pe
la sântele icoane de sticlă, dovedind cu aceasta că nu mai există într-însa
nici un obiect, după care s-ar putea constata autenticitatea sa sau vreunei
inscripţii”. Pe lângă raport, delegatul ministerului a înaintat şi zece portrete
ale ctitorilor care i s-au prezentat după întocmirea şi subscrierea inven-
tarului, cu rugămintea ca la terminarea lucrărilor de la biserică să fie
înapoiate spre a se desemna unde au fost şi cele de mai înainte73.
După acest raport, ministrul C.A. Rosetti s-a adresat justiţiei, cerând ca
fostul egumen să fie pedepsit penal pentru lipsurile din inventar şi pentru proasta
administrare a sumelor considerabile, primite pentru repararea mănăstirii74.
70
Ibidem, p. 13-17.
71
Ibidem, p. 32.
72
Ibidem, p. 34.
73
Ibidem.
74
„Monitorul Oficial al Ţării Româneşti”, nr. 159, din 7 iulie 1860, p. 742.
Dintre cei patru comisari delegaţi ai Ministerului Cultelor, Alexandru

Odobescu a avut spre cercetare judeţele Argeş şi Vâlcea, acestea fiind cele
mai bogate în vestigii istorice. Rezultatele cercetărilor sale au fost amplificate
de deosebita sa competenţă, datorată studiilor în străinătate (între 1851 şi
1855) şi călătoriei făcută anterior în Oltenia (1857). Jurnalul călătoriei din
186075, rapoartele către minister, ca şi studiile elaborate76 pe baza însem-
nărilor din anii 1860 şi 1861 sunt o mărturie clară în acest sens.
Însoţit de soţia sa şi de pictorul Henri Trenk (de origine elveţiană,
stabilit la Bucureşti), a plecat într-o primă misiune la 18 iunie 1860. Călătoria
a durat până la 15 august acelaşi an, timp în care a văzut şi cercetat 21
mănăstiri şi schituri în judeţul Argeş şi 29 în Vâlcea, printre care Curtea de
Argeş, cetatea lui Ţepeş de la Poienari, Brădet, Cernat, Cozia, Turnu,
Ostrov şi Bistriţa. Însemnările din jurnal şi notele luate în acest timp arată
că el a explorat cu atenţie istoria acestor mănăstiri şi schituri. A căutat să
identifice ctitorii, a descifrat, copiat sau a luat decalcuri după pisanii, după
inscripţiile pietrelor de morminte, după vase de cult, cruci, clopote şi alte
odoare bisericeşti, din pomelnice, cărţi vechi bisericeşti şi manuscrise.
Odobescu a constatat că unele biserici au fost prefăcute când s-au reparat,
că vechile ziduri au fost ascunse sub spoituri şi că s-au făcut „meremeturi”
noi fără gust şi fără respect pentru vechime. El dădea ca exemplu
mănăstirea Cotmeana – „una din cele mai vechi ale ţării – şi care „abia dacă
mai păstrează acum ceva pereţi şi temeliile cele clădite de Mircea cel
Bătrân”. Aici a găsit, în podul bisericii, icoanele şi uşile cele vechi, săpate
în lemn, acum găurite şi mâncate de carii.
La Goleşti, în biserica zidită de Stroe Leurdeanul, a văzut că vechile
portrete au fost şterse iar pereţii au fost apoi văruiţi în alb. La mănăstirea
Cornetu, a banului Mareş, zidul împrejmuitor fusese perforat de ruşi, în
1849, pentru a pune tunurile, ca să se apere de o incursiune a ungurilor. Iar
în mica biserică, în locul ctitorilor, apărea chipul unui călugăr. La Cozia,
75
Tipărit după manuscrisul aflat la Biblioteca Academiei Române cu nr. 4935. A fost
publicat postum, în „Convorbiri literare” (Însemnări din călătoria făcută în judeţele Argeş şi
Vâlcea. Cu însărcinarea Ministerului Cultelor şi Instrucţiei Publice, în nr. 11-12, din
noiembrie-decembrie 1915, p. 1134-1140; Impresiile din călătoria arheologică a lui Al.
Odobescu în 1860, în nr. 10, din octombrie 1922, p. 709-720; Impresiile din călătoria
arheologică a lui Alexandru Odobescu în 1860, în nr. 1, din ianuarie 1923, p. 15-29; Însemnări
despre monumentele istorice din judeţele Argeş şi Vâlcea. Călătorie făcută în 1860, din
însărcinarea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, în nr. 7-9, din iulie-septembrie
1934, p. 636-681).
76
Între aceste studii amintim Foletul novel, publicat în „Revista română”, vol. I, din
1861, p. 657-678; Despre unele manuscripte şi cărţi tipărite aflate în mănăstirea Bistriţa
(districtul Vâlcea din România), în „Revista română”, vol. I, din 1861, p. 703-742, 807-830, şi
continuat în vol. II din 1862, p. 107-120; Câteva ore la Snagov, în „Revista română”, vol. II,
din 1862, p. 351-405, cu ilustraţii de Gh. Tătărescu; Antichităţi eclesiastice, în „Buletinul
Instrucţiunii Publice”, din 1-31 octombrie 1865, p. 137-143.
152 AURICA ICHIM
printre veşminte, a găsit un „frumos epitaf cusut cu fir […] tare despuiat de
mărgăritare şi de pietrele scumpe ce era pe dânsu; trecut prin mâna turcilor,
ce făcuseră dintr-însul hanşa de călărie, s-a întors în sfârşit şi este acum la
mănăstirea Cozii”. Trenk a luat o schiţă exactă a acestui preţios obiect. La
schitul Ostrov, unde se credea că a fost cetatea romană Sergidava, pe ale
cărei ruine Neagoe Basarab şi apoi „jalnica lui familie” ridicaseră un schit, a
găsit zidurile de împrejmuire risipite şi pretutindeni răspândite rămăşiţe ale
vechilor ziduri. Tot aici, Trenk a desenat una din cele mai frumoase icoane
vechi ce reprezintă familia lui Neagoe Voievod şi care l-a impresionat în
mod deosebit pe Odobescu: „ce idei mâhnicioase îţi inspiră acea icoană, pe
care se vede sfânta familie înmormântând pe Hristos, iar dinaintea ei jalnica
doamnă Despina, închinându-i pe fiul ei Teodosie voievod mort. O mână a
mumii ţine mâinile copilului său, pe cealaltă e răzimat capul lui. Asemeni
ţine şi Maica Precista pe Domnul Hristos”77.
A fost foarte mişcat şi la Snagov, în faţa pietrelor de mormânt ale
jupâniţei Marga, soţia postelnicului Dragomir, ca şi ale celor patru fii ai săi,
ucişi de Mircea Ciobanul şi de Alexandru Voievod. Trupurile fuseseră
strămutate de mama lor, călugăriţa Eufrosina, îngropată şi ea acolo – o
„mult întristată mumă până la moarte”. Reflecţiile nostalgice şi trăirile
adânci ale istoricului în faţa acestei drame, merită amintite: „Astfel dar,
mormintele vechi aduc adeseori, din vremurile trecute, răsunete pline de
glorie sau de jale; ele ne sunt adeseori învăţăminte pline de o filosofie
adâncă şi ne fac a vedea cum timpul şterge şi alină toate patimile
pământeşti. Vedeţi chiar în biserica de la Snagov cum toate urile au pierit în
braţele morţii! Doamna Chiajna, cu familia sa, sta acolo de veacuri pe
păreţi, privind cu linişte şi cu blândeţe la mormintele jertfelor sale şi nici
soţia, nici fiii lui Dragomir nu mai înalţă o mână răzbunătoare asupra
ucigaşei lor!”78.
La mănăstirea Hurez a vrut să vadă coroana bătută cu pietre scumpe a
Maicii Precista şi de aceea a cerut să se deschidă cutia în care se afla.
Aceasta fusese resigilată de Vodă Cuza, când vizitase mănăstirea şi rupsese
atunci, cu mâna sa, pecetea iniţială a lui Constantin Brâncoveanu79. Probabil
că nu a primit totuşi îngăduinţa de a vedea acest obiect, căci altfel preţioasa
coroană s-ar fi aflat şi ea printre desenele lui Trenk.
Odobescu a adus la cunoştinţa Ministerului Cultelor proasta admi-
nistrare a sfintelor lăcaşuri şi ruinarea multora dintre ele, prin indolenţa şi
77
Al. Odobescu, Însemnări despre monumentele istorice din judeţele Argeş şi Vâlcea.
Călătorie făcută în 1860 din însărcinarea ministerului cultelor şi instrucţiei publice, în Note de
călătorie, p. 70-71.
78
Idem, Câteva ore la Snagov, în Note de călătorie, p. 108-109.
79
Idem, Însemnări despre monumentele istorice…, în Note de călătorie, p. 78.
chiar lipsa de evlavie a călugărilor, mai ales la mănăstirile închinate. Era de-a
dreptul „indignat că suvenirurile istoriei noastre, mormintele eroilor noştri,
sunt lăsate în seama stricăciunilor şi a dispreţului călugărilor greci,
cămătari”. La Stăneşti, de pildă, fosta mănăstire era distrusă şi părăsită.
Portretele şi mormintele familiei Buzescu erau serios deteriorate, ceea ce l-a
determinat să jure o „veşnică ură călugărilor greci” şi să îşi dorească
eliberarea mănăstirilor noastre80.
A propus ministerului ca, dintre sutele de cărţi vechi de la mănăstirile
Bistriţa şi Cozia, păstrate în condiţii improprii – valoroase lucrări tipărite în
slavonă sau în româneşte nu doar în ţară, dar şi la Kiev, în Lemberg sau la
Moscova – unele să fie aduse la Bucureşti, de vreme ce nu mai foloseau
slujbelor bisericeşti şi erau „mai totdeauna aruncate în câte o cămară
mucedă şi prăfuită, închise în lăzi sau grămădite în mormane”81. Drept
urmare, a reuşit să aducă în capitală nouăsprezece cărţi de la Bistriţa şi
douăzeci de la Cozia. La fel ca şi alte cărţi valoroase, din alte mănăstiri, ele
trebuiau să fie adunate şi depuse la Biblioteca Naţională, pentru a fi salvate
de la distrugere şi pentru a fi utilizate în studiul istoriei şi al dezvoltării
limbii române. Lucrarea sa despre manuscrisele şi tipăriturile de la Bistriţa,
publicată în „Revista română” şi ilustrată cu reproduceri realizate după
desenele lui Trenk, amintea, dintre aceste cărţi, „Psaltirea Slavonă” comen-
tată de Branco Mladenovici (din 1346), „Manuscrisul de la Hilandor” (din
1408), „Psaltirea” tradusă de diaconul Coresi şi tipărită la Braşov, în 157782.
Atât în raportul din 29 mai 1861 înaintat ministrului Cultelor (Vasile
Mălinescu), cât şi în studiul despre manuscrisele şi tipăriturile de la Bistriţa,
Odobescu a cerut ca obiectele „antice” de prin mănăstiri să fie adunate într-un
muzeu, care să păstreze toate „rămăşiţele” din epoci istorice diferite. El
dorea ca muzeul să fie un adevărat „templu”, unde să fie adăpostite aceste
obiecte sacre83. Aici s-ar fi putut asigura condiţii mai bune de păstrare decât
la mănăstiri, unde, de multe ori, din rea-credinţă sau ignoranţă, valoroase
obiecte de cult au fost prefăcute, distruse, pierdute. În acest muzeu urma să
fie adunate chiar şi de la particulari, obiecte preţioase cum ar fi: icoane
vechi, copii de pe vechi tablouri şi portrete, obiecte sculptate în piatră, lemn
sau metal, ţesături valoroase, giuvaiere, arme vechi, mobilier ş.a. Toate
acestea, expuse în muzeu şi dispuse „după rândul fabricării lor, ar veni să ne
dezvăluie o mare parte din secretele traiului casnic, al obiceiurilor şi al
gusturilor străbunilor noştri”84.
80
Ibidem, p. 73.
81
Idem, Despre unele manuscripte şi cărţi tipărite aflate la mănăstirea Bistriţa, în Note
de călătorie, p. 80.
82
Ibidem, în Opere, vol. II, p. 113-128, 163-184.
83
Ibidem, p. 424.
84
Ibidem, p. 111-112.
154 AURICA ICHIM
Odobescu a sugerat realizarea unui Album arheologic şi pitoresc,

după lucrările pictorului Henri Trenk, executate în vara anului 1860.
Pictorul făcuse atunci schiţe după biserici, mănăstiri şi schituri, după
tablourile votive, după icoane, obiecte de cult, pietre de mormânt, ico-
nostase, uşi sculptate, veşminte, ferecături de evanghelii şi pagini din cărţi
vechi bisericeşti, ba chiar şi după acele impresionante peisaje care sporeau
farmecul vestigiilor istorice de pe acele meleaguri. În septembrie 1860,
Odobescu a propus ministrului Cultelor, Vasile Boerescu, angajarea lui
Trenk prin contract: după schiţele făcute atunci să lucreze în ulei, acuarelă
şi sepia tablouri, pe care să le predea lunar ministerului. Formalităţile au
fost îndeplinite pentru un număr de 148 tablouri, ce urmau să se realizeze
după un model indicat. Albumul original ar fi trebuit să fie depus de
ministru la Muzeul Naţional, dreptul de reproducere avându-l numai
ministerul, iar desenele rămânând în proprietatea lui Odobescu. Albumul
avea să fie gata peste un an, Odobescu dând explicaţii pentru fiecare tablou,
pe care acesta îl conţinea85. Albumul a fost dăruit, mai târziu, de regele
Carol I, Muzeului de Artă Naţională86.
Odobescu a contribuit cert la dezvoltarea unei conştiinţe publice patri-
moniale şi prin publicaţia lunară pe care el a tipărit-o la Bucureşti, din
aprilie 1861: „Revista română” – periodic „pentru ştiinţe, litere şi arte”. El
dorea ca această revistă să devină un centru de activitate intelectuală
naţională, adunând colaboratori din toate provinciile româneşti. Deşi a avut
o viaţă scurtă, „Revista română” a reuşit să se impună drept cea mai
importantă publicaţie ştiinţifică şi literară a vremii. Ea a acordat o atenţie
deosebită cercetărilor de istorie şi istorie culturală, în general. În paginile
sale, Odobescu a publicat memorialul Câteva ore la Snagov şi articolul
despre manuscrisele şi tipăriturile de la mănăstirea Bistriţa. Arhitectul
Dimitrie Berindei a tipărit studiul istoric Bucureştii87, apoi lucrarea Despre
arte şi despre cultura lor în Ţara Românească88. Considerându-i pe
intelectuali „soldaţi ai ideilor”, Berindei afirma că păstrarea în bune condiţii
a vestigiilor istorice era o datorie sfântă, căci artele dădeau expresie geniului
unei naţiuni. El propunea crearea la Bucureşti a unui muzeu central de
antichităţi naţionale. Într-un alt studiu, Biserica episcopală de la monastirea
Curtea de Argeş89, considera că în monumentele scrise şi figurate, în anale
85
A. Sacerdoţeanu, op. cit., tom VI, p. 367 şi urm.; tom VII, p. 309 şi urm.
86
Al. Lapedatu, op. cit., p. 7; Al. Tzigara-Samurcaş, Odobescu arheolog, în Scrieri despre
arta românească, Bucureşti, Editura Meridiane, 1987, p. 154. Se aminteşte şi de existenţa unui
album al pictorului Tătărescu. Tot în 1860, acesta a copiat, cu multă îngrijire, aproape aceleaşi
monumente ca şi Trenk. Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice îl însărcinase şi pe el, în 1860,
cu alcătuirea unui Album naţional (A. Sacerdoţeanu, op. cit., tom VI, p. 361-362).
87
În „Revista română”, vol. I, din 1861, p. 317-360 şi 611-638.
88
Ibidem, vol. II, din 1862, p. 462-499.
89
Ibidem, p. 822-845.
şi în tradiţii, se poate descoperi firul acelor cugetări care stătuseră la baza

culturii naţionale.
În afara celor deja enumerate despre activitatea lui Alexandru
Odobescu, trebuie să mai amintim şi călătoria pe care a făcut-o la Pietroasa.
Îl însoţise atunci pe cercetătorul Franz Bock, venit în ţară „cu o misie
arheologică”. Acesta dorea să vadă locul unde fusese descoperit tezaurul,
„masa de aur şi alte obiecte”, aflate la Muzeul Naţional90. În această
perioadă, Odobescu era director în Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii
Publice. El a studiat în mod special acest tezaur, iar în decembrie 1865 a
prezentat, la Académie des Inscriptions et Belles Lettres din Paris,
comunicarea Notice sur le Trésor de Petroasa découvert en Roumanie et
conservé au Musée national de Bucarest. Ulterior, a publicat monumentala
monografie Le trésor de Petroasa, apărută tot la Paris (primul volum în
1881, celelalte două, postum, în 1896 şi 1900).
Ca ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, deşi pentru scurt
timp (26 mai-12 octombrie 1863), Odobescu a fost apreciat de presa vremii
pentru sprijinul acordat unor monumente istorice91. El a dispus, pentru a se
înlătura sustragerea de odoare şi documente, ca acestea să fie sub paza
autorităţii civile sau a protopopilor, iar acolo unde nu ar fi cu putinţă, să se
strângă într-o mănăstire anume şi să fie puse sub pază militară92.
Preocupările pentru salvarea monumentelor istorice au continuat şi
după anii 1860-1861, chiar dacă unele voci au cerut reducerea cheltuielilor
pentru clădiri şi reclădiri mănăstireşti şi chinoviale, aşa cum a susţinut
N. Lahovari în şedinţa publică a Adunării Legislative, din 30 decembrie
1864. Îngrijorat de împovărarea bugetului de stat, Lahovari numea aceste
costuri „cheltuieli de lux”. El lua drept exemplu greşelile din timpul
domniei lui Gheorghe Bibescu, care în loc de căi de comunicaţie, reclădea
„prin munţi şi păduri mulţime de mănăstiri”, secând astfel finanţele ţării şi
impunând pe viitor o „necontenită cheltuială de întreţinere”93. La şedinţă
fiind de faţă şi ministrul Cultelor şi Instrucţiei Publice, Nicolae Creţulescu,
acesta a răspuns că toate sumele alocate nu sunt decât pentru reparaţii şi că
aceste mănăstiri „sunt mărturii nemuritoare pentru fala şi lauda ţării noastre,
precum e Curtea de Argeş, mitropolia de la Târgovişte, mănăstirea Tismana,
Neamţ şi altele, care dacă s-ar lăsa mai mult în starea în care se află acum,
ar ajunge a se dărâma cu desăvârşire şi astfel s-ar pierde nişte preţioase
monumente ale istoriei naţionale şi ar fi o crimă din partea ţării şi a
guvernului să lase a se face aceasta”94.
90
A. Sacerdoţeanu, op. cit., tom VII, p. 334.
91
În ziarul „Buciumul” din 27 august 1863 (conform Corina Nicolescu, Alexandru
Odobescu, cel dintâi istoric al artei româneşti, în „Revista muzeelor”, 2/1967, p. 139).
92
A. D. Xenopol, Domnia lui Cuza Vodă, vol. I, Iaşi, Dacia, 1903, p. 328.
93
„Dezbaterile Adunării Elective a României”, nr. 8, 1865, p. 57.
94
Ibidem, p. 60.
156 AURICA ICHIM
Prezent şi el la această şedinţă, în calitate de preşedinte al Consiliului

de Miniştri, Mihail Kogălniceanu a pledat în acelaşi sens: nu trebuie lăsate
să se risipească aceste monumente, care nu sunt doar religioase, ci şi
istorice. Amintind starea de ruină în care se află Curtea de Argeş, a vorbit şi
de incendiul care a stricat zidurile de la mănăstirea Neamţ, cea mai
prestigioasă comunitate religioasă a Moldovei95. Civilizaţia costă mult, e
adevărat, dar „ne ridică individualitatea, ne deprinde a fi cu capul sus”. Se
cuvenea deci ca liderii politici să prevadă mijloace pentru ca ţara, deşi mai
avea atâtea altele de făcut, să se îngrijească şi de aceste lucruri, pentru a fi la
nivelul statelor civilizate96.
Aceasta a şi rămas, pe viitor, tendinţa principală: de a lua în consi-
derare patrimoniul cultural naţional, în ciuda unor dificultăţi sau
neînţelegeri conjuncturale. La fel de adevărat este şi faptul că, întotdeauna,
costurile necesare salvării şi întreţinerii vestigiilor istorice au depăşit
previziunile şi disponibilitatea de investiţie a autorităţilor statului. Ceea ce
viitorul a adus, în plus, în această problemă, a fost o creştere treptată a abi-
lităţii de valorificare a acestor monumente. Valorificarea s-a dezvoltat mai
puţin poate în sensul imediat, al acoperirii parţiale a costurilor de
recondiţionare şi funcţionare – ceea ce nu se va întâmpla decât în condiţiile
dezvoltării unui turism modern – dar s-a îndreptat vizibil spre elaborarea
unor noi politici culturale, alimentate de vehicularea reproducerilor, a
studiilor, a emblemelor identitare construite pe baza acestor vestigii.
95
Ibidem.
96
Ibidem.
DESPRE BĂTRÂNEŢEA ZILEI DE ASTĂZI:
STATUI, MONUMENTE ISTORICE ŞI
DISCURSURI PATRIMONIALE ÎN ROMÂNIA MODERNĂ1
Andi Mihalache
Ideea de patrimoniu acoperă multe domenii, ceea ce o caracterizează

în mod deosebit fiind strânsele corelaţii dintre subdiviziunile ei, faptul că
existenţa uneia dintre ele le revendică şi pe toate celelalte. Bunăoară,
diversele practici care însoţesc cultul „marilor bărbaţi” (funeraliile
fastuoase, comemorările periodice, muzeificarea relicvelor, inaugurarea
statuilor) îşi aduc în ajutor, pentru a se impune, nişte simboluri din alte
registre de semnificaţie. Astfel, prin medierea unui concept antic, cum ar fi
sublimul, se produce înrudirea unei idei moderne, cum era aceea de erou
naţional, cu restaurarea unor monumente istorice sau cu venerarea vechilor
ruine: „… din faptele omeneşti, izbirea a două oştiri, un monument vechi
sau de o mărime şi înălţime urieşească, ruinile unei zidiri însemnate sau ale
unei cetăţi ce ne aduc aminte veacurile care au trecut peste dânsele şi care
vor mai trece; […] un cimitir în care vedem într-o orânduire simetrică şi de
o mare cuviinţă plină de fiori oasele celor ce odihnesc în vecinica tăcere,
sau ale părinţilor noştri […]; toate aceste […] izbesc imaginaţia noastră şi
nasc în noi cugetări înalte, care pricinuiesc sublimul…”2
În cazul naţiunilor tinere, legenda este chemată să suplinească absenţa
unui trecut mai consistent. Funcţia ei este aceea de a „învechi” istoria,
înlocuind succesiuni încă neştiute de fapte, cu rememorarea romanţată a
unor origini de basm. De aici se desprinde diferenţa dintre bătrâneţe şi
vechime: dacă prima ne confirmă, fără menajamente, trecerea vremii, cea
de-a doua poate păstra veşnica tinereţe a arhetipurilor. „Vechi” nu înseamnă
neapărat şi „bătrân”. Poate semnifica ceva existent cândva, dispărut
1
În acest articol utilizăm cuvântul erou în sensul lui cel mai larg, de „grands hommes”,
care se referea iniţial doar la marii oameni de cultură, de felul lui Voltaire, pentru ca, în
perioada Revoluţiei şi a Imperiului, să-i includă şi pe merituoşii din domeniul militar.
2
Ion Heliade Rădulescu, Critica literară, Bucureşti, Editura Minerva, 1979, p. 118.
158 ANDI MIHALACHE
prematur şi salvat, datorită valorii sale, de amintirile comunităţii. Bunăoară,

Dimitrie Cantemir vorbeşte, în trecere, de piatra cu aspect de statuie de pe
Ceahlău, urmând ca Mihail Kogălniceanu să acrediteze ideea că stânca
respectivă ar reprezenta-o pe legendara Dochia, divinitatea protectoare a
dacilor3. Poveştile eroilor eponimi capătă aşadar epiloguri mai lungi decât
biografiile propriu-zise. Ne miră că posteritatea eroică dădea alesului un
corp arhitectural, ideea de patrimoniu aglutinând memoria unui război cu
artele contemporane acestuia. Ca imagine, voinţă şi trup, eroii grecilor
antici, de exemplu, se păstrau întregi în lumea de dincolo, favorizând ideea
că dispariţia lor nu era nihilistă, ci creatoare4. Mircea Eliade scria că la
originile unui altar, a unei mănăstiri sau a unui oraş stătea deseori
mormântul unui erou5. Dorinţa de a construi se înscria în seria comporta-
mentelor funerare, funcţia simbolică a unor ziduri fiind aceea de a conserva
memoria unor relicve. Moartea eroică aducea celor rămăşi în urmă un
surplus de viaţă, un supliment de real: „… «Corpul» în care îşi continuă
existenţa făptura jertfită este, adesea, atât de camuflat încât anevoie ni l-am
putea închipui ca un mijloc de supravieţuire. Bunăoară, Iphigenia e jertfită
ca să se poate împlini expediţia împotriva Troiei. Am putea spune că ea
dobândeşte un «corp de glorie» care este însuşi războiul, însăşi victoria; ea
trăieşte în această expediţie, întocmai cum soţia meşterului Manole trăieşte
în trupul de piatră şi var al mănăstirii (s.a.)”6. Filiaţia alegorică stabilită de
Eliade între cultul eroilor şi actul zidirii constituie intriga demersului nostru.
Nu încercăm decât să subliniem că noile statui şi vechile arhitecturi îşi
prelungesc reciproc odiseea patrimonială, împrumutându-şi acele timpuri pe
care le reînvie cel mai bine împreună. Istoria unui edificiu şi aceea a unei
personalităţi se actualizează mutual, mai ales când bătrâne străzi iau numele
unor tineri eroi7.
Ideologia patrimonială nu este doar un subcapitol al educaţiei
patriotice sau un precipitat al unor interese politicianiste. Succesul ei nu se
3
Ovidia Babu-Buznea, Dacii în conştiinţa romanticilor noştri, Bucureşti, Editura Minerva,
1979, p. 43-44. Pentru conformitate cităm din Cantemir: „… se vede o statuie străveche, înaltă de
cinci coţi, închipuind o babă înconjurată, dacă nu mă-nşel, de 20 de oi […]; probabil că ea
(statuia) a folosit cultului vreunor idoli păgâneşti” (Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei,
traducere de Gh. Guţu, Bucureşti, Editura Academiei, 1973, p. 101).
4
Mircea Eliade, Comentarii la legenda Meşterului Manole, Bucureşti, Editura Publicom,
1943, p. 12-13.
5
Ibidem, p. 107.
6
Ibidem, p. 115.
7
În amintirea unor ofiţeri şi soldaţi ucişi în războiul din 1877-1878, mai multe străzi au
căpătat numele respectivilor eroi: maior Dimitrie Giurescu, maior Gh. Şonţu, căpitan Grigore
Gănescu, căpitan Valter Mărăcineanu, locotenent Dumitru Lemnea, sergent Nicolae Ion etc.
Vezi notele lui Gheorghe Chivu la George Coşbuc, Povestea unei coroane de oţel, Bucureşti,
Editura Nemira, 2008, p. 242.
DESPRE BĂTRÂNEŢEA ZILEI DE ASTĂZI 159
datorează sprijinului statal, ci faptului că ea rămâne la dispoziţia oricărei

persoane dornice să se afirme prin donaţii, filantropii, restituiri, volun-
tariate. În plus, patrimonializarea este încărcată de semnificaţii, ceva mai
profunde decât acelea explicite. Exersând neuitarea unor istorii colective,
omul modern evacuează tacit evidenţa dispariţiei individuale. Şi pentru că
doliul a fost inventat ca să administreze posteritatea unei extincţii, realizăm,
prin analogie, că o moştenire neconştientizată ne face vinovaţi de absenţa
ireversibilă a donatorului. Dacă el nu mai revine sub nici un chip, înseamnă
că prezentul a ratat întoarcerea rituală în trecut. De aceea vorbim prin semne
cu imaginea morţii sale, ca să dăruim postumităţii noastre şansa pe care o
dăm, deocamdată, memoriei altora8.
I. Niciodată nu ne mulţumeşte cotidianul nostru, plăcându-ne mereu
să îi opunem trecutul altora. În aceeaşi manieră duplicitară, suntem foarte
complici cu ideea de sfârşit, dar totodată îi căutăm cu febrilitate remedii9.
Sunt contradicţii bine ilustrate de următorul paradox: deşi ideologia
naţională este atrasă mai mult de identificarea societăţii cu un corp tânăr,
sănătos, plin de vigoare, panteonizarea implica uneori o „îmbătrânire”
simbolică a eroilor şi a valorilor patrimoniale10. Cum am putea înţelege
8
În corespondenţa lui Gheorghe Sion găsim o scrisoare de la Eudoxiu Hurmuzaki, scrisă
de acesta în Cernăuţi, la 28 decembrie 1856. Aici apare ideea schimburilor simbolice între eroi şi
descendenţii lor: „… voesc adecă a te ruga să binevoieşti a cerceta la Bucureşti […] despre o
litografie a lui Ştefan Vodă, portretul lui, edată de Karkaleki înainte de vreo câţiva ani şi care
nu seamănă nicidecum cu acea [p]ublicată la Iaşi de Asaki. Aşi dori să ştiu după ce portret s-au
făcut acea litografie karkalechească. Mult mă vei îndatori, şi pe reposatul Ştefan Vodă şi pe
mine, să dăm de adevăr, de portretul cel adevărat, sau măcar mai adevărat, sau să dăm şi-ntru
aceasta pe D. Karkalechi de minciună (s.n., A.M.)”. Adevărul era mai puţin asociat cu sursele
primare care l-ar fi putut valida, şi mai mult cu prestigiul simbolic al persoanei care susţinea o
ipoteză ori alta. Altfel, nu ne putem explica de ce expeditorul scrisorii era tentat să creadă drept
falsă o reprezentare care se îndepărta de modelul lui Asachi, fără a se întreba cât de veridică era
şi opera celui din urmă (Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Iaşi, Fond Manuscrise, I, ms. 67,
f. 3; în continuare, DJAN). Scrisoarea era nesemnată, Ştefan Meteş fiind acela care o atribuia
lui Eudoxiu Hurmuzachi. Vezi Ştefan Meteş, Din relaţiile şi corespondenţa poetului Gheorghe
Sion cu contemporanii săi, Cluj, Tipografia „Pallas”, 1939, p. 27.
9
„La bătrâneţe trăieşte omul din amintiri. Timpul de faţă îi este greoi, cel viitor îl
îngrijeşte, şi ferice de el dacă are amintiri […] În mijlocul amintirilor dureroase puţin petrece
omul; altfel e însă dacă priveşte în ele ceva de tot iubit şi îşi face din ele un cult de jelire asupra
nenorocirii celei mari şi grele ce a îndurat-o. […] Într-o asemenea stare mă aflu şi eu –
recunoştea Iraclie Porumbescu în amintirile sale, apărute pentru prima oară în 1898. Dar
câteodată îmi aduc aminte ce ziceau bătrânii noştri, că nu-i bine să tot jeleşti după cineva pe
care l-ai iubit, că-i faci şi lui inima grea…” (Iraclie Porumbescu, Amintiri, ediţie îngrijită de
Nicolae Oprea, Cluj Napoca, Editura Dacia, 1978, p. 63).
10
Făcând din istorie o filosofie a vârstelor, Kogălniceanu considera că turcii impul-
sionaseră, fără voia lor, revigorarea popoarelor vecine: „… ce influenţie au lăsat în lipsa lor?
Câteva moschee, câteva rămăşiţe de obiceiuri. Solia lor au fost numai de a regenera popoarele
bătrâne şi corupte; în ziua desfacerii, în ziua slobozeniei se deşteaptă tinere şi reformate…
(s.n., A.M.)”. Vezi Mihail Kogălniceanu, Scrisori. Note de călătorie, texte îngrijite de
Augustin Z.N. Pop şi Dan Simonescu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1967, p. 216.
160 ANDI MIHALACHE
acest anacronism imagistic? Cuvântul „bătrân” nu făcea trimitere la o vârstă

biologică, însemnând „de altă dată”, trăitor cu multă vreme în urmă,
valoros11. Plimbându-se prin Iaşi, Vlahuţă îşi construia descrierea urbei pe
seama corelaţiei dintre cadrul natural, evocarea eroilor şi inventarierea
monumentelor. El exprima cât se poate de bine discursul patrimonial,
interesat să alăture mereu cele trei componente. Se dădea astfel de înţeles că
ele nu fac parte dintr-o simplă enumerare, ci întreţin o relaţie de cauzalitate,
istoria unuia participând la mitologia celuilalt: „… Soarele-şi împrăştie cele
din urmă raze pe turlele bisericilor. Mă scobor încet pe strada largă, liniştită,
ce spintecă oraşul din zarea Copoului pănă în valea Socolii. Trec pe lângă
grădina publică, aşternută-n stânga pe podişul măgurii, şi pe lângă măreţul
palat al universităţii, de-o parte şi de alta, în mijlocul curţilor cu parcuri în
fund, se-nalţă case mari, bătrâneşti, a căror vechime şi strămoşească sim-
plitate îţi duc gândurile departe, în lumea care-a strălucit odinioară, la viaţa
povestită prin cronici. Parcă te aştepţi să vezi ieşind, pe balcoanele-
mbrăcate în iederă, chipuri de voivozi cu barbă albă, domniţe palide,
visătoare, în rochii lungi de matasă, şi logofeţi, şi vornici, cârmuitorii ţării
de pe vremuri. […] Mă opresc în faţa statuiei lui Ştefan cel Mare. Soarele a
asfinţit. Încep să se aprindă felinarele. Treptat, zgomotele oraşului se
depărtează, se sting… (s.n., A.M.)”12. Teama că toate se vor stinge într-o
bună zi ne îndeamnă să punem întrebarea: câte amintiri ne-am adunat
laolaltă? Din această nedumerire se nasc toate strategiile de recuperare a
câtorva frânturi de biografie colectivă, sentimentul unor pierderi irecu-
perabile stând la temelia ideii de patrimoniu. De aici provin discursurile
aferente, excesul de atribuiri, inflaţia de însuşiri, cascada de reabilitări şi
repuneri în posesie.
În secolul XIX, o perioadă a atâtor schimbări, modernitatea îşi ignora
istoria recentă, căutând origini cât mai îndepărtate şi manifestând o
slăbiciune aparte faţă de arhaisme şi auto-arhaizare. Arcadizând, Gheorghe
Asachi punea ţăranii români în posturi virgiliene13, cât mai îndepărtate de
actualitatea lor. Surprinzător sau nu, era completat mai târziu de oameni
mult mai avizaţi, cum ar fi A.D. Xenopol: „… după părerea mea, autorul
care a ajuns să fixeze, în poezie, limba română pură şi magistrală este G.
Murnu, în traducerea Iliadei lui Homer…”14. Anacronismele de factură
11
Pentru George Călinescu, echivocitatea era un indiciu al vechimii, al acumulării de
subînţelesuri, bogăţia conotaţiilor garantând bătrâneţea unei culturi (Mircea Martin, G. Călinescu
şi „complexele” literaturii române, Piteşti / Bucureşti, Editura Paralela 45, 2002, p. 76).
12
Alexandru Vlahuţă, România pitorească, Bucureşti, Minerva, 1972, p. 154.
13
George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediţia a II-a,
Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 97.
14
A.D. Xenopol răspundea astfel la una din întrebările unei anchete de la începutul
secolului XX: „Care este scriitorul ce a scris cea mai curată limbă românească?” Vezi Anchete
antichitizantă sau medievalizantă se înscriau şi ele în seria demersurilor

uneori naive de a patrimonializa tot ceea ce ţinea de vârstele noastre „de
aur”. De exemplu, cuvântul antic funcţiona deseori cu sensul de vechi15. Iar
amintirile pe care Teodor V. Ştefanelli le avea despre studenţia sa vieneză,
ne indică adaptarea gustului medievalist din Europa occidentală la cultura
şi sensibilităţile românilor: „… mi-a venit atuncea în minte să introducem
noi, studenţii din Bucovina, un alt fel de petreceri, dar numai între noi, fără
să ne înstrăinăm însă de «România jună». Am propus şi s-a primit ideea
mea să ne constituim după prototipul vechilor aşezăminte ale neamului
nostru în divan domnesc şi în obştească obicinuită adunare. […] La
întrunirile divanului toţi erau siliţi să vorbească în limba neaoşă a
vechilor cronicari şi ne făcea mare haz să vedem acuma pe unii din colegi
cari până atuncea nici în mână nu avuseseră pe vreun cronicar, cum se
băteau după astfel de cărţi vechi şi le ceteau ca să-şi însuşească limba
lor… (s.n., A.M.)”16. Astfel ne explicăm şi multiplele controverse iscate de
portretul lui Ştefan cel Mare, cu şi fără barbă17. Iniţial, entuziaştii secolului
XIX impuseseră în conştiinţa publică imaginea fantezistă a unui Ştefan
bătrân, cu o barbă menită să îi dea prestanţă18. Dar după ce episcopul
Melchisedec descoperea la Cernăuţi tetraevangheliarul de la Humor (sep-
tembrie 1881), unde Ştefan era zugrăvit după moda epocii sale, doar cu
mustaţă, Academia se vedea obligată să găzduiască, începând cu 13 no-
iembrie 1881, un ciclu de aprinse dezbateri pe această temă19. Susţinător al
literare în perioada 1890-1914, ediţie îngrijită de Victor Durnea şi Gheorghe Hrimiuc-Toporaş,

Iaşi, Editura Alfa, 2005, p. 149, 197.
15
Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare, ANIC), Fond Ministerul Cultelor şi
Instrucţiunii Publice, dosar 219/1863, f. 73r. Era o sinonimie uzitată de Dimitrie Papazoglu, într-un
memoriu către Al. I. Cuza.
16
Teodor V. Ştefanelli, Amintiri despre Eminescu, Iaşi, Editura Junimea, 1983, p. 102.
17
Vezi Sorin Iftimi, A poruncit să i se radă barba…, în „Magazin istoric”, an XXXIV
(serie nouă), nr. 7(400), iulie 2000, p. 66-67.
18
Ne gândim la Gheorghe Asachi, la fiul său Alexandru şi la Constantin Lecca. Toţi trei
au susţinut imaginea fictivă a unui Ştefan cel Mare cu barbă (vezi Adrian Silvan Ionescu, Artă
şi document. Arta documentaristă în România secolului XIX, Bucureşti, Editura Meridiane,
1990, p. 236-238). Privitor la ficţionalizarea domniei lui Ştefan, vezi şi Ion I. Solcan, Gheorghe
Asachi, fondatorul învăţământului plastic din Moldova, în Marin Aiftincă, Al. Husar (coord.),
Gheorghe Asachi. Studii, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1992, p. 86.
19
Primele discuţii, prezidate de Ion Ghica, pot fi citite, împreună cu memoriul
justificativ al lui Melchisedec, în „Analele Academiei Române”, seria II, tomul IV, Şedinţele
ordinare din 1881-1882 şi Sesiunea Generală a anului 1882, secţiunea I, Partea administrativă
şi dezbaterile, Bucureşti, Tipografia Academiei Române, 1882, p. 15-27. Graba de a lua o
hotărâre în privinţa adevăratului chip al domnitorului avea motivaţii financiare însemnate:
Emmanuel Frémiet făcuse deja capul statuii ieşene a lui Ştefan, respectând însă varianta lui
Alexandru Asachi. Se cheltuiseră deja 120.000 lei, urmând ca refacerea chipului să necesite alţi
bani (Ibidem, p. 15). În ciuda acestor dezbateri, la care asistase şi Vasile Alecsandri,
preşedintele comitetului însărcinat cu realizarea monumentului, statuia lui Ştefan cel Mare din
162 ANDI MIHALACHE
vechii iconografii, B.P. Hasdeu20 pierdea în cele din urmă disputa cu

Melchisedec. Dilema cărturarilor nu a trecut neobservată, lupta dintre
„barbişti” şi „antibarbişti” fiind persiflată în dramaturgia vremii. O piesă a
lui G. Baronzi dădea de înţeles că subiectul era atât de notoriu încât salutul
dintre oameni era urmat imediat, fără nici o introducere, de întrebarea: „… ce
crezi, că purta sau nu purta barbă?”21 Iar luările de cuvânt ale personajelor
dădeau consistenţă satirei: „… Bemol: Sunt pentru barba reposatului. Filiaş:
Dezvoltă-ţi ideea, argumentează. Bemol: Sunt pentru barbă pur şi simplu. […]
Joimartin: […] Are, n-are! Cu, fără. Ce mister! Ce dilemă! Ce haos! Ce
labirint! Şi nici un fir de Ariadnă care să ne arate o ieşire cât de mică! Ce
rămâne de făcut! Să ne supunem destinului fatal care ne persecută cu atâta
cruzime? […] Filiaş: Eu văd că lui Dumnezeu i-a trebuit mai puţin timp ca
să pună suflet în primul său om, decât noi ca să atârnăm o barbă unui
răposat”22. Controversele nu produseseră nici un rezultat concret, un
vizitator al Iaşilor, Iosif Vulcan, sintetizând totul într-un articol publicat la
1892: „… ne aducem aminte de discuţiunea ce a deşteptat atunci întrebarea
dacă Ştefan a avut sau ba barbă. Artistul se pare că n-a ţinut cont de nici una
din părerile emise, căci a făcut pe eroul moldovean după cum i-a vinit mai
bine la socoteală”23. În fine, anul 1904, când se comemorau patru secole de
moartea voievodului, oficializa, graţie lui Costin Petrescu, imaginea unui
Iaşi, inaugurată în 1883, are, totuşi, barbă, după modelul sfinţilor din biserici: „… unii membri
din comitet s-au opus mai întâi la această schimbare – spunea N. Ionescu la 13 noiembrie 1881 –
preferând figura cea legendară; dar figura aceasta, zisă legendară, este curat o figură de
Christos” (Ibidem, p. 15). Mulţi erau atunci indiferenţi la detaliul istoric, ideea de a nu
imortaliza un om, aşa cum fusese el, ci o legendă, părând mult mai atractivă. În şedinţa din 20
noiembrie, Alecsandri, vizibil deranjat că nu avea încă o decizie academică pe care s-o
comunice sculptorului, spunea că nu s-ar fi ajuns în acel impas dacă Negruzzi nu ar fi catalogat
drept „tradiţional” portretul imaginar consacrat de Asachi (Ibidem, p. 29-30).
20
Venit la şedinţa din 27 noiembrie 1881, Hasdeu era de părere că imaginea din
Evangheliarul de la Humor nu putea fi a lui Ştefan din cauză că donatorii erau înfăţişaţi pe
prima, nu pe ultima pagină. Înclina să creadă că domnitorul fără barbă era Petru Rareş. A doua
zi, Hasdeu nuanţa: „… când eu dzic că e Petru Rareş, recunosc, că este o ipotesă, o ipotesă însă
contra căreia nu mi se dă nici un argument…”. În sesiunea generală a Academiei din 23 fe-
bruarie 1882, lucrurile păreau tranşate în favoarea lui Melchisedec. Era o clarificare inutilă,
statuia lui Frémiet fiind deja gata (vezi Analele Academiei Române, seria II, tomul IV,
Şedinţele ordinare din 1881-1882 şi Sesiunea Generală a anului 1882, secţiunea I, Partea
administrativă şi dezbaterile, Bucureşti, Tipografia Academiei Române, 1882, p. 34, 36, 43,
78-79). Amănunte despre chipul lui Ştefan cel Mare, cu şi fără barbă, găsim la N. Grigoraş,
Statuia lui Ştefan cel Mare din Iaşi, în „Cercetări istorice”, serie nouă, III, 1972, p. 294-297.
21
G. Baronzi, Barba lui Ştefan cel Mare – comedie într-un act, Craiova, Librăria S.
Samitca, 1882, p. 17.
22
Ibidem, p. 24, 37, 45.
23
Iosif Vulcan, Însemnări de călătorie (II). Corespondenţă, ediţie îngrijită de Lucian
Drimba, Bucureşti, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Institutul de
Istorie şi Teorie Literară „George Călinescu”, 2002, p. 83.
Ştefan „întinerit” după modelul de pe evangheliar24. Ceea ce nu însemna că

imaginarul social era la fel de docil, multe cărţi poştale şi stampe
perpetuând ipostaza domnitorului-patriarh25. Barba nu trimitea la vârsta
biologică a personajului, ea semnificând distanţa temporală dintre vremea
eroului evocat şi epoca celor care îl comemorează.
Insistând pe ideea că imortalitatea era sinonimul cel mai dezirabil al
bătrâneţii, cea din urmă netrebuind să fie identificată cu evanescenţa,
ideologia naţională se străduia să arate că tot ceea ce nu era actual ori
modern părea credibil, pur, necorupt. Bătrâneţii i se recunoştea prestigiul
lucrului verificat în timp, care făcuse faţă tuturor încercărilor. Nu întâm-
plător, propaganda regală propunea românilor imaginea unui Carol I mai
degrabă vârstnic, pentru a asimila seninătatea şi echilibrul senectuţii cu
stabilitatea regimului monarhic. De altfel, la numai trei ani de la urcarea lui
pe tron, în 1869, Carol opta definitiv pentru o barbă completă, în detri-
mentul favoriţilor26. Era o strategie de imagine bine popularizată de
portretişti, apropiindu-l mai mult de felul cum românii îşi închipuiau un
„părinte al patriei”.
Informaţii reale despre anatomia discursului eroizant obţinem nu din
acele busturi dedicate exclusiv cuiva, ci din acele grupuri statuare unde
vieţile eroilor se întâlneau într-o singură genealogie. În primăvara anului
1903, statuia lui I.C. Brătianu trezea destule discuţii, fiind considerată de
24
Au existat şi tentative de a da dreptate ambelor tabere, spunându-se că imaginea fără
barbă îl reprezenta pe Ştefan cel Mare la tinereţe, cea cu barbă înfăţişându-l în ultimii săi ani. Un
asemenea gen de „conciliere” îl vedem la V. Săghinescu, care publica pe o aceeaşi pagină două
imagini ale voievodului: „… Ştefan cel Mare, figura Sa ca tânăr şi bătrân în Domnie (după
desemnuri vechi) (s.n., A.M.)”. Vezi V. Săghinescu, Sărbătorirea lui Ştefan cel Mare, domnul
Moldovei, la al 4-lea centenar al seu. 2 iulie 1904, Iaşi Tipografia H. Goldner, 1904, p. 52.
25
Cărţi poştale din 1905 (Editura Librăria D.P. Ornştein şi Autorii Români), păstrate la
Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi, dovedesc ataşamentul faţă de versiunea asachiană, cu
barbă, indiferent dacă voievodul este reprezentat la tinereţe sau bătrâneţe: Ştefan cel Mare
schimbă numele Aprodului Purice în „Vornicul Movilă” (C.P. I – 841), Ştefan aproape de
moarte sfătuieşte pe fiul său Bogdan să supuie Moldova turcilor (C.P. – 488), Ştefan cel Mare
şi muma sa în faţa Cetăţei Neamţului (C.P. – 488), După lupta din Codrii Cosminului, Ştefan
pune pe prisonerii Leşi să are spre a semăna Dumbrava Roşie (C.P. – 488), Ultimele momente
ale lui Ştefan cel Mare (C.P. – 488). Adăugăm aici şi o stampă, după o idee de Gh. Asachi şi
un desen de I. Miller: Ştefan cel Mare a Moldovei cuvântează al său testament politicesc la
anul 1504. Vedem un bătrân cu plete şi barbă lungă, aşezat pe un tron şi făcând cu mâna un
gest de luare aminte.
26
Schimbarea cu pricina a impus o reactualizare a portretelor, operată de fotograful şi
pictorul Carol Popp de Szathmary (1812-1885) (vezi Adrian Silvan Ionescu, Fotografia-sursă
pentru portretele unor personalităţi politice din secolul XIX, multiplicate prin gravare sau
litografiere, în „Revista de Istorie Socială”, nr. 1, 1996, p. 87). Tot în 1869, domnitorul Carol
se căsătorea cu Elisabeta de Wied. În acest context, Dimitrie Papazoglu edita portretele celor
doi miri, în medalioane bogat decorate. Din perspectiva acestui studiu, atrag atenţia în mod
special reprezentările alegorice ale Dunării, în chip de bătrân cu barbă lungă (Ibidem).
164 ANDI MIHALACHE
unii prematură27. Ziarele opoziţiei conservatoare mai observau că unul din

basoreliefuri îl reprezenta pe Carol de Hohenzollern venind în ţară deghizat,
ca servitor din suita lui Brătianu: „… Majestatea Sa nu poate fi pus la
picioarele unui supus al său”28. Şi pentru că „… Brătianu e în picioare,
arătând drumul unui dorobanţ”, se spunea că „… ţara nu e mulţumită să se
vadă la picioarele unuia din copiii ei – şi nu cei mai mari”29. Mai circulau şi
speculaţii, în sensul că Ionel Brătianu, fiul defunctului, ar fi mers la Paris,
împreună cu Eugen Carada şi D.A. Sturdza, ca să pozeze pentru imaginea
lui I.C. Brătianu la tinereţe30. Criticii nu ştiau totuşi să spună exact ce
anume îi deranja: fie că imaginea fostului şef era cosmetizată retrospectiv
de aceea a urmaşului său, fie că fiul îşi adjudeca un fel de maturitate
simbolică, extrasă din apropierea imagistică de tatăl său.
Atitudinea faţă de eroi este cumva contradictorie, pentru că iniţial sunt
„îmbătrâniţi”, extraşi din prezent, pentru a fi ulterior invocaţi ca surse de
autoritate foarte actuale. Sus-numita ambivalenţă este ilustrată şi de relaţia
postumă dintre Al. I. Cuza şi Mihail Kogălniceanu. Ultimul are propria-i
statuie în faţa Universităţii din Iaşi, pentru a reapărea în Piaţa Unirii, dar la
dimensiuni foarte reduse, în grupul statuar dedicat lui Cuza. În prima
ipostază este strămoş, în cea de-a doua apare drept sfetnic şi descendent
generic al domnitorului Unirii. Reprezentările artistice erau în clară contradicţie
cu realitatea istorică, ştiut fiind că Mihail Kogălniceanu (1817-1891) era
mai în vârstă decât Al. I. Cuza (1820-1873), iar primul a avut în plus şansa
de a ajunge mult mai bătrân decât reuşise al doilea. Într-o conferinţă rostită la
radio pe data de 18 martie 1935, Mihai I. Kogălniceanu rezuma în câteva
cuvinte posteritatea bunicului său: „… după moartea sa, au vrut oamenii să-i
ridice chipul de bronz şi au ales ca loc de amintire piaţa din bulevardul
Elisabeta, care şi astăzi îi poartă numele. Liniile de tramvaie, până nu de
mult, ocoleau respectuos parterul de flori din centrul pieţei ce aştepta
monumentul, şi a trecut vremea şi într-o bună zi locul s-a nivelat, şinele s-au
strâns în paralele şi acum tramvaiele trec cu iuţeală, acolo unde statuia lui
27
Detalii despre monumentul realizat de Ernest-Henri Dubois (1863-1930) găsim la Ioana
Beldiman, Sculptura franceză în România. Gust artistic, modă, fapt de societate, Bucureşti, Editura
Simetria, 2005, p. 192-204; idem, Sculpturi franceze. Un patrimoniu resuscitat, Bucureşti,
Editura Simetria, 2005, p. 61-64.
28
Spiru Prasin, Monumentul Brătianu, în „Evenimentul”, Iaşi, 17 aprilie 1903, p. 1.
29
Fraza făcea parte dintr-un articol apărut din ziua când se inaugura statuia lui I.C.
Brătianu. Faptul că „Evenimentul” vorbea chiar atunci de un monument pentru Cuza,
contribuia la deculpabilizarea conservatorilor, care lăsau în seama liberalilor răspunderea
loviturii de stat din 11 februarie 1866 (vezi Spiru Prasin, Statuia lui Cuza Vodă, în „Eveni-
mentul”, Iaşi, 18 mai 1903, p. 1). Ţara aflată la picioarele unui copil al său era de fapt o
alegorie a Patriei, care explică unui copil (generaţia viitoare) rolul istoric al lui I.C. Brătianu
(Ioana Beldiman, Sculptura franceză…, p. 196).
30
Spiru Prasin, Monumentul…, p. 1.
Kogălniceanu trebuia să vorbească generaţiilor ce se perindă…”31. Întâi de

toate, mormântul este locul unde eroul subzistă simbolic, retras în trecut32.
Mai apoi, micul perimetru rezervat statuii sale îngăduie promisiunea unei
posibile reveniri în prezent. În cele din urmă, aşteptatul monument al
„marelui om” ar fi adus aparenta lui întoarcere în viitor. Acest itinerariu
interpretativ exprimă succint un continuu exerciţiu de resemnificare şi de
patrimonializare: dacă mormântul constituie o reprezentare sinoptică a
teritoriului ţării, efigia „marelui om” este un portret colectiv al urmaşilor
săi. Cu cinci zile înainte se definitivaseră statutele Fundaţiei Culturale
Mihail Kogălniceanu care îşi propunea, printre altele, să „… perpetueze în
numele întregului popor român chipul lui Mihail Kogălniceanu”33.
Puţine statui câştigă pariul cu timpul, mult mai importante fiind, din
punct de vedere patrimonial, două fenomene conexe lor, care acompaniază
de obicei ridicarea unui monument de for public. În primul rând, este vorba
de muzeificare, adică de inventarierea şi expunerea lucrurilor care pot
„ajuta” statuia, reconfortând, în felul lor, memoria celui pus în bronz (case,
documente, obiecte de uz curent ale eroului etc.)34. Bunăoară, nepotul lui
Mihail Kogălniceanu declara: „… Prin actul ce aduc la cunoştinţa tuturor şi
pe care îl întăresc cu semnătura mea, pun la temelia «Fundaţiei Culturale
Mihail Kogălniceanu», întreaga mea colecţiune compusă din mobilier şi
obiecte ce au aparţinut bunicului meu, o colecţiune de medalii, decoraţii,
masca mortuară a lui Kogălniceanu, statui, tablouri, o colecţiune importantă
de documente vechi ale familiei Kogălniceanu şi ale altor familii înrudite,
acte publice, diplomatice, scrisori şi întreaga mea bibliotecă de cărţi vechi
româneşti, pe care, după cerinţele legii, o evaluez la suma de 2.000.000
(două milione) lei”. În al doilea rând, ne gândim la sinonimizarea civismului
şi a mecenatului cultural, pe de o parte, cu filantropia socială, pe de alta35.
Participarea la subscripţii publice organizate, simultan, pentru o statuie dar
şi pentru ajutorarea celor săraci amintea de prestigiul obţinut odinioară prin
31
DJAN Iaşi, Fond Rectoratul Universităţii „Al. I. Cuza”, dosar 1533/195, f. 215r.
Bronzul va fi realizat abia în 1936, de Oscar Han.
32
Prima fază a panteonizării unui erou are la origini practici funerare: se marca ritual
trecerea unor ani de la dispariţia sau chiar de la funeraliile unui om de seamă, comemorarea
unei asemenea date instituind postumitatea exemplară a defunctului. Se sugera, totodată,
distanţa dintre timpul fără devenire al „strămoşului” şi cronologiile superficiale ale „urmaşilor”
săi. La 21 decembrie 1895, Adunarea Deputaţilor votase propunerea ca pe mormântul lui
Mihail Kogălniceanu să se depună o „coroană de bronz”. Hotărârea era adusă la îndeplinire
abia în vara lui 1902, pe „3 iulie viitor fiind aniversarea înmormântărei…” (DJAN Iaşi, Fond
Prefectura Iaşi, dosar 31/1902, f. 40).
33
Ibidem, f. 209v., 219r.
34
Ibidem, f. 209r.
35
Nu întâmplător, conferinţa radiodifuzată la care făceam referire se intitula: „Daţi
Kogălniceanului!”
166 ANDI MIHALACHE
ctitorii, danii, milostenii. Asimilarea comemorărilor cu operele de caritate

reiese atât în cazul demersurilor făcute pentru statuia lui Ştefan cel Mare din
Iaşi, cât şi pentru monumentul lui Al. I. Cuza din acelaşi oraş. Astfel, dintr-o
adresă pe care primăria bucureşteană o expedia la 25 aprilie 1875 Minis-
terului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, aflăm de existenţa unei liste de
subscripţii „… pentru ridicarea statuei lui Ştefan cel Mare în oraşul Iaşi şi
pentru adjutorul săracilor din Bucuresci”36. În celălalt caz, al lui Cuza,
exemplul pe care îl invocăm ni se pare mai interesant, arătând că ideologia
patrimonială nu era doar consecinţa unor iniţiative guvernamentale.
Oamenii obişnuiţi se implicau şi ei, încercând să propună soluţii mai
practice, apte să perpetueze efectiv memoria socială a unei personalităţi. De
exemplu, la 14/27 mai 1912, un oarecare N. Şerbănescu din Buzău cerea
comitetului însărcinat cu realizarea statuii lui Cuza să accepte „… ca lângă
acel măreţ monument sau pe o moşie la marginea oraşului să se construiască
şi un mare azil în care să se dea creştere frumoasă şi bună îngrijire la cât
mai mulţi copilaşi orfani, fii de ţărani din toate ţările locuite de români şi
despre care instituţiune să se poată vorbi zilnic ca de Azilul Elena
Doamna”37. Justificarea proiectului – „extrem de idealist” cum nota cineva
pe marginea memoriului – pleca de la premisa că un asemenea monument,
oricât de impresionant era, nu avea să fie decât o curiozitate turistică38.
Potrivit petentului, amintirea domnitorului ar fi fost mult mai bine
conservată dacă statuia lui ar fi însoţită de un aşezământ de asistenţă socială
pentru cei defavorizaţi de soartă. Această tendinţă caritabilă se va impune
însă în perioada interbelică, având în centrul preocupărilor văduvele şi
orfanii de război39.
În cadrul ideologiei patrimoniale, nu conta bătrâneţea reală a eroului,
ci învechirea alegorică, născută din frecvenţa referirilor la biografia lui. Iar
atunci când se lua în discuţie un erou mort de tânăr, în condiţii tragice ori
violente, retorica panteonului naţional hiperboliza posteritatea defunctului,
statuând sinonimia dintre moartea prematură şi actul ctitoririi40. Mai exact,
36
ANIC, Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dosar 248/1875, f. 4.
Asociată riturilor funerare, practica se răspândise, fiind menţionată de rapoartele Academiei, în
anexa zilei de 26 februarie 1882. La ridicarea unui monument pe mormântul lui Alexandru Papiu
Ilarian se cheltuiseră bani şi pentru „… miluirea unor văduve sărace”. Vezi „Analele Academiei
Române”, seria II, tomul IV, Şedinţele ordinare din 1881-1882 şi Sesiunea Generală a anului
1882, secţiunea I, Partea administrativă şi dezbaterile, Bucureşti, Tipografia Academiei
Române, 1882, p. 93.
37
DJAN Iaşi, Fond Rectorat, dosar 790/1912, f. 66.
38
Ibidem, f. 66.
39
În instrucţiunile privind sărbătorirea zilei eroilor la 20 mai 1920, Ministerul de
Interne cerea, printre altele: „… Preoţii va căuta să convingă familiile mai cu stare să onoreze
familiile celor morţi în război” (DJAN Iaşi, Fond Primăria Iaşi, dosar 11/1920, f. 31r.).
40
Rememorând momentul când văzuse trei morminte proaspete, ale unor tineri ofiţeri,
C. Gane se consola post factum, scriind: „… «Ceasul morţii este neapărat, dar nimănui ştiut»,
sacrificiul de sine făcea ca tinereţea pierdută a celui mort în Primul Război

Mondial să fie transferată ţării sale. Aceasta mai renăştea o dată, din jertfa
celui mort înainte de vreme, eroul devenind, de aceea, unul dintre numeroşii
părinţi ai patriei41. La modul ideal, fiecare căpăta ceea ce merita: ţara „înti-
nerea”, supravieţuind încercărilor, în timp ce soldatul „îmbătrânea”, intrând
în panteon la o vârstă fragedă42. Dăruindu-şi viaţa comunităţii, eroul era un
everget, un donator, un testator, un martir. Plecând de la vizita pe care Carol I
o făcuse, în octombrie 1902, la mormintele soldaţilor români ucişi în
Bulgaria (1877-1878), Mitropolia Moldovei instituia un „parastas
aniversar”, de oficiat în fiecare an, în duminica cea mai apropiată datei de
28 noiembrie: „… ca să se erte şi se aşeze sufletele fiilor sei repaosaţi în
corul drepţilor şi în locaşurile sfinţilor (s.n., A.M.)”43.
La urma urmei, bătrânii şi eroii fac acelaşi lucru: uită de sine, încredin-
ţându-se memoriei celorlalţi. În amintirile lui Constantin Gane găsim un
dialog insolit între un soldat şi un ofiţer, miza fiind o întrebare aparent
prozaică: „… e mai bine pentru soldatul ce pleacă la război să fie sau nu
însurat?”. Conformându-se climatului poporanist-demofil din acei ani, Gane
reproducea discuţia doar pentru a sugera înţelepciunea superioară a unui
„… badea Vasile oarecare, ţăran din nordul Moldovei”. Acesta din urmă
fusese cel care formulase întrebarea, tot el dându-şi de fapt răspunsul:
„…Că d-ta dacă mori aici, cine-ţi vede de suflet? Dar eu acolo am o nevastă
să mă bocească. O să dea, biata, lumânări şi un gologan la săraci şi o pereche
de cisme de sufletul meu. D-ta, dacă mori, cine te pomeneşte? Ai murit
degeaba! Eu am doi băieţi şi vorba e c-am murit pentru ei, să le fie viaţa mai
moale, c-o să le dea Statul pământ. Şi când o fi mari o să spue că tatăl lor a
murit la război şi-mi rămâne un nume între oameni, iar de d-ta nici n-o să ştie
cineva c-ai trăit”44. În realitate, mulţi soldaţi erau rezervişti, oameni maturi,
ziceau bătrânii noştri în diatele lor. Deoarece el e neapărat, mai bine e că au murit acum, tineri,
viteji, cu arma în mână, pe câmpul de onoare, pentru peticul ăst de pământ ce nu l-am da în
schimbul unei lumi întregi, de cât mai târziu, bătrâni gârboviţi, într-o odaie întunecoasă, cu o
viaţă de dureri în urmă şi de păcate neispăşite” (Constantin Gane, Prin viroage şi coclauri,
Brăila, Librăria Românească „Constantin D. Aur”, f.a., p. 63). Prefaţa acestei cărţi are la final
menţinea: „Iaşi-Galata, Septemvrie 1918”.
41
„… Un ofiţer mort. Îl aduce pe targă şi-l aşează în biserică. Când i se scoate giulgiul
care-l acoperea, ni se înfăţişă un frumos copilandru, cu faţa albă ca de ceară, cu un zâmbet
liniştit, încremenit pe buze. Părea fericit. Nu murise în chinuri. În vâltoarea şi în entusiamul
luptei, un glonte îl nemerise în piept. Preotul face prohodul; clopotele sună; tunul bubuie.
Adevărată înmormântare de ostaş! […] Acum odihneşte acolo, camaradul Mândru din
regimentul 29, lângă bisericuţa din Şovarad, în pământul românesc al Ardealului” (Ibidem, p. 36).
42
În noaptea de 1 spre 2 august 1917, „… muri sublocotenentul Ilie Rădoiu, lovit de o
granată în cap […] Era un băieţaş abia în primăvara vieţii, o viaţă ca o licărire de zâmbet
curmat” (Ibidem, p. 184).
43
DJAN Iaşi, Fond Prefectura Iaşi, dosar 31/1902, f. 92.
44
Ibidem, p. 94.
168 ANDI MIHALACHE
cu familii45. Moartea lor violentă fiind considerată însă prematură şi absurdă,

dispăruţii treceau mereu drept foarte tineri. În comparaţie cu ei, camarazii
rămaşi în viaţă păreau oricum mai vârstnici, mai norocoşi în orice caz46.
Bătrâneţea fiind apropiată semantic tuturor lucrurilor perisabile, uitate
şi evanescente, reabilitarea acesteia aducea un prestigiu sigur celor care se
arătau generoşi sau protectori faţă de ea47. Potrivit discursului patrimonial,
bătrâneţea nu mai era înrudită cu moartea, fiind mai apropiată de ideea de
conservare, de transmitere mai departe a unor lucruri de valoare48. Ea are
statutul de intermediar între prezentul nostru şi trecuturile demult apuse,
asigurându-ne o filiaţie sau alta cu tot ceea ce ne-a precedat49. După moartea
lui Carol I, românii nu lăsau imaginea acestuia la îndemâna timpului şi a
memoriei sociale, luând repede măsuri prin care îl includeau în panteonul
45
„… Ştiu cum îi stivuiesc şoferii camioanelor, unii peste alţii, pe bieţii morţi. […]
Acest mod de a-i trata pe amărâţii combatanţi ca pe nişte necunoscuţi oarecare este totuşi
profund şocant. Ar merita cu toţii un altfel de respect. Tinerii pentru ca iată-i seceraţi în zorii
vieţii lor, cei mai vârstă pentru că au sacrificat realităţi, uneori greu dobândite. Aceştia îmi par
a fi purtat povara războiului mai abitir decât cei tineri” (Yvonne Blondel, Jurnal de război,
1916-1917. Frontul de Sud al României, traducere de Rodica Zagăr, Bucureşti, Institutul
Cultural Român, 2005, p. 391).
46
„Bătrân” însemna atunci „matur”, cu trimitere la „stabilitate”, „certitudine”, „sigu-
ranţă”, „încredere”, „forţă”. Graţie literaturii de inspiraţie sămănătoristă, sosise momentul de
glorie al ţăranului de vârsta a doua. În nuvela „Strada Lăpuşneanu” (1921), Mihail Sadoveanu
crea personajul Gheorghe Ţipa, cu toate semnalmentele deja indicate: „… Se fac batalioane de
rezervişti, – ca să meargă şi moşnegii la bătălie. Aşa ne ziceau nouă: moşnegi. […] Mi-am lăsat
muiere, copii, şi m-am dus. Dacă vine oaste străină asupra noastră, trebuie să mergem, altfel n-avem
onor. – Am declarat război, ca să facem întregirea neamului, zise tânărul […]. – Da, dacă
porunceşte regele… Noi am izicutat… grăi rezervistul pe gânduri (s.n., A.M.)” (Mihail
Sadoveanu, Strada Lăpuşneanu. Oameni din lună. Morminte, Bucureşti, Editura Minerva,
1978, p. 9).
47
„… Am strâns cu dragoste relicviile ce amintesc pe Kogălniceanu. Şi având casă
bogată în copii, am făcut act de danie în folosul fundaţiei culturale Mihail Kogălniceanu de tot
ce am, de tot ce am strâns cu iubire” (DJAN Iaşi, Fond Rectorat, dosar 1533/1935, f. 216).
48
„… La şoseaua Kisselef, dincolo de sanatoriul Elisabeta de astăzi, bătrânii ce trec pe
acolo îşi amintesc încă de casa lui Mihail Kogălniceanu, în formă de templu grecesc, cu
frontonul şi coloanele din faţă […] de clădirile ce se alăturau, casa copiilor şi muzeul, muzeul
care cuprindea frumuseţile de artă culese din toate ţările Europei. Astăzi aceste amintiri se
răresc, casele s-au dărâmat de mult, iar generaţiile tinere trec alături, neştiutoare, pe lângă locul
unde a trăit şi a sălăşluit Mihail Kogălniceanu” (DJAN Iaşi, Fond Rectorat, dosar 1533/1935, f. 215).
Am citat din conferinţa radiofonică a lui Mihai I. Kogălniceanu, din 18 martie 1935.
49
Deplângând faptul că românii nu aveau un cult al amintirilor, după cum văzuse în
Franţa ori Italia, Vlahuţă se întreba: „… Când oare se vor lega şi la noi cele ce-au fost cu cele
ce-au să fie? Ah, un chipiu străpuns de gloanţele Plevnei, ori o manta ciuruită din «Valea
Sângelui» câte lucruri n-ar spune sufletului nostru! S-ar fi putut face în fiecare oraş un mic
paraclis pentru pomenirea acelor zile de vitejie şi de jertfă. Ce curate gânduri gândeşti în faţa
trecutului! Azi tot mai ştim unii din noi căsuţa din Ştirbei Vodă şi casa din Izvor, unde-au stat,
în anii din urmă, cei doi oameni mari ai neamului nostru – Eminescu şi Grigorescu. Cine le-a
mai şti peste douăzeci de ani?” Vezi Alexandru Vlahuţă, Cultul amintirilor, în Versuri şi proză,
Bucureşti, Editura Eminescu, 1981, p. 349.
naţional şi îi instituţionalizau posteritatea. Ca reacţii de primă instanţă, s-a

plănuit amplasarea unor plăci comemorative în locuri onorate cândva de
fostul monarh sau gravarea cu litere din aur a testamentului lăsat de rege50.
Apoi, vedem că eroul era implicat, retroactiv, în cât mai multe istorii,
nelegate efectiv de viaţa lui51. Ramificându-i genealogia până la hotarele
ficţiunii, societatea îşi oferea prilejul de a pomeni eroul cât mai des, dar şi
de a patrimonializa, o dată cu el, obiecte, fapte sau persoane mai puţin
cunoscute52. Mai precis, ne referim la proiectul de muzeu pe care edilii
ieşeni voiau să-l dedice aceluiaşi rege53.
Supravieţuirea îndelungată a individului era un merit şi o confirmare
implicită a propriei valori, dându-i puterea de a autentifica sau delegitima
reperele mai recente cu care era comparat. Cum nouă ne plac strămoşii cât
mai sereni şi îndepărtaţi, panteonizarea eroilor semăna cu un procedeu
înrudit, patrimonializarea artizanatului: oricare ar fi fost data creării lor,
obiectele respective erau „îmbătrânite” de îndată ce erau preluate în
50
La 8/21 ianuarie 1915, Consiliul Comunal „… roagă D-nii Consilieri Ioan Peritz şi
Dr. Gh. Demetriadi să redacteze inscripţia ce urmează a se grava pe o placă de marmură sau
granit, care se va aşeza la Teatrul Naţional din Iaşi, în comemorarea festivalului ce a avut loc la
Teatru şi la care a asistat M.S. Regele Carol I, acum defunct. În inscripţie, vor figura şi
cuvintele: «Scumpa mea a doua Capitală»” (DJAN Iaşi, Fond Primăria Iaşi, dosar 274/1914, f. 10).
La fila 8 a dosarului se vorbea de inscripţionarea testamentului regal, la fila 9 de gravarea unui
discurs rostit de Carol I, pentru ca, la fila 10, să se ajungă la soluţia deja menţionată. Este greu
de apreciat dacă ultima variantă evidenţia una dintre vizitele periodice ale regelui sau mai
degrabă transforma în fapt memorabil o aniversare locală: jubileul Universităţii ieşene,
sărbătorit cu întârziere, la sfârşit de septembrie 1911. Într-adevăr, Carol I ridicase cota acelor
serbări, participând şi la balul de gală organizat la Teatrul Naţional, în seara zilei de 28 sep-
tembrie 1911 (DJAN Iaşi, Fond Primăria Iaşi, dosar 248/1911, f. 23).
51
Carol I murise la 27 septembrie 1914. La 11 octombrie acelaşi an, Nicolae Iorga îi
scria deja primarului ieşean în legătură cu proiectul unui muzeu care ar fi trebuit să întreţină
memoria fostului rege: „… Un muzeu al Domniei regelui Carol I, aşa cum aţi hotărât a-l
propune Consiliului Comunal, va trebui să cuprindă tot felul de amintiri privitoare la petrecerea
răposatului nostru Domn în Iaşi, apoi portretele Sale la deosebite vârste şi publicaţii ieşene
privitoare la părţi din această lungă şi strălucitoare Domnie; aceia dintre Ieşeni cari au luat
parte la viaţa politică a ţării în ultimele decenii vor trebui să-şi aibă locul lor. Venind la Iaşi,
vom căuta în biblioteci populare şi la anticari materialul pe care, prin danie sau vânzare, l-aţi
putea procura” (DJAN Iaşi, Fond Primăria Iaşi, dosar 274/1914, f. 1).
52
Ideea acelui muzeu fiind, pentru moment, luată în serios, N.A. Bogdan propunea
primăriei ca lespezile de piatră din bisericile dispărute „… să se trimeată spre păstrare în
grădina Muzeului Istorico-Natural până la înfiinţarea Muzeului Carol I, ce a fost decis de
Consiliul Comunal al Iaşului […] unde şi-ar avea locul împreună şi cu alte vechi inscripţii ce se
găsesc împrăştiate astăzi pe aiurea şi cari privesc direct trecutul istoric al Iaşilor” (Ibidem, f. 28v.).
În cazul de faţă, nu proiectul în sine ni se pare important, ci faptul că obiecte vechi, din secolul
XVIII, erau patrimonializate prin asocierea lor cu o personalitate plecată ad patres la început
de veac XX.
53
În şedinţa din 1/14 noiembrie 1914, Consiliul Comunal aproba subscripţiile pentru
ridicarea statuii lui Carol I, cât şi crearea muzeului la care ne-am referit deja în nota precedentă
(Ibidem, f. 6).
170 ANDI MIHALACHE
discursul identitar: „… în lungul şir al anilor, cercetările mele au găsit în

toate casele româneşti recunoştinţa ce fiecare purta memoriei lui
Kogălniceanu. Oriunde mă găseam, peste orice prag treceam, aflam câte un
semn, câte o amintire, care se arăta, care se povestea cu mândria celui ce are
o bogăţie. O carte, un discurs, o scrisoare, fie şi o semnătură, un tablou sau
un obiect de artă ce i-ai aparţinut, toate se păstrau ca relicvii scumpe. În
prăvăliile strâmtate de cărţi ale anticarilor, operele lui Mihail Kogălniceanu
erau mai la preţ decât alte volume ce aveau căutare şi îmi amintesc cu
înduioşare cum de multe ori Pol, decanul anticarilor, îmi vorbea de clienţii
care căutau cărţile lui Kogălniceanu şi cu cari fanaticul bătrân făcea schimb
de amintiri înflorite şi umflate de imaginaţie până la puterea unei
legende…”54. „Învechirea” prin cuvinte a acestor reminiscenţe le îndepărta
de prezent, conferindu-le toată autoritatea, detaşarea şi obiectivitatea de care
se bucură tradiţia. La fel, indiferent de vârsta la care muriseră, eroii
naţionali căpătau aura unor bătrâni venerabili, a unor demiurgi55. Imaginea
lor postumă fiind astfel impregnată de blândeţe, echilibru, echidistanţă, eroii
erau invocaţi ca judecători imparţiali, pe jumătate divini56. Despre senectute
se credea că tezauriza istoria, curgerea anilor, bătrâneţea cuiva fiind
chintesenţa unui trecut colectiv, rămas încă în viaţă57. Moştenitorii preluau,
54
DJAN Iaşi, Fond Primăria Iaşi, dosar 274/1914, f. 215v.
55
Multe din evenimentele la care cei omagiaţi fuseseră doar martori ori simpli contem-
porani, deveneau, în retorica patrimonială, nişte realizări personale ale respectivilor eroi. De
pildă, cu prilejul dezvelirii statuii lui Cuza (1912), multe din telegramele de apreciere îl
caracterizau pe domnitor astfel: „… marele voivod zămislitorul României de azi şi desrobitorul
economic al neamului”; „… amintire neştearsă marelui domn Cuza care a făurit unirea […], a
dat libertatea, dreptate etc. poporului român”; „… în memoria marelui făuritor al Unirei şi
părinte al ţăranilor”; „… făuritorul românilor” (DJAN Iaşi, Fond Rectorat, dosar 792/1912, f. 11,
19, 20, 21). Utilizând în exces un binecunoscut clişeu interpretativ, „a preceda înseamnă a
cauza”, encomiastica patrimonială îl transforma pe Cuza într-un complice la propria-i
detronare: „… a făcut cu putinţă libera noastră constituire de la 1866 şi întronarea Dinastiei
Naţionale din ilustra familie de Hohenzollern – prin fericita alegere a lui Vodă Carol” (DJAN
Iaşi, Fond Primăria Iaşi, dosar 128/1911, f. 14). Mai mult, deprinderea de a prezenta eroul
elogiat drept părinte al tuturor lucrurilor, îl făcea pe Dimitrie Onciul să pună în contul lui Carol I
un merit invocat de regulă la comemorările lui Cuza: „… când războiul era la poartă, nimeni nu
avea mai multă încredere în oastea română decât Domnitorul însuşi, creatorul ei (s.n., A.M.)”.
Vezi Comemorarea regelui Carol I la 1 noiemvrie 1914, Bucureşti, Atelierele grafice SOCEC,
1914, p. 26.
56
Imaginea eroului-părinte era adusă de călătorii noştri prin Europa. Iată ce scria N. Filimon
despre monumentele comemorative ale Vienei: „… În piaţa numită Franzenplatz este rădicată
statua caizerului Franz; această statuă colosală s-a înfiinţat în anul 1835 şi este lucrată de
celebrul Marchesi, sculptorul milanez. Ea reprezintă pe monarh dând benedicţia popolilor săi.
În unghiurile piedestalului stau patru fiinţe alegorice, ce reprezintă dreptatea, religia, pacea şi
forţa, iar unul din frontispicele statuei stă scris: POPULIS MEIS, AMOREM MEUM (Popoa-
relor mele, iubirea mea)”. Vezi Nicolae Filimon, Escursiuni în Germania meridională. Nuvele,
57
Dintr-o scrisoare înregistrată la 12 noiembrie 1940, aflăm că sculptorul Mihail
Onofrei câştigase concursul pentru monumentul lui Nicolae Filipescu cu un proiect în care,
o dată cu memoria faptelor de excepţie, şi trăsăturile acelora care le

reuşiseră. Astfel, cu toate că mulţi eroi rămâneau anonimi, ideologia patri-
monială îi accepta ca părinţi simbolici, luându-şi obligaţia de a le perpetua
însuşirile58.
II. Nu ne putem abţine, totuşi, să nu învecinăm bătrâneţea cu moartea.
Ajunşi în acest impas, avem trei soluţii. Prima ar fi să negăm extincţia prin
artificii retorice şi imagistice, gândite să „întinerească” persoana vizată. A
doua ar fi să se exalte senectutea ca atare, dându-se de înţeles că bătrâneţea
poate fi acceptată ca vechime, dat fiind că cea din urmă promite o sinonimie
parţială cu atemporalitatea. A treia ar fi acceptarea apropiatei dispariţii şi
poetizarea ei, transformarea morţii din final în apogeu al vieţii. Eroul,
ruinele, satul arhetipal şi teritoriul ţării au constituit acei revelatori pe baza
cărora sfârşitul vieţii a fost resemantizat la modul dezirabil.
Eroul: Îl împingem cât mai încolo, în legendă, pentru ca vechimea lui,
confruntată cu noutatea noastră, să nu nască problema precedenţei. Cu alte
cuvinte, să nu fim obligaţi a răspunde la întrebări de genul: cine a fost aici
mai întâi, eroul meu sau eroul tău? La 2 noiembrie 1890, Mihail
Kogălniceanu polemiza cu B.P. Hasdeu, ultimul criticând iniţiativa de a se
marca şase secole de la întemeierea Ţării Româneşti de către legendarul
Radu Negru. Dar nu veridicitatea ştiinţifică îi despărţea pe cei doi cărturari,
ci două modalităţi diferite de a revendica întâietatea într-un teritoriu, cu
ajutorul timpilor nesituaţi ai legendei: „… Nu primesc obiecţiunea care se
face – afirma Kogălniceanu – că serbând formarea statului român prin Radu
Negru, la 1290, […] am da ungurilor pretext să zică că existenţa noastră
naţională datează numai de la fundarea acelui stat şi că prin urmare românii
sunt mai noi decât maghiarii în aceste ţări. […] Căci acest slab argument va
fi pururea sfărâmat în pulbere printr-un singur nume: Traian, şi 1800 de ani
de atuncea acest nume rămânând în gura poporului român de la Dunărea de
Jos dovedeşte şi existenţa lor aici”59. Amintindu-ne de eroii fondatori, ne
este mai puţin frică şi ni se pare că totul e controlabil, ştiut dinainte60. Ei
alături de statuia propriu-zisă, apărea şi o reprezentare alegorică: „… o bătrână istovită de

suferinţe, simbolizând anii grei ai Ardealului” (ANIC, Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii
Publice, dosar 93/1940, f. 392).
58
Comentând ironic şi totodată nostalgic climatul Iaşului interbelic, Ionel
Teodoreanu vorbea de „… această fudulie ieşană (motivată obiectiv numai de trecut), e un
adevărat bovarism colectiv. Orice ieşan crede că descinde oleacă din Ştefan cel Mare, oleacă
din Eminescu şi încă oleacă din Junimea”. Vezi Ionel Teodoreanu, Masa umbrelor, Iaşi,
Editura Junimea, 1983, p. 31.
59
Mihail Kogălniceanu, Opere, vol. II, ediţie îngrijită de Alexandru Zub, Bucureşti,
Editura Academiei RSR, 1976, p. 599.
60
În discursul rostit la Craiova în contextul comemorării celor patru secole de la
moartea lui Ştefan cel Mare (1904), generalul Gigurtu sprijinea ideea imortalităţii eroice şi
active: „… se împlinesc 400 ani de când cel mai mare erou al neamului românesc a intrat în
172 ANDI MIHALACHE
sunt atât de vechi încât nu se poate să nu fi vizitat toate timpurile, trăind în

avans ceea ce noi numim „viitor”. Dacă vârsta înaintată a unui om obişnuit
îndeamnă la retrospectivă, bătrâneţea anistorică a eroului se pretează la
prospectivă61. Senectutea lui ne incită să anticipăm modurile în care urmaşii
vor şti doar să îl comemoreze ori vor reuşi, poate, mai mult, ducându-i
povestea mai departe62. Modernitatea cocheta cu ideea că prezentul său nu
era un rod al hazardului, succesele de ultimă oră recapitulând un timp mitic
al eroilor, prelungit de către descedenţii lor până în ziua de astăzi.
„Testamentele politice”63 ale voievozilor medievali cunoşteau astfel o mare
vogă, includerea unui tânăr mort la Plevna în genealogia lui Ştefan cel Mare
asigurând istoriei recente un prezent continuu, tipic faptului memorabil.
Participant la războiul de independenţă, sublocotenentul C. Z. Boerescu
scria părinţilor săi Zaharia şi Zinca. În scrisorile din 12 şi 18 mai 1877,
găsim aproximativ aceeaşi informaţie despre atmosfera autoeroizantă a
momentului: „… în lagăr muzica nu mai tace toată ziua şi nu se cântă
altceva decât Marşul de la 48 şi acela al lui Mihai Viteazu”64; „… seara, în
tabără joc în horă cu soldaţii şi ne cântă muzicele; apoi facem procesiuni cu
muzicele care cântă Marşul lui Mihai Viteazu…”65. Teatralizarea vieţii în
secolul XIX menţinea în actualitate modele comportamentale mai vechi:
prezentul părea că nu aduce nimic nou, resuscitând doar nişte conduite
consacrate cu mult timp înainte.
Cultul ruinelor ajungea la noi sub forma unui motiv literar. Cartea lui
Volney, Les Ruines ou Méditations sur les révolutions des empires (1791),
era tradusă, în Moldova, de Ionică Tăutu, iar în Ţara Românească de
Stanciu Căpăţâneanu66. La noi, accentul se deplasa însă de la deplângerea
mormânt, de unde providenţa ne arată că, cu neadormire, a veghiat asupra destinelor acestei
ţări” (ANIC, Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dosar 1783/1904, f. 64v).
61
„… Colţul acesta al Moldovei, cuprins între Siret şi Trotuş, va fi pământul făgăduinţei
al României viitoare. Generaţii cari vor urma vor îngenunchia pe el şi vor stropi cu lacrămi acele
locuri pe care le-au stropit cu sânge înaintaşii lor” (Constantin Gane, op. cit., p. 62).
62
De aceea, nu se prefera tinereţea individuală, ci aceea exponenţială. În iulie 1911, pe
fondul pregătirilor pentru jubileul Universităţii, un fost student sugera rectorului ieşean să
creeze un comitet, din 8-10 tineri, care să reprezinte studioşii din toate timpurile (DJAN Iaşi,
Fond Rectorat, dosar 774/1911, f. 18).
63
Gheorghe Petru Softa, Poem istoric. Testamentul politic a lui Ştefan cel Mare (1504)
şi actualitatea (1877), Fălticeni, Tipografia A. Goldner, 1879, nepaginat. Autorul îşi închina
versurile fratelui său, sublocotenentul Ioan Petru Softa, participant la Războiul de
Independenţă. Un „tânăr, de tot tânăr…” apărea drept continuator al lui Ştefan cel Mare, „…un
Zeu nemuritor”.
64
Constantin Z. Borescu, Memorii din campanie. 1877-1878, Bucureşti, Editura Corint,
2003, p. 225. Scrisoarea din 12 mai poate fi găsită la sfârşitul volumului.
65
Ibidem, p. 227. Este scrisoarea din 18 mai 1877.
66
Al. Piru, Istoria literaturii române de la început până azi, Bucureşti, Editura Univers,
1981, p. 49.
vanităţilor umane spre o primă formă de muzeificare a unor epoci înde-

părtate. Se afirmau astfel „mila” faţă de lucruri şi compasiunea faţă de
rămăşiţele unor istorii neajutorate67. Ele sunt simptomele dorinţei de apărare
în faţa timpului şi semnele evidente ale impulsului patrimonial. Prin
intermediul regretului, nostalgiei şi autoînvinovăţirii, modernii se îndatorau
simbolic faţă de un „altădată” mereu mai bun68. Alecsandri vedea un „… deal
gol şi prăbuşit, pe a cărui culme se află ruinele Cetăţuiei. Această cetate a
fost zidită […] de Duca Vodă şi s-au împotrivit adeseori năvălirei Turcilor
şi Tătarilor. Astăzi, însă, ea este o mare râsipă, locuită de vreo trii călugări
greci şi de mai multe alte buhne. Zidurile sale, odinioară atât de puternice,
se darmă din zi în zi mai mult sub coasa vremei, şi vântul pustietăţii acum
vâjie prin meterezile lor, carele răsuna odată falnic de împuşcături
voiniceşti”69. Romanticii şi sămănătoriştii erau cei mai empatici vizitatori ai
vestigiilor trecutului70. Nu acceptau ideea că aveau în faţă nişte simple urme
sau rămăşiţe dintr-un timp revolut, aşa cum vor face mai târziu pozitiviştii71.
Apelând la fantastic, o subcategorie a miraculosului, visătorii „vedeau”
umbra lui Mircea la Cozia şi erau martori oculari ai bătăliei de la Rovine.
Mai mult inconştient, puneau la lucru un gen de hermeneutică „à la
Schleiermacher”, un fetiş estetist, potrivit căruia privitorul unui tablou se
punea în postura pictorului, îi lua oarecum locul şi vedea pictura în aceeaşi
manieră cu autorul ei, anulând, de exemplu, distanţa temporală dintre
Michelangelo şi omul secolului XIX72. Dar teoriile patrimoniale evoluau şi
67
Vezi Eugen Simion, Clasici români. Dimineaţa poeţilor: Văcăreştii-Cârlova-
Heliade-C. Conachi-Anton Pann-Alecsandrescu-Bolintineanu-Alecsandri, Bucureşti, Editura
„Grai şi suflet-Cultura naţională”, 2000, p. 45-50.
68
Antiteza trecut-prezent apare în poezia Ruinurile Târgoviştei, scrisă de Vasile Cârlova.
69
Vasile Alecsandri, Iaşii în 1844, în Culegere în proză, Editura pentru literatură şi
artă, f.a., p. 101. Textul apăruse în 1845.
70
În discursul patrimonial, geografia fizică este produsul istoriei politice. Graniţă naturală,
Dunărea părea predestinată să fie şi una statală: „… De la Severin pănă dincolo de Galaţi, mai
toate satele şi oraşele noastre de pe malul Dunării sunt ridicate pe ruini de acestea sfinte – ziduri
surpate şi mormane de moloz – rămase de pe urma întinsei şi glorioasei împărăţii […] Ţăranii
dunăreni – plugari, păscari, împletitori de rogojini – îşi întăresc temeliile caselor cu cărămizi
scoase din vechile zidiri romane” (Alexandru Vlahuţă, România pitorească…, p. 25-26).
71
Identificarea temporară cu trecutul şi vestigiile acestuia era lăudabilă doar parţial.
Efortul de a conserva acele rămăşiţe se sprijinea, dimpotrivă, pe senzaţia îndepărtării temporale
şi culturale faţă de perioada care a produs un monument oarecare. Fără combaterea
sentimentului de „vecinătate” a modernilor cu anticii nu putea apărea imboldul de a conserva
nişte vestigii în pericol de a dispărea. Tocmai distanţarea şi înstrăinarea de antichitatea romană
alunga indiferenţa faţă de reminiscenţele ei. Repertorierea şi muzeificarea le transformau din
„curiozităţi” în „documente” şi, totodată, în „bunuri patrimoniale”.
72
Comportamentul cotidian faţă de ruine lăsând încă de dorit, o bună publicitate
patrimonială se făcea prin intermediul estetizării lor cu ajutorul picturii. Interesul faţă de inven-
tarierea izvoarelor istorice a început aşadar cu valorizarea unora ca obiecte de interes artistic.
În secolul XIX, exista obiceiul donaţiilor temporare, făcute de colecţionari pe durata plecării
174 ANDI MIHALACHE
ele, obligându-ne să schimbăm felul de a privi înapoi. Artele nu ne mai

făceau contemporani cu vremurile în care ne regăseam cel mai mult.
Demonstrăm uşor acest lucru, fie şi parcurgând dosarul lucrărilor de
restaurare a muzeului municipal din Iaşi (1936), existent cândva în incinta
mănăstirii Golia. Recapitulând într-un limbaj tehnic cele întâmplate,
arhitectul I. Sofronie scăpa totuşi un comentariu semnificativ: „… înlo-
cuirea zidăriei degradate, lucrând cu un ciment preparat special, pentru a da
aspect de vechime (s.n., A.M.)”73. Din el deducem că în perioada interbelică
nu mai supravieţuiau practicile lui André Lecomte du Nouy: ca să conserve
trecutul, oamenii se distanţau de el. Clădirea muzeului era împinsă şi ea,
imagistic vorbind, într-o epocă mai îndepărtată, noua lui bătrâneţe
asortându-se cu timpul mănăstirii lui Ion Golăe.
Bătrâneţea a beneficiat mult şi de redescoperirea satului drept
conservator al tradiţiei şi memoriei colective74. Rudimentarul obţinea un
demi-sens pozitiv, acela de primar, artefactual, natural, omniprezent75. Iar
bătrânul satului devenea actorul sau martorul unor timpuri la care noi nu
mai aveam acces decât prin amintirile lui. Nu era decrepit ci arhaic, vechi
nu învechit: cu alte cuvinte, sincer, spontan, nefalsificat, primordial76. Era o
viziune estetizantă, uşor de reperat nu atât în muzeificarea artei populare,
cât mai ales în acreditarea acesteia ca sursă de inspiraţie pentru artele culte.
În anii 20 ai secolului trecut, arta populară beneficia de un context favorabil
lor în străinătate. Astfel proceda şi Costache Negruzzi la 7 aprilie 1861, cu gândul că tablourile
sale vor trezi interesul studenţilor de la Belle Arte. Dintr-o lungă listă de pânze o remarcăm pe
aceea de la numărul 113: „… nişte ruine pe marginea mărei eclerate de lumina soarelui ce
apune şi în dosul căroru mai multe grupuri de oameni stau în situaţiunea cea mai pitorească;
tablou în mărimea de mijlocu, cu privadă; Şcoala Italiană” (ANIC, Fond Ministerul Cultelor şi
Instrucţiunii publice, dosar 219/1863, f. 107.)
73
DJAN Iaşi, Fond Primăria Iaşi, dosar 31/1936, f. 289.
74
Multe informaţii contraveneau acestei viziuni idilice, satul conştientizând cu greu
misiunea patrimonială pe care i-o încredinţau elitele noastre culturale. În aprilie 1863, Dimitrie
Papazoglu arăta, într-o petiţie către domnitorul Al. I. Cuza, necesitatea de a se inventaria
grabnic bunurile de valoare deţinute de mănăstiri. Printre altele, Papazoglu vorbea de obiecte
„… care să răpun [distrug] de către muncitorii pământului ce le găsesc cu îmbielşugare
vândzându-le prin diferite târguri.” (ANIC, Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice,
dosar 219/1863, f. 73v.).
75
La 27 iulie 1934, Nicolae Tonitza îi scria lui Ştefan Ion Teodoreanu, fiul
cunoscutului romancier: „… Cheile Bicazului sunt minuni de sălbăticiune şi pitoresc. […] În
altă vară acolo o să mă instalez, căci am văzut tipuri de ţărani şi ţărance de un pitoresc încă
neîntâlnit de mine prin alte locuri. Şi frumoşi, minunea lui Dumnezeu” (N.N. Tonitza,
Corespondenţă. 1906-1939, ediţie îngrijită de Barbu Brezianu şi Irina Fortunescu, Bucureşti,
Meridiane, 1978, p. 179).
76
„… Se mai vedea încă şi un cimitir mic, rustic şi rânduit în straturi de iarbă grasă, ca
o grădină împrejmuită numai pentru flori şi arbuşti, nu pentru sfârşitul cel groaznic şi fără
explicare, cum moartea apare aiurea” (Cezar Petrescu, Oraş patriarhal, Bucureşti, Editura
Eminescu, 1982, p. 38).
receptării sale: aşa-numitul „primitivism”, identificat cu puritatea senti-

mentului şi sinceritatea absolută în expresie77. Mai mult chiar, încărcătura
patrimonială a artefactului era sporită de sinonimizarea rusticităţii cu
medievalitatea78. Paseismul modernilor făcea orice ca primitivismul lumii
rurale să câştige astfel un oarecare ascendent asupra progresismului urban.
Îngemănat cu natura, satul extrage din primordialitatea acesteia doza de
arhaicitate de care naţiunile moderne au nevoie pentru a putea crede în
posibilitatea unor origini imemoriale79. Atunci când voia, bătrâneţea ştia să
speculeze acea nobleţe pe care o atribuim, retroactiv, oricărui debut80. De
aceea, întrebaţi care operă literară îi reprezenta cel mai bine pe români,
mulţi optau, la 1900, pentru Amintirile din copilărie lăsate de Ion Creangă.
Satul şi vârsta începuturilor noastre erau reapropiate într-o nouă lectură,
care întinerea semnificaţia cuvintelor origine, tradiţie, vechime81. Inter-
pretarea bătrânului cu acea imagine de „adolescent dezafactat” mai reieşea şi
dintr-o altă întrebare a chestionarului, despre faptul istoric susceptibil să
spună cele mai multe lucruri despre noi. Răspunsurile variază, dar multe
dintre ele atribuie ţăranului român paternitatea unui eveniment instaurator,
oarecum inaugural prin posibilităţile pe care le deschidea: independenţa
câştigată la 1877-187882.
Lui A.D. Xenopol, autorul Istoriei românilor din Dacia Traiană, i se
reproşa, printre multe altele, că „… n-a cercetat fauna şi flora; prin aceasta,
influenţa solului care a trebuit să se exercite la început nu este expusă.
Unitatea acestui teritoriu al Daciei, format din podişurile înalte ale
Transilvaniei cu câmpiile de la noi şi din Ungaria, toate acestea nu le atinge
(s.n., A.M.)”83. Personificarea teritoriului ţării preschimba geografia într-un
argument al istoriei imediate, provinciile alipite după 1918 readucând un
trecut al fiecăruia, în vecinătatea unui prezent al tuturor. Prin urmare,
77
Ioana Vlasiu, Anii 20, tradiţia şi pictura românească, Bucureşti, Editura Meridiane,
2000, p. 13-14.
78
Ibidem, p. 33.
79
Elogiul vieţii la ţară este bine surprins de Gabriela Danţiş, Poezia bucolică românească,
Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2000, p. 108-123. Autoarea mai vorbeşte de motivele
chtonice din această poezie, „telurismul” pe care îl analizează fiind, din punctul nostru de vedere,
o primă formă de patrimonializare a peisajului autohton şi a teritoriului naţional.
80
Personajul lui Cezar Petrescu, Tudor Stoenescu-Stoian, avocat bucureştean lipsit de
clientelă, încearcă să îşi reia viaţa într-un orăşel de provincie. Speră să descopere acolo o
rezervaţie de înţelesuri şi rosturi pe care modernitatea le pierduse: „… Aici totul era simplu, bătrân
şi cuminte, ca într-o filă de cronică întoarsă îndărăt, spre vremea începuturilor dintâi, când s-au
adunat, pe ţărmul unui râu cu apa argintie, pârcălabi şi armaşi, robi şi arcaşi, negustori şi mazili,
să-şi dureze încăperi de piatră şi să întemeieze cetate” (Cezar Petrescu, op. cit., p. 38).
81
Anchete literare în perioada 1890-1914…, p. 92-147.
82
Despre războiul din 1877 şi despre calităţile ţăranului român, vezi răspunsul dat de
scriitorul Jean Bart (Ibidem, p. 96).
83
Este o însemnare a lui Teohari Antonescu din 1896. Vezi Teohari Antonescu, Jurnal,
1893-1908, ediţie îngrijită de Lucian Nastasă, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2005, p. 203.
176 ANDI MIHALACHE
simbolistica momentului trebuia să rezume cumva întregul spaţiu, pentru a

semnifica în mod plauzibil o indivizibilitate ideală. La 29 octombrie 1937,
comitetul însărcinat cu ridicarea statuii lui Ionel Brătianu, transmitea
prefecturii ieşene următoarele: „… la 24 noemvrie, ziua celei a zecea
aniversări a morţii lui Ion I.C. Brătianu, se va inaugura în Capitala ţării
monumentul pe care comitetul nostru l-a ridicat întru perpetuarea amintirii
marelui român pe care Destinul l-a sortit a prezida istoricul act al unităţii
noastre naţionale. La această festivitate am socotit că e bine să fie repre-
zentată, simbolic, ţara întreagă, adică toate comunele (urbane şi rurale) din
România întregită prin[tr-]un reprezentant al lor (s.n., A.M.)”84. Mai mult,
în contextul serbărilor Restauraţiei din 8 iunie 1938, Fundaţia Aeronautică
Regală scria prefectului ieşean cu cinci zile mai devreme, înştiinţându-l
despre organizarea unui zbor festiv: „… această întrecere aviatică va lega în
sbor, prin avioane de turism, provinciile ţării cu capitala, simbolizând astfel
legăturile trainice şi pentru totdeauna ce uneşte ţara întreagă în jurul
Tronului (s.n., A.M.)”85. Detaliile acelei manifestări patronate de principele
Bibescu spun totul: „… piloţilor aflaţi la bordul avioanelor le puteţi
încredinţa un buchet de flori, un snop de grâu sau orice alt obiect care ar putea
simboliza ţinutul de unde au decolat, astfel că acest dar al oraşului D-Voastre,
purtat prin văzduhul României, să fie adus la aterisare pe aeroportul
Bucureşti ca un prinos al provinciei pe care o reprezentaţi”86. Tronul garanta
stabilitatea geografiilor recente, în timp ce eroii unificau istorii îndepărtate.
Retrospectiv, se părea că eroii „prevestiseră” cu mult înainte harta României
Mari, o „învechiseră”, monarhia fiind obligată, în schimb, să le reînnoiască
mereu posteritatea.
Vorbind despre arhaicitatea unui timp, om sau obiect anume, modernii
le scot din cronologii, le detemporalizează şi le muzeifică87. Le fac inapte
pentru abordările obişnuite, rezervându-le criterii speciale. Rezultă de aici
dezistorizarea, care extrage episodul vizat din toate seriile cauzale, transfor-
mându-l în origine a tuturor lucrurilor88. În aceste condiţii, senectutea nu mai
anunţă sfârşitul vieţii, fiind asociată, paradoxal, cu începuturile acesteia89.
84
DJAN Iaşi, Fond Prefectura Iaşi, dosar 49/1938, f. 20.
85
Ibidem, f. 160.
86
Ibidem.
87
Inexactitatea atribuirii nu deranja, pentru că incertitudinea sporea senzaţia de
vechime pe care o dobândea un lăcaş de cult cu ctitor nesigur. Beletristica avea, în această
direcţie, mai multe posibilităţi: „… Se vedea, într-un mijloc de piaţă, printre plopi şi castani, o
biserică din acele străvechi, ctitorită de voievozii de foarte demult, poate de Ştefan cel Mare,
poate de Alexandru cel Bun (s.n., A.M.)” (Ibidem, p. 38).
88
În acelaşi memoriu, Papazoglu arăta că obiectele de patrimoniu sunt martore pe care
„… le descoperă timpul ca singure documente de nobili noastre origine” (ANIC, Fond
Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dosar 219/1863, f. 74 r.).
89
Ca să ilustrăm această complicitate ideologizată dintre începutul şi sfârşitul vieţii,
invocăm documentul din 23 mai 1921, prin care Ateneul Popular din Iaşi cerea primăriei
Bătrâneţea încetează să mai fie o etapă sau o vârstă, devenind consubstan-

ţială cu perenitatea90. Ea valorifică astfel, la maxim, prejudecata potrivit
căreia autenticul nu poate fi de dată recentă. Bunăoară, lucrările de
sistematizare urgentau consacrarea unor locuri ale memoriei, cu menţiunea
că unele erau realmente importante din pricina vechimii, iar altele, din
cauză că se legau de vieţile unor personaje remarcabile ale istoriei noastre.
În ediţia din 1913 a cărţii sale, N.A. Bogdan utiliza imaginea unui Ştefan cel
Mare „îmbătrânit”, cu barbă adică, apropiind-o de proaspăt restaurata
biserică Sf. Nicolae Domnesc din Iaşi: „Ştefan cel Mare-Voevod, fundatorul
Bisericei Sf. Neculai-Domnesc”91. După acest model, lista monumentelor
istorice din Iaşi muzeifica, alături de vechi epoci şi bătrâni eroi, nişte
trecuturi foarte apropiate sau biografii neîncheiate încă. Solicitat în această
chestiune, Sever Zotta, director al Arhivelor ieşene, răspundea primăriei
în spiritul celor observate de noi: „… referindu-mă la onorata Dvs. adresă
cu No. 18526 din 16 Decembrie 1930, am onoare a vă face cunoscut că,
după părerea subsemnatului, următoarele clădiri din Iaşi sunt a se considera
istorice: Palatele în care au locuit M.L. Regele Ferdinand şi Regina Maria în
timpul războiului 1916-1918, şcoala de arte frumoase, şcoala Trei Erarhi a
lui Vasile Lupu, Facultatea de Medicină, Muzeul Zoologic, zidul de la liceul
«Ştefan cel Mare» cu fântâna lui Moruzi 1804 şi, eventual, casele în care au
locuit oamenii mari ai Ţării, ca Kogălniceanu, Asachi etc.”92. Din succintul
referat al lui Zotta desprindem o obişnuinţă semnificativă, aceea de a
localiza nişte clădiri prin însoţirea lor cu numele unor indivizi remarcaţi
într-un fel sau altul. Mai precis, faţetele acestui proces de patrimonializare
ar putea fi rezumate astfel: 1) recunoaşterea unui aşezământ ca bun de patri-
moniu, ca valoare de apărat; 2) muzeificarea discursivă a epocii care l-a creat;
3) intervenţia prezentului – dispus să conserve acel monument – în trecutul
care îl crease; 4) tendinţa de a folosi nişte vizite ori şederi pasagere pentru a
„învechi” monumentul, dar şi pentru a spori prestigiul persoanelor cu care
era alăturat contextual. Parcurgând memorii ale actorilor din epocă, găsim
sprijin financiar pentru „… un pelerinagiu cetăţenesc la mormântul nemuritorului nostru poet

naţional Vasile Alecsandri, cu prilejul centenarului naşterii sale” (DJAN Iaşi, Fond Primăria
Iaşi, dosar 243/1921, f. 11).
90
Meditând pe marginea valorilor patriarhale salvate în micile aşezări, personajul lui
Cezar Petrescu glosa: „… Totul părea că s-a schimbat prea puţin, aici, în afară de calea
veacului. Poate aici şi-au găsit adăpost virtuţile dârze de atunci. Poate că aici s-a pitulat, la
umbră de paltini şi stejari bătrâni, fericirea cea mare, statornică şi fără ameninţări, cruţată de
neastâmpărul vremilor, de nesaţiul oamenilor, de deşertăciunea ispitelor” (Cezar Petrescu, op. cit.,
p. 38).
91
Nicolae Andriescu Bogdan, Oraşul Iaşi. Monografie istorică şi socială, ilustrată, Iaşi,
Editura Tehnopress, 1997, p. 196. Biserica respectivă fusese atât de mult schimbată încât, la
resfinţirea ei din 1904, părea mai mult o ctitorie a lui Carol I şi prea puţin a lui Ştefan cel Mare.
92
178 ANDI MIHALACHE
cu uşurinţă fragmente care ne confirmă aprecierile: „… Într-o toamnă aurie,

s-a sărbătorit semicentenarul castelului Peleş. Mii de invitaţi îl vizitează şi
un ghid explică: aci primea Carmen Sylva pe Vasile Alecsandri, consilierul
ei literar, din a cărui operă a tradus în germană câteva poeme apărute la
Leipzig în 1888. Volumul cuprinde şi poezii de Bolintineanu, Negruzzi,
Eminescu, Şerbănescu. Aci a primit pe Pierre Loti, pentru care avea o mare
admiraţie şi al cărui Pêcheur d’Islande l-a tradus, de asemenea, în limba
germană, apoi pe Sarah Bernhardt şi pe Réjane; în această sală de muzică au
cântat George Enescu, Cella Delavrancea, Grigoraş Dinicu, aci, în sala de
biliard, prefectul de Prahova l-a bătut pe Carol I la biliard, iar regele i-a
spus: «Merci, sunteţi prea tare pentru mine»”93.
III. O dată reabilitată vârsta a treia, bătrânul era privit etnologic, ca un
trecut în viaţă, şi nu istoriceşte, ca o urmă a acelui trecut94. Atitudinea faţă
de bătrâneţe şi vechime era redefinită, arătându-se că uitările temporare nu
împiedicaseră tezaurizarea. Şi atunci când avem interesul să redescoperim
senectutea, nu ezităm să însoţim tinereţea cu individualismul, afirmarea de
sine şi cu efemerul, pentru ca, prin antiteză, bătrâneţea să se lege de tot ceea
ce pare colectiv, anonim şi de lungă durată95. Cum ideologiile naţionale erau
parţial tributare sensibilităţii neoclasice şi antichităţii greco-romane
reinventate, bătrâneţea avea şi sens de model96. Contrar gustului romantic,
93
A.P. Samson, Memoriile unui gazetar (1927-1937), Bucureşti, Editura Cartea Româ-
nească, 1979, p. 154. Construcţia primului nivel al castelului Peleş luând sfârşit în 1883, am
putea plasa momentul evocat de Samson în 1933.
94
Începuturile muzeisticii româneşti au avut deseori la bază memoria ancestrală a
satelor şi informaţiile transmise în timp sub formă de zvon sau legendă. Astfel, la 17 martie
1870, Ministerul de Interne cerea o expertiză pentru cinci arme descoperite la Movila
Şăndrianului, comuna Buimăceni, din judeţul Botoşani: „… arătând mai mulţi locuitori bătrâni
din ace comună că acolo din adâncă vechime ar fi fost o bătălie”(ANIC, Fond Ministrul
Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dosar 140/1870, f. 77-78).
95
Eroizarea omului obişnuit permitea includerea lui într-o genealogie politică extrem de
veche: „… În fiecare zi ni se semnalau nume de viteji, pe cari n-am putinţa să-i arăt aici, căci
am pierdut carnetul cu toate însemnările mele. Dar ce înseamnă un nume? Ion, Vasile, Petre,
aşa i-o fi chemat. Anonimatul e mai frumos! Ce mulţi au fost asemenea soldaţi, eroi fără nume,
pe cari îi ştiu numai acei cari i-ai văzut. […] O fi cumva ceva din sufletul lui Cyrano în
sufletul fraţilor de sânge aduşi de Traian în negura vremilor pe acest pământ? O prozaică
întrupare de erou medieval? (s.n., A.M.)”. Vezi C. Gane, op. cit., 18-19.
96
Cu toate că reprezenta un principe medieval, monumentul lui Ştefan cel Mare din Iaşi
(1883) perpetuează un arhetip: statuia ecvestră a împăratului roman Marc Aureliu. Aceasta
fusese fetişizată de sculptorii renascentişti care, făcând statui de condotieri, copiau la nesfârşit
modelul preferat de antici. Din Italia, neoclasicismul transporta modelul în Franţa (vezi Rudolf
Wittkover, Sculptura. Procedee şi principii, traducere de Sorin Mărculescu, Bucureşti, Editura
Meridiane, 1980, p. 152-156). Prin urmare, când Ludovic XVIII dorea să sugereze imagistic
ideea continuităţii dinastice neafectate de Revoluţie, se ridica în Pont Neuf statuia primului
Bourbon, Henri IV (1818). Privind-o, ne dăm seama că sugestia antică (cal în echilibru static
cu un picior din faţă ridicat) este clară în opera lui François-Fréderic Lemot. Ea se regăsea apoi
ahtiat după originalitate, se dădea de înţeles că imitaţia putea avea şi un sens

favorabil, dacă o interpretam ca fidelitate faţă de valorile reproduse pentru a
le menţine în viaţă. Şi când un fapt cultural părea extrem de vechi, însemna
că îşi pierduse începuturile şi că cerea să îi găsim altele. Astfel, eroii antici
ajungeau să se bucure de foarte mulţi emuli la 1800. Mitologia era salvată
cu ajutorul istoriei, multor realităţi ale acesteia din urmă găsindu-li-se
replici în vremea zeilor olimpieni. Ne gândim, de pildă, la veleităţile
artistice ale lui Gh. Asachi, la faptul că în decembrie 1816 se implica în
reprezentaţia pastoralei Mirtil şi Chloe, organizată în casa hatmanului
Costache Ghica. Mai precis, el picta cortina scenei cu o alegorie: Apolo şi
muzele întinzând mâinile spre Moldova, ca s-o ridice din situaţia umilitoare
în care se afla97. Trecutul de ultimă oră salva deseori câte o vârstă de aur,
dând acesteia şansa de a interveni în actualitate. La peste un secol distanţă,
Alexandru Davila părea convins că „… noi, fii ai geniului latin, avem
strămoşi pe Homer. Clasicism, iată binecuvântata şcoală pentru autorii
dramatici”98. De altfel, Davila era un dramaturg anexat de propriul personaj,
arhaicitatea unui domnitor din secolul XIV, Vlaicu Vodă, „îmbătrânind”
repede şi omul care îl adusese pe scena Teatrului Naţional99. În 1928, A.P.
Samson remarca: „… în acea vreme, foarte multă lume ştia de Vlaicu Vodă,
dar foarte puţini ştiau ceva despre Alexandru Davila. Câţi nu şi-l închipuiau
dispărut de mult, încă din veacul trecut? Precum s-a întâmplat adesea în
istoria literaturii, în cazul lui Davila opera a devenit mai celebră decât
autorul. Cine se ducea la teatru putea spune, de pildă: «Mă duc să-l văd pe
Caragiale», dar spunea întotdeauna «Mă duc să văd Vlaicu Vodă» (s.n.,
A.M.)”100. În acest caz, confuzia dintre un creator al secolului XX şi
subiectul său medieval decidea, paradoxal, „noutatea” celui din urmă şi
neapartenenţa la prezent a celui dintâi101.
Dar până la adevărata salvare a unor bunuri de patrimoniu, mult mai
important era discursul despre această întreprindere. Agenţii lui îşi puteau
adjudeca repede o imagine de justiţiari, de luptători pentru repunerea în
în statuia lui Napoleon I (Laffrey, Dauphiné) şi în aceea a lui Ştefan cel Mare, ambele
aparţinând lui Emmanuel Frémiet. Vezi Ioana Beldiman, Sculptura franceză…, p. 168-169.
97
George Oprescu, Pictura românească în secolul al XIX-lea, Bucureşti, Meridiane,
1984, p. 126.
98
A.P. Samson, op. cit., p. 161.
99
Premiera a avut loc la Bucureşti, pe 12 februarie 1902.
100
Ibidem.
101
În aprilie 1929, Davila încerca să reintre în atenţia publicului, oferind a cincea
variantă a piesei Vlaicu-Vodă. Scurta „precuvântare” conţine o precizare din care deducem că
autorul resimţea totuşi inactualitatea unor exprimări: „… nu am suprimat, îndeosebi, nici un
cuvânt vechi, pentru că aceste cuvinte sunt, cred eu, la locul lor” (Alexandru Davila, Vlaicu-
Vodă, Bucureşti, Editura Minerva, 1978, p. 5). Spera că se va face înţeles de toţi, teatrului său
revenindu-i misiunea de a funcţiona ca muzeu al vorbelor ieşite din uz, dar încă folositoare
pentru conservarea culturală a unor evuri apuse.
180 ANDI MIHALACHE
drepturi a unor valori ignorate. Miza nu era una de neglijat, dat fiind că
Gheorghe Asachi, care monumentalizase, cu ajutorul artelor, diferite
episoade ale istoriei noastre, avea să devină, la rândul său, un personaj
demn de panteonizare102. Iată cum îl percepea Eugen Lovinescu: „… Icono-
grafia lui Asachi ne-a păstrat chipul unui moşneag, nins de plete bucălate, cu
bustul uşor înclinat, aşa cum ni l-a fixat şi statua lui. Nu-l putem vedea
altfel. […] După cum pe Negruzzi îl vedem numai tânăr, tot aşa pe Asachi
îl vedem numai bătrân, printr-un impresionism invincibil. […] Şi totuşi
Asachi a fost şi tânăr, nu numai în înţelesul biologic, ci şi în înţelesul
psihologic. A iubit. Spiritualizându-se însă repede, iubirea lui pentru Binca
Milesi ne dovedeşte o tinereţe temperată şi resemnată la convenţionalism
poetic. […] Omul s-a îndreptat apoi la Iaşi spre o multilaterală activitate
practică. În munca lui ostenitoare, se apropia din când în când pentru a
arunca o floare poetică spre «îndepărtata» Leuca, muza cuminte, severă,
plină de avânturi artistice şi patriotice, a singurilor lui ani tineri… Scurtă
viziune şi rari tresăriri de renaştere sufletească. Prematurul moşneag îşi
încovoia apoi din nou umerii spre brazda lui anevoioasă (s.n., A.M.)”103.
Este exact imaginea pe care o transmitea sculptura lui Ion Georgescu,
semnificaţiile ei fiind perpetuate până târziu de criticii de artă: „… e demn
de remarcat atenţia pe care o dă figurii calme, îngândurate, părinteşti, a
neuitatului educator”104.
Până să se ajungă la restaurări de monumente sau la construirea unor
muzee, cultul eroilor era cel mai bun mijloc de a pune în scenă ideea că
avem în comun istorii care nu aparţin nimănui în mod special, dar sunt ale
tuturor la modul general. Nu întâmplător, recuperarea simbolică a unui
teritoriu (Bucovina) se producea prin intermediul vizitei la mormântul unui
erou. Bunăoară, în iulie 1921, prin Iaşi se răspândeau afişe având următorul
text: „Cetăţeni ieşeni! Primăria Comunei Iaşi, asociindu-se la lăudabila
iniţiativă a Ateneului Popular care organizează un pelerinagiu de închinare a
Iaşului la mormântul marelui strămoş Ştefan Voevod, de la mănăstirea
Putnei, cu prilejul aniversărei morţii sale şi la mormintele voievozilor ctitori
ai Moldovei, Muşat, Roman, Laţcu şi Bogdan, de la Rădăuţi, vă îndeamnă
stăruitor să participaţi, în număr cât mai mare, la acest act pios de
patriotism. Acţiunea ieşenilor capătă o deosebită importanţă, anul acesta, şi
din punct de vedere naţional, cuprinzând cea dintâi vizită pe care cetăţenii
102
Asachi proiectase un fel de necropolă moldovenească, cu monumente închinate lui
Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare, dar sfârşea prin a avea el însuşi o celebră statuie în centrul
Iaşilor. Vezi Remus Niculescu, Începuturile sculpturii statuare româneşti, în „Studii şi cercetări
de istoria artei”, nr. 3-4/1954, p. 110.
103
Eugen Lovinescu, op. cit., p. 229-230.
104
George Oprescu, Sculptura românească…, p. 54.
Capitalei Moldovei o fac oraşului Cernăuţi (s.n., A.M.)”105. Acest festivism

itinerant metaforiza, în felul său, alipirea noilor provincii: un pământ anume
nu era al tău dacă nu înmormântaseşi pe nimeni în el. Este şi motivul pentru
care turismul funerar prolifera în epocă. S-ar putea obiecta că acele excursii
erau totuşi încurajate, dacă nu susţinute de autorităţi, reflectând mai curând
interesele oamenilor politici şi mai puţin sensibilităţile publicului larg. Am
replica invocând două cazuri aparte, susceptibile să indice o devoţiune
tombală transferată din registrul poveştilor familiale în acela al istoriei
colective. Ne gândim, în primul rând, la nişte amintiri din primul război
mondial, lăsate de locotenentul Neculai Costăchescu, în civilie profesor de
chimie la Universitatea din Iaşi. Pentru ziua de 28 octombrie 1916, ieşeanul
sugera că ceremoniile funebre regizate ad-hoc resimbolizau acele dispariţii
neaşteptate, pândite de pericolul lipsei de sens. Iar interpretarea cea mai
consolatoare atunci era aceea că mormântul soldatului echivala cu o
reprezentare sinoptică a teritoriului ţării: „… lipsesc 2, mi se spune morţi,
rămaşi în pădure. Nu trece mult şi unul este adus înfăşurat în foaie de cort.
Am fost impresionat, căci socoteam aceste pierderi ca zadarnice. Sub
impresia acestui raport, ordon ca să se sape un mormânt pe linia de
frontieră, chiar lângă coliba mea, aşa ca să calce jumătate în pământul
Ardealului şi jumătate în vechiul Regat. […] Văd toţi soldaţii descoperiţi şi
fără ordin înşiraţi ca pentru ceremonia înmormântării. Am făcut semn să
arunce pământ peste mort şi spun să i pună o cruce de lemn la căpătâi. El va
dormi somnul de veci pe graniţa pe care a apărat-o (s.n., A.M.)”106. Ne
oprim apoi la familia Rebreanu şi la felul cum moartea unuia din membrii
săi contribuia substanţial la apariţia marelui roman, Pădurea spânzuraţilor.
În februarie 1919, Liviu Rebreanu începea să lucreze, fără succes, la o
primă variantă a acestei cărţi107. În luna mai, afla însă că fratele său Emil,
locotenent în armata austro-ungară, fusese executat prin spânzurare (14 mai
1917) pentru încercarea de a trece în partea românească a frontului108.
Marcat de această tragedie şi de neputinţa de a mai scrie, romancierul
simţea nevoia să plece în Ardeal pentru a-i găsi mormântul şi a-şi însuşi
cumva ultimele clipe din viaţa unei fiinţe definitiv pierdute. Ajungea la
105
106
Neculai Costăchescu, Jurnal de front (1916-1917), Iaşi, Editura Stef, f.a., p. 90.
107
Liviu Rebreanu, La lumina lămpii. Documente literare, ediţie îngrijită de Puia
Florica Rebreanu şi Niculae Gheran, Bucureşti, Editura Minerva, 1981, p. 43.
108
Tragedia lui Emil Rebreanu era rememorată şi Constantin Kiriţescu: „… Deşi
comandantul său l-a sfătuit să declare că s-a rătăcit, Rebreanu a refuzat, arătând fără ocolişuri că
intenţia lui a fost să treacă la români […] Condamnat la moarte, cererea de a fi împuşcat i-a fost
respinsă. La 14 mai 1917, Emil Rebreanu a fost spânzurat lângă un pârâu, într-un loc ridicat, de
unde scena putea fi urmărită de soldaţii din tranşeele române”. Ultima frază nu este tocmai
verosimilă, Emil Rebreanu fiind executat la ora 10 p.m., deci după lăsarea întunericului. Vezi
Constantin Kiriţescu, O viaţă, o lume, o epocă, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1979, p. 229.
182 ANDI MIHALACHE
locul cu pricina, la Ghimeş, fostă localitate de frontieră, pe data de 14 mai

1920109. Esenţial pentru relaţia dintre cultul eroilor şi patrimonializarea unui
anumit spaţiu este faptul că romancierul a ţinut să îndeplinească una din
ultimele dorinţe ale fratelui său: „… L-am dezgropat apoi şi osemintele le-am
mutat dincolo de pârâul care fusese graniţă, pe pământul vechi românesc,
aşa cum ceruse el în ultimele momente şi cum nu i se admisese”110. Acolo
avea să fie amplasat şi monumentul ridicat de Societatea „Mormintele
eroilor”111. În afara oricărei politizări, această saga de familie scotea la
lumină, cât se putea de spontan, nişte comportamente funerare preexistente,
susceptibile, într-adevăr, să inspire un savoir faire al comemorărilor civice.
Dorinţa lui Rebreanu de a afla neapărat unde îi fusese îngropat fratele
dovedeşte, implicit, că eroii cu mormânt neştiut riscă să ne devină cu totul
străini: o dispariţie totală ne deposedează de înrudirea cu ei112.
Alta era situaţia în cazul lui Mihail Sadoveanu, creatorul unor
personaje obsedate de osemintele străbunilor113. Cum am putea explica
preferinţa lui? În imaginarul sămănătorist, istoria subzista într-un fel de
muzeu chtonian, refugiată sub tăcerile pământului. Era scoasă la lumină
numai de ţăranii clarvăzători şi de obuzele care dezgropau ici-colo oasele
109
Vezi ilustratele expediate de acolo în acea zi, în Liviu Rebreanu, Opere, vol. 21,
Corespondenţă de familie (1900-1943), ediţie critică de Niculae Gheran, Bucureşti, Academia
Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2002, p. 78-79. Mormântul găsit, se pare,
după 20 mai, îi anihila orice iluzie, decedatul având un semn care îl distingea clar pe Emil
Rebreanu: lipsa unui deget de la mâna stângă. Scriitorul trăise cu iluzia că cel executat nu era
fratele său. Vezi precizarea în Liviu Rebreanu, Opere, vol. 5, ediţie critică de Niculae Gheran,
110
Ibidem, p. 670.
111
Adrian Dinu Rachieru, Pe urmele lui Liviu Rebreanu, Bucureşti, Editura Sport-Turism,
1986, p. 134.
112
Emanuel Pârâianu îşi amintea: „… La Rahova, după război, am văzut bătrâni tocmai
de la poalele muntelui, venind să vadă unde le sunt copiii îngropaţi”. Vezi Anchete literare în
perioada 1890-1914…, p. 107. Eroul putea rămâne anonim, cu condiţia ca mormântul să le
poată fi monumentalizat. În caz contrar, autoînvinovăţirea celor vii faţă de cei morţi era singura
formă de a conserva identitatea dispăruţilor. Dar sensibilităţile tombale ale românilor ieşeau cel
mai bine în evidenţă atunci când nu aveau posibilitatea de a se manifesta. În contextul Primului
Război Mondial, contele de Saint-Aulaire evoca succint această situaţie: „… cultul morţilor,
atât de viu în România, era acum redus la o operaţie de salubritate” (Contele de Saint-Aulaire,
Confesiunile unui bătrân diplomat, traducere de Ileana Sturdza, Bucureşti, Editura Humanitas,
2002, p. 96).
113
Ne referim îndeosebi la nuvela Morminte (1939) şi la personajele Grigore Priceputu
(ţăranul soldat), respectiv Oraţiu Demetrian (ofiţerul). După terminarea războiului, ofiţerul
ducea mai departe preocupările soldatului, căutând oseminte istorice oriunde avea posibilitatea:
„… De câte ori aveam năcaz sau o vacanţă, mă întorceam în trecut. Întăi am fost la Nicopole,
ca să caut locul bătăliei de la 1396 […] A fost o bătălie fără noroc pentru creştini şi osemintele
lor au rămas îngropate în nomolurile succesive ale fluviului. După aproape cinci veacuri, 1877,
aceeaşi sforţare se stratifica tot aici. Aşijderea m-am dus să văd Varna şi Câmpia Mierlei.
Oseminte şi înfrângeri” (Mihail Sadoveanu, op. cit., p. 390-391).
morţilor din alte vremuri. Oricât părea de neverosimil, bătrânul rezervist

invocat de scriitor reînvia nişte timpuri matriciale şi înţelepte, mult prea
vechi ca să ocupe amintirile modernităţii. Iar când cataclismul primei
conflagraţii mondiale nimicea ideea de normalitate a elitelor, un ţăran între
două vârste apărea la momentul oportun ca să ocrotească un tânăr orăşean
dezorientat ori un ofiţer înstrăinat de adevăratele înţelesuri ale lumii.
Paradoxal, şocul unui război nu determina o anatomie disperată a actua-
lităţii. Oamenii fugeau de ea, căutând în trecut nişte variante acceptabile de
prezent. Prin urmare, soldatul cărunt şi atotştiutor era exponentul tradiţiilor
şi memoriilor colective care stabilizau acum sensul vieţii. Sadoveanu vedea
în acest gen de personaj agentul unor ciclicităţi şi permanenţe neperturbate
de episoadele traumatizante ale istoriei. Şi pentru că gusturile literare se
schimbă, trebuie să înţelegem acest fel de scriitură în contextul ei istoric:
Marele Război sufocase viaţa de zi cu zi, dând arhaicităţii şansa de a reintra
în scenă şi a întoarce omul spre antecedentele lui telurice. Ne place sau nu,
Sadoveanu s-a bucurat de un public real în toată perioada interbelică114.
Reinventarea unui „altă dată” cu ajutorul ţăranilor sadovenieni
coexista, totuşi, cu un ton general-uman, în amintirile Hortensiei Papadat-
Bengescu: „… uneori te întorci înspre trecut, înspre cel mai îndepărtat, şi
doreşti, chemi, cauţi cele mai vechi amintiri din dorinţa de a te şti tu pe tine
cât mai de demult”115. Întâlnim în memoriile lui Topârceanu (soldat şi chiar
prizonier în Marele Război) episodul în care el, plecând la atac, îşi amintea
de poveştile unui „badea Mihai”, veteran din războiul de la 1877. Era o
chestiune de autoprotecţie a eului, pentru că relatarea acelui bătrân îi
revenea în minte obsesiv, într-un moment de mare pericol. Astfel, prezentul
celui aflat pe front (1916) era situat în trecutul altuia (1877), scăpat cu bine
ca să-şi povestească experienţa. Aceasta era reînviată ulterior de unul din
tinerii săi ascultători, Topârceanu, ajuns la rândul său sub gloanţe116. În
aceeaşi notă glosa şi Gheorghe Brătianu. Pomenirea morţilor din ziua de 26
mai 1918 nu îi dădea sentimentul că dispariţia atâtor oameni ar rarefia, ar
114
Ţăranul-soldat nu ocupa doar imaginarul autoelogiativ al românilor, sacrificiile
omului simplu fiind semnalate de martorii cei mai obiectivi cu putinţă: soldaţii germani.
Însoţind trupele kaiserului pe frontul românesc, medicul Hans Carossa redacta un jurnal din care
reproducem câteva rânduri: „… Deodată dăm peste un mort şi, ca şi când el ne-ar fi deschis ochii,
văzurăm toată pădurea împânzită de cadavre. Sunt români. Zac, în rânduri, ca la asalt, în jurul
cotei Lespezi. […] Toţi au haine nou-nouţe. În picioare opinci. După echipament judecând,
descoperi ceva: comandanţii lor au crezut că vor avea victoria repede (s.n., A.M.)” (Hans
Carossa, Jurnal de războiu în România, traducere de Victor Tempeanu, Bucureşti, Editura
Contemporană, f.a., p. 90). Lucrarea are însă pe prima pagina o dedicaţie holografă, făcută
cuiva de traducător şi datată: „Buc., 7.I.1945”.
115
Hortensia Papadat-Bengescu, Arabescul amintirii, Bucureşti, Colecţia „Capricorn”,
1986, p. 35.
116
Vezi George Topârceanu, Amintiri din luptele de la Turtucaia, în Pagini de proză,
Iaşi, Editura Junimea, 1985, p. 136-137.
184 ANDI MIHALACHE
destrăma timpul. Dimpotrivă, minutele prezentului fugitiv căpătau greutate,

ele decurgând din recurenţa faptului memorabil: „… steagul Regimentului 13
infanterie e purtat de un dorobanţ bătrân, veteran al altui război, cu vechea
lui căciulă, peste care se mai înalţă, mândră, pana de curcan. Plevna învie
astfel în mijlocul coifurilor noastre de oţel (s.n., A.M.)”117.
La prima vedere, longevitatea unui personaj avea toate şansele să îi
asigure o îndelungată posteritate. Realitatea era însă mai nuanţată. „Îmbă-
trânind” un erou tânăr ori „întinerindu-l” pe acela decedat la o vârstă
înaintată118, discursul patrimonial căuta un echilibru semantic şi imagistic:
într-adevăr, cu cât zestrea anilor de viaţă adunaţi de erou era mai însemnată,
cu atât puterea lui de a ne îndreptăţi, în tot ceea ce făceam, era, după ce
murea, mai mare; invers, scurtimea etapei antume a biografiei eroului era
compensată de lungimea etapei postume: ceea ce personajul nu reuşise să
trăiască pe cont propriu, se îndeplinea şi se sporea simbolic în viaţa şi
amintirile urmaşilor săi. Un caz care dă acoperire aserţiunilor noastre este
acela al maiorului Gheorghe Şonţu, binecunoscutul erou de la Plevna. Se
născuse în 1851 şi în momentul morţii nu avea decât 26 de ani. Posteritatea
îl prezenta cu totul diferit: un bărbat aproape de crepusculul vieţii, detaşat
de ea şi dispus să o sacrifice. Astfel apărea el în paginile romanului său În
vreme de război (1902), unde Duiliu Zamfirescu îl punea în situaţia de a
dialoga cu Mihai Comăneşteanu. Ne-am oprit asupra unei replici în care
maiorul se autodefinea succint, pe baza unei sinonimii aproximative între
singurătate şi finitudine: „… – Îţi urez să nu cazi… Ar fi păcat… Eşti tânăr
şi totul te leagă de viaţă. Pe mine, la drept vorbind, ce mă costă să mor?
Sunt singur. Am trăit destul (s.n., A.M.)”119. Conform aceleiaşi tendinţe
anacroniste, ne-am ataşat de imaginea adolescentului Eminescu, trecând cu
vederea fotografiile din ultimii săi ani120. Dar pe măsură ce timpul trecea,
iar poetul se impunea tot mai ferm între „părinţii patriei”, dorinţa de a-l
„îmbătrâni” puţin părea explicabilă. În 1931, comentând bustul făcut de
Oscar Han, criticul Tudor Vianu nota: „… monumentul lui Eminescu,
proiectat pentru una din pieţele publice ale Clujului, l-a preocupat vreme
îndelungată pe Han. Un bust reprezentând pe poet la vârsta de 19 ani şi un
117
Gheorghe I. Brătianu, File rupte din cartea războiului, Bucureşti, Editura Scripta,
2006, p. 173-174.
118
În 1935, Iorga spunea despre Ion Bianu că „… a murit spre optzeci de ani, întreg şi
tânăr, fiind dintre aceia cari par a lăsa prietenilor tot ceea ce au fost (s.n., A.M.)” (Nicolae
Iorga, op. cit., vol. II, p. 283).
119
Duiliu Zamfirescu, În vreme de război, Bucureşti, Editura Militară, 1983, p. 132.
După cum arată Ileana Manole, romanul respectiv apăruse mai întâi în „Convorbiri literare”,
doi ani la rând: 1897 şi 1898.
120
Imortalitatea poetului a rezultat dintr-o sinonimizare a tinereţii lui cu suferinţa şi
angelizarea. Amănunte despre portretul poetului ca zeu tânăr găsim la Ioana Bot, „Mihai
Eminescu, poet naţional român”. Istoria şi armonia unui mit cultural, Cluj Napoca, Editura
Dacia, 2001, p. 80-100.
cap înfăţişându-l în epoca maturităţii au rezultat din această fază de

preparaţie (s.n., A.M.)”121. Manifestăm cu orice prilej o sensibilitate
deosebită faţă de cei morţi înainte de vreme, simţind dorinţa de a-i deplânge
mai insistent122. Căci intensitatea lamentaţiei „prelungea”, într-un registru
memorial, destinul întrerupt prematur. Post-mortem, bătrânul oferea mai
multă legitimitate, în timp ce tânărul primea deseori mai multă recu-
noaştere, gratitudine, comemorare. Poate că cel mai bun exemplu în acest
sens era paralela pe care Iorga o făcea între Vasile Alecsandri şi Mihai
Eminescu, într-un text datat „28 octombrie 1905” şi legat de statuia bardului
de la Mirceşti: „… Şi nu i s-a întâmplat măcar ceea ce se întâmplă rarilor
scriitori cu bătrâneţe lungă pe cari mai multe şiruri de contimporani îi
recunosc pe rând. Nici după moartea lui critica n-a cutezat a vorbi răspicat, a
tăgădui veşnicia semizeului […]. Un oarecare Mihai Eminescu, de profesie,
rând pe rând, actor, revizor, gazetar şi nebun, […] acela a numit pe
Alecsandri, în cea mai scurtă şi mai bună caracterizare: «veşnic tânăr şi
ferice». Pe când el, sărmanul, care lăuda aşa de frumos, fără nici un gând de
rivalitate, a fost bătrân în cugetarea sa cu mult înainte de vreme (s.n.,
A.M.)”123. Iar „învechirea” poetului dispărut prea devreme era mult facilitată
de un procedeu retoric prin intermediul căruia doi eroi puteau interveni unul
în biografia celuilalt. Astfel, la două decenii după moartea lui Eminescu, în
1909, apărea prima versiune a amintirilor despre el, definitivată de autorul
lor, Teodor V. Ştefanelli, în 1925. În aceste pagini, lui Eminescu i se
atribuia paternitatea serbărilor de la Putna, din 1871, cu toată alegoriile şi
genealogiile simbolice care puteau să decurgă din apropierea unui voievod
medieval extrem de popular cu un poet modern foarte cunoscut124.
Cultura patrimonială părea că ar căuta mereu o reciprocitate a
relaţiilor dintre dăruitor şi dăruit: în aparenţă, eroul bătrân ne ajuta, pentru
121
Tudor Vianu, Opere, vol. 12, ediţie îngrijită de George Gană, Bucureşti, Editura
Minerva, 1985, p. 69. Referindu-se la chipul lui Eminescu în interpretarea lui O. Han, Vianu mai
remarca „… între sprâncenele bine desemnate, sculptorul i-a adâncit cuta experienţei (s.n., A.M.)”
(Ibidem, p. 70). Fotografia statuii lui Eminescu poate fi văzută în albumul Ion Jalea, comentat
de Petru Comarnescu, Bucureşti, Editura Meridiane, 1962, p. 58.
122
Într-o variantă a Pădurii spânzuraţilor, datată 17 februarie 1922 şi păstrată la
Biblioteca Academiei, personajul Cervenco îl deplângea în avans pe Apostol Bologa: „ – Tine-
reţea ta, ce păcat de tinereţea ta!… Baremi eu sunt un netrebnic… Dar tinereţea ta…” (Liviu
Rebreanu, Opere…, p. 770). Replica respectivă transpunea frământările autorului, marcat de
cele întâmplate cu fratele său: „… unui tânăr de 22 de ani”, scria el, deşi Emil împlinise 25 cu
cinci luni înainte de a muri (Ibidem, p. 669).
123
Nicolae Iorga, Oameni cari au fost, vol. I, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1967,
p. 111-112.
124
„… În nopţi nedormite, cufundat în cetirea vechilor cronici şi cuprins de un fior de
pioasă admiraţiune faţă de umbrele mari ce se închegau înaintea ochilor săi visători […] va fi
plăsmuit el şi ideea de a sărbători memoria celui mai mare erou al neamului său (s.n., A.M.)”
(Teodor V. Ştefanelli, op. cit., p. 124-125).
186 ANDI MIHALACHE
ca eroul tânăr să fie ajutat125. Această economie a schimburilor simbolice

nu ar fi rezistat însă dacă se accepta totalmente ideea de echivalenţă sau de
egalitate perfectă între ascendenţi şi descendenţi. Pentru perpetuarea unei
memorii, esenţial era ca urmaşii eroului să nu se achite niciodată complet de
obligaţiile lor faţă de strămoş, completându-i continuu biografia postumă126.
Astfel, scenariul comemorărilor periodice avea ca fundament fie reamintirea
faptelor eroului, fie găsirea unor ocazii de ne concilia cu el. Este cazul
venerabilului Gheorghe Asachi, o vreme dat uitării din cauza reticenţelor
sale faţă de militantismul tinerilor intelectuali, implicaţi atât revoluţia de
1848, cât şi în eforturile pentru unirea Moldovei cu Muntenia. Ţinând cont
că soclul statuii ascunde şi osemintele lui Asachi, aduse de lângă biserica
„Sfinţii Patruzeci de Mucenici”127 din Copou, putem afirma că la originile
acestor sculpturi stătea dorinţa de a face cumva prezentă o persoană
absentă128. În cadrul acestui demers de conservare simbolică se situa şi
discursul despre senectute, prin care unii eroi erau „îmbătrâniţi” discursiv,
nu neapărat imagistic. Accentul pus pe anii lor mulţi îi făcea aproape
125
Faptele de arme care contribuiseră la mărirea patrimoniului teritorial deveneau ele
însele bunuri de patrimoniu. S-a păstrat un schimb de scrisori între Nicolae Iorga şi primarul
Iaşilor, N. Racoviţă, pentru întemeierea unui cartier „… al vitejilor neamului, însă în regiunea
Tătăraşilor, pe un teren foarte frumos ce s-ar putea achiziţiona de la Ateneul popular din
Tătăraşi şi care ar urma să fie împroprietăriţi vrednicii luptători din războiul de întregire a
neamului, distinşi pentru faptele lor cu diferite decoraţii […] cărora Legea din 14 april 1937 le
conferă dreptul la astfel de împroprietăriri…”. La 9 august 1937, primarul propunea zona
Tătăraşilor pentru că în Copou, unde ar fi voit Iorga, exista deja un astfel de cartier (DJAN Iaşi,
Fond Primăria Iaşi, dosar 281/1937, f. 4r.-v.).
126
La 2 iunie 1938 se sărbătorea Înălţarea Domnului şi Ziua Eroilor. Într-un raport către
prefectura ieşeană se amintea de obligaţia perpetuă de a se apăra patria „… aşa după cum ne-au
lăsat-o Eroii (s.n., A.M.)” (DJAN Iaşi, Fond Prefectura Iaşi, dosar 49/1938, f. 162). Totodată,
extinzându-se accepţia cuvântului erou, de la ideea de om de seamă înspre aceea de victimă a
unui context tragic, creştea simţitor numărul acelor persoane faţă de care societatea începea să
se simtă datoare. Acelaşi raport vorbea de „… cimitirul satului «Dumbrava» din această
comună unde se află înhumaţi peste 100 de eroi ai neamului răpuşi de gloanţele duşmane sau
de diferite boli (s.n., A.M.)” (Ibidem).
127
Asachi murea la 12 noiembrie 1869, fiind îngropat în cimitirul bisericii mai sus
menţionate. Osemintele i-au fost deshumate la 12 octombrie 1890, fiind depuse în cavoul de
sub statuia inaugurată două zile mai târziu (Şt. C. Gheorghiu, Biserica „Sf. 40 Mucenici” din
Iaşi, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr. 1-2, ianuarie-februarie 1962, p. 47).
128
La originile unor statui stăteau unele sensibilităţi funerare şi nu neapărat interese
politice. Astfel, în şedinţa Academiei din 26 februarie 1882, Vasile Alecsandri spunea: „… În
biografia episcopului Dionisie Romano am fost uimit de o frază, că la mormântul lui nu se află
nici o piatră comemorativă, aşa că peste puţin nu se va mai sci nici locul unde zac osemintele
acestui merituos bărbat. D-lui propune a se ruga ministerul cultelor să ridice acolo o piatră
comemorativă, până i se va înălţa un monument, pentru care, cum e informat, s-a şi constituit
un comitet la Buzău”. Vezi „Analele Academiei Române”, seria II, tomul IV, Şedinţele
ordinare din 1881-1882 şi Sesiunea Generală a anului 1882, secţiunea I, Partea administrativă
şi dezbaterile, Bucureşti, Tipografia Academiei Române, 1882, p. 90.
nemuritori. Tot vorbindu-se despre ei, reuşitele lor păreau foarte recente şi
foarte concrete, în timp ce eşecurile urmaşilor deveneau repede caduce şi
ireale. În sânul temporalităţii cumulative a epocii moderne, bătrânii eroi
permanentizau starea de succes, întreţinând iluzia că timpul face deseori
popasuri, întârziind complice în prezenturi convenabile nouă. Operă a lui
Ion Georgescu, statuia cărturarului, inaugurată în Iaşi, la 14 octombrie 1890,
punea accentul pe bătrâneţea lui meditativă, pe senectutea resemnată şi
retractilă129. Lovinescu se simţea, deci, îndreptăţit să scrie: „… un aer
bătrânesc sau numai bătrâncios i-au săpat în conştiinţa noastră un chip de
patriarh mai adânc decât marmura de la Iaşi…”130. În posteritate, ideea de
retragere nu semnifica totuşi singurătatea sau eşecul, ci seninătatea olim-
piană şi împăcarea cu sine. Sau cel puţin aceasta era interpretarea dată de
artist. Monumentul prelua modelul „marilor bărbaţi”, mai exact al marilor
cărturari francezi, fiind inspirat de statuia pe care Eugène Delaplanche o
făcuse în 1881, la centenarul compozitorului Daniel François Auber (1782-
1871)131. Postura meditativă aleasă de sculptor nemulţumea însă publicul
românesc, deprins cu atitudinile marţiale şi cu gesturile retorice ale eroilor
medievali132. În virtutea acestui gust colectiv, sculptorul W. Hegel renunţa la
scaunul prezent iniţial în macheta statuii lui Kogălniceanu din Iaşi (1911),
preferând să-l înfăţişeze în ipostază de tribun care îşi entuziasmează
publicul prin energia discursului său133.
La început de secol XX, punctul de vedere al artiştilor se impunea
mai uşor, mulţi transferând propriile experienţe de război în spontane
sculpturi-reportaj. Ne gândim mai ales la Ion Jalea, ajuns şi el pe front. Din
lutul găsit în râpe şi ars apoi în cuptorul mănăstirii Caşinului, el schiţa un
Soldat pe front cu trup scheletic, Ostaşi români gata de atac sau Cal
129
Remus Niculescu, Statuia lui Gheorghe Asachi de Ion Georgescu, în „Studii şi
cercetări de istoria artei”, seria artă plastică, 27/1980, p. 73.
130
Eugen Lovinescu, op. cit., p. 229.
131
Ibidem, p. 69. Învăţatul meditând pe un scaun reprezenta deja un tip consacrat de
statuie. Edificatoare, în acest sens, este statuia pe care Jean Antoine Houdon (1741-1828) o
făcuse lui Voltaire (1795). Vezi George Duby, Jean Luc Daval (eds.), Sculpture. From
Renaissance to the Present Day, Köln, Tachen GmbH, 2006, p. 833.
132
Remus Niculescu, Statuia lui Gheorghe Asachi…, p. 68. Gustul pentru grandoarea
gesticulaţiei este confirmat de criticile pe care Iosif Vulcan le aducea statuilor din Bucureşti
(1883) şi Iaşi (1892). În primul oraş menţionat el opina: „… Statua lui Mihai Viteazul ne înfă-
ţoşează pe marele erou călare, ţinând în mână crucea, iar la pedestal se află două tunuri cucerite
la Plevna. Statua lui Heliade reprezintă pe nemuritorul reformator ţinând o cuvântare. Nici una
din statue nu ne mulţămeşte deplin: a lui Mihai e prea mică, iar a lui Heliade, înfăţoşându-ni-l
cu corpul plecat spre nainte, nu se pare destul de plastică”. În capitala Moldovei, călătorul
ardelean făcea aceleaşi remarci: „… Statua lui George Asachi, care îl reprezintă şezând, ar
avea un aspect mai bun de cumva ar sta pe un pedestal mai nalt. Dar astfel, prea aproape de
noi, nu ne inspiră simţământul măririi (s.n., A.M.)” (Iosif Vulcan, op. cit., p. 59, 84).
133
George Oprescu, Sculptura românească, Bucureşti, Editura Meridiane, 1965, p. 69-70.
188 ANDI MIHALACHE
căzut134. Insensibilă până atunci faţă de timp, sculptura lui participa acum la
o cronică imediată a primului război mondial, cu instantanee axate pe un
eroism stoic, al suferinţelor cotidiene. După încheierea păcii, avea să se
întoarcă la Mărăşeşti ca artist, făcând basoreliefuri de mausoleu în acelaşi
loc unde soldatul Ion Jalea îşi pierduse braţul stâng135. Imaginarul
războaielor moderne era traumatizat de omniprezenţa cadavrelor uitate pe
câmpuri şi intrate în putrefacţie. Perioadele postbelice reacţionau faţă de
morbiditate în plan artistic, monumentele din bronz şi piatră făcând parte
dintr-o terapie colectivă, prin care corpul îşi lua revanşa.
IV. Graţie ideologiei patrimoniale, tinereţea şi bătrâneţea, teoretic
antonime, se înrudeau prin intermediul unor sinonime aproximative,
apreciative şi consolatoare, care dădeau celor două noţiuni alte conotaţii.
Mai favorizat era vârstnicul, asociat cu:
vechimea, care făcea din el un martor viu al multor întâmplări,
dovedindu-le viabilitatea şi relevanţa;
continuitatea şi rezistenţa la intemperiile istoriei, în spaţiul
predeterminat al etnogenezei;
adevărul, înţeles ca plus de experienţă, de certitudini acumulate şi
puse mereu la încercare;
longevitatea în sensul ei pozitiv, patriarhal-biblic, de om ales de
divinitate, într-o vreme când speranţa de viaţă nu era chiar atât de mare;
autenticitatea, confundată cu adevărul şi echivalată aici cu firescul
modului de viaţă, opus „pervertirilor” aduse de modernitate;
arhaicitatea, în sensul că bătrâneţea ar fi un depozit ezoteric al
primelor simboluri şi semnificaţii ce definesc fiinţa umană, sensul primar al
existenţei sale;
precedenţa, care trimitea mai întâi la inocenţa originilor noastre, pe
de o parte, iar mai apoi la drepturile primului venit, pe de alta;
fidelitatea faţă de tradiţii, într-o lume modernă, atât de schim-
bătoare;
atemporalitatea sinonimă cu veşnicia, care îi scotea pe eroi din
cronologiile clasice, de manual, conferindu-le o detaşare clară de even-
tualele perioade de criză;
obiectivitatea, pentru că fiind atât de vechi, strămoşul nu are
legături cu prezentul, este dezinteresat; tocmai din acest motiv este citat, de
toţi cei interesaţi, pentru a justifica lucruri absolut contrarii;
nobleţea unei genealogii, ştiindu-se că bătrânii-strămoşi jucau
uneori rolul de eroi eponimi;
134
Adriana Topârceanu, Dialog între istorie şi artă, Bucureşti, Editura Militară, 1973,
p. 88.
135
Ibidem, p. 94.
rusticitatea: indiferent care era originea reală a eroului, i se găseau

legături cu universul rural, modernitatea „înrudindu-l” cu ţăranii, cu cei care
formaseră, mereu, majoritatea populaţiei.
oralitatea şi patrimonializarea ei, dată fiind valoarea sporită pe
care o are mărturia unui om aflat în amurgul vieţii.
Pusă în ecuaţie cu tinereţile pierdute prematur, bătrâneţea nu ne mai
duce cu gândul la o apropiată dispariţie. Prin mijlocirea ei, ne permitem o
viziune cumulativă asupra timpului, regăsindu-ne anii pierduţi în acele
lucruri mai durabile decât noi. Ideea de moştenire articulează cunoaşterea
trecutului după tropul metaforei, traducând informaţiile dintr-un domeniu în
limbajul altuia. Iar consecinţele sunt uşor vizibile: deşi statuile nu par să
aibă vreo legătură cu întreţinerea vechilor zidiri, cultul eroilor şi conser-
varea monumentelor istorice nu sunt nişte capitole diferite, înrudindu-se tot
mai pregnant. În rândurile de mai sus, am sugerat că obiceiul de a da
străzilor numele unor persoane demne de aducere aminte întreţinea de fapt
„tinereţea” celor din urmă şi intensifica „bătrâneţea” celor dintâi. Monu-
mentele istorice şi acelea de for public clarificau aşadar un acelaşi concept
de patrimoniu, născut din frica modernă de moarte şi din asedierea uitărilor
aduse de ea.
NICOLAE IORGA ŞI ORAŞUL IAŞI.
MĂRTURII DOCUMENTARE
Dumitru Ivănescu
Nicolae Iorga a manifestat un interes special faţă de oraşul în care a

făcut studiile universitare. Legăturile cu fosta capitală a Moldovei nu s-au
întrerupt niciodată, prezenţa sa în Iaşi, fie înainte de primul război mondial,
fie în timpul acestuia sau în perioada interbelică, a constituit, de fiecare
dată, un adevărat eveniment. În opera lui, în activitatea de profesor
universitar şi academician, cu prilejul conferinţelor şi congreselor, în
calitate de lider al „Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor” sau
de preşedinte la Comisia monumentelor istorice, cu orice ocazie, N. Iorga a
făcut să se audă glasul său în sprijinul păstrării şi conservării valorilor
spirituale găzduite de oraşul Iaşi.
Din mulţimea de mărturii scrise care sprijină afirmaţiile noastre am
ales pentru tipar mai multe documente ce reliefează preocupările savantului
român în direcţia cunoaşterii şi cultivării la Iaşi a istoriei literare româneşti
şi a protejării monumentelor istorice ce fac parte din patrimoniul naţional.
Din prima categorie publicăm mai jos cinci scrisori, din anii 1907-1912,
trimise de Nicolae Iorga conducerii Universităţii din Iaşi cu dorinţa de a-i
autoriza ţinerea unor cicluri de conferinţe având ca obiect istoria literaturii
româneşti în secolul XIX, elementele culturii populare româneşti, natura şi
originea lor şi valoarea tradiţiei în viaţa naţiunilor. După cum este cunoscut,
acestea n-au fost preocupări singulare în activitatea lui N. Iorga, cercetările
întreprinse de omul de ştiinţă şi cultură român s-au finalizat prin editarea
unor importante tomuri privind istoria literară românească.
Celelalte documente trădează pe istoricul „total”, căruia nimic nu-i
este indiferent din ceea ce înseamnă istorie românească. Aşa se explică
participarea sa la comemorarea lui Mihai Viteazul în 1918, prilej folosit
pentru a vorbi despre „personalitatea şi faptele eroului”, ca şi la sărbă-
torirea, patru ani mai târziu, a unui secol de la instaurarea domniilor
pământene. Pentru acest din urmă eveniment, la Arhivele Naţionale din Iaşi
192 DUMITRU IVĂNESCU
se păstrează bucata de hârtie pe care N. Iorga a scris textul pentru placa

comemorativă ce trebuia pusă cu această ocazie.
O atenţie specială a acordat savantul român monumentelor istorice.
Merită a cita, în acest sens, părerea lui, exprimată în scrisoarea trimisă la 30
iulie 1937 primarului de Iaşi: „Iaşul este mai mult decât o fostă ilustră
capitală a Moldovei, [între] zidurile sale sălăşluiesc comori de artă şi istorie
naţională pe care nici o altă urbe a României de azi nu le stăpâneşte cu atâta
îmbelşugare. Iaşul este prin sine însuşi un muzeu naţional şi o datorie sfântă
ne îmbie la străduinţă neobosită şi continuă de a îngriji ca monumentele sale
istorice să nu fie înăbuşite, desprinzându-se în toată strălucirea neîntunecată
pe orizontul trecutului lor”1. Pentru ca ideile sale să fie puse în practică,
N. Iorga recomanda administraţiei ieşene exproprierea terenurilor din jurul
Mănăstirii Golia, „unul din monumentele istorice cele mai importante nu
numai din Iaşi, dar chiar din toată ţara”2, şi a bisericii Trei Ierarhi3,
interzicerea construirii unor clădiri în faţa Mitropoliei Moldovei şi a
Teatrului Naţional4, demolarea cocioabelor din jurul lor şi ridicarea unui
parc larg, iar Epitropiei Generale a Casei Spitalelor „Sf. Spiridon” îi cerea
să se îngrijească de mănăstirile şi schiturile sale, printre ele Schitul Măgura
Ocnii5.
Tot lui N. Iorga îi revine meritul de a fi încurajat iniţiativa organizării
la Iaşi a unui muzeu dedicat memoriei lui Cuza Vodă. Acestui muzeu,
devenit mai târziu al Unirii, trebuia Primăria municipiului Iaşi să-i
încredinţeze mai multe obiecte aflate în posesia lui ce aparţinuseră, cândva,
lui Al. I. Cuza6.
După cum se poate remarca, unele din ideile lui N. Iorga s-au dovedit
viabile şi, în timp, au putut fi puse în practică, contribuţia sa la conservarea
şi valorificarea patrimoniului naţional fiind întru totul remarcabilă.
1
Arhivele Naţionale Iaşi, fond Primăria municipiului Iaşi, dosar 281/1937, f. 2.
2
Ibidem, dosar 281/1935, f. 3.
3
4
5
Idem, fond Epitropia Generală a Casei Spitalelor „Sf. Spiridon”, dosar 1466, f. 1 şi 17.
6
Idem, Primăria municipiului Iaşi, dosar 281/1939, f. 1-2.
NICOLAE IORGA ŞI ORAŞUL IAŞI 193
1. 1907 septembrie 11. N. Iorga solicită rectorului Universităţii din

Iaşi aprobarea pentru un ciclu de conferinţe cu tema „Istoria literaturii
româneşti de la 1840 la 1870”.
Domnule rector,
Voind să adaug silinţele mele la mişcarea de cultură a Iaşului, vă rog
să-mi îngăduiţi a ţine, începând cu 1 octombrie, în aula Universităţii, la
fiecare două duminici, orele 5-7, conferinţe pentru public cu privire la
Istoria literaturii româneşti de la 1840 la 1870.
Primiţi, vă rog, încredinţarea consideraţiei mele deosebite.
N. Iorga,
profesor universitar,
deputat al Colegiului al II-lea
de Iaşi
Bucureşti, 11 septembrie 1907
Domniei Sale
Domnului rector al Universităţii din Iaşi
Rezoluţie
Se va răspunde domnului Iorga că i se aprobă cererea, însă să specifice exact
datele zilelor şi ora în care va ţine conferinţa.
Rector, C. Climescu
__________
Arhivele Naţionale Iaşi (în continuare ANI), fond Universitatea „Al. I. Cuza”,
Rectoratul, dosar 2/1906-1907, f. 284. Original.
2. 1908 octombrie 15. Cererea lui N. Iorga adresată rectorului G.

Bogdan, pentru a-i aproba continuarea prelegerilor cu tema „Istoria
literaturii româneşti”.
Domnule rector,
Am onoarea a vă înştiinţa că, începând de duminica 19 octombrie
a.c., voi continua cursul de Istoria literaturii româneşti, început anul
trecut la această Universitate. Aceste prelegeri vor urma la fiecare două
duminici de la orele 2½-4½ p.m.
Te rog dar, domnule rector, să binevoiţi a lua cuvenitele măsuri,
pentru a mi se pune la dispoziţie aula Universităţii în zilele şi la orele mai
sus citate.
Primiţi, vă rog, domnule rector, asigurarea distinsei mele consi-

deraţiuni.
N. Iorga
D-sale, domnului rector al Universităţii din Iaşi
Rezoluţie
15 octombrie 1908. Se admite în conformitate cu prezenta cerere.
Rector, Dr. G. Bogdan.
__________
ANI, fond Universitatea „Al. I. Cuza”, Rectoratul, dosar 2/1908-1909, f. 65.
Original.
3. 1909 octombrie 16, Vălenii de Munte. N. Iorga solicită conducerii

Universităţii din Iaşi aprobarea pentru cursul său liber de „Istoria
literaturii româneşti de la 1866 înainte”.
Domnule rector,
Vă rog să binevoiţi a-mi îngădui continuarea cursului meu liber pe
care-l voi începe la 25 octombrie. Voi trata în anul acesta despre Istoria
literaturii româneşti de la 1866 înainte.
Primiţi, vă rog, asigurarea consideraţiunei mele deosebite.
N. Iorga
Vălenii de Munte, 16 octombrie 1909
D-sale, domnului rector al Universităţii din Iaşi
Rezoluţie
1909 octombrie 21. La senat.
__________
Original.
4. 1910 octombrie 1. N. Iorga solicită rectorului G. Bogdan avizul

pentru prelegerile sale cu tema „Elementele culturii populare româneşti,
natura şi originea lor”.
Domnule rector,
Dorind a continua anul acesta lecţiile mele la Universitatea pe care o
conduceţi, printr-un curs despre Elementele culturii populare româneşti,
natura şi originea lor, vă rog să binevoiţi a-mi da cuvenita autorizaţie. Ca şi

până acum, aş vorbi în Aulă, la două duminici odată, în orele 2½-4,
începând de la 22 octombrie.
Binevoiţi a primi, domnule rector, încredinţarea consideraţiei mele
deosebite.
N. Iorga
1 octombrie 1910
Domniei Sale
Domnului rector al Universităţii din Iaşi
Rezoluţie
1910 octombrie 4. La senat.
__________
Original.
5. 1912 februarie 20, Vălenii de Munte. N. Iorga solicită aprobarea

rectorului Universităţii din Iaşi pentru ciclul său de conferinţe cu tema
„Valoarea tradiţiei în viaţa naţiunilor”.
Domnule rector,
Dorind să ţin la Universitate, în câteva seri consecutive, un număr de
lecţii despre Valoarea tradiţiei în viaţa naţiunilor, vă rog să binevoiţi a-mi
acorda autorizaţia dumneavoastră.
Primiţi, vă rog, încredinţarea consideraţiei mele deosebite.
N. Iorga
Vălenii de Munte, 20 februarie 1912
Domniei sale, domnului rector al Universităţii din Iaşi
Rezoluţie
La senat.
Rector, G. Bogdan.
__________
ANI, fond Universitatea „Al. I. Cuza”, Rectoratul, dosar 1/1912, f. 128.
Original.
6. 1918 noiembrie 8, Bucureşti. Ordinul Ministerului Cultelor şi

Instrucţiunii Publice privind sărbătorirea la Iaşi a memoriei domnitorului
Mihai Viteazul. Cu această ocazie profesorul N. Iorga va conferenţia
despre „personalitatea şi faptele eroului comemorat”.
România
Ministerul Instrucţiunii şi al Cultelor
Direcţiunea învăţământului secundar şi superior
Nr. 80808/8 noiembrie 1918
Domnule Rector,
Urmând ca în ziua de 8 noiembrie să se comemoreze în chip solemn,
printr-o serbare cu caracter naţional, amintirea voievodului Mihai Viteazul,
avem onoarea a vă aduce la cunoştinţă programul festivităţilor, rugându-vă
să binevoiţi a lua măsurile cuvenite în ce priveşte corpul studenţesc al
Universităţii din Iaşi.
În dimineaţa acelei zile se va oficia, la orele 11, un Regviem în
biserica Mitropoliei. O delegaţie de 50 de studenţi, pe care îi veţi designa,
pe cât posibil din toate provinciile româneşti, va lua loc în naosul bisericii.
Ceilalţi vor avea intrarea în balcon.
La orele 3 d.m., în sala Teatrului Naţional, se va da o reprezentaţie
festivă, la care studenţii vor participa după aceleaşi norme ca mai sus.
La orele 9 seara va avea loc, în aula Universităţii, conferinţa domnului
profesor N. Iorga asupra personalităţii şi faptelor eroului comemorat.
În acest scop vă rugăm să binevoiţi a ne pune la dispoziţie aula
Universităţii pentru ora şi ziua indicată.
pt. Ministru,
V. Valaori
Director,
Gheorghe Lazăr
Domnului Rector al Universităţii din Iaşi
Rezoluţie
Se vor face trei anunţuri, unul în vestibulul Universităţii, al doilea în
vestibulul facultăţii de medicină, iar al treilea la Consiliul studenţesc. Dr. N. Leon.
Universitatea din Iaşi
Primit la 18 noiembrie
Înregistrat la nr. 803
__________
ANI, fond Universitatea „Al. I. Cuza”, Rectoratul, dosar 3/1918, f. 74. Original.
7. 1912 august 29, Vălenii de Munte. Scrisoarea lui N. Iorga către

preşedintele Ligii Culturale, secţia Iaşi, privind sărbătorirea centenarului
de la reinstalarea domniilor pământene.
Vălenii de Munte, 29 august 1922

Domnule Preşedinte,
La 27 septembrie a.c., împlinindu-se 100 ani de la reinstalarea
domniilor pământene, Comitetul Central al Ligii Culturale e de părere să se
comemoreze într-un mod deosebit această aniversare.
Pe lângă slujba de pomenire, Liga Culturală ar dori ca secţiunea
dumneavoastră să se îngrijească de dezgroparea rămăşiţelor voevodului Ion
Sandu Sturza şi aşezarea lor la loc de cinste, împreună cu o piatră de
comemorare.
Comitetul Central va căuta să facă acelaş lucru în Bucureşti cu
rămăşiţele voevodului Grigore Ghica.
Primiţi, vă rugăm, domnule preşedinte, asigurarea deosebitei noastre
consideraţiuni.
Preşedinte,
N. Iorga
Secretar general,
Zah. Florian
Domniei sale, domnului preşedinte al ligii Culturale, secţia Iaşi

Rezoluţie
La şedinţa Comitetului, ce va avea loc sâmbătă, 9 septembrie curent.
Iacov A. Bîrlădeanu
__________
ANI, colecţia „Documente”, P. 342/195. Anexat la document se află o
jumătate de pagină din „Revista istorică” pe care N. Iorga a scris conţinutul plăcii
comemorative: „În amintirea celui dintâi Domn pământean al Moldovei, Ioan Sandu
Sturza Voevod, la împlinirea unul secol de la aşezarea lui în scaun MCMXXII”.
Ambele documente sunt scrise de mână.
8. 1935 mai 29, Bucureşti. Adresa Comisiei Monumentelor Istorice

către Primăria Iaşi privind exproprierea terenului din jurul mănăstirii
Golia din Iaşi.
Ministerul Instrucţiunii, al Cultelor şi Artelor

Comisia Monumentelor Istorice
29 mai 1935
Domnule primar,
La adresa dumneavoastră nr. 13504, din 16 mai 1935, avem onoarea a
vă răspunde că, Comisiunea Monumentelor Istorice luând în cercetare
cererea domnului Aurel Ghelmetti este de părere că în acest caz, – dat fiind
aspectul pitoresc sub care turnurile şi absida Bisericei se văd în spatele
zidului de incintă a fostei Mănăstiri Golia – soluţia ideală ar fi – dacă
Primăria dispune de fondurile necesare – exproprierea în întregime a
terenului proprietate a domnului Ghelmetti.
În cazul lipsei de fonduri, Comisiunea Monumentelor Istorice este de
părere să se aprobe construcţia nouei clădiri, după planul trimis, însă cu
obligaţia de a o aşeza la 6 m de zidul de incită al Mănăstirii cu scopul de a
permite în viitor crearea – prin exproprierea acestei porţiuni de teren – unei
străzi care să degajeze monumentul istoric de vecini.
Ca urmare la adresa noastră nr. 486 din 1935, profităm de această
ocazie a vă aduce la cunoştinţă că chiar în ultimii ani Primăria a tolerat
construcţii noi, care s-au lipit chiar de zidul Mănăstirii, pe latura dinspre str.
Gh. Enescu, iar pe stradela de pe latura nord, care a fost creată încă dinainte
de război, în urma intervenţiei Comisiunei, dărâmându-se casele vechi, ce
erau lipite de zidul de incintă, s-a construit de curând o casă, care nu
respectă depărtarea de 6 m, ce reprezintă lărgimea stradelei create.
Deoarece Mănăstirea Golia este unul din monumentele istorice cele
mai importante nu numai din Iaşi dar chiar din toată ţara, vă rugăm călduros
să luaţi toate măsurile necesare ca să se respecte, fără concesii, menţinerea
hotărârii de a se observa treptat, cu posibilităţile şi după împrejurări,
izolarea complectă a celor patru laturi a fostei Mănăstiri Golia, creându-se o
stradelă de 6 m lărgime.
În consecinţă, vă rugăm să vă însuşiţi această hotărâre dispunând şi
întocmirea unui decret regal astfel ca să nu mai poată fi nici o abatere
posibilă în viitor.
Preşedinte,
N. Iorga
Secretarul Comisiunii,
Drăghiceanu
Domnului primar al municipiului Iaşi
__________
ANI, fond Primăria oraşului Iaşi, dosar 281/1935, f. 3. Original.
9. 1937 iulie 30, Iaşi. Scrisoarea lui N. Iorga adresată, în calitate de

preşedinte al Ligii Culturale şi al Comisiei Monumentelor Istorice,
Primăriei oraşului Iaşi, referitoare la conservarea monumentelor istorice
din fosta capitală a Moldovei.
Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor

Nr. 7927
Bucureşti, 30 iulie 1937
Domnule Primar,
Sunteţi primarul unui oraş care depăşeşte caracterul unui municipiu de
primă categorie în ţară.
Iaşul este mai mult decât o fostă ilustră capitală a Moldovei, [între]
zidurile sale sălăşluiesc comori de artă şi istorie naţională pe care nici o altă
urbe a României de azi nu le stăpâneşte cu atâta îmbelşugare.
Iaşul este prin sine însuşi un muzeu naţional şi o datorie sfântă ne
îmbie la străduinţă neobosită şi continuă de a îngriji ca monumentele sale
istorice să nu fie înăbuşite, desprinzându-se în toată strălucirea neîntunecată
pe orizontul trecutului lor.
Trebuie să le dăm spaţiu şi atmosfera necesară traiului lor, ca să
respire aerul curat cu care s-au înviorat strămoşii şi ctitorii când le-au clădit
şi să soarbă credinţa şi graiul românesc, care va răspunde cu toată puritatea
lui ecolului ce răsună din zidurile lor.
Vă sunt desigur cunoscute, domnule primar, hotărârile luate de mine la
Congresul Ligii Culturale, de la 27-29 iunie a.c., şi programul de înfăptuiri,
din care Liga Culturală a tuturor românilor îşi face de azi înainte un crez.
De aceea, domnule primar, ştiind că momentan mijloacele nu vă
permit a păşi la exproprieri de utilitate publică, vă propun şi vă rog să
obţineţi deocamdată hotărârea Consiliului Municipal, de a se declara supuse
exproprierii toate terenurile din jurul monumentelor istorice, pe o rază de
500 metri, interzicându-se de azi înainte pe aceste zone orice clădiri noi sau
reparaţiuni, obligând şi dărâmarea tuturor clădirilor insalubre.
Făcând acest prim pas sub oblăduirea primariatului dumneavoastră
veţi fi, domnule primar, cel dintâi căruia posteritatea populaţiunii româneşti
a Iaşului îi va păstra o eternă recunoştinţă. Această intervenţie o fac în
rândul întăi ca preşedinte al Comisiunii Monumentelor Istorice, care vă va
înainta memoriul justificativ.
Primiţi, vă rog, domnule Primar, asigurarea consideraţiei mele deosebite.
Preşedinte, N. Iorga
Domniei sale, domnului primar al municipiului Iaşi

__________
ANI, fond Primăria municipiului Iaşi, dosar 281/1937, f. 2. Original.
10. 1938 aprilie 1, Bucureşti. Adresa Comisiei Monumentelor

Istorice, al cărei preşedinte era N. Iorga, către Epitropia Generală a Casei
Spitalelor Sf. Spiridon Iaşi pentru repararea schitului Măgura Ocnei.
Ministerul Cultelor şi Artelor

1.IV.1938
Domnilor Efori,
Fiind un lucru de interes general românesc să se păstreze locaşurile
noastre de credinţă, şi cu atât mai mult când ele sunt monumente istorice
legate de viaţa poporului şi domnilor noştri, avem onoare a vă ruga să
binevoiţi a ne da concursul dumneavoastră pentru repararea bătrânului Schit
Măgura Ocnii, de lângă Târgul Ocnii, care în 1803 a fost închinat Epitropiei
„Sf. Spiridon” din Iaşi, împreună cu întinsele lui cuprinsuri de pământ.
Pentru această frumoasă operă, vă rugăm să binevoiţi a prevedea o
anumită sumă în bugetul acelei instituţiuni, sumă ce se va adăuga la fondul
pe care socotim că-l vom putea realiza prin diferite alte subscrieri.
Preşedinte,
N. Iorga
Victor Brătulescu
Rezoluţie
4 aprilie 1938. Se aprobă în principiu un ajutor. Să se ceară Comisiei
Monumentelor Istorice să arate la cât se ridică devizul reparaţiilor pentru a putea şti
cât să ajutăm şi noi.
Dr. Gr. T. Popa

__________
ANI, fond Epitropia Generală a Casei Spitalelor „Sf. Spiridon” Iaşi, dosar
1466, f. 1. Original.
11. 1938 mai 11, Bucureşti. N. Iorga, în calitate de preşedinte al

Comisiei Monumentelor Istorice, cere Epitropiei Casei Spitalelor „Sf.
Spiridon” din Iaşi să protejeze monumentele istorice ce le are în
administrare.

Comisiunea Monumentelor Istorice
9.IV.1938
Domnule director general,
Salvarea de la ruină a mănăstirilor şi schiturilor de pe cuprinsul
pământurilor onoratei Epitropii a bisericii „Sf. Spiridon” – Iaşi, fiind o
îndatorire ce după lege rămâne pe seama acelei onorate Eforii, avem onoare
a vă ruga să binevoiţi a lua sub îngrijirea dumneavoastră vechile biserici,
pentru a scăpa de la ruină monumentele noastre istorice, care alcătuiesc o
podoabă a ţării.
Preşedinte,
N. Iorga
Victor Brătulescu
Rezoluţie
11 mai 1938. Se va ţine seama la bugetul viitor.
Dr. Gr. T. Popa

__________
ANI, fond Epitropia Generală a Casei Spitalelor „Sf. Spiridon” Iaşi, dosar
1466, f. 17. Original.
12. 1938 august 22, Bucureşti. Adresa Comisiei Monumentelor

Istorice, a cărui preşedinte era N. Iorga, către Primăria oraşului Iaşi,
referitoare la exproprierea terenului din faţa bisericii Trei Ierarhi din Iaşi.

Direcţia Monumentelor Istorice
22 august 1938
Domnule Primar,
La adresa dvs., nr. 30.918 a.c., avem onoare a vă face cunoscut că
menţinem proiectul pentru exproprierile terenului din faţa bisericii Trei
Ierarhi din Iaşi, rugându-vă să fie adoptat de Municipiul Iaşi şi trecut în
planul de sistematizare al oraşului, astfel încât să nu mai poată da niciodată
nici un fel de autorizaţie de construcţie pe terenurile expropriabile, chiar
dacă exproprierarea, din lipsă de fonduri, nu poate fi plătită curând de

Primăria acelui municipiu.
Preşedinte,
N. Iorga
Secretarul Director General,
Victor Brătulescu
Primăriei municipiului Iaşi
__________
ANI, fond Primăria oraşului Iaşi, dosar 281/1938, f. 6. Original.
13. 1938 decembrie 5, Bucureşti. Adresa Comisiei Monumentelor

Istorice, a cărui preşedinte era N. Iorga, către Primăria oraşului Iaşi,
pentru a dona „Muzeului Cuza Vodă” din Iaşi obiectele ce au aparţinut lui
Al. I. Cuza.

Comisiunea Monumentelor Istorice
5 decembrie 1938
Domnule Primar,
Comisiunea Monumentelor Istorice având în a sa îngrijire Muzeul
„Cuza Vodă” din Iaşi, vă roagă să binevoiţi a-i încredinţa spre păstrare
obiectele de artă ce au aparţinut lui Alexandru Vodă Cuza şi care acum sunt
lăsate în seama onor Primăria Municipiului Iaşi.
Vă rugăm mult a satisface cererea noastră, întrucât dorim să punem la
îndemâna publicului aceste preţioase amintiri.
Preşedinte,
N. Iorga
Secretarul Director General,
Victor Brătulescu
Rezoluţie
14.12.1938
Domnule director general,
În inventarul Municipiului Iaşi nu se află nici un obiect istoric în legătură cu
domnitorul Cuza Vodă, afară de masa mare din lemn şi furnel aflată în păstrarea
domnului Rudolf Suţu, la Biblioteca „Ioan Creangă”.
Şeful Administraţiei bunurilor Municipiului Iaşi.
Domnule Primar,
Luând contact cu domnul Rudolf Suţu, directorul Bibliotecii „Ioan Creangă”,
care cercetând documentele, ne dă următoarele indicaţii asupra obiectelor istorice
din inventarul Primăriei, ca mărturii a domniei lui Alexandru Ioan Cuza:
1. Cupeaua lui Cuza Vodă cu perina caprei acoperită cu postav albastru şi
brodată cu fire de aur şi marca Domnitorului.
2. Cupeaua de călătorie a Domnitorului, care nu se deosebeşte de cupelele
obişnuite, doar afară că pe lângă geamuri are jaluzele ca le ferestrele locuinţelor.
3. Caleaşca lui Cuza Vodă, ce i-a oferit-o împăratul Napoleon III. Caleaşca a
fost lucrată de furnizorul Curţii imperiale Treful, a cărui atelier se află la Paris.
Marca se poate vedea şi acum pe mutelcile roţilor. Pentru urcarea în trăsură scările
se desfac în trei clape.
4. Trăsura de bagaje cu platformă, care însoţea domnitorul în călătorii pentru
transportarea bagajelor.
În muzeul de la Golia se mai află o masă mare furnelată la care a lucrat
domnitorul Ioan Cuza.
Primăria a achiziţionat în trecut o faţă de masă, cu inscripţie cirilică, de care
se crede că ar fi servit la acoperirea mesei pe care s-a oficiat primul serviciu divin în
legătură cu Unirea Principatelor.
Rugăm a dispune să se comunice Comisiunii Monumentelor Istorice cele
relatate, în cazul că veţi bine voi a pune la dispoziţie obiectele arătate mai sus.
Şeful Administraţiei bunurilor Municipiului Iaşi,
ss. indescifrabil
__________
ANI, fond Primăria Municipiului Iaşi, dosar 281/1939, f. 1 şi 2. Original.
14. 1939 martie 11, Bucureşti. Adresa Comisiei Monumentelor

Istorice, semnată de N. Iorga, către Primăria oraşului Iaşi, pentru a
interzice construirea unor clădiri în faţa Teatrului Naţional şi a Mitropoliei
din Iaşi.

11 martie 1939
Domnule Primar,
Când s-a construit Teatrul Naţional din Iaşi, s-a aşezat cu faţa spre
Mitropolie, plănuindu-se atunci desfiinţarea cocioabelor din faţa ei, în aşa
fel ca pe locul lor să se facă un parc larg; lucru, ce ar scoate în evidenţă
frumuseţea acestui monument istoric.
În acest scop, avem onoare a vă ruga să binevoiţi a dispune luarea
măsurilor necesare pentru dărâmarea acestor cocioabe şi împiedecarea unor
construcţii noi, pe care străinii de neam şi de interesele bisericii

intenţionează să le ridice chiar în faţa Mitropoliei.
Primiţi, vă rugăm, domnule Ministru, încredinţarea deosebitei noastre
consideraţiuni.
Preşedinte,
N. Iorga
Secretar Director General,
Victor Brătulescu
Domnului primar al municipiului Iaşi
__________
ANI, fond Primăria Municipiului Iaşi, dosar 281/1939, f. 16. Original.
EROI, TRECUTURI, ABSENŢE
PATRIA INGRATĂ.
ÎN CĂUTAREA OSEMINTELOR LUI BĂLCESCU*
Mihai Chiper
O comunitate îşi defineşte identitatea şi valorile în funcţie de morţii ei

„buni”, integraţi corespunzător, şi de morţii ei „răi”, expulzaţi terapeutic1.
Fie că ne referim la „corpurile construite” (statui) sau la corpurile înhumate
ale unor personalităţi, prestigiul simbolic al trupurilor moarte rămâne
extrem de important în explicarea mecanismelor de supravieţuire identitară
şi de orientare axiologică a unei comunităţi. Trupurile moarte au o mare
„calitate”: nu vorbesc despre ele însele. Cuvintele pot fi atribuite lor, inter-
pretările nu le mai aparţin. Este mult mai comod să fie rescrisă istoria cu
oameni morţi decât cu alte simboluri sau discursuri. Trupurile moarte devin
excelente mijloace pentru acumularea a ceva special pentru schimbările de
ordin politic: capitalul simbolic. Ce se întâmplă însă atunci când corpurile
dispar, ce reacţii se nasc dacă se constată pierderea obiectelor de cult?
Destinul lor politic pare să fie cu atât mai celebru, mai provocator.
Dosarul osemintelor lui Nicolae Bălcescu a devenit una din obsesiile
istoriografiei româneşti; în 150 de ani de căutări, fascinaţia a rămas aceeaşi,
în diferite contexte politice, culturale, instituţionale. Dispariţia trupului,
percepută ca o dovadă a neglijenţei şi indiferenţei societăţii româneşti, a
generat şi dezvoltat complexul vinovăţiei, al nerecunoştinţei faţă de jertfa
unui martir. Fiindcă amintirea şi celebrarea sa ascunde un topos romantic,
al „patriei nerecunoscătoare”, ne putem întreba ce s-ar fi întâmplat dacă
osemintele lui Bălcescu ar fi fost găsite imediat după moarte, aduse şi
depuse pe o alee a personalităţilor româneşti, într-un cimitir cu renume.
*
O primă versiune a acestui text a apărut în vol. Murire şi moarte în România secolelor
XIX-XX, ed. Marius Rotar şi Corina Rotar, Cluj, Editura Accent, 2007, p. 71-90. Editorii
prezentului volum şi-au rezervat însă dreptul de a opera anumite modificări.
1
Katherine Verdery, The Political Lives of Dead Bodies. Reburial and Postsocialist
Change, Columbia University Press, 1999, p. 43.
206 MIHAI CHIPER
Prezenţa trupului ar fi generat interes sau s-ar fi rezumat la o indiferenţă

cuminte şi protocolară? Întrebarea este necesară, întrucât repetata căutare a
osemintelor, sub presiunea resimţită de o vinovăţie colectivă, a devenit ea
însăşi o formă de practică memorială. Absenţa trupului s-a transformat în
sine într-un argument suplimentar pentru celebrarea lui.
Bălcescu se afirma dintru început ca prototipul ideal al unui cult.
Despre revoluţionarul de profesie, patriotul prin excelenţă, căruia i se refuză
revenirea în ţară, se ştia că murise departe, singur, sărac, într-o perioadă în
care, cu ultimele puteri, încerca să-şi termine opera, necesară nu sieşi, ci
culturii naţionale. Tipul altruistului perfect, promiţător în rolul unui
conducător înţelept pe viitor, în floarea vârstei, el nu a participat la neînţe-
legerile dintre revoluţionari în exil, decât într-o primă fază. Dispariţia sa
prematură a produs un discurs de compasiune cvasi-generală sau o tăcere
respectuoasă din partea celor care nu-i împărtăşeau deloc viziunea sau nu-i
acceptau personalitatea – vezi Ion Heliade Rădulescu.
Absent de la marile lupte politice de după 1859, prezenţa sa în
memoria colectivă a trecut printr-o perioadă de eclipsă. Foarte puţine editări
ale operei şi mai puţine tentative de a realiza studii biografice, astfel încât,
la sfârşitul secolului XIX, la jubileul revoluţiei de la 1848, i se rezerva un
loc secundar în panteonul întocmit în pieţele publice ale Bucureştiului sau
în diferite publicaţii2. Interesul pentru Nicolae Bălcescu însă a renăscut şi a
căpătat o dimensiune publică, având ca suport amintirile, corespondenţa,
impresiile, comentariile lăsate de cercul prietenilor apropiaţi. Din mate-
rialele cu valoare documentară semnate de către Vasile Alecsandri, Grigore
Tocilescu, Al. Odobescu, Dimitrie Bolintineanu, Ion Ghica, fraţii Goleşti, se
extrag principalele trăsături ale mitului Bălcescu: singurătatea, solitudinea
morţii ca o formă nedreaptă, crudă de nerecunoştinţă din partea prietenilor
şi, prin extensie, a ţării întregi; opera vieţii în pericol de a fi uitată.
Sfârşitul a survenit după o lungă agonie, atent urmărită şi prudent
consiliată, ce a alimentat discursul despre nerecunoştinţa colectivă.
Descrierea bolii care-l stoarce de viaţă pe Bălcescu avea o valenţă sacri-
ficială. „(…) debil de sănătate, lovit la inimă de asprimea împrejurărilor şi
mai ales de nostalgie (boala dorului de patrie) a lucrat până la cel de pe
urmă moment al vieţii la istoria lui Mihai Viteazul, eroul de predilecţiune al
studiilor sale. În agonia morţii, pe patul de durere, vărsând în toate zilele
câte o parte din inima sa prefăcută în bucăţi de sânge, îşi readuna din
moment în moment puterile pentru ca să poată dicta surorii sale cele din
urmă rânduri care trebuiau să ilustreze literatura noastră”3. Boala îi
2
Vezi Mihai Chiper, Un dosar controversat: moştenirea paşoptistă a liberalismului la
jubileul revoluţiei din 1898, în „Xenopoliana”, XIII, 2005, 1-4, p. 73-76.
3
D. Bolintineanu, Călătorii în Palestina şi Egipt, prefaţă de G. Sion, Iaşi, Tipografia
Buciumului român, 1856, p. II.
ÎN CĂUTAREA OSEMINTELOR LUI BĂLCESCU 207
producea o suferinţă lucidă, nu îi afecta deplinătatea facultăţilor intelectuale

şi capacităţile creatoare, ci doar pe cele trupeşti: „bolnavul nu scie niciodată
unde este ajuns răul, cu toate presimţirile şi melancoliile sale; nici o
descompoziţiune organică nu este mai lentă, latentă, dulce în atacurile şi
progresul seu nemilos, amestecată cu intervale de sănătate, lăsând sufletul şi
cugetarea întreagă păn’ la periodele extreme”4. Postura era a unei morţi
senine, ca şi cum i-ar fi râs în faţă neantului, pentru că prin înţelepciunea
personală a reuşit să-şi depăşească angoasele, sfidând condiţia umană5.
Faptul că semna un testament cu numai o oră înaintea sfârşitului era o
dovadă de luciditate.
Simptomele tuberculozei, ale trupului slăbit, ce consuma ultimele
picături de energie pentru a-şi definitiva opere de interes naţional, erau
riguros urmărite şi consemnate. Tânărul Ion Bălăceanu, alături de care
Bălcescu participase la campania din Ungaria şi Transilvania, scria revoltat,
la 7 noiembrie, lui Ion Ghica: „În sfârşit am primit câteva rânduri de la
bietul Bălcescu; scrisul său a devenit ilizibil ceea ce e un semn rău. Îmi
spune că este peste măsură de slăbit şi de deprimat de singurătatea în care
simte că moare. Cum! Nimeni din familia sa nu-i lângă dânsul? Să moară
astfel, la vârsta lui, singur, la 600 de leghe departe de ţară şi de familie; să
nu revadă ultima oară cerul patriei sale, să nu-şi îmbrăţişeze încă o dată
mama; aceasta mi se pare îngrozitor, oribil; este cea mai crudă dintre morţi.
Şi ei, cei tari şi mari azi, învingătorii de la putere, au barbaria de a-i închide
porţile ţării sale! Le e frică de un muribund, le va fi oare frică de un
cadavru?”6 Bălăceanu făcea aluzie la episodul din 1852, pus în valoare de
Vasile Alecsandri7, când muribundului Bălcescu i se refuza, la Galaţi, repa-
trierea. „Palid, slab, gârbov, obosit de friguri şi de opintirile tusei, el părea
un schelet ce-şi caută mormântul”, relata impresionat Alecsandri. „– Vezi în
ce hal am ajuns? Nu-mi rămâne viaţă decât numai ca să mă apropii de vatra
părintească şi să mor în sânul familiei mele. Ah! mult am pătimit de când
ne-am despărţit!… Multe zile amare am petrecut departe de ţara mea!…
4
Gregoriu C. Tocilescu, Nicolae Bălcescu. Viaţa, Timpul şi operile sale (1819-1952),
5
„(…) se cuvine să atribuim oroarea şi chiar spaima de moarte care îl cuprindeau
câteodată. El se revolta, ca de-o nedreptate, la ideea de a muri, însă revoltele lui se linişteau
repede şi nu lăsau după ele nici o amărăciune. Într-o zi, după un moment de desperare, mi-a zis
cu acea zâmbire ce se iveşte pe buzele oamenilor condamnaţi de a muri: Vie moartea pentru
mine… numai ţara să-mi trăiască! Aceste cuvinte rezumă toată viaţa lui Bălcescu” (Vasile
Alecsandri, Din albumul unui bibliofil. Neculai Bălcescu, în „Convorbiri literare” (Iaşi), 10, nr. 4,
1 iulie, 1876, p. 142).
6
N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă. Scrisori, memorii, adrese, documente, note şi
materiale, ed. critică de G. Zane şi Elena G. Zane, Bucureşti, Editura Academiei Române,
1990, p. 30.
7
Vasile Alecsandri, Bălcescu murind, în „Revista română”, Bucureşti, 2, iulie 1862, p. 306-307.
208 MIHAI CHIPER
Multe deziluzii am întâmpinat în calea mea!… dar în sfârşit o să răsuflu

încă o dată aerul patriei mele. Şi murind oi să am mângâierea de a fi
înmormântat în pământul strămoşesc”, evoca Alecsandri un monolog eroic,
filtrat prin talentul său literar8. Într-adevăr, reîntărea Tocilescu, două decenii
mai târziu, „(…) neamul său îl nedreptăţea profund. Pe când sânul Ţării
Româneşti hrănea atâtea scorpii şi jivine, el era închis pentru acela care-i
jertfise toată viaţa spre fericirea şi mântuirea ei şi care grămădise în sufletul
său durerile unui neam întreg!”9 Ţara îşi refuza fiul muribund, într-un gest
al umilinţei totale, violent criticat de cei care susţineau cauza repatrierii.
Al. G. Golescu Negru îi visa moartea10, iar confirmarea decesului
prietenului le producea o puternică impresie Goleştilor. „Vai! moartea îl
seceră tocmai atunce când crisalida deveni flutur”, exclama şi Hasdeu11.
Între patrie şi Bălcescu se imaginau metonimii extraordinare: „să moară aşa
tânăr, în exil, departe de ai săi, singur pe pământ străin: să se vază murind în
floarea vârstei şi să se vază târând în mormânt împreună cu dânsul comoara,
zestrea, logodnica sufletului lui (România – n.ed.), ale lui gândiri şi proiecte
ce pentru dânsa din copilărie hrăni cu ai săi plămâni”12. Gh. Magheru scria
de la Suresenes, din Franţa, surorii sale Alexandrina: „muri sărmanul
departe de dulcele sân al patriei şi numai atât şi lipsit de orice sărutare
frăţească şi de orice sunet al limbii sale, care poate ar mai fi înveselit amără-
ciunea vieţii sale”13. Orice lucru merita simbolizat, metaforizat, semnificat
pentru posteritate. Pana lui Bălcescu se oprea la capitolul 33 al operei sale
Istoria Românilor sub Mihai Vodă Viteazul. „Era capitolul 33 al scrierii
8
„Nenorocitul! nu ştia că soarta era să-i refuze şi această ultimă mângâiere! Ordinele
lui Vodă Ştirbei îi deteră lovirea de moarte chiar pe pragul ţării lui! Căci nu-i învoiră nici
măcar a se coborî din vapor şi a pune piciorul pe ţărmul românesc! Cu moartea în suflet,
Bălcescu reluă drumul exilului şi merse de muri singur, pe mâna străinilor, la Palerma, în ziua
de 16 noiembrie 1852” (V. Alecsandri, Din albumul unui bibliofil, p. 143).
9
Gregoriu C. Tocilescu, op. cit., p. 46.
10
„Eu l-am văzut în vis acum zece zile: el murea abandonat de toţi. Nu ştiu cu câţi alţii
eram acolo, dar eu nu m-am arătat mai atent decât ei şi bietul om m-a chemat la el cu o durere
amară; şi noi ne-am îmbrăţişat cu efuziune, rugându-ne de a ne ierta greşelile reciproce şi apoi
l-am lăsat să moară în pace. Eu n-am dat atenţie niciodată viselor mele, dar mărturisesc că
acesta m-a impresionat puternic şi mi-a dat foarte mult de gândit. Ce cruzime de a-l lăsa să
piară în singurătate!” Vezi G. Fotino, Din vremea renaşterii naţionale a Ţării Româneşti.
Boierii Goleşti, IV, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1939, p. 2-3, Al. G. Golescu Arăpilă către
Ştefan C. Golescu, Berlin, 15 ianuarie 1853.
11
Bogdan Petriceicu Hasdeu, Oameni mari ai României. Ion-vodă cel Cumplit: aven-
turile, domnia, războaiele, moartea lui; rolul său în istoria universală şi în viaţa poporului
român (1572-1574), Bucureşti, Imprimeria Ministerului de Resbel, 1865, p. IX-X.
12
Proclamaţia lui D. Brătianu la moartea lui N. Bălcescu (concept), Londra, 7 ianuarie
1853, în Din Arhiva lui Dumitru Brătianu. Acte şi scrisori din perioada 1840-1870, publicate,
cu o schiţă biografică, de Al. Cretzianu, vol. I, Bucureşti, Imprimeriile Independenţa, 1933, p. 316.
13
I. Călin, Documente inedite referitoare la anii emigraţiei lui Nicolae Bălcescu, în
„Lupta de clasă”, XLIX (1969), nr. 69, p. 89.
sale, care corespunde la capitolul 33 al vieţei sale, vârsta în care a murit!

Este o întâmplare curioasă, analoagă cu acea a lui Napoleon cel mare, în
manuscriptele căruia s’a găsit un manual de geografie, scris în juneţea sa,
neterminat şi care se opreşte tocmai la insula Sf. Elena, unde 30 ani mai în
urmă marele împărat avea să’şi sfârşească cariera”14. Mihai Eminescu
aprecia că „cenuşa sa n-a sfinţit pământul patriei ci e pe veci amestecată cu
acea a sărăcimii din Palermo, în pământul din care s-a pornit începătura
neamului nostru”15.
Morţii i se atribuia un rol istoric, departe de a fi fost un eveniment
personal, închis în sfera familiei sau a unui cerc intim de cunoscuţi şi
prieteni. Într-o scrisoare-concept, Dumitru Brătianu propunea revolu-
ţionarilor exilaţi să amâne până la eliberarea României strămutarea ţărânei
tovarăşului lor sau, dacă o aduceau imediat în ţară, să o depună într-un loc
provizoriu, căci „funeraliile Bălcescului privesc nu numai a lui familie, ci
toată naţia română”16. D. Brătianu deschidea astfel discuţiile despre repa-
trierea osemintelor, problemă care urma să se plaseze în centrul atenţiei
imediat ce paşoptiştii ajung în poziţii guvernamentale după 1859.
Aparenţa unor motivaţii similare în ceea ce priveşte demersurile

pentru repatrierea osemintelor, desfăşurate pe o perioadă de un secol, este
înşelătoare. Procesul în sine a avut mize diferite pentru tovarăşii de exil,
pentru elita culturală a României moderne din perioada interbelică şi cu totul
alte conotaţii propagandistice pentru liderii regimului comunist. Vorbim de
fapt de trei etape: I. Perioada romantic-revoluţionară (1852-1859); II. Perioada
României „împlinite” – unită şi independentă (1859-1944); III. Perioada
comunistă, a unei posterităţi falsificate, subsumată ideologiei puterii, plină
de clişee mitologizante, care contribuiau în fapt la politica culturală a regi-
mului. Marele cult al lui Bălcescu a fost creat artificial, din motive evident
ideologice, abia după 1947. Aceasta se vede în însutirea articolelor cu rol
popularizator din presa partidului comunist şi sub presiunea comanda-
mentelor politice primite de istorici17.
Nu putem înţelege traseul postum al lui Nicolae Bălcescu făcând
abstracţie de cultura funerară a generaţiei paşoptiste, care instituia para-
digma modernă a cultului eroilor naţionali. Comportamentul ritualic, sensi-
bilitatea romantică a paşoptiştilor în ceea ce priveşte funeraliile sau relaţia
14
Gregoriu C. Tocilescu, op. cit., p. 62.
15
„Timpul”, 24 noiembrie 1877, p. 1.
16
Proclamaţia lui D. Brătianu la moartea lui N. Bălcescu (concept), în op. cit, p. 317.
17
Horia Nestorescu Bălceşti, Nicolae Bălcescu. Contribuţii biobibliografice, Bucureşti,
Editura Enciclopedică română, 1971. Într-o perioadă de 25 de ani (1945-1969) se înregistrează
300 de articole comemorative şi ocazionale (p. 238-265), fără a pune la socoteală studiile,
lucrările, expoziţiile.
210 MIHAI CHIPER
lor specială cu tema morţii au permis compararea acestora cu nişte „secte

religioase”18. Mormintele sau trupurile neînsufleţite au încurajat practici
devoţionale, etalate în numele unor valori sau idealuri19. În foarte multe
discursuri, acţiuni şi apariţii publice toposul romantic era utilizat de
paşoptişti. La 1860, redactorii „Românului”, unde spiritus rector era C.A.
Rosetti, se înfiorau la gândul morţilor revoluţiei de la 184820. C.A. Rosetti
se „descoperea” simbolic, la auzul veştii că guvernul luase hotărârea să
aducă în patrie rămăşiţele lui Nicolae Bălcescu şi I. E. Voinescu. Pentru a
întregi „acest fapt patriotic”, el cerea să se întoarcă în ţară şi ţărâna
„sărmanului Negulici”21. Căutarea rămăşiţelor lui Bălcescu ajungea o
misiune de stat obsesivă, îndeosebi sub guvernele care aveau în componenţă
foşti membri ai revoluţiei paşoptiste.
La 12 octombrie 1859, a doua zi după constituirea noului guvern al
Ţării Româneşti, în înţelegere cu ministrul de externe Vasile Alecsandri, Al. I.
Cuza iniţia decretul domnesc nr. 450, referitor la aducerea în ţară a rămă-
şiţelor lui Bălcescu şi I. E. Voinescu, fostul ministru de externe în timpul
revoluţiei şi membru al locotenenţei domneşti. Argumentaţia era sugestivă
pentru înţelegerea actului: „Oamenii ce se jertfesc pentru o idee măreaţă şi
folositoare omenirii; acei care-şi dau viaţa pentru binele şi gloria patriei lor
merită recunoştinţă şi respect. […] Vă invităm domnilor miniştri a lua
măsurile cuvenite, pentru îndeplinirea acestei sfinte datorii, către memoria
acelor doi vrednici români, precum şi pentru adunarea şi publicarea
manuscriptelor lui N. Bălcescu”22. În acest guvern prezidat de Ion Ghica, din
cei şapte miniştri, cinci erau foşti prieteni ai defunctului şi împărtăşiseră cu el
soarta exilului. La şapte ani de la moartea sa, amintirea rămăsese vie pentru
Ion Ghica, V. Alecsandri, Al. G. Golescu, G. Cretzeanu, Ion Bălăceanu.
Consiliul de Miniştri discuta cazul în şedinţa din 19 ianuarie 1860, prilej cu
care s-a adus pentru prima oară în discuţie extinderea măsurilor „la toţi
românii care au murit departe de ţara lor pentru motive politice”. Ministrul
Culturii trebuia să trimită instrucţiuni la Paris, pentru ca agentul guver-
namental de acolo să se ocupe cu dezgroparea şi transportul în ţară a
rămăşiţelor lui I. E. Voinescu. Totodată, l-a însărcinat pe acesta să se
18
„Roşii au apucăturile sectelor religioase. Ei au ritul, disciplina, ceremonialul religiunei
lor. Ei au cultul morţilor, pelerinagiile la mormintele străbunilor, adoraţiunile sfinţilor, căci pe toţi
oamenii lor, după doi-trei ani de uitare, îi canonizează, îi fac sfinţi” (Albii şi roşii. Discurs rostit de
d-nul Nicolae Filipescu, Primarul Capitalei, în întrunirea de la 28 august 1894 în Sala Dacia,
Bucureşti, Tip. G.A. Lăzăreanu, 1894, p. 11-12).
19
Radu G. Păun, Relicve şi putere, în „Studii şi materiale de istorie modernă”, vol. XIII,
1999, p. 114.
20
Ţărâna lui Negulici, „Românul”, nr. 23, 23 ianuarie 1860, p. 66-67.
21
Ibidem.
22
Arhivele Naţionale Istorice Centrale (ANIC), fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii
Publice, dosar 315/1859, f. 4.
înţeleagă cu reprezentantul guvernului napolitan din Paris, pentru găsirea

celui mai uşor mijloc de a se transporta „cenuşele lui Bălcescu de la
Roma”23. Îşi puneau semnătura pe aceste dispoziţii Ion Ghica şi Vasile
Alecsandri. Propunerea va fi repartizată ministrului Cultelor şi Instrucţiunii
publice, Al. G. Golescu, care, în martie 1860, îi răspundea domnitorului,
solicitându-i aprobarea bugetului pentru îndeplinirea operaţiunii, adăugând
însă pe listă noi nume. „Cea dintâi îngrijire a fost de a cerceta dacă cu
această ocazie nu s-ar putea aduce totodată cu puţină cheltuială rămăşiţele
mortale a mai multor bărbaţi, ce au suferit şi ei amarul exilului, murind în
străinătate pentru una şi aceeaşi cauză, precum sunt: Ioan Negulici24, mort la
Constantinopol, la anul 1851 şi înmormântat la Pera; Grigore Iscovescu25,
idem la 1853; părintele Atanasie Lusin26, idem la 1853, Romalo27 din
Moldova, idem la 1849 şi Grigore Ipătescu28, mort şi îngropat la Brussa”29.
Foarte probabil, Al. I. Cuza a aprobat această acţiune, însă ea urma să
treneze încă doi ani, din cauza schimbărilor politice, dar şi din lipsa
fondurilor. În principal, a fost vorba de căderea guvernului I. Ghica şi de
succedarea unor guverne ce priveau cu ostilitate îndeplinirea anumitor
decrete domneşti referitoare la foştii exilaţi. Guvernul lui N. Golescu a
reuşit să funcţioneze numai două luni, iar cele conduse de M. Costache
Epureanu, Barbu Catargiu, Şt. Golescu, Dim. Ghica erau preponderent
conservatoare şi nu aveau nici un interes în a actualiza problema repatrierii
osemintelor lui Bălcescu. Abia la sfârşitul lunii mai 1863, sub guvernarea
prezidată de Nicolae Kretzulescu, se lua în discuţie, într-o şedinţă prezidată
chiar de către domnitor, acordarea unei sume de 25.000 de lei pentru
„lucrări relative la istoria naţională”30. Interesantă ni se pare argumentaţia
alocării acestei sume: „Considerăm că răposatul N. Bălcescu, mort în exil şi
mormântat la Palermo, prin profunditatea istorică a scrierilor lăsate asupra
epocilor celoru mai interesante a istoriei naţionale, prin meritul literar a
23
ANIC, fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dosar 215/1859, f. 7.
24
Pictorul I.D. Negulici, administrator al Judeţului Prahova, exilat care pleacă întâi la
Braşov.
25
O rudă a artistului Barbu Iscovescu.
26
Nu figurează în listele exilaţilor şi nici în tabla numelor din volumele de documente
ale anului 1848.
27
Gr. Romalo, fiul „dum. Post Iordache Romalos”, liberal moldovean, exilat peste Dunăre la
14 iulie 1848. I se îngăduie întoarcerea în ţară în septembrie, cu condiţia să trăiască surghiunit la
moşia sa, Pochidia, jud. Tecuci.
28
Membru în consiliul municipal al oraşului Bucureşti şi funcţionar superior în
Ministerul de Finanţe. Exilat, pleacă mai întâi la Braşov.
29
ANIC, fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dosar 215/1859. „Despre
aducerea în Ţara românească a oaselor lui Nicolae Bălcescu din Palermo şi I. Voinescu din
Paris cu cheltuiala statului”, f. 6.
30
ANIC, fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dosar 229/1863, f. 9.
212 MIHAI CHIPER
tuturor scrierilor sale şi prin ideile măreţe de gloria patriei şi binele omenirii
pentru care şi-a jertfit viaţa, are un drept incontestabil la recunoştinţa ce ţara
datorează bărbaţilor care s-au silit a o onora prin scrierile şi vieţile lor şi la
remunerarea şi încurajarea care rezultă din principiul pe care fondul
menţionat se regăseşte stabilit în bugetul actual […]. Considerăm că în urma
morţii numitului nu i se poate face altă remunerare decât a se aduce ţărâna
sa în pământul naşterii sale şi de a-i publica scrierile în folosul istoriei şi
literaturii naţionale”31. În acest scop, Guvernul dispunea nu numai aducerea
în ţară a rămăşiţelor, ci şi construcţia unui mausoleu în care urmau să fie
păstrate acestea „ca un monument de recunoştinţă din partea patriei”. Pentru
realizarea monumentului se va insista ca arhitectul Dimitrie Berindei să
pregătească un proiect32.
De această dată, auspiciile erau cât se poate de bune: ministrul cultelor
şi instrucţiunii publice era Al. Odobescu, care-l cunoscuse, în 1850-1851,
îndeaproape pe Bălcescu la Paris, când participase la publicarea „Junimii
române”. Raportul Odobescu conţine un plan de identificare, recuperare şi
repatriere a osemintelor, fratele lui Ion Ionescu de la Brad, profesorul
Nicolae Ionescu, apropiat al lui Bălcescu, urmând să se deplaseze la
Palermo, sprijinit de acţiunile diplomatice ale guvernului român. În iulie
1863, Ionescu îşi îndeplinea misiunea în mod profesionist. A obţinut
declaraţiile scrise ale patronului hotelului Trinacria33, Salvatore Ragusa
(indicându-se exact data 30 noiembrie şi locul, mănăstirea Capucinilor), şi
pe cea a municipalităţii din Palermo, care atestă înmormântarea lui Bălcescu
într-o groapă comună. Faptul era adeverit şi de gardianul cimitirului, Giov.
de Salemi, care confirma primirea sumei aferente înmormântării34. Se
cunoaşte scrisoarea lui Ionescu din 23 octombrie 1863, în care el transmitea
„trista şi dureroasa ştire”35 despre acest „fapt vrednic de jale” şi imposi-
bilitatea recuperării osemintelor. Pe lângă solitudine, la obscenitatea morţii
31
Ibidem. De publicarea scrierilor urmau să se ocupe August Treboniu Laurian şi Al.
Papiu Ilarian.
32
Ibidem, f. 15.
33
„Alla Trinacria” era cel mai elegant hotel din acea perioadă; i-a găzduit pe regele
Bavariei (1844), pe prinţul moştenitor al Bavariei (1847) şi pe revoluţionarul Giuseppe
Garibaldi. Contrar celor susţinute de unii biografi, Bălcescu nu a fost lipsit de resurse
materiale, nu a murit sărac. În ciuda acestor evidenţe, istoriografia comunistă a insistat pe
imaginea unui Bălcescu sărac, pentru a conferi mitului deplină coerenţă. Istoria României, vol. IV,
Bucureşti, Editura Academiei R.P.R, 1964, p. 238 precizează: „La 16-28 noiembrie, Bălcescu
se stinge în mansarda unui hotel sărac”. „Bietul băiat murea într-o sărăcie extremă”, afirma şi
Al. Balaci (vezi Nicolae Bălcescu şi Italia, în Studii despre Nicolae Bălcescu, Bucureşti, 1969,
p. 24).
34
Rămăşiţele lui Nicolae Bălcescu şi testamentul seu, în „Românul”, VII, 1863, 3 no-
iembrie, p. 981.
35
ANIC, Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dosar 229/1863, f. 42.
se adaugă o altă imagine de puternică sugestie, faţă de care sensibilitatea

timpului era oripilată: fosa comună36.
În faţa neputinţei recuperării osemintelor, ideea unei statui a lui
Bălcescu, substitut al corpului dispărut, a apărut de la sine: „O statuie însă
pentru primul democrat al României nu s’ar putea înălţa? Generaţiunea jună
liberală şi democrată nu datoresce oare nimic memoriei unui bărbat,
pelerinul şi apostolul naţionalităţii, care străbătând oficinele presei, cabi-
netele diplomaţilor, făcea cunoscută lumii şi monarchilor starea de jale a
unei naţiuni şi reclama drepturile străbune ale României?”37
Până şi conservatorii de la „Epoca”, agenţii unei contra-memorii
revoluţionare, găseau că „e o tristă ruşine naţională ca un scriitor ca
Bălcescu să nu aibă un monument cât de modest în capitala acestei ţări”38.
Amnezia colectivă l-ar fi condamnat, după dispariţia fizică, la o „moarte
postumă”. „Găsim că românii prea iute uită pe bărbaţii cari şi-au jertfit viaţa
pentru binele patriei”, constata, în 1857, gazeta „Concordia”, fapt pentru
care publica în numărul 4 o poezie intitulată „Nicolae Bălcescu”, unde se
deplângea pierderea sa prematură39. Nepublicarea operei era prezentată ca o
formă de indiferenţă vinovată. „Dar, spre ruşinea noastră de până acum, a
trecut un pătrar de secol de la moartea Bălcescului mai nainte ca să poată fi
pus sub ochii naţiunii române tot ceea ce dânsul lucrase întru cea mai mare
a ei onoare”40.
Trecut în plan secund, chiar conservatorii de la Epoca subliniau
„neertabila ingratitudine pe care au manifestat-o urmaşii faţă de memoria
lui” şi faptul că nu se bucura de nici un monument sau statuie la care să se
organizeze un pelerinaj41. „Nu a fost dat pământului acestei ţări să-i aibă
rămăşiţele lui Bălcescu şi mormântul lui nu s’a mai putut găsi, pierdut fiind
în trista «Vale a plângerilor» a cimitirului din Palermo, în mijlocul
nenumăratelor morminte ale săracilor” 42. Totuşi, personalitatea lui Bălcescu
începea să fie cunoscută ca urmare a Amintirilor din pribegie după 1848.
Noue scrisori către V. Alecsandri, publicate de I. Ghica, iar începând cu
1888, a colecţiei de documente Anul 1848, apoi a unor inspirate articole
36
Michel Vovelle, La mort et l’Occident de 1300 à nos jours, Paris, Gallimard, 2000, p. 608.
37
Gregoriu C. Tocilescu, op. cit., 1876, p. 68.
38
Vezi articolul 17 octombrie 1852 (dată greşită) în „Epoca”, 17 octombrie 1902, p. 1.
39
Cântarea României de Nicolae Bălcescu. Tradusă în versuri de D. Bolintineanu,
40
Al. I. Odobescu, Precuvântare la „Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul”, Bucureşti,
1878, p. 12-13.
41
„Epoca”, art. cit, 17 octombrie 1902, p. 1.
42
Ibidem. Conservatorii îşi schimbă de altfel reperele spre sfârşitul secolului XIX; din
contestatari ai paşoptismului, ei devin parteneri la ritualurile naţionale. Aşa îi regăsim pe
conservatori jeluind dispariţia rămăşiţelor în exil, uitând faptul că erau legaţi, dacă nu pe o linie
politică directă, cel puţin ideologic, cu înaintaşii care provocaseră exilul lui Bălcescu.
214 MIHAI CHIPER
scrise de Nicolae Iorga43 şi, mai ales, faptului că i se atribuia poemul

„Cântarea României”, un adevărat imn al patrioţilor români.
Acesta era contextul cultural propice iniţiativelor personale. Marcat
de cursurile lui Nicolae Iorga, pe care le audiase în 1909, la Universitatea
din Iaşi, tânărul Alecu Isăceanu pornea de unul singur investigaţiile pentru
identificarea mormântului, în anul 1921. El ignora cu totul concluziile
cercetărilor lui Nicolae Ionescu din 1863 şi, convins de realitatea unui
Bălcescu sărac, fără bani de înmormântare, atât de vehiculată în diferitele
versiunile biografice, mergea pe o pistă falsă – Rotoli, cimitirul săracilor44.
Documentarea îl ducea la fosa nr. 15, din rândul al 7-lea, în secţiunea a IV-a
a vechiului cimitir, unde erau înmormântaţi decedaţii dintre 29 si 30 no-
iembrie 185245. „Am cerut să mi se deschidă fosa. Lumini şi umbre se
amestecau pe mormântul de oase galbene ale săracilor, asupra cărora, din
albastrul cerului de septemvrie, se cobora o sfântă şi dumnezeiască
binecuvântare (…) Am rugat să mi se aducă câteva flori şi le-am lăsat să
cadă pe mormântul de oase ale săracilor. Cine ştie… poate că vre’o una din
flori va fi atins şi oasele lui Nicolae Bălcescu”46. Evocarea romanţată pe
care o realiza în corespondenţa adresată lui Nicolae Iorga indică mai
degrabă un spirit romantic decât unul academic, conotaţii patriotice decât
deducţii ştiinţifice, argumente oricum capabile să impresioneze, nu să
informeze. Cercetarea lui Isăceanu avea un impact evident asupra publicului
interesat.
A doua misiune guvernamentală la Palermo pleca de la „descoperirile
lui Isăceanu” şi avea loc în perioada interbelică, într-un context de eferves-
cenţă naţională, în care statul recursese la o serie de acţiuni simbolice,
printre care şi inaugurarea mormântului eroului necunoscut47. Zvonul că
exista posibilitatea recuperării osemintelor lui Bălcescu devenea o ştire de
presă importantă la începutul anului 1925, când Guvernul lua decizia
iniţierii unor demersuri academice. Alexandru Isăceanu relata, într-un
număr al „Universului” din ianuarie 1925, cum a apărut o telegramă din
43
Vezi „Viaţa nouă”, nr. 6-7, 1891, p. 201-225.
44
„La Capucini nu se îngropau decât bogătaşii, cari voiau să-şi aibă scheletele expuse
în catacombe, unde se văd, hidoase, înşirate, cu miile până astăzi. Această barbarie şi
escrocherie călugărească a oprit-o guvernul italian abia în 1870. Bălcescu nu putea să ajungă
aici! Registrele cimitirului nu spun nimic. La Santa Maria di Gesu, în liniştea de sub Conca
d’oro, un loc se cumpăra cu aur greu… Cine ar fi plătit pentru el? Şi aici, registrele nu amintesc
nimic. Este absolut exclus că Bălcescu ar fi putut avea o groapă individuală, chiar între săracii
cari se vor fi strecurat la aceste două cimitire”. Vezi Alecu Isăceanu, Mormântul lui Nicolae
Bălcescu, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1935, p. 7.
45
Ibidem.
46
Ibidem.
47
Traian Popa Lisseanu, Soldatul necunoscut. Istoric şi cult, Bucureşti, Institutul de
Arte grafice „Bucovina” I.E. Torouţiu, 1935.
Palermo prin care se afirma că ar fi fost descoperit mormântul individual al

lui N. Bălcescu. Ştirea era imediat preluată de gazetari care discutau unde să
fie îngropate „sfintele lui moaşte: la Bălceşti, la Bucureşti sau la Alba
Iulia”48. La pomenirea fostului tovarăş de lupte al tatălui său, primul
ministru Ion I.C. Brătianu s-a sesizat şi a însărcinat pe istoricul Alexandru
Lapedatu, ministrul Cultelor şi Artelor, să cerceteze ce e adevărat în zarva
pe care o făcuseră gazetele, să găsească mormântul şi să-i repatrieze
osemintele. „Dacă, îndeobşte, este un lucru trist, mai trist decât moartea
însăşi, ca oasele unui om să putrezească departe de patria lui; dacă unele
popoare au cultul lor prescris anume ca oriunde s’ar prăpădi cineva să i se
aducă negreşit corpul în ţară, apoi pentru sufletul lui Bălcescu suferinţa a
fost mai presus de orice închipuire”49, scria istoricul literar Gheorghe
Adamescu. Părea momentul oportun. Intelectualii României Mari trăiau sub
efuziunea unui destin împlinit, căutând să repare nedreptăţile trecutului,
într-un moment în care dezideratele paşoptiste „libertate şi unire” fuseseră
realizate. „Poate că în cartea destinelor aşa a fost scris: să plece, în 1848, cu
durerea înfrângerii în suflet, să moară pe pământ strein, dar să nu
dobândească odihna de veci decât după ani şi ani când – visul său împlinit –
sufletu-i va putea să vază pe Români una, liberi şi fraţi”50. Capitala
României se pregătea „să-l adăpostească cu cinste”, la un mausoleu
exemplar pentru generaţiile următoare. Moartea lui Bălcescu, deşi tragică,
tristă, la prima vedere cu caracter zadarnic, rămânea prin consecinţele ei
utilă dezideratelor naţionale.
Alexandru Lapedatu a apelat pentru această misiune la istoricul Vasile
Pârvan, membru al Academiei Române şi director al Şcolii Române de la
Roma51. Pârvan s-a deplasat la Palermo, delegându-l pe secretarul Şcolii,
profesorul italian Giuseppe Lugli, arheolog şi inspector al monumentelor
istorice52. Lugli ajungea la două concluzii care nu se susţineau una pe alta.
Prima era că moartea se produsese în hotelul Tinacria, „în acel timp unul
dintre cele dintâi din Palermo (…) o clădire cu înfăţişare distinsă, bine
păstrată, pe faţada căreia se află o placă comemorativă a lui Garibaldi”53.
Giuseppe Lugli concluziona, plecând de la înfăţişarea hotelului, că Bălcescu
a murit în condiţii materiale satisfăcătoare. Totodată, el mai credea că
proprietarul acelui hotelul luxos ar fi pus stăpânire pe banii şi hârtiile ce le
48
Alecu Isăceanu, op. cit, p. 1.
49
Gheorghe Adamescu, Cultul recunoştinţei. Un mare luptător al neamului românesc:
N. Bălcescu, în „Viitorul”, 2 ianuarie 1925, p. 1.
50
Ibidem, p. 2.
51
Ibidem, p. 1.
52
Ibidem.
53
Giuseppe Lugli, Raport asupra anchetei făcute în Palermo asupra osemintelor lui
Bălcescu, în „Viitorul”, 13 februarie 1925, p. 1.
216 MIHAI CHIPER
avea, ceea ce l-a dus pe pista falsă a înmormântării lui Bălcescu în cimitirul
săracilor. „Date fiind condiţiile de moarte ale lui Bălcescu este cu neputinţă
ca să fi fost înmormântat într-unul din cele dintâi trei cimitire (Capucini,
Santa Maria di Gesu, plus Santa Ursula, din suburbiile oraşului – n.n.), dar
rezulta în chip sigur că a fost îngropat în cel de-al patrulea (Rotoli – n.n.)
unde erau înmormântaţi toţi aceia cari nu aveau mai dinainte un mormânt
particular”54. Fără să vrea, Lugli alimenta o versiune crudă, prin descrierea
grămezilor de oase amestecate dintr-una din gropile comune unde bănuia că
se află rămăşiţele pământeşti55. Procedura de înmormântare sugera descon-
siderarea funeraliilor creştineşti, maxima umilinţă care se putea administra
cuiva postmortem. Speranţa de a aduce în ţară osemintele lui Bălcescu părea
definitiv pierdută, concluziona „Adevărul”56. Urmarea acestei expediţii era
aceea că se acredita în mod greşit groapa comună de la cimitirul Rotoli
drept varianta oficială a înmormântării lui Bălcescu.
Dacă ideea lui Ion I. C. Brătianu de a duce osemintele şi a le îngropa
la loc de cinste nu a putut fi realizată, ea a făcut în schimb ca „în sufletele
pelerinilor să răsară rara floare a recunoştinţei”57. „Pierdut în groapa
comună” devenea laitmotivul unei publicistici memorialistice la aniversarea
a 75 de ani de la moarte58. Probabila locaţie a rămăşiţelor acestui „sfânt
secular” al revoluţiei paşoptiste devenea ţintă de pelerinaj academic în
perioada interbelică, repetate misiuni cu caracter ştiinţific încercând să
lămurească misterul mormântului şi să-i reconstituie ultimele clipe ale
vieţii. În august 1928, Alexandru P. Arbore, aflându-se într-o călătorie în
Sicilia, cu un grup de şcolari de la liceul „Unirea” din Focşani, avea „prima
grijă” de a stabili unele lucruri în legătură cu moartea şi locul de îngropare
al lui N. Bălcescu59. După demersuri la autorităţile locale, care nu au putut
oferi detalii, Arbore acompaniat de G. Alesseanu, profesor de drept la
Universitatea din Cernăuţi, reuşea să ajungă pe Via Butera nr. 31, unde
identifica vechea clădire a hotelului Trinacria. Sugera ca, „măcar la acest
54
Ibidem, p. 1.
55
„Cadavrele erau aruncate în groapă de sus, fără cosciug şi adesea despuiate de hainele
pe care le aveau. Numai după 1854 se obişnui uneori să se pună cadavrele în cosciuge de lemn.
Obiceiul de a arunca cadavrele fără cosciug şi pe lângă acesta însăşi boala lui Bălcescu şi
moartea într-un hotel întăresc presupunerea că a fost înmormântat în aceeaşi zi sau cel mult în
ziua următoare (…)”. Perspectiva asupra presupusei gropi este terifiantă: „(…) am procedat la
deschiderea groapei rezervate pentru zilele de 29 şi 30 noiembrie şi am găsit peste 100 de
cadavre amestecate între ele într-un munte inform, înalt la mijloc de 1,50 m şi din care nu se
pot deosebi scheletele izolate. În aceeaşi stare se află şi groapa alăturată, care poartă datele de 1
şi 2 decembrie” (Raportul d-lui profesor Lugli, în „Dimineaţa”, 13 februarie 1925, p. 3).
56
„Adevărul”, 12 februarie 1925, p. 3.
57
Alecu Isăceanu, op. cit., p. 12.
58
„Politica”, 30 noiembrie 1930, p. 1.
59
Alexandru P. Arbore, Unde a murit N. Bălcescu, la Palermo?, în „Cuget clar”,
februarie 1929, an V, nr. 5-8, p. 80.
ceas aşa de târziu, când visurile lui Bălcescu s’au transformat în realitate,
să-i fie însemnată şi veşnicită aducerea aminte măcar acolo în Sicilia, în
locul unde şi-a dat duhul, – dacă aici în ţară nu s’a învrednicit până acum
încă de nici o aducere aminte – printr-o placă de marmoră comemorativă, pe
care Academia Română sau o altă instituţie culturală, dacă nu chiar Statul
Românesc, ar pune-o alăturea de aceia pe care Italienii au aşezat-o în
amintirea făuritorului unităţii patriei lor iubite (Garibaldi – n.n.)”60. În 1927,
Prietenii Istoriei literare încercau să substituie Palermo cu Bălceştii. Într-o
şedinţă din 24 noiembrie, pentru comemorarea lui Bălcescu, Vasile V.
Haneş, C. Dinu şi N. Mironescu (licenţiat al Facultăţii de Litere), au primit
însărcinarea de a organiza un pelerinaj la Bălceşti, în Argeş61. Vinovăţia de
a pierde rămăşiţele unui mare patriot într-o groapă comună era compensată
de un cult al recunoştinţei. „Care inimă de Român nu s-a înduioşat de
povestea tragică a acestui erou? (…) nici un episod din viaţa marilor noştri
morţi nu ne mişcă prin tragicul lui ca sfârşitul aceluia care a scris viaţa lui
Mihai Viteazul. (…) Familia lui Nicolae Bălcescu este întreg neamul
românesc. El este mortul nostru iubit al tuturora”62.
Demnă de reţinut era reuşita ridicării unui monument, ca urmare a
unei iniţiative private. O excursie de profesori bucureşteni, împreună cu
elevii Şcoalei Române din Roma, conduşi de profesorul Emil Panaitescu, se
aflau în pelerinaj la cimitirul Rotoli în 24 aprilie 1933. În urma eforturilor
lui Constantin Kiriţescu63, aveau să fie implicate Academia Română,
Ministerul Instrucţiunii Cultelor şi Artelor, universităţile, Ateneul român,
Liga Culturală, Institutul Sud-Est European, Aşezământul I.C. Brătianu,
Astra, Societatea Scriitorilor Români. S-a realizat astfel monumentul care
avea să fie amplasat lângă fosa nr. 15 din cimitirul Rotoli64. Tema „patriei
nerecunoscătoare” era evidentă. „Operă nu a statului român”, va aminti
tuturor, că „după 81 de ani de la moartea istoricului şi patriotului român, un
grup de pelerini au luat iniţiativă şi cu bani foarte puţini au realizat ceea ce
o ţară cu bugete de multe miliarde anual nu a găsit putinţă să realizeze!”65
60
Ibidem, p. 83.
61
Comemorarea lui Nicolae Bălcescu, în „Adevărul”, 1 noiembrie 1927, p. 3.
62
Ion Breazu, Sfârşitul lui Bălcescu, în „Patria”, 30 noiembrie 1932, p. 1.
63
Constantin Kiriţescu, Mormântul lui Nicolae Bălcescu, în „Universul”, 23 mai 1933, p. 5.
64
„Monumentul este de o sobrietate clasică. Executat în marmoră de Carrara, are
aspectul unei stele funerare, format dintr-un fus monopolit ce poartă pe partea superioară un
bloc cubic, căruia i s-au tăiat colţurile, astfel încât să prezinte pe toate cele patru feţe verticale
câte o cruce greacă. Înălţimea monumentului este de 3 m 40 cm. Pe soclu, inscripţia simplă:
Nicolae Bălcescu. Dedesubt, sunt săpate în piatră cuvintele mişcătorului salut din urmă al
poetului: «Cel din urmă al meu cuvânt va fi încă un imn ţie, ţara mea dragă».” Vezi Constantin
Kiriţescu, Monumentul lui N. Bălcescu la Palermo, în „Universul”, 15 mai 1935, p. 1.
65
George Al. Lefteriu, Constantin Kiriţescu ca realizator, în Omagiu lui Constantin
Kiriţescu, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1937, p. 152-153.
218 MIHAI CHIPER
„Acolo, la Palermo, în groapa comună a Cimitirului Rotoli, îşi doarme

somnul de veci cel mai mare naţionalist român al secolului renaşterii
României. S’or trudi cercetătorii să adauge dovezi peste dovezi, că alţi
bărbaţi de Stat îşi revendică apanajul patriotismului sau naţionalismului. O
pot face şi documentele renaşterii României mai dau loc şi la concluzii
deosebite. Pentru noi însă, şi pentru generaţiile cari se ridică, nu este chip
mai expresiv şi suflet mai chinuit pentru idealurile naţiei, ca Nicolae
Bălcescu”66, afirma V.V. Haneş, după o vizită la cimitirul Rotoli.
Poate că Rotoli ar fi rămas locul consacrat de pelerinaj, dacă, în 1942,
profesorul Gaetano Falzone de la Universitatea din Palermo nu ar fi
descoperit autorizaţia de înhumare a lui Nicolae Bălcescu (în care se preciza
explicit că înmormântarea avusese loc la mănăstirea Capucinilor), împreună
cu un facsimil după pagina din „Registro dei morti”, care consemna intrarea
trupului în incinta mănăstirii67. Varianta lui Nicolae Ionescu din 1863 se
vedea din nou acreditată, spre marea derută a generaţiei interbelice, al cărei
loc de cult, Rotoli, se dovedea iluzoriu.
Regimul comunist îl transformă pe Bălcescu într-o ţintă propa-
gandistică strâns legată de problema legitimării politice68. Ambiţia de a
redeschide dosarul repatrierii osemintelor reapare ca o preocupare a liderilor
66
V.V. Haneş, La mormântul lui N. Bălcescu, în „Preocupări literare”, an II, 1937,
nr. 1-3, p. 194.
67
Gaetano Falzone, Nicolae Bălcescu, scriitor naţional român, în „Universul”, 28
ianuarie 1943, p. 5; Alexandru Balaci, Adevărul asupra mormântului lui Nicolae Bălcescu, în
„Revista Fundaţiilor”, XIV, 1947, nr. 8-9, p. 154.
68
Un fapt semnificativ pentru intenţiile regimului erau urgenţele trecute pe agenda sa.
Primul monument care s-a executat sub egida Ministerului Artelor şi Informaţiilor a fost acela
al lui Bălcescu, ce trebuia amplasat în locul fostei statui a lui Brătianu din Piaţa Universităţii
din Bucureşti. Modelul nu era singular, el aplicându-se în majoritatea oraşelor aflate în
evidenţa ministerului. Vezi ANIC, Ministerul Artelor şi Informaţiilor, dosar 178/1948 (Monu-
mente publice, cereri şi planuri pentru ridicări de monumente), f. 31. Urgenţa scrierii unei
istorii a ’48-ului românesc era clamată de Mihail Roller cu insistenţă. Ea devine un imperativ al
frontului istoriografic ce se pregătea pentru a conferi partidului legitimare. Vezi Mihail Roller,
Probleme de istorie, Bucureşti, Editura Partidului Muncitoresc Român, 1951, p. 67. 1948 era
proclamat „anul centenarului de la 1848”, în toată ţara având loc manifestări propagandistice
(Mihai Roller, Anul revoluţionar 1848, Bucureşti, Editura Eminescu, 1948). Regimul
„democrat-popular” va căuta să reia simbolic momentele principale ale revoluţiei din urmă cu
un secol. Ele aveau atât caracterul unei reeditări politice a evenimentului, cât şi o funcţie
pedagogică implicită pentru mase. Prima mare punere în scenă a fost Adunarea de la Blaj pe
Câmpia Libertăţii, de pe 15 mai 1948, care a necesitat un efort organizatoric uriaş („Scânteia”,
17 mai 1948, anul XVII, nr. 122, p. 1). O adunare festivă la Islaz, organizată de autorităţile
locale din judeţele Romanaţi şi Teleorman, îi avea ca invitaţi pe Emil Bodnăraş,
vicepreşedintele Consiliului de Miniştri şi Petre Constantinescu Iaşi („Scânteia”, 9 iunie, 1948,
seria III, anul XVII, nr. 1141, p. 1). La Islaz, în faţa a mii de ţărani, mobilizaţi propagandistic
de PMR, Emil Bodnăraş afirma că noul regim, într-o formă mai avansată decât înaintaşii, „a
înfăptuit năzuinţa lui Bălcescu şi a maselor de acum un veac, adică izgonirea monarhiei şi
proclamarea republicii” („Opinia”, 14 iunie 1848, anul 40, nr. 525, p. 2).
comunişti dornici să impună comunităţii academice noi coordonate ideolo-

gice. Reluând tradiţia pelerinajelor academice, P. Constantinescu-Iaşi folo-
seşte prilejul Congresului Internaţional al Istoricilor din 1955 (Roma 2-11
septembrie) şi, împreună cu istoricul C. Daicoviciu şi cu rectorul Univer-
sităţii din Cluj, L. Banyai, depune o coroană la mănăstirea Capucinilor69.
Istoricii ataşaţi regimului, cum ar fi Dan Berindei, respectau întocmai linia
politică, prezentându-l pe Bălcescu drept figura cea mai marcantă a istoriei
româneşti a secolului XIX, căreia statul român i-a reacordat locul ce-i
revenea de drept70. În discursurile sale, Gheorghe Gheorghiu-Dej a solicitat
corpului profesoral să „cultive mândria naţională pentru tradiţiile revolu-
ţionare, interesul şi ataşamentul pentru opera lui Nicolae Bălcescu”71.
Brusca atenţie de care se bucura Bălcescu avea o explicaţie simplă: tema
patriei nerecunoscătoare era readusă în atenţie ca pretext pentru critica
regimului „burghezo moşieresc”. Se afirma că Bălcescu nu a fost iertat de
mai marii vremii „nici în timpul vieţii, nici după moarte. S-au găsit politi-
cieni şi istorici care au făcut ca memoria marelui patriot şi revoluţionar să
fie falsificată un secol de istoriografia burgheză, care a încercat să pună
asupra omului şi a operei lespedea uitării”72. O adevărată conspiraţie a
tăcerii acuza şi Cezar Petrescu în 1953, deoarece textul lucrării Quéstion
economique des Principautés Danubiennes, citată în Occident, rămăsese
îngropat în colecţiile Academiei pentru a nu fi tipărit timp de un secol.
„Ruşinos şi netrebnic, însă cât de explicabil?… Ce interes aveau (trădătorii
revoluţiei de la 1848 şi urmaşii lor – n.n.) să grăbească răspândirea acestei
lucrări care însemna pentru dânşii încă un act de judecată şi de condamnare
de dincolo de mormânt?”73
Discuţia despre soarta osemintelor lui Bălcescu era redeschisă printr-un
articol surprinzător, survenit în urma unui extraordinar fond de aşteptare pe
care ştiinţa modernă l-ar fi putut satisface. Al. Culcer sugera, plecând de la
obiecţiile lui Alex. Balaci la varianta lui Vasile Pârvan (care girase locul de
înhumare ca fiind cimitirul Rotoli), că până şi Nicolae Ionescu în 1863
greşise „dacă nu cimitirul, desigur groapa”74. Potrivit lui Culcer, între
mumiile mănăstirii Capucinilor, pe unul dintre cadavrele mumifiate sau
îngropate şi găsite la exhumări s-ar găsi agăţată o tablă cu o inscripţie
69
P. Constantinescu-Iaşi, La mormântul lui Bălcescu, în „Contemporanul”, 23 septem-
brie 1955, p. 1.
70
Dan Berindei, Nicolae Bălcesco, Bucureşti, Editura Meridiane, 1966, p. 69.
71
Ibidem.
72
Mihai Vânturache, Nicolae Bălcescu şi posteritatea istorico-literară, în Nicolae
Bălcescu (1819-1852), Oradea, f.a., p. 122.
73
Cezar Petrescu, Nicolae Bălcescu, în Despre scris şi scriitori, Editura E.S.P.L.A,
1954, p. 28.
74
Al. Culcer, Controversă între istorici, în „Viaţa studenţească”, an II, nr. 8, august
1957, p. 11.
220 MIHAI CHIPER
ştearsă cu iniţialele întregi N.B. În spaţiul şters s-ar fi putut scrie Nicolae
Bălcescu75. „Aspectul craniului şi fizionomia mumifiată, înconjurată de o
barbă neagră, tăiată probabil după moarte, sugerează capul lui Bălcescu aşa
cum îl cunoaştem din portretele vremii (Gheorghe Tattarescu, Barbu
Iscovescu). (…) noi credem că pe pista descoperită de noi s-ar putea încerca
cu şanse de reuşită, ajutaţi de cercetări antropologice, identificarea
cadavrului mumifiat al lui Nicolae Bălcescu şi readucerea lui în ţară”76.
Pe ce surse se baza Al. Culcer încă nu este clar. Oricum, ele se supra-
puneau cu iniţiativele particulare ale unui ofiţer al marinei române, Şerban
Gheorghiu, devenit susţinătorul ipotezei mumifierii lui Bălcescu în
mănăstirea Capucinilor. Gheorghiu întreţinea încă din 1957 o strânsă cores-
pondenţă cu eminescologul Augustin Z.N. Pop, informându-l amănunţit
despre cercetările personale întreprinse la Palermo, în mănăstirea
Capucinilor, pentru identificarea osemintelor liderului paşoptist77. În
catacombele de la mănăstire, acesta îşi punea problema identificării
osemintelor cu ajutorul ştiinţei moderne, prin trierea riguroasă a sutelor de
cranii, conştient fiind că „numai o echipă bine organizată ar putea duce la
bun sfârşit această cercetare. Va avea loc într-o zi? Pentru ceea ce reprezintă
memoria sfântă a lui Bălcescu, merită s-o luăm de la capăt”78. Sedus de
varianta mumificării, prezentată de Giuseppe Lo Cicero, unul din inten-
denţii cimitirului Rotolo, împreună cu padre Giuseppe Galoso, Şerban
Gheorghiu avea, în octombrie 1974, revelaţia regăsirii trupului pierdut în
catacombele mănăstirii Capucinilor: „Cadavrul era îmbrăcat simplu, avea
mâini subţiri, iar chipul era foarte asemănător cu cel al statuii lui Bălcescu
din Parcul Garibaldi. Pe cap purta un potcap de postav, de felul celor purtate
în Ţara Românească, la epoca respectivă. Nici o altă mumie nu avea o
acoperire asemănătoare a capului. (…) Am obţinut copii xerografiate după
certificatul de deces şi autorizaţia de înmormântare (Licènza per Sepoltúra),
am făcut apoi câteva fotografii color ale celui indicat a fi Bălcescu. (…) Cu
asemenea documente în buzunar, m-am considerat cel mai fericit dintre
muritorii ţării mele”79. Gheorghiu sesiza, în noiembrie 1974, Societatea
Română de Ştiinţe Istorice, Radiodifuziunea, fără a primi nici un răspuns
timp de doi ani80. La sfârşitul anului 1976, în revista „Tribuna”, Michael
Kroner readucea în discuţie descoperirea mormântului plecând de la o
emisiune a Televiziunii germane din Köln, din 16 aprilie 1976, intitulată
75
Ibidem.
76
Ibidem.
77
Şerban Gheorghiu, De la Ipoteşti la Palermo. Periplu sentimental, Constanţa, Editura Leda,
1995, p. 47-48.
78
Ibidem, p. 49.
79
Ibidem, p. 120-121.
80
Ibidem, p. 123-125.
„Catacombele din Palermo”, în care se afirmase că printre morţii de acolo s-

ar fi aflat şi un român. Articolul susţinea că „trupul neînsufleţit, părând a fi
viu, al lui Bălcescu, este remarcabil de bine conservat, e un exemplu de artă
a îmbălsămării, practicată de călugării Capucinilor”81.
Ştirea ajungea rapid una de importanţă naţională, Şerban Gheorghiu
fiind invitat de Aristide Buhoiu la televiziunea de stat să-şi prezinte „desco-
perirea”. Avalanşa de informaţii, susţinute chiar de călugării capucini, nu
putea să lase indiferente autorităţile române. Astfel se explică implicarea
Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste din mai-iunie 1977. O comisie
alcătuită din secretarul Societăţii Istoricilor din România, Dan Berindei, din
medicul antropolog Cantemir Rişcuţia, cercetător ştiinţific la Institutul
„Victor Babeş” şi reprezentant al României în Consiliul European al
Asociaţiei Antropologilor, din Aristide Buhoiu, corespondentul TVR, şi din
Horia Nestorescu Bălceşti, directorul muzeului memorial „Nicolae
Bălcescu”, lua drumul spre Palermo, în timp ce Gheorghiu făcea vâlvă cu
descoperirile sale în rândul cititorilor „Magazinului Istoric”82. De la început,
totul a avut conotaţia unei misiuni politice. „L-aţi găsit pe Bălcescu?” „Nu”
„Dar nu ştiţi că este sarcina de partid?”, îşi aminteşte Nestorescu-Bălceşti;
mai mult, la începutul expediţiei li s-a spus că, dacă nu vor găsi nimic, să ia
un schelet, pe care să îl aducă în ţară, ca şi cum ar fi fost al istoricului83.
După cum se cunoaşte, antropologul Cantemir Rişcuţia stabilea rapid că
trupul presupus a fi al lui Bălcescu era al unei persoane mult mai tinere.
Întrerupea rapid cercetările, fapt pentru care atrăgea criticile lui Aristide
Buhoiu, câţiva ani mai târziu, în Almanahul ziarului „Universul” (1986)84.
Dezamăgirea pentru eşecul misiunii guvernamentale era evidentă85. „Visam
întoarcerea comisiei guvernamentale de la Palermo cu osemintele sfinte ale
acestui martir al neamului. Îmi imaginam sutele de mii de români, îngră-
mădiţi pe aeroportul «Otopeni», emoţionaţi că sunt martorii momentului
întoarcerii lui Bălcescu pe pământul ţării. Rămăşiţele lui pământeşti,
81
Michael Kroner, S-a descoperit mormântul lui Bălcescu!, în „Tribuna”, 1976, nr. 51,
p. 5.
82
Şerban Gheorghiu, Bălcescu la Palermo, în „Magazin istoric”, 1977, nr. 11, p. 11-13.
83
„Cotidianul”, 30 iunie 2004, p. 8.
84
Horia Nestorescu-Bălceşti, Adevărul asupra mormântului lui Nicolae Bălcescu, în
Nicolae Bălcescu, Urme în bronzul istoriei, Craiova, Scrisul românesc, 1988, p. 145.
85
„Comisia guvernamentală care a făcut cercetări la Palermo, cu adevărat «ştiinţifice»,
ar fi trebuit să se reîntoarcă la Bucureşti, exclamând: «Am descoperit rămăşiţele pământeşti ale
lui Nicolae Bălcescu». Dar pentru a se fi ajuns la un asemenea «happy-end», ar fi fost nevoie
de un alt antropolog, mai consecvent şi care eventual să poată rămâne la Palermo câteva zile,
săptămâni sau chiar luni, timp în care, – pe baza documentelor mai vechi şi mai noi – ar fi
depistat fără discuţii osuarul cu pricina, trecând la identificarea scheletului marelui erou
naţional care s-a jertfit pentru o cauză măreaţă, pentru binele Ţării Româneşti.” Apud Şerban
Gheorghiu, De la Ipoteşti la Palermo, p. 129-130.
222 MIHAI CHIPER
scumpe nouă, ar fi trebuit să inaugureze primul Panteon al României, acolo

unde şi-ar afla odihna Enescu, Brâncuşi, Lipatti – care dorm printre străini,
aşteptând marea reîntoarcere”86, constata Gheorghiu, cel care fusese catali-
zatorul acestei expediţii. Verdictul dat de istorici a rămas valabil şi astăzi.
Dan Berindei şi Horia Nestorescu-Bălceşti continuă cercetarea arhivistică la
Palermo, în 1985 şi în 1987. Documentele îi conving că Bălcescu nu are ce
căuta printre mumii. Raţionamentul lor a fost însuşit de comunitatea aca-
demică. În toate autorizaţiile de înmormântare se aminteau cazurile în care
mortul urma să fie înhumat ori mumificat, conservat prin deshidratare în aşa-
zisele „colatoio”. În cazul mumificării se indica unde urma să fie depusă
mumia şi în ce poziţie (culcat, vertical, în sicriu etc.), percepându-se taxe
suplimentare. În autorizaţia pentru înmormântarea lui Bălcescu se preciza
clar „per cimitero”: la vremea aceea, aproape sigur era echivalent cu „fossa
comune” (groapa comună), spre deosebire de „terra santa” care indica
mormintele individuale87. Comisia confirmă astfel, din nou, versiunea gropii
comune, identificarea osemintelor lui Bălcescu neavând sorţi de izbândă în
lipsa unor noi indicii documentare.
Şi pentru a mai dovedi încă o dată ce uşor se uită opiniile specia-
liştilor, notăm că ultima acţiune de căutare a osemintelor, cel puţin ca
intenţie, s-a desfăşurat la sfârşitul anului 2003, din iniţiativa Consiliului
Judeţean Argeş, în cadrul unui memorandum de cooperare semnat cu
Provincia Regională Palermo88. Ministrul Afacerilor Externe, Mircea
Geoană, a preluat ideea cu multă dezinvoltură politică, amintind de
preocupările comune existente la Academia Română şi ambasada României
din Italia, plus colaborarea dintre regiunea Palermo şi autorităţile vâlcene.
Potrivit lui Geoană, osemintele lui Bălcescu ar fi urmat să fie înhumate în
curtea conacului familiei sale. Iniţiativa nu a fost urmată de nici o misiune.
Cu excepţia acestui scurt episod, după 1989 Bălcescu a căzut în
uitare. Explicabil, având în vedere că a fost asociat atât de forţat cu temele
propagandistice ale regimului comunist. În contrast cu miile de articole
comemorative şi numeroasele citări în discursurile politice, se constată
acum o tăcere asurzitoare. Masiva utilizare a biografiei şi falsificarea ideilor
sale politice într-un stat totalitar are ca efect contrar scoaterea din cadrul
practicilor memoriale într-un regim democratic. Astfel, „confiscarea” lui
Bălcescu de către discursul monolit, forjat în „limba de lemn”, l-a
condamnat încă la un exil: din memoria colectivă. Să fie aceasta o nouă faţă
a „patriei nerecunoscătoare”? Rămâne la latitudinea generaţiilor următoare
să formuleze o concluzie.
86
Ibidem, p. 131.
87
Horia Nestorescu-Bălceşti, op. cit., p. 141-147.
88
Mircea Geoană, Este nevoie de o injecţie de politic, în „Jurnalul naţional”, 26 fe-
bruarie 2004, p. 5.
MĂRTURII DOCUMENTARE
CU PRIVIRE LA MORMÂNTUL LUI ARON PUMNUL
Ilie Luceac
Este unanim cunoscut faptul că mormântul lui Aron Pumnul, dascălul

lui Mihai Eminescu de la Obergymnasium-ul din capitala Bucovinei
istorice, se află în cimitirul vechi (de la Horecea) al oraşului Cernăuţi.
Aici se organizează în decursul anului excursii cu elevii de la diferite
şcoli din oraş şi din alte localităţi, cât şi cu studenţii români de pretutindeni.
De asemenea, au loc pelerinaje ale turiştilor străini din diferite ţări, curioşi
să afle locul unde îşi doarme somnul de veci marele patriot. Şi aceasta mai
mult pentru că el a intrat în memoria posterităţii ca profesorul iubit al
poetului Mihai Eminescu, decât pentru faptul că Aron Pumnul a jucat un rol
hotărâtor în maturizarea conştiinţei naţionale a românilor din Bucovina.
„El, întocmai ca şi o ploicică de vară ce ridică la viaţă florile ofilite de
căldură, deşteptă în ascultătorii săi, prin conferinţele ce le ţinea spiritul
cunoştinţei de sine, spiritul naţional”1, scria Aurel C. Domşa despre Aron
Pumnul, la 1889, în anul morţii lui Mihai Eminescu, într-o biografie
prelucrată pe baza unor epistole autografe, rămase de la dascălul ardelean.
Prin prodigioasa sa activitate – ca profesor la gimnaziu, ca scriitor
politic şi colaborator la diferite ziare şi societăţi, ca autor de cărţi etc. –
Aron Pumnul figurează între „bărbaţii cei mari, ce se devotează fără rezervă
unei cauze naţionale”2.
Vasile Gherman Pop în al său Conspect asupra literaturii române
menţiona, la 1876, că numărul lucrărilor lui Aron Pumnul se urcă la 16, „din
care însă nu s-au tipărit decât numai trei, şi acelea pe când era încă el în
viaţă. Celelalte manuscrise se află împrăştiate pe la elevii săi”3.
1
Aurel C. Domşa, Aron Pumnul, în „Familia”, Anul XXV, nr. 29, din 16/28 iulie 1889,
p. 338.
2
Vasile Gr. Pop, Conspect asupra literaturii române, tom 2, 1876, p. 161.
3
Ibidem, p. 162-163.
224 ILIE LUCEAC
Cu toată recunoştinţa pe care o poartă românii bucovineni profe-

sorului Aron Pumnul, prea puţini cunosc faptul că mormântul dascălului
ardelean nu a fost iniţial pe locul unde se află în prezent. S-au rostit, se
rostesc şi astăzi cuvântări frumoase lângă mormântul cărturarului, invo-
cându-se în special prezenţa lui Eminescu, venit să se reculeagă la
mormântul profesorului iubit. Cu toate acestea, marele poet de mai târziu îşi
rostea prima sa încercare poetică „Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,
/ Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta…” cu totul în alt loc decât unde se
află astăzi lăcaşul de odihnă veşnică al lui Aron Pumnul.
Descoperirea nu ne aparţine, faptul a mai fost semnalat de către
eminescologi şi cercetători4 care s-au ocupat amănunţit de studierea vieţii şi
operei eminesciene.
Noi intenţionăm doar să aducem câteva informaţii în legătură cu locul
unde se afla cimitirul orăşenesc înainte şi după încorporarea Bucovinei la
Austria şi, respectiv, unde a fost înhumat iniţial Aron Pumnul, în iarna
anului 1866, când s-a stins din viaţă. De asemenea, considerăm importante
documentele din care aflăm cum s-a desfăşurat procedura de reînhumare a
dascălului ardelean, cum au decurs pregătirile pentru instalarea monu-
mentului pe mormântul lui Pumnul şi cine a suportat cheltuielile respective.
Pentru aceasta vom prezenta câteva documente inedite din Arhiva Societăţii
pentru literatura şi cultura română în Bucovina, dar nu înainte de a vedea
ce spun istoricii despre Cernăuţiul din alte timpuri şi unde se afla pe atunci
cimitirul oraşului.
Conform orânduielilor bisericeşti, cimitirele erau amenajate pe lângă
biserici sau nu departe de ele. Biserica Sfântul Nicolae era locul preferat de
închinăciune al populaţiei româneşti autohtone, pe atunci în majoritate la
Cernăuţi. Istoricul Alexandru Bocăneţu scrie că „Biserica Sf. Nicolae e
zidită în 1607 de starostele de pe atunci al Cernăuţiului, boierul Stroiescul.
Cimitirele erau numai pe lângă Biserica Adormirii şi Biserica Sfântul
Nicolae”5. În alt document citim că „Biserica Adormirii sau Biserica
4
Cităm aici o referire directă la locul unde s-a aflat iniţial mormântul lui Aron Pumnul.
Aşadar, „este necesar să precizăm că Aron Pumnul a fost înmormântat în cimitirul orăşenesc
(nu la Horecea), cam pe locul unde în prezent se află sediul Bibliotecii ştiinţifice a Universităţii
de Stat din Cernăuţi, în spatele Teatrului Naţional, iar peste douăzeci de ani rămăşiţele
pământeşti ale apostolului au fost mutate la locul de veci, pe care îl cunoaştem cu toţii din
Cimitirul Central (de la Horecea), spre care paşii noştri şi ai copiilor noştri nu ar trebui să
întârzie niciodată” (Mihai Prepeliţă, „Lăcrimiorele învăţăceilor” şi Eminescu, în „Viaţa Româ-
nească”, Anul XCVII, ianuarie-februarie 2002, nr. 1-2, p. 25). Mai vezi: Tânguiosul glas de
clopot… (prima ediţie), Chişinău, Editura Literatura Artistică, 1989; Tânguiosul glas de
clopot… (Eminescu – Bucovina, a. 1865-1869), Evocare dramatică în trei acte, în: Mihai
Prepeliţă, La casa cu nebuni, dramaturgie, Bucureşti, Editura „Vasile Cârlova”, 1997, p. 279-390.
5
Alexandru Bocăneţu, Istoria oraşului Cernăuţi pe timpul Moldovei, ediţia a II-a,
Cernăuţi, Institutul de arte grafice şi editură „Glasul Bucovinei”, 1933, p. 73.
MĂRTURII CU PRIVIRE LA MORMÂNTUL LUI ARON PUMNUL 225
Domnească a fost făcută de Nicolae Mavrocordat, între anii 1709 şi 1716.

Ea se afla în apropierea Fântânii turceşti […]”6.
Aşadar, administraţia austriacă a găsit cimitirele oraşului în preajma
bisericilor amintite. „La ocupaţia austriacă, Cernăuţii n-aveau încă înfăţi-
şarea unui oraş. Aşezarea lui începea cam de la gara principală de astăzi,
cuprindea partea de nord a oraşului cu vechiul cartier evreiesc, Fântâna
turcească şi ajungea spre sud până la biserica Sf. Paraschive. Centrul acestei
vechi sălişti (selişti – n.n. I.L.) a Cernăuţilor, locuită aproape exclusiv de
moldoveni, era biserica Sfântul Nicolae, care există şi astăzi7.
Mai spre sud de această linie, locurile erau nelocuite. În Piaţa Unirii
de astăzi începea un întins imaş, la est se întindea vestita ţarină, unde se
vânau raţe sălbatice, iar în pădurile nepătrunse din spatele Universităţii şi
ale Teatrului naţional de astăzi ţineau popas lupii, care în nopţile de iarnă
înfiorau populaţia cu urletele lor (…).
… Încă în 1787 cimitirul oraşului se mută în spatele Teatrului
Naţional de astăzi, deci afară de oraş…”8.
Există martori oculari care au temeiul să presupună cum că cimitirul
oraşului a fost cândva în spatele Teatrului dramatic „O. Kobyleanska”, cam
pe locul unde se află astăzi sediul Bibliotecii universitare.
Prin anii 1956-1957, atunci când se efectuau săpături cu scopul
introducerii gazului în oraş, pe porţiunile de lângă Biblioteca universităţii şi
ale Facultăţii de chimie-biologie, în timpul săpăturilor, odată cu lutul din
pământ se scoteau cranii şi oase omeneşti, ceea ce denotă cert că pe aceste
locuri a fost cândva cimitir.
În acest cimitir a fost îngropat iniţial Aron Pumnul şi aici s-a recules
prima oară Eminescu. „La 27 ianuarie 1866, sicriul cu trupul neînsufleţit al
lui Aron Pumnul este depus în Catedrala din Cernăuţi, în semn de omagiu
suprem. Aici are loc ceremonia funebră, oficiată de însuşi episcopul
Bucovinei, Eugenie Hacman… Lângă sicriu se puteau vedea: văduva lui
Pumnul, Catinca, Alecu şi George Hurmuzachi, Stephan Wolf, directorul
liceului, preotul Leon Popescul, profesorii I. Gh. Sbiera şi Mihai Călinescu.
Nu departe se afla grupul de învăţăcei, între care se distingeau Mihai
Eminoviciu, Şt. Ştefureac, I. Ieremievici, E. Franzos, B. Erlich şi alţii”9.
6
Daniel Werenka, Urkundliche Nachrichten über die Städte „Cecina” und
„Tschernowitz” im XXXIII (1897) und XXXIV (1898) Jahresbericht der gr.-or. Ober-Realschule,
Czernowitz [numit Protocolul Pitzelli], 1898, p. 2, nr. 53 „die fürstliche Kirche genannt”.
7
Biserica Sf. Nicolae – mărturie a vremurilor de altădată – nu mai există. În dimineaţa
zilei de sâmbătă, 14 noiembrie 1992, în împrejurări acoperite de umbra misterului, această unică
ctitorie zidită de starostele de pe atunci al Cernăuţiului, boierul Stroiescul, a ars. Biserica a fost
„reconstruită”, tot din lemn, de către autorităţile ucrainene, în 1996, însă poartă astăzi altă istorie
decât cea a fostei biserici din Seliştea Cernăuţiului.
8
Constantin Loghin, Cernăuţii, Cernăuţi, Tipografia Mitropolitul Silvestru, 1936, p. 23.
9
Ilie Rad, Aron Pumnul (1818-1866), FCR, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane,
2002, p. 264.
226 ILIE LUCEAC
După slujba bisericească, corpul neînsufleţit al profesorului Pumnul a fost

transportat la cimitirul parohial ortodox al oraşului, deci cel din spatele
Teatrului dramatic de astăzi. „Ceremonia funebră a continuat, pe un timp
geros, cu alte trei panegirice. Aici (la cimitir – n.n. I.L.), primul care a luat
cuvântul a fost Alecu Hurmuzachi… După ceilalţi vorbitori, preotul Leon
Popescul a sfinţit groapa, a rostit o rugăciune, după care bulgării grei, de
pământ, au acoperit sicriul cu trupul măcinat de boală şi suferinţă al lui
Aron Pumnul”10.
Chiar în seara zilei de 24 ianuarie 1866 se întruneşte Comitetul
Soţietăţii pentru Literatura şi Cultura Română în Bucovina, sub preşedinţia
lui George Hurmuzaki. Alecu Hurmuzaki propune primul o subscripţie
publică, din care să se ridice un monument pe mormântul răposatului11.
Astfel va lua naştere Fundăciunea Pumnuleană. Cu un an mai târziu, în
vara lui 1867, în „Foaia Societăţii…”, apărea un articol intitulat Monu-
mentul lui A. Pumnul12, semnat de Comitetul Societăţii. Era încă o dovadă
că se insista asupra obligaţiei morale pe care o avea Societatea pentru
cultură faţă de înveşnicirea memoriei profesorului Aron Pumnul.
Această dorinţă a Societăţii se va realiza abia în 1888, deci după 22 de
ani. În articolul publicat de Aurel C. Domşa, în 1889, citim: „Zilele trecute
se împlini anul de când fraţii bucovineni şi în specie Societatea pentru
Literatura şi Cultura Română în Bucovina au ridicat un monument pe
mormântul marelui lor apostol Aron Pumnul, în semn de recunoştinţă
pentru neobositele sale năzuinţe de a deştepta spiritul naţional pe care el şi-l
însuşise încă la casa părintească din Cuciulata”13. Şi alte publicaţii semna-
lează acest eveniment. De exemplu, cartea comemorativă a lui I. Gh.
Sbiera14. În 1943, profesorul Constantin Loghin scrie în istoricul său despre
Societatea pentru cultură: „În anul 1888, Societatea aranjează o mare serbare
pentru românii din Bucovina: se sfinţeşte monumentul ridicat pe mormântul
lui A. Pumnul în cimitirul central din Cernăuţi”15.
Iar acum, citând din Procesele verbale ale Societăţii, să urmărim cum
s-au desfăşurat lucrurile în realitate. În 1886, în şedinţa Comitetului Socie-
tăţii de la 28 mai / 9 iunie 1886, la punctul 1 al ordinei de zi, „secretarul
10
Ibidem, p. 265-266.
11
Ibidem, p. 264.
12
„Foaia Societăţii…”, Anul III, nr. 7-8, iul.-aug. 1867, p. 170-173. Mai vezi: Niculaiu
Oncu, Trei morminte. Al cavalerului Costachi Stamati în Basarabia, al lui Aron Pumnul în
Bucovina şi al lui Anastasiu Panu în România, în „Foaia Societăţii…”, Anul III, nr. 7-8, iul.-aug.
1867, p. 162-170.
13
Aurel C. Domşa, op. cit., p. 337.
14
Ion Gh. Sbiera, Aron Pumnul. Voci asupra vieţii şi însemnătăţii lui, Cernăuţi, Editura
Soţietăţii, 1889, 392 p.
15
Constantin Loghin, Monumentul lui Aron Pumnul, în Societatea pentru Cultura şi
Literatura română în Bucovina (1862-1942) la 80 de ani, Cernăuţi, Editura „Mitropolitul
Silvestru”, 1943, p. 37.
comunică că cripta pentru aşezarea osemintelor dezgropate ale lui Pumnul

este gata şi face deci propunerea ca acelea să se transporteze joi, în 29
maiu (10 iunie), la 8 ore dimineaţa, în prezenţa prezidiului, iară vineri sara,
înainte de Sâmbăta morţilor să se lumineze mormântul şi să se depună o
cunună pe spesele Soţietăţii”16.
Această informaţie este esenţială. Din ea aflăm că osemintele lui Aron
Pumnul au fost deshumate şi transportate de la cimitirul vechi al oraşului la
cel central, de la Horecea. Reînhumarea a avut loc în dimineaţa zilei de joi,
29 mai / 10 iunie 1886. Peste două zile, în Sâmbăta morţilor, s-a luminat
mormântul (s-a sfinţit) şi s-a depus o cunună de flori din partea Societăţii.
Deci, în vara anului 1886 rămăşiţele pământeşti ale lui Pumnul se odihneau
de acum în cimitirul nou al Cernăuţiului. Nu avem nici o ştire fixată în
Arhiva Societăţii care să contrazică această afirmaţie. Cât priveşte monu-
mentul, mai trebuiau să treacă doi ani până ce acesta avea să fie ridicat, pe
mormântul profesorului, cu toate că înălţarea lui a fost planificată imediat
după reînhumarea osemintelor lui Aron Pumnul. Confirmarea o găsim tot în
Procesele verbale ale Societăţii, unde citim: „Planul monumentului l-a
executat dl E. Kolbenhayer, arhitect şi profesor la şcoala de meserii (s-a
decis ca chipul feţei lui Pumnul în forma medalionului din bronz să se
execute la artistul propus de Kolbenhayer şi grilajul să se comande la
meşterul Schuster din Cernăuţi)”17.
Cheltuielile suportate de Societate în legătură cu procesiunea
reînhumării au fost următoarele:
„ a) dezgroparea 12 fl.
b) racla de metal 45 fl. 80 cr.
c) locul pentru criptă 44 fl.
d) zidirea criptei 92 fl.
e) onorariul medicului 5 fl.
f) monumentul 575 fl.
g) medalionul de bronz 175 fl.
h) grilajul la mormânt 220 fl.
i) birja 3 fl.
Total: 1171 fl. 80 cr.
(Se va plăti din capitalul Fundăciunii Pumnulene)
În cinstea serbării sfinţirii mormântului lui Pumnul s-au planificat
multe acţiuni procesuale şi culturale”18.
16
B.A.R., Manuscrise, Cota A 653 (II) – Arhiva mare, Procesele verbale ale
S.C.L.R.B., f. 171r.
17
Idem, f. 171v.
18
Idem, f. 172.
228 ILIE LUCEAC
Într-o şedinţă a Comitetului Societăţii din toamna anului 1886, la

punctul 2 al Protocolului din 11/23 septembrie, citim: „Dl. vicepreşedinte
comunică, că vizitând mormântul ridicat lui Pumnul, a observat cum că
locul monumentului fiind mai jos decât locul criptei megieşe, care este
proprietatea familiei Hacman, se va descoperi o parte a zidului acestei
cripte cu aşezarea postamentului pentru grilajul monumentului lui Pumnul.
Spre a evita aceasta, ar trebui a se face postamentul în un feliu încât să nu
se descopere zidul criptei megieşe.
În privinţa aceasta se face conclusul formal, că afacerea aceasta să
se lase în seama Dlui vicepreşedinte, având a se pune în conţelegere cu Dl.
prof. Kolbenhayer”19.
Mai departe, punctul 3 al Protocolului din şedinţa Comitetului, care a
avut loc la 11/23 septembrie 1886, glăsuieşte: „După o discusiune mai
lungă se propune următoarea inscripţiune pe mormântul lui Aron Pumnul:
Pe placa I
Marelui bărbatu alu
naţiunii
Aron
Pumnul
profesor c.r. de limba şi
literatura
română la Gimnaziul superior
din
Cernăuţi
*27 noiemvre 1818
†12 ianuariu 1866
Placa II
Recunoştinţă eternă.
Soţietatea pentru cultura şi
literatura română în
Bucovina.
În numele conaţionalilor
1886
Trebuia să conducă sărbătoarea sfinţirii mormântului vicepre-
şedintele, deoarece preşedintele era chemat să ia parte la Şedinţele
Senatului imperial din Viena. Dr. Mitrofanovici trebuia să ţină o cuvântare
festivă”20.
19
Idem, f. 177r.
20
Idem, f. 177v.
Victor baron Stârcea, preşedintele de atunci al Societăţii, era repre-

zentantul marii boierimi, al proprietarilor din Bucovina în Senatul imperial
de la Viena. Fiind tot timpul ocupat cu reprezentanţa sa în Senat, Societatea
a fost condusă de fapt de Miron M. Călinescu, fostul secretar al ei, crescut
la şcoala lui Gheorghe Hurmuzaki.
În vederea sfinţirii monumentului, Comitetul mai ia o decizie. La
punctul 7 al Protocolului amintit mai sus „se hotărăşte ca biroul să se
adreseze în scris către Societatea filarmonică «Armonia» cu poftirea ca să
se esecuteze la sfinţirea monumentului o piesă corală potrivită”21.
Peste o săptămână, Comitetul Societăţii se convoacă din nou. La
şedinţa din 18/30 septembrie 1886, la punctul 2 al Protocolului, „se
comunică modelul pentru portretul lui Pumnul lucrat în urma comandei lui
Kolbenhayer de firma Adolf Szely din Viena. Şi se constată că portretul nu-i
nimerit şi nici nu seamănă a fi portretul lui Pumnul. Neputând deci în urma
acestei împrejurări finaliza executarea mormântului aşa degrabă încât să
se poată serba sfinţirea monumentului de odată cu ţinerea Adunării
generale a Soţietăţii, se decide:
Serbarea sfinţirii monumentului se amână până la primăvară;
Să se sisteze esecutarea medalionului. Se va trimite o telegramă şi
epistolă recomandată şi adresată Dlui Kolbenhayer care se află la
Bielitz”22.
În continuare, s-a mai decis: „Să se facă alt model pentru portretul lui
Pumnul, şi de abia după ce se va fi constatat din partea Comitetului, cum că
este nimeritu, să se esecute în bronz”23.
Tot în toamna lui 1886, la propunerea mai multor membri ai Comi-
tetului Societăţii se ia hotărârea de a crea o comisie specială care să se
ocupe cu ceremoniile de sfinţire a mormântului. Protocolul nr. 86 din 27 sept.
/ 9 oct. 1886 fixează următoarea informaţie: „C. Ştefanovici propune, ca
Soţietatea cu ocasiunea sfinţirii mormântului să aranjeze o academie. Ar fi
deci de ales din sânul Comitetului o Comisiune care să se întărească la
cazul de trebuinţă şi prin persoane afară de Comitet, spre a îngriji pentru
efectuarea academiei şi punându-se în înţelegere cu domnii, care ar fi
aplecaţi a lua asupra sa ţinerea de discursuri.
După discuţiune la care participară toţi membrii Comitetului, Dl.
Socoleanu înţelegându-se cu ţinerea academiei, propune alegerea Comi-
siunii să se amâne până la prima şedinţă a Comitetului după adunarea
generală.
21
Idem, f. 178v.
22
Idem, f. 179v.
23
Idem, f. 180r.
230 ILIE LUCEAC
Aducându-se la votare partea întâi a propunerii Dlui Ştefanovici se

primeşte cu 5 contra 3 voturi”24.
Aceasta este ultima informaţie care o găsim în Procesele verbale ale
Societăţii pe anul 1886, referitor la monumentul de pe mormântul lui Aron
Pumnul. Ce s-a întâmplat în următorii doi ani, care a fost motivul pentru
care monumentul nu a fost ridicat decât abia în vara anului 1888, nu ştim.
Ştim doar că ceremonia de sfinţire a monumentului funerar de pe
mormântul dascălului Aron Pumnul a fost fixată pentru data de 18 iulie
1888. „În acest scop, Comitetul Soţietăţii…, cu aproape o lună înainte, la 18
iunie 1888, lansează o Invitare la sfinţirea mormântului, semnată de
vicepreşedintele Comitetului, Miron M. Călinescu, şi de secretarul acestuia,
Calistrat Coca, invitaţie care se publică în mai multe reviste”25.
Din nota tipărită de I. Gh. Sbiera26 în cartea sa despre Aron Pumnul
aflăm că programul manifestărilor s-a realizat întocmai. A existat o singură
excepţie. În locul cuvântării festive a lui Vasile Mitrofanovici, prevăzută
încă în 1886, a vorbit profesorul I. I. Bumbac.
Cercetătorul clujean Ilie Rad descrie cu lux de amănunte în
monografia sa despre Aron Pumnul desfăşurarea evenimentului27. Amintim
doar că între persoanele oficiale care au luat parte la ceremonia sfinţirii
mormântului, pe lângă mitropolitul Silvestru Morariu-Andrievici, care a
ţinut două cuvântări memorabile – una în Catedrală şi alta la mormânt –, se
aflau şi consilierul gubernial Orest Reney de Herseni, baronul Doxuţă
Hurmuzaki, preşedintele Tribunalului Ţării Mihai Pitei, Dr. Constantin
Tomaşciuc, primul Rector al Universităţii din Cernăuţi – pentru ca să
enumerăm doar câţiva din membrii marcanţi ai Societăţii, la ale cărei
începuturi contribuise cu atâta abnegaţie, acela pe care în vara anului 1888
îl comemora toată intelectualitatea Bucovinei.
24
Idem, f. 181v.
25
Ilie Rad, op. cit., p. 282.
26
Invitare la sfinţirea mormântului, în I. Gh. Sbiera, Aron Pumnul. Voci asupra vieţii…, p. 37.
27
Ilie Rad, op. cit., p. 283-287.
EXILURI ŞI PATRII ALEGORICE:
DOLIUL ROMÂNILOR
LA MOARTEA LUI NAPOLEON AL III-LEA*
Adrian-Bogdan Ceobanu
Printre personalităţile marcante ce au contribuit la făurirea României

moderne, un rol important l-a avut Napoleon III. Menţionat adeseori în
istoriografia românească ca fiind artizanul Unirii Principatelor Române în
1859, acestuia i-au fost dedicate o serie de lucrări1 ce surprind imaginea
favorabilă de care se bucură printre istoricii români. Să amintim doar câteva
fragmente dintr-o conferinţă susţinută de N. Iorga în 1915, cu referire la
importanţa fostului împărat francez în Unirea de la 1859: „Împăratul francez
a fost fără îndoială un factor de căpetenie în Unirea Principatelor […]. Unirea
Principatelor nu e deci opera Franţei de la 1856-1859, ci opera Împăratului
care stăpânea absolut… la Paris. Regimul lui Cuza-Vodă a fost sprijinit multă
vreme de Napoleon al III-lea”2. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre
istoriografia franceză, care, în funcţie de orientarea sa (conservatoare,
socialistă, republicană), a prezentat într-o lumină mai puţin favorabilă mitul
napoleonian. De la Victor Hugo şi Tavile Delard la Charles Seignobos şi
Albert Malt se apreciază că Napoleon III şi al Doilea Imperiu sunt o
problemă complicată, confuză, care nu merită „prea multă cinstire”, dar nici
„dispreţ”3. Reabilitarea imaginii lui Napoleon III a început în perioada
*
Autorul a abordat acest subiect, într-o primă fază, în revista „Constelaţii ieşene”, anul II,
nr. 3(7), octombrie 2007, p. 39-40, sub titlul 15 ianuarie 1873 în Istoria Românilor.
1
Nicolae Iorga, Partea lui Napoleon III în Unirea Principatelor, Bucureşti, Editura Ligii
pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor, 1915; Gh. Cliveti, Românii şi Napoleon al III-lea
la 1873, în In Honorem Ioan Caproşu. Studii de istorie, volum îngrijit de Lucian Leuştean, Iaşi,
Editura Polirom, 2002, p. 452-465; Gh. I. Brătianu, Napoleon III et les nationalités, Paris-
Bucureşti, 1934; Nicolae Corivan, Walewski, Napoleon al III-lea şi Alexandru Ioan Cuza, Iaşi,
Editura Presa Bună, 1933.
2
Nicolae Iorga, op. cit., p. 22.
3
Lucian Boia, Napoleon III cel neiubit, traducere din franceză de Emanoil Marcu,
Bucureşti, Editura Humanitas, 2008, p. 15-30.
232 ADRIAN-BOGDAN CEOBANU
interbelică, când principiul naţionalităţilor triumfa, apelul la politica pro-

movată de împăratul francez la mijlocul secolului XIX era tot mai evident (şi
continuă şi azi în istoriografia franceză recentă)4. Dacă pentru francezi un
mit al împăratului poate stârni discuţii şi opinii diferite, în ceea ce îi priveşte
pe români, aprecierile sunt în majoritate pozitive. Pentru a sublinia şi pentru
a întări ataşamentul românilor faţă de Napoleon III, ne propunem să
urmărim care au fost opiniile oamenilor politici de la Bucureşti, precum şi
măsurile luate de aceştia la decesul fostului împărat al Franţei.
Pentru a doua jumătate a secolului XIX, funeraliile au devenit o
componentă influentă şi des utilizată a vieţii politice. Este momentul când
cultul morţii şi „cultul marilor bărbaţi” se reunesc, iar marile personalităţi
sunt petrecute pe ultimul drum într-o manieră cât mai festivă cu putinţă5. De
asemenea, în aceste momente, trupurile moarte dobândesc o mare „calitate”:
discursurile nu le mai aparţin, însă cuvintele le sunt destinate, astfel încât
ele devin mijloace pentru acumularea unul capital simbolic6. Practic, înmor-
mântările subliniază rolul pe care defunctul l-a avut în colectivitate,
reprezintă ocazii de a arăta apartenenţa la un set de convingeri, în timp ce
doliul „se năştea din culpa de a-l fi lăsat morţii”7. Este şi cazul societăţii
româneşti care, în a doua jumătate a secolului XIX, s-a confruntat cu
pierderea unor mari oameni politici, precum I.H. Rădulescu, C.A. Rosetti,
I.C. Brătianu sau fostul domnitor Al. I. Cuza. Dacă în cazul acestora
implicarea românilor a fost una directă, mulţimea participând la ritualul
înmormântării, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre atitudinea faţă de
înmormântarea lui Napoleon III. Reacţia românilor a fost una sentimentală,
afectivă, locul pe care îl ocupa împăratul francez în memoria lor fiind destul
de însemnat. De aceea, la acest nivel, un rol important îl au discursurile,
articolele de presă sau scrisorile şi telegramele de condoleanţe, forme ce
reprezintă un nivel privat de comportare la diferite decese, constituind o
„literatură de consolare”8.
4
Ibidem, p. 34-58.
5
Mihai Chiper, Rolul funeraliilor în construcţia panteonului paşoptist, în „Xeno-
poliana. Ritualuri politice în România modernă”, XIV, 1-4, Iaşi, 2006, p. 59.
6
Idem, Patria ingrată. În căutarea osemintelor lui Bălcescu, în Murire şi moarte în
România secolelor XIX-XX, coord. Marius Rotar, Corina Rotar, Cluj-Napoca, Editura Accent,
2007, p. 72.
7
Andi Mihalache, Rituri funerare şi retorici patrimoniale: înmormântarea lui Al. I.
Cuza, în „Xenopoliana. Ritualuri politice în România modernă”, XIV, 1-4, Iaşi, 2006, p. 77.
8
Referitor la sursele ce pot fi întrebuinţate în ceea ce priveşte atitudinea în faţa morţii,
acestea sunt în număr de trei: surse primare, surse secundare sau derivate şi surse specifice.
Cele amintite de noi ar face parte din cea de-a treia categorie, alături de monumentele funerare,
diferite materiale de arhivă, regulamente privind reuniunile de înmormântare, de înfrumuseţare
a cimitirelor, de funcţionarea acestora, asigurări de viaţă sau chiar relaţii de avere, iar pentru un
alt nivel, diferite protocoale ce ating chestiunea (conform schemei propuse de Marius Rotar în
volumul Marius Rotar, Moartea în Transilvania în secolul al XIX-lea. Zece ani de concubinaj
cu moartea, vol. I, Cluj-Napoca, Editura Accent, 2006, p. 150-154).
DOLIUL ROMÂNILOR LA MOARTEA LUI NAPOLEON AL III-LEA 233
Recunoştinţa faţă de Napoleon III fusese arătată şi în 1857, atunci

când s-au organizat manifestaţii de ziua numelui său şi de ziua naţională a
Franţei, pe 3/15 august, ceea ce a provocat o mare nemulţumire în rândul
diplomaţilor austrieci şi englezi9. La fel a fost şi în primăvara anului 1870,
atunci când în contextul războiului franco-prusac oamenii politici de la
Bucureşti îşi arătau simpatia10 pentru Franţa lui Napoleon III, chiar în
detrimentul lui Carol I.
Pe 29 decembrie / 10 ianuarie 1873, s-a aflat vestea morţii11 lui
Napoleon III, ce avusese loc cu o zi mai devreme, în localitatea engleză
Chislehurst. La aflarea acestei veşti, Carol I „e adânc mişcat” de moartea
celui care a fost ocrotitorul principiului naţionalităţilor, ceea ce a provocat
în toată ţara „un doliu spontan şi sincer”. În acelaşi timp, perechea princiară
a trimis condoleanţe împărătesei Eugenia şi fiului său, adăugând că „pentru
mine amintirea bunătăţii împăratului e pe veci întipărită în inima mea”12.
Era un semn al recunoştinţei pe care îl transmitea Carol I familiei îndu-
rerate, din partea poporului român. Se aprecia că promptitudinea cu care
acţionase Carol I se datora şi înrudirii între cele două dinastii13. De fapt, se
adăuga ironic că cel puţin aşa se „juraseră confraţii noştri de la Românul” în
186614, aluzie probabil la rolul jucat de liberali în aducerea prinţului străin
în 1866. Totuşi, vestea morţii împăratului francez nu a împiedicat sărbă-
torirea Anului Nou la palat, pe motiv că fusese invitată foarte multă lume şi
că nu avea cum să se anuleze totul, dat fiind pregătirile ce se făcuseră. Chiar
dacă unii ar fi considerat acest doliu „derizoriu”, trebuiau să aibă în vedere
circumstanţele date15.
9
Pentru mai multe detalii, vezi Alina Florina Platon, Manifestaţia dedicată lui Napoleon al
III-lea (3/15 august) şi reacţiile diplomaţilor străini la Bucureşti, în „Analele Ştiinţifice ale
Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi”, serie nouă, Istorie, tom LII-LIII, 2006-2007, p. 103-114.
10
Reacţiile oamenilor politici de la Bucureşti, în primăvara anului 1870, sunt surprinse
în mai multe lucrări: Gh. Cliveti, România şi puterile garante, 1856-1878, Iaşi, Editura
Universităţii „Al.I. Cuza”, 1988; Sorin Liviu Damean, Evoluţia relaţiilor româno-franceze la
începutul domniei lui Carol I (1866-1871), în Relaţii internaţionale. Lumea de ieri, Lumea de
mâine, volum coordonat de Paul Nistor, Iaşi, Editura Pim, 2007, p. 24-31; Mihai Timofte, România
la 1870-1871: Monarhie sau republică, Iaşi, Editura Polirom, 1996.
11
Se pare că împăratul suferea de mai mulţi ani de o boală a vezicii urinare (Lucian Boia,
op. cit., p. 239).
12
Memoriile Regelui Carol I de un martor ocular, vol. II, 1869-1875, ediţie şi prefaţă
de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Scripta, 1993, p. 258.
13
Fără a intra prea mult în detalii în ceea ce priveşte înrudirea între cele două case
domnitoare, menţionăm doar că Principesa Antonia a fost bunica pe linie paternă a lui Carol I,
iar mama acestuia era fiica marelui Duce de Baden şi a Ducesei Stefania de Beauharnais.
Aceasta din urmă era, la rândul ei, fiica adoptivă a lui Napoleon I Bonaparte. Pentru mai multe
detalii privind înrudirile între casele regale, vezi Christian Cannuyer, Casele regale şi suverane
din Europa, Bucureşti, Editura Gavrilă, 1996; Mihai Sorin Rădulescu, Genealogii, Bucureşti,
Editura Albatros, 1999.
14
„Poporul”, anul III, numărul 124, 7/19 ianuarie 1873, p. 1.
15
Ibidem, p. 2.
În acelaşi timp, apăreau şi în presă primele reacţii. Astfel, în numărul

său din 1/13 ianuarie, ziarul „Trompeta Carpaţilor” avea pe prima pagină,
inserat într-un chenar negru, un anunţ ce făcea trimitere la vestea morţii
împăratului francez, pe care îl aprecia ca promotor al panlatinismului şi al
unirii românilor. La această veste tristă, un doliu sincer îi cuprindea pe
membrii redacţiei16. Aceleaşi reacţii le-au avut şi alte ziare. Se evidenţia latura
umană a lui Napoleon III, monarh „flatat când a fost la putere”, dar
„calomniat după cădere”, încât s-a ajuns la convingerea că „împăratului îi
datorăm noua noastră existenţă politică, Unirea, garanţia autonomiei,
întemeierea dinastiei”17. Se insista asupra faptului că decesul acestuia lăsa
un „gol mare” în inima fiecărui om cu bun simţ pentru că nici un alt monarh
nu a făcut atâtea pentru România. Napoleon III apărea în ipostaza de
apărător al latinismului, cel care „a pus un picior în Occident şi altul în
Orient” pentru a-i înfrunta pe „sgripţorii de la Nord”. Tocmai din aceste
motive, România trebuia să poarte doliu până în momentul când avea să se
ridice un alt „colos” de talia împăratului francez18. Şi în presa ieşeană19 erau
prezentate detalii în legătura cu moartea împăratului francez, fiind introdusă
chiar o scurtă biografie, apreciindu-se că la înmormântarea acestuia din
localitatea engleză Chislehurst au participat aproximativ 12.000 de oameni
şi multe personalităţi franceze. De reţinut aspectul că înmormântarea20 a
avut loc pe tărâm englez şi nu în Franţa. De altfel, rămăşitele lui pământeşti
odihnesc şi astăzi pe pământ britanic21, poate ca efect al republicanismului
care a luat distanţă de Franţa celui de al Doilea Imperiu.
În urma acestui eveniment, pe 2/14 ianuarie 1873 guvernul a ordonat
să se desfăşoare în toată ţara servicii funebre în memoria împăratului
francez. Cel care s-a opus a fost mitropolitul ţării, Nifon, care declarase că e
împotriva legilor Bisericii Ortodoxe de a se organiza astfel de ceremonii în
bisericile ortodoxe pentru credincioşii altor confesiuni. A fost nevoie de
intervenţia lui Carol I, astfel încât a doua zi să se oficieze un serviciu
funebru „pentru odihna împăratului francez”, atât la Mitropolie, cât şi în
toate bisericile din ţară22. La ceremonia pentru pomenirea lui Napoleon al
III-lea, desfăşurată la Mitropolie, a participat multă lume, guvernul
16
„Trompeta Carpaţilor”, anul XI, numărul 1037, 1/13 ianuarie 1873, p .1.
17
Ziarul „Pressa”, apud Gh. Cliveti, Românii şi Napoleon al III-lea la 1873, în In
Honorem Ioan Caproşu. Studii de istorie, p. 459.
18
„Poporul”, anul III, nr. 126, 14/21 ianuarie 1873, p. 3.
19
A se vedea, în acest sens, numerele din 3/10 ianuarie, 10/17 ianuarie, 14/21 ianuarie
1873 din „Curierul de Iaşi”, anul VI.
20
Pe piatra funerară erau înscrise următoarele: Napoleon III / Empereur des Francais /
né a Paris / la 20 Avril 1808 / Mort a Cambden Place / Chislehurst/ la 9 Janvier 1873 / R.I.P.
(„Curierul de Iaşi”, anul VI, numărul 5, 14/21 ianuarie 1873, p. 3).
21
Lucian Boia, op. cit., p. 35.
22
Memoriile Regelui Carol I…, p. 260-261.
României hotărând ca ţara să intre în doliu pentru următoarele 15 zile23.

Informaţia apărută în presă este consemnată şi în „Monitorul Oficial”, însă
puţin modificată: „în urma încetării din viaţă a Majestăţii Sale Împăratul
Napoleon al III-lea, curtea Înălţimilor lor a luat doliu, cu începere de la 2 ia-
nuarie curent”24, astfel încât se poate aprecia că doliul a fost ţinut numai la
curtea lui Carol I. Interesant că unul dintre cunoscătorii epocii, Constantin
Bacalbaşa, care cu ocazia altor evenimente prezenta informaţii utile şi
numeroase, în cazul decesului lui Napoleon III se rezuma să afirme doar
faptul că presa consacrase articole elogioase celui ce fusese „protector în
vremile cele mai grele”25. Pe de altă parte, ministrul român de externe, Gh.
Costaforu, în intervenţia sa din Adunarea Deputaţilor, din 12/24 ianuarie,
subliniase faptul că la aflarea veştii morţii lui Napoleon al III-lea guvernul a
făcut în toată România servicii funebre în memoria fostului împărat26. Cert
este şi faptul că, în toată această perioadă, consulul francez de la Bucureşti,
Le Sourd, l-a informat în permanenţă pe ministrul francez de externe,
Rémusat, afirmând că în România au fost organizate procesiuni funebre cu
semnificaţia unui doliu naţional27. Simpatia pentru defunct era sugerată şi de
ideea de a se constitui la Bucureşti un comitet ce-şi propunea ridicarea unei
statui a împăratului. Se adăuga şi propunerea ca an de an să se expedieze o
scrisoare28 împărătesei Eugenia, care să conţină mulţumirile pentru sprijinul
acordat în realizarea Unirii de la 185929.
Solidari cu tristeţea poporului francez, oamenii politici de la Bucureşti
şi-au exprimat, în numeroase interpelări din Senat şi Adunarea Deputaţilor,
respectul şi recunoştinţa pe care le purtau „împăratului naţiunilor”. În acele
zile, s-a luat în calcul votarea unei moţiuni care să exprime gratitudinea Ţării
pentru memoria lui Napoleon III, act iniţiat de Gheorghe Cantacuzino şi
susţinut de Ministrul de Externe, Gheorghe Costaforu30.
Iniţiativa deputatului Gh. Cantacuzino a întâmpinat însă opoziţia lui
George Brătianu, astfel încât au început dezbaterile pe această temă. Dacă
majoritatea deputaţilor susţineau ideea propusă, ca semn de recunoştinţă
pentru „eminentele servicii” aduse României de fostul împărat, nu acelaşi
23
„Trompeta Carpaţilor”, anul XI, numărul 1038, 6/18 ianuarie, p. 2.
24
„Monitorul Oficial”, numărul 1, 3/15 ianuarie 1873, p. 2.
25
Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altădată, vol. I (1871-1877), ediţie îngrijită de
Aristiţa şi Tiberiu Avramescu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1987.
26
27
Apud Gh. Cliveti, op. cit., p. 458.
28
Nu deţinem informaţii care să ne conducă la ideea că aceste iniţiative ale oamenilor
politici români să fi fost puse în aplicare în anii de după 1873.
29
Liviu Brătescu, Politica externă a guvernului conservator Lascăr Catargiu (1871-1876) şi
critica grupărilor liberale, în Paul Nistor (coord.), Relaţii internaţionale. Lumea de ieri,
Lumea de mâine, Iaşi, Editura PIM, 2007, p. 42.
30
lucru se putea spune şi despre G. Brătianu, care susţinea că nu era cazul de a

se arăta recunoştinţa în astfel de momente când dinastia căzuse, iar Franţa
era republică. El sublinia că de fapt Franţa, ca stat, ne-a adus mari servicii,
în timp ce Napoleon III, personal, a fost un împărat bun pentru toate
naţiunile până la un punct, dovedindu-se până la urmă „rău” pentru ţara sa31.
De asemenea, deputatul liberal făcea şi o paralelă cu situaţia Italiei din acel
timp, susţinând că naţiunea italiană nu se asociase votului exprimat în
Camera ei şi că acest model nu trebuie urmat32. În „apărarea” fostului
împărat francez au intervenit majoritatea oamenilor politici, precum Gr.
Ventura, care aprecia că „Franţa nu e moartă ca să-i mulţumim, ci numai lui
Napoleon III”. La rândul său, Al. Lahovary sublinia că în această situaţie nu
trebuie făcută o disociere între numele lui Napoleon III şi cel al Franţei, iar
că vorbele lui G. Brătianu aveau la bază convingerile sale republicane. Cel
care a intervenit, însă, în această dezbatere, şi „a pus lucrurile la punct” a
fost Mihail Kogălniceanu. Acesta sublinia că nu e moral ca G. Brătianu să
facă procesul lui Napoleon III, acest drept aparţinând doar francezilor. În
schimb, datoria României este de a-şi aminti de spijinul acordat, exempli-
ficând, în acest sens, momentul 1857, când „el singur a sfărâmat cores-
pondenţa pe care un diplomat al Turciei o ţinea ca să năbuşească voturile
Moldovei pentru unire”, plecând apoi în Marea Britanie şi susţinând cauza
română33.
În cele din urmă, s-a pus la vot moţiunea prin care prinţul Dimitrie
Ghica, în calitatea sa de preşedinte al Adunării Deputaţilor, urma să
transmită condoleanţe împărătesei Eugenia, nu însă şi fiului său, pentru a se
arăta că nu se face politică: „Camera României, pătrunsă de durere prin
încetarea din viaţă a lui Napoleon al III-lea şi recunoscătoare pentru
eminentele sale servicii aduse cauzei României de fostul împărat, exprimă
durerile sale cele mai vii pentru moartea sa”. Toţi membrii au fost de acord,
cu excepţia lui George Brătianu34.
Dacă în Adunarea Deputaţilor discuţiile au fost mai aprinse, nu
acelaşi lucru se poate afirma şi despre Senat. Aici, la iniţiativa lui D. Deşliu,
care considera că poziţia României din acel moment se datora lui Napoleon al
III-lea, a iniţiat o moţiune, aprobată în unanimitate şi trimisă împărătesei
Eugenia dar şi fiului său. Se exprima recunoştinţa românilor faţă de fostul
împărat francez, cel care luase iniţiativa Unirii Principatelor şi contribuise la
aducerea pe tronul României a unui principe de familie regală35. Cele două
31
Ibidem, p. 52.
32
Ibidem.
33
Ibidem, p. 53.
34
Ibidem.
35
Camere ale Parlamentului român „au fost singurele în toată Europa care au
emis un vot solemn de preţuire a memoriei lui Napoleon al III-lea”, gest
superior Parlamentului de la Roma unde s-a trecut mult prea uşor peste
acest eveniment36.
Iniţiativele românilor de a trimite scrisori de condoleanţe semnate de
Preşedintele Senatului şi de cel al Adunării Deputaţilor, adresate nu doar
fostei împărătese, ci şi prinţului imperial, votul Camerelor de la Bucureşti,
publicarea în „Monitorul Oficial” a scrisorilor de condoleanţe şi, în cele din
urmă, procesiunile funebre organizate în România, au produs iritare la Paris.
Românilor li se reproşa faptul că îşi exprimaseră recunoştinţa faţă de fostul
împărat şi nu faţă de naţiunea franceză. S-a ajuns chiar la ideea că dacă s-ar
fi procedat „strict după regulile convenţionale internaţionale”, ar fi trebuit
rechemat consulul francez de la Bucureşti şi ar fi trebuit rupte „orice relaţii
cu România”37. Totodată, nemulţumirea părţii franceze se justifica şi prin
faptul că gesturile românilor încurajau susţinătorii principiului dinastic în
defavoarea Republicii, dat fiind şi numeroasele probleme interne cu care se
confrunta, în acel timp, guvernul francez38. Cel care a reuşit să detensioneze
situaţia a fost I. Strat care, într-o discuţie avută cu Preşedintele Republicii
Franceze, A. Thiers, îi explica faptul că nimeni de la Bucureşti nu a vrut să
jignească Franţa, ce se bucura de toate simpatiile poporului român,
îndeplinindu-se doar o datorie de recunoştinţă faţă de un binefăcător39.
Prezentând cele de mai sus, se poate observa că gesturile românilor de
la începutul anului 1873 pot avea mai multe semnificaţii. Faţă de ajutorul
primit din partea lui Napoleon al III-lea în momentele cheie ale formării
statului român modern se poate afirma că românii au dat dovadă de
recunoştinţă şi respect faţă de memoria fostului împărat francez, în timp ce
procesiunile funebre din data de 3/15 ianuarie pot fi echivalate cu un doliu
naţional. Relatările din presă, atât din cea bucureşteană, cât şi din cea locală,
coroborate cu atitudinea lui Carol I şi a oamenilor politici, conduc la ideea
că preţuirea amintirii fostului împărat francez era una bine întipărită în
minţile acestora. Îndrăznim să afirmăm că ziua de 3/15 ianuarie 1873, ce are
semnificaţia unei zile de doliu naţional, precum şi comemorarea lui
Napoleon al III-lea au avut o contribuţie notabilă în cristalizarea unor
practici funerare cu valoare civică şi politică.
36
Apud Gh. Cliveti, op. cit., p. 458.
37
Memoriile regelui Carol I…, p. 265.
38
Liviu Brătescu, op. cit., p. 42.
39
Memoriile regelui Carol I…, p. 266.
MONUMENTUL DIVIZIEI A II-A CAVALERIE DIN COPOU
Radu Filipescu
Iaşul este cunoscut ca loc al multor opere de artă. Cu toate acestea,

încă nu există o monografie completă a monumentelor istorice din oraş1.
Unul dintre acestea este şi cel închinat eroilor Diviziei a II-a Cavalerie,
despre care deţinem informaţii bibliografice destul de sumare. Cea mai
consistentă lucrare referitoare strictu sensu la acest monument este, după
părerea noastă, destul de modestă2.
Am putea spune că subiectul articolului nostru este mai mult decât un
simplu monument. Este o dovadă clară a dictonului sic transit gloria mundi.
În primul rând, amplasamentul său a generat discuţii interesante. O comisie
formată din personalităţi locale a fost însărcinată cu alegerea şi amenajarea
locului unde avea să fie ridicat monumentul3. Iniţial, în februarie 1925, a fost
gândită o extindere a Grădinii Copou până în strada Codrescu – ceea ce
însemna aproape dublarea suprafeţei actuale – „pentru a se da monumentului
toată amploarea de perspectivă necesară”4. Proiectul era refuzat de Consiliul
Tehnic Superior de la Bucureşti5, fiind considerat un impediment pentru
1
Considerăm depăşită lucrarea Monumente din municipiul şi judeţul Iaşi, Ghid biblio-
grafic, Iaşi, 1969. Relativ recent a apărut o monografie a monumentelor din Iaşi care nu deţine
un aparat bibliografic precis. Olga Rusu, Constantin-Liviu Rusu ş.a., Iaşi, chipuri în bronz,
marmură şi piatră, Iaşi, Editura Vasiliana ’98, 2003, p. 33-35.
2
În lucrarea Cu Iaşii mână-n mână, scrisă de C. Ostap şi I. Mitican (vol. II, Iaşi,
Editura Dosoftei, 1997, p. 218-221), aproape patru pagini sunt dedicate monumentului Diviziei
a II-a Cavalerie. Autorii s-au bazat în mare parte pe un articol din ziarul local „Opinia”, din 22
mai 1927, privind aspectul monumentului şi pe o schiţă, „Statui pe rime date”, aparţinând lui
Păstorel Teodoreanu, privind istoria anecdotică a apariţiei sale.
3
Preşedintele acestei comisii era Mihail Sadoveanu, iar membri erau directorul şcolii
de Belle-Arte, Gh. Popovici, arhitectul şef al municipiului, Adrian Grossu, directorul
Serviciului Tehnic al Primăriei, ing. Andriescu-Cale, profesorul universitar Puşcariu şi şeful
Statului Major al Diviziei a II-a de Cavalerie, colonelul Marinescu. Vezi Arhivele Statului Iaşi
(în continuare ASI), fond Primăria Iaşi, dosar 36/1925, f. 17.
4
Ibidem, f. 5.
5
Consiliul Tehnic Superior funcţiona în cadrul Ministerului de Interne, în atribuţiile căruia
intrau şi lucrările publice (Ibidem, f. 10-17).
240 RADU FILIPESCU
circulaţie: presupunea devierea liniei de tramvai de pe strada Carol I. În

aceste condiţii, în iunie 1925 era realizat un nou proiect. Amplasamentul
urma să fie făcut vizavi de Parcul Copou, în interiorul manejului Regi-
mentului 7 Cavalerie.
Problema a fost studiată în două ipostaze. În cel mai fericit caz, manejul
s-ar fi transformat într-o grădină publică, iar monumentul Cavaleriei ar fi
fost amplasat ca o contrapondere a obeliscului din Copou6. Înspre strada
Codrescu era prevăzută o piaţetă care urma să primească mai târziu „un alt
monument în legătură cu faptele de arme ale armatei”, pe acelaşi ax cu
celelalte două monumente. Peste ani, specialiştii observau orientarea monu-
mentului spre axul principal al grădinii Copou, fapt care evidenţia „că iniţial
orientarea edililor şi urbaniştilor Iaşului i-a conferit un loc dominant şi cu
largă deschidere, punând în evidenţă calităţile de ansamblu care puteau fi
urmărite din orice unghi”7. O altă variantă era amplasarea Monumentului
Cavaleriei într-o nişă aferentă străzii Carol I, în scopul de a fi imediat
vizibil8.
Consiliul Tehnic Superior a aprobat ca monumentul să fie aşezat în
viitoarea piaţetă vizavi de Grădina Copou, cu condiţia ca terenul din spate
– Manejul – să se transforme într-o grădină publică „pentru a înfrumuseţa
astfel perspectiva şi [pentru] avantajarea acestui monument şi a deservi şi
publicul ieşean”9. Terenul manejului Regimentului 7 Roşiori era proprie-
tatea Ministerului de Război10. Primăria Iaşului s-a angajat să ofere alt loc
Regimentului în schimbul respectivului teren11, subliniind aspectul estetic al
acestui demers. Depozitele de furaje ale Manejului „găsindu-se pe cea mai
frumoasă stradă a Iaşului lasă urâtă impresie ochiului”, se afirma într-o
adresă a acesteia12. Deşi Comandamentul militar ieşean a agreat propunerea,
6
Merită reprodus argumentul Serviciului Tehnic al Primăriei Iaşi pentru prima soluţie
propusă: „nevoia de a se da o extindere actualei grădini a Copoului, devenită prea mică pentru
populaţia oraşului [deoarece, n.n.] frecvenţa circulaţiei publice, îndeosebi a elevilor şi stu-
denţilor este foarte mare în zilele de sărbătoare” (Ibidem, f. 17).
7
Virgiliu Z. Teodorescu, Informaţii referitoare la activitatea sculptorului Ioan C.
Dimitriu-Bârlad, în „Revista Muzeelor şi Monumentelor. Monumente Istorice şi de Artă”, nr. 1/
1987, p. 52.
8
ASI, fond Primăria Iaşi, dosar 36/1925, f. 17.
9
Ibidem, f. 29.
10
Ministerul de Război a cumpărat acest teren în 1898, de la fraţii Ivaşcu (Ibidem, f. 30).
11
Locul oferit în schimb de Primărie era, fie pe stradela Sărărie, unde se afla depozitul
său de furaje, fie pe valea Cârlig, unde deja exista un poligon de tragere şi altul cuprinzând
lucrări de fortificaţii, cu ieşire spre şoseaua Sărărie (Ibidem, f. 29). Corpul IV Armată Iaşi
considera că acest schimb convine din toate punctele de vedere intereselor armatei şi că „locul
din faţa Grădinii Publice nu este propriu pentru un depozit de furaje” (Ibidem, f. 39-40).
12
Ibidem, f. 29. În orice caz, manejul respectiv dispunea de tribune unde spectatorii
puteau urmări concursuri de alergare, programe de dresură. Acest aspect este relatat de o fostă
ieşeancă, Rodica Weidner-Ciurea, în Iaşul copilăriei mele, Sfântu Gheorghe, Editura
Eurocarpatica, 2002, p. 89.
MONUMENTUL DIVIZIEI A II-A CAVALERIE DIN COPOU 241
birocraţia şi-a spus cuvântul. Ca urmare, se aproba doar începerea lucrărilor

monumentului, cedarea terenului, „urmând a se rezolva într-un timp mai
îndelungat”13.
Problemele de ordin administrativ şi financiar au dus la amânarea
inaugurării monumentului. Iniţial prevăzută pentru toamna anului 1925,
apoi pentru Ziua Eroilor din anul următor, ea a avut loc abia în 192714.
Problema cedării întregului teren al Manejului era amânată în condiţiile în
care parcela monumentului era împrejmuită cu un gard de scânduri geluite.
În iunie 1928, în jurul monumentului se pietruiau alei, pentru vizitatori15.
Anul următor, în septembrie, Serviciul Domeniilor Militare din cadrul
Corpului IV Armată Iaşi, în comun acord cu Primăria, făcea demersuri pe
lângă Ministerul de Război pentru împroprietărirea Cavalerilor Ordinului
„Mihai Viteazul” pe terenul de manej al Regimentului VII Roşiori „Cuza
Vodă”16. Proiectul parcului „geamăn” al Copoului cădea în uitare. Terenul
de manej al Regimentului VII Roşiori a rămas o vreme viran. În anul 1968,
Comitetul de Cultură şi Artă al municipiului Iaşi considera că, în eventua-
litatea folosirii terenului viran „în alt scop”, statuia merita să fie mutată în
faţa UM 0115617. Această recomandare nu a avut urmările scontate. La
scurtă vreme, pe locul respectiv s-a construit „Supermagazinul Copou”, care
a atenuat vizibil perspectiva asupra monumentului cavaleristului. În 1987,
un cercetător din domeniul artei avea curajul să aprecieze că monumentul
este „sufocat de sticla şi betonul noii construcţii”, recomandând o
reamplasare18.
Încă din perioada interbelică, Primăria a intenţionat mutarea sa în
aleea Ghica-Vodă, mai întâi la Rondul I19, apoi la Rondul II, în dreptul
13
ASI, fond Primăria Iaşi, dosar 36/1925, f. 30.
14
La data de 30 octombrie 1925, Comitetul de Iniţiativă, format din ofiţeri cavalerişti,
anunţa Primăria că suma de care dispunea, 1.300.000 de lei, a fost cheltuită integral pentru plata
sculptorului, a cărui lucrare fusese terminată, incluzând materialul, bronz şi piatră de Bucovina.
Primăria oferea suma de 200.000 de lei pentru finalizarea lucrărilor, 50.000 din bugetul pe anul
curent, iar 150.000 urmau să fie menţionaţi în bugetul pe anul viitor (Ibidem, f. 35-36). Comitetul
a organizat mai multe baluri în saloanele Cercului Militar şi al Comandamentului Diviziei a II-a
pentru a spori fondurile necesare. Monumentul a fost turnat în bronz în atelierele fabricii
metalurgice „Unirea” din Iaşi. Vezi „Opinia”, Iaşi, 27 februarie 1926.
15
ASI, fond Primăria Iaşi, dosar 36/1925, f. 58-62.
16
Ibidem, f. 70.
17
Referatul nu este datat, ci doar semnat de secretarul Comitetului pentru Cultură şi
Artă al municipiului Iaşi, C. Coşciug (sic). ASI, Fond Sfatul Popular Iaşi. Comitetul de Cultură
şi Artă, dosar 15/1968, f. 26.
18
Virgiliu Z. Teodorescu, op. cit., p. 55.
19
În ziua de 13 aprilie 1939, Primăria Iaşi anunţa printr-un afiş public o licitaţie pentru
oferirea în antrepriză a lucrărilor de mutare a monumentului Diviziei II Cavalerie în Aleea
Ghica Vodă, Rondul I. Am găsit un exemplar al afişului la ASI, fond Primăria Iaşi, dosar 280/
1938, f. 15.
242 RADU FILIPESCU
intrării principale în Parcul Expoziţiei20. După război, în Rondul II a fost

amplasat monumentul ostaşului sovietic. Ideea a fost reluată după 1990,
când „ostaşul sovietic” a fost mutat la cimitirul „Eternitatea”. Abia după
1990, desişul crescut în jurul statuii a fost înlăturat, dar chiar şi aşa faţada
masivă a magazinului atenuează elanul calului şi călăreţului. O ieşeancă
revenită în ţară după zeci de ani petrecuţi în Occident, plimbându-se pe
Bulevardul Carol I, nu mai remarca „statuia călăreţului-erou”, conside-
rându-l dispărut „după cel de al doilea război mondial”21. Iniţial, interiorul
monumentului era luminat de o candelă electrică forjată în oţel22. Noaptea
lumina ar fi irupt prin nişele laterale, oferind imaginea unui mic paraclis. Un
alt efect vizual a rămas astăzi în uitare.
Monumentul este important pentru memoria unei arme dispărute
astăzi. Pe soclul său este încrustată dedicaţia către eroii Diviziei a II-a
Cavalerie. În 1914, armata română dispunea de două divizii de cavalerie, I-a
Bucureşti, cu regimentele din zona de sud a ţării, şi a II-a Iaşi, cu cele din
zona Moldovei. De altfel, vechile barăci ale Regimentului VII Cavalerie Iaşi
au rezistat până azi, între străzile Codrescu şi Sărărie, deşi cu alte între-
buinţări23. Nici celelalte unităţi învecinate nu se mai găsesc în vechile
cazărmi, dar a rămas numele unei străzi micuţe, strada Oastei.
Ca aspect, monumentul este conceput în stil alegoric. El înfăţişează
un cavalerist şarjând, vegheat fiind de o zeiţă a Victoriei, care îi întinde o
cunună de lauri. A cunoscut multe critici din partea unor oameni de cultură.
Sculptorul Oscar Han critica monumentele de război alegorice care, în
viziunea sa, coborau sculptura într-o „realitate imediată”24. Scriitorul
Alexandru O. Teodoreanu împărtăşea, la rândul lui, acest punct de vedere.
El considera „îngerul” care călăuzea soldatul călare, după cuvintele unor
oameni simpli care „căscau gura la statuie”, drept o „gagică” (sic!), care ar
fi trebuit înlăturată de acolo şi din toate pieţele publice din ţară unde s-ar
mai fi aflat creaţii de acest gen25. Dar au existat şi opinii favorabile. Un fost
20
Primăria cerea Societăţii Comunale de Electricitate ieşene devierea liniilor de
tramvai, în vederea amplasării monumentului. Vezi C. Ostap, I. Mitican, op. cit., p. 221.
21
Rodica Weidner-Ciurea, op. cit., p. 89.
22
Acolo se găsesc, pe plăci de marmură şi bronz, numele eroilor Diviziei (vezi
„Opinia”, Iaşi, 22 mai 1927, p. 1 şi 4). Informaţia apare în Ion Mitican, Urcând Copoul cu
gândul la Podul Verde, Iaşi, Editura Tehnopress, f.a.
23
Singurul corp care şi-a păstrat oarecum destinaţia este sediul Protecţiei Civile, în
grădina căruia se găseşte un mic obelisc ce îi pomeneşte pe eroii Regimentului 7 Roşiori căzuţi
în „războiul nostru pentru apărarea neamului”, cum scrie pe soclu (vezi Florian Tucă, Cristache
Gheorghe, Altarele eroilor neamului, Bucureşti, Editura Europa Nova, 1995, p. 173). În rest,
fostele barăci adăpostesc diverse firme, redacţia unui ziar, ateliere, săli de sport etc.
24
Sculptorul Oscar Han a fost acuzat că prezintă „scene de un trivial realism din război
şi care nu pornesc de la un sentiment plastic”. Cunoscutul artist insista pe cultivarea simbolului
în artă (vezi Oscar Han, Dălţi şi pensule, Bucureşti, Editura Minerva, 1970, p. 124-125).
25
Păstorel a fost prieten cu Oscar Han, pe care l-ar fi dorit autor al Monumentului
Diviziei a II-a din Copou. Scriitorul ieşean aprecia, în stilul său ironic, că monumentul sculptat
primar al Iaşului, Eugen Herovanu, considera monumentul respectiv „plin

de avânt”26. Acelaşi lucru îl remarca Rodica Weidner-Ciurea, o ieşeancă
emigrată în Germania în anii regimului comunist27. De altfel, în anul 1916,
un ofiţer considera „gardul de suliţi” având doar un „efect moral”28, iar
altul, în 1927, privind retrospectiv, concluziona că „acţiunea cavaleriei era
în primul rând de ordin moral, căci numai apariţia escadroanelor de
cavalerie, cu călăreţii scară la scară şi lăncile în cumpănire puteau să aducă
o completă dezagregare în rândurile inamicului”29.
Soldatul are o lance, iar în spate o carabină. În 1916, atacul cu armă
albă era considerat principalul tip de luptă călare, iar armele de foc erau
indicate doar în eventualitatea angajării unei lupte pedestre. Totuşi, „lancea
fiind mai greu de mânuit şi având o eficacitate redusă în condiţiile actuale,
rămâne[a] de domeniul trecutului”30. Pe la mijlocul anului 1917, Marele
Cartier General elabora noi instrucţiuni privind „întrebuinţarea cavaleriei pe
câmpul de luptă”. Se constata o „grabă prea mare” în şarjarea poziţiilor
inamice. Atacul călare contra infanteriei desfăşurate pe poziţie era „cu desă-
vârşire interzis”. Pentru prima dată se pomenea de lupta combinată între
de Dimitriu-Bârlad a fost executat la indicaţiile ofiţerilor cavalerişti din localitate, invitându-i

pe aceştia să nu se amestece în domenii în care nu sunt specializaţi (vezi Alexandru O.
Teodoreanu, Tămâie şi otravă, vol. I, Bucureşti, Editura Naţionala-Ciornei, 1934, p. 351-354).
Ni se pare exagerată această comparaţie.
26
El confunda însă autorul, Dimitriu-Bârlad cu Georgescu-Bârlad, un alt sculptor din
epocă. Eugen Herovanu, Oraşul amintirilor, Bucureşti, Adevărul, 1936, p. 213. Despre
diversele confuzii privind numele sculptorului Dimitriu-Bârlad, vezi Virgiliu Z. Teodorescu,
op. cit., p. 52.
27
Elevă la liceul „Oltea Doamna” în perioada interbelică, ea considera că „acest
ansamblu statuar putea fi considerat drept unul din cele mai reuşite, atât din punct de vedere
estetic, cât şi semantic, din Iaşi. El reprezintă un cavalerist călare pe un cal în plin avânt,
sprijinit pe un singur picior, întreaga statuie fiind susţinută şi pe mijlocul burţii calului. Ideea
de avânt era perfect sugerată prin aplecarea spre faţă a corpului soldatului, lăsând impresia că
acum cal şi călăreţ vor sări în stradă, continuând mişcarea începută în statuie. Copil fiind, eram
tentată să mă dau la o parte, să fac loc deplasării deja începute a calului” (Rodica Weidner-
Ciurea, op. cit., p. 89).
28
„Din momentul în care o şarjă duce la încăerare, avantajul trece de partea călăreţului
înarmat cu sabia […], scrima cu lancea fiind mult mai grea” (Locotenent-colonel Gheorghe
Iacobini, Cavaleria, Bucureşti, 1916, p. 22).
29
„Cavaleria era considerată ca o armă de sacrificiu şi cu efecte morale considerabile
pe câmpul strategic şi cel tactic, neţinându-se prea mult socoteală de armele de foc”, aprecia
autorul, fost maior în Regimentul 4 Roşiori (vezi Dimitrie Cantea, Studiu critic asupra
evoluţiei doctrinei cavaleriei române în ultimii zece ani (1916-1926), Bucureşti, S.O.C.E.C.,
1927, p. 5).
30
„Carabina trebuie păstrată datorită condiţiilor de serviciu (greutate mai mică, nu
împiedică pe călăreţ în mişcări, patul nu răneşte caii pe crupă, se poate întrebuinţa şi focul
călare; sabia e singura armă albă ce trebuie păstrată atât pentru lupta călare cât şi ca pumnal şi
baionetă pentru lupta pe jos”, considera căpitanul cavalerist Grigore Negoescu (apud Gh.
Marin ş.a., Istoria cavaleriei române, Bucureşti, Editura Academiei de Înalte Studii Militare,
1998, p. 162).
244 RADU FILIPESCU
cavalerie, infanterie şi artilerie, insistându-se pe „manevra călare pe flancul

şi spatele inamicului”31. Dispărea rigiditatea atacurilor călare din trecut, care
trebuiau executate „ca la carte”, în linie, pe unul sau două rânduri. În aceste
condiţii, imaginea cavaleristului şarjând cu lancea în cumpănire direct spre
liniile inamice reprezenta o realitate ce avea să dispară.
Monumentul din Copou ne aminteşte de o armă dispărută astăzi.
Curând după al Doilea Război Mondial, cavaleria a căzut în desuetudine. În
anii ’50, rămăşiţele ei au fost înglobate în unităţile motorizate ale noii
„armate populare”. Tânărul regim comunist, dorind îndepărtarea oricărui
simbol care putea aminti de monarhie, nu a păstrat, cum a fost cazul repu-
blicii franceze, garda călare, care la 14 iulie defilează pe Champs Elysées,
constituind, alături de Legiunea Străină, atracţia paradei. Au rămas câteva
statui comemorative şi premiile obţinute la concursuri hipice. Armata
americană a păstrat şi ea denumirea vechilor divizii de cavalerie, chiar dacă
astăzi sunt aproape 100% motorizate32.
Colonelul ieşean V. Dimitriu îşi exprima, în anul 1926, dorinţa ca
„actele cavaleriştilor să fie înscrise pe soclul monumentului [cavaleriei, n.n.]
spre a fi etern [subl. ns.] cunoscute de urmaşii noştri”33. În anii 1945-1946,
societatea românească s-a străduit să respecte acest dicton. Statuile Iaşului
– care putuseră fi adăpostite în timpul războiului – erau aşezate la locurile
lor, fără nici o discriminare vizibilă. De exemplu, conservatorii Titu
Maiorescu şi P.P. Carp îşi reluau locurile de la Universitate, respectiv din
Parcul Copou34. Abia după 1947 a început să funcţioneze cenzura comunistă
în adevăratul sens al cuvântului. Unele monumente au devenit non grata şi
au fost demolate. Altele au fost păstrate, dar au cunoscut cosmetizări care să
îndepărteze aspectele necorespunzătoare noii ordini. Regimul politic comu-
nist a cultivat o memorie selectivă. Tensiunile româno-sovietice din anii
1918-1920, războiul cu Ungaria din 1919, campania din Răsărit (1941-1944),
31
„În principiu, şarjele nu mai pot reuşi astăzi decât atunci când inamicul este bătut,
dezorganizat şi în retragere” (D. Cantea, op. cit., p. 41-42).
32
„Generalizarea tunurilor, mitralierelor şi a altor arme asemănătoare în timpul
Primului Război Mondial (1914-1918) a făcut atacul trupelor de cavalerie inutil şi costisitor.
Astăzi unităţi blindate şi motorizate adesea execută tactici militare îndeplinite în trecut călare.
Aceste unităţi sunt uneori numite de cavalerie şi multe poartă numele vechilor regimente ale
acestei arme” (The World Book Encyclopedia, vol. 3, London, World Book International,
1992-1996, p. 282). Alt text edificator l-am găsit în Encyclopaedia Universalis, vol. 4, Paris,
1976, p. 5: „Cavaleria se rezumă [astăzi, n.n.] la spiritul cavaleristic care subzistă după
înlocuirea calului de către motor: cavaleria blindată, cavaleria uşoară blindată. În Statele Unite,
Divizia I de cavalerie este transportată de elicoptere”.
33
„Opinia”, an XXII, 6 decembrie 1926, p. 4.
34
Pentru repararea soclului distrus de schije şi montarea statuii lui Maiorescu, Primăria
cheltuia, în 1946, 1.700.000 de lei. ASI, fond Primăria Iaşi, dosar 45/1946, f. 111-112. Primar
era naţional-liberalul tătărăscian Eduard Lăzărescu, un om cu vederi într-adevăr liberale.
au devenit subiecte accesibile doar specialiştilor, nu şi publicului larg. Monu-

mentele de război în concept comunist erau cele referitoare la 1877-1978,
1914-1918 şi 1944-194535.
Cuvintele „Nistru”, „Tisa-Budapesta” au dispărut de pe soclul monu-
mentelor din România. Dintre toate inscripţiile amintind de luptele Primului
Război Mondial, care ornau interiorul bolţii Arcului de Triumf din
Bucureşti, singura care a fost martelată de comunişti a fost cea pe care scria
„Budapesta”36. În acelaşi spirit, monumentul lui Take Ionescu din Bucureşti
a fost înlăturat, deoarece s-a aflat că alegoriile care flancau statuia evocau
râurile Tisa şi Nistru37. Alte barbarii s-au petrecut la cimitirul „Eternitatea”
din Iaşi, unde monumentele eroilor de pe frontul din Răsărit (1941-1944) au
fost „retuşate”. Şi astăzi unele morminte păstrează doar numele şi gradul
celui decedat, iar unde se amintea locul decesului se poate vedea o
ştersătură grosolană de daltă38.
Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Monumentul Diviziei a II-a. Iniţial
existau patru inscripţii referitoare la bătălii purtate de regimentele acesteia.
Regimul comunist a păstrat inscripţiile bătăliilor din anul 1916, „Prunaru”39
şi „Maghyerus”40, deoarece aminteau de lupte împotriva armatelor Puterilor
35
Vezi tabelul „cu monumentele şi cimitirele eroilor din războiul 1914-1918 şi 1944”
(sic). Vezi ASI, fond Sfatul Popular Iaşi, Comitetul de Cultură şi Artă, dosar 15/1967, f. 4.
36
Vezi descrierea amănunţită a monumentului după restaurarea sa finală din 1936 în
„Universul”, an LIII, nr. 333, miercuri, 2 decembrie 1936, p. 5. Restul inscripţiilor, amintind
confruntări ale armatei române din anii 1916-1917, au fost „iertate”.
37
Monumentul supravieţuise iniţial până „în preajma plecării trupelor sovietice”
(Virgiliu Z. Teodorescu, Monumentele Marii Uniri, Bucureşti, Editura Ministerului de Interne,
2000, p. 26-27).
38
Oferim ca exemplu mormintele maiorului Marinescu Petre şi sublocotenentului
Anton Gheorghe, ambii din Regimentul 13 Dorobanţi, aflate în stânga Complexului eroilor din
Primul Război Mondial.
39
Regimentul 2 Roşiori a pierdut jumătate din efectiv în urma şarjării satului Prunaru,
cu scopul de a acoperi retragerea armatei române din faţa inamicului. Eroismul acestei acţiuni a
fost deosebit, în condiţiile în care nu s-a respectat nici o normă elementară de siguranţă a vieţii
cavaleriştilor (D. Cantea, op. cit., p. 36). Mai târziu, regele Ferdinand aprecia că atacul pe care
l-ar numi „nebun” (sic!) al Regimentului 2 Roşiori a adus „noii lauri cavaleriei” şi că „acel
regiment care se găsea în faţa tranşeelor inamice a atacat într-adevăr cavaleristic, nu cu arme
[de foc, n.n.] ci cu lancea” (apud N. Sinescu, op. cit., p. 183).
40
Maghyerus este denumirea ungurească a localităţii Măgheruş, aflată lângă Breţcu.
Aici, alături de trupe de infanterie, Regimentul 11 Roşiori, din cadrul Diviziei a II-a a
descălecat şi a rezistat atacurilor unei puternice divizii austro-ungare. Ineditul a apărut când, în
lupte corp la corp, s-au folosit lăncile. Carabinele cavaleriei nu erau încă dotate cu baionete şi
dispuneau de muniţie redusă (D. Cantea, op. cit., p. 33). Carabina de cavalerie era mai redusă
ca dimensiune pentru a nu stânjeni călăreţul în galop. Aceasta determina proprietăţi balistice
inferioare, dezavantajându-i pe cavalerişti în cazul unui schimb de focuri cu infanteria inamică.
Gheorghe Iacobini, Cavaleria, Bucureşti, 1916, p. 169-170. Copleşite de gaze asfixiante, având
pierderi grele, trupele Diviziei a II-a au fost înlocuite cu unităţi proaspete de infanterişti.
Ordinul a fost dat de generalul Prezan, comandantul Armatei de Nord, care a conştientizat
246 RADU FILIPESCU
Centrale. Dar inscripţiile „Tisa-Budapesta” şi „Nistru” au fost şterse41.

Cetăţenii noii Românii trebuiau să uite că la începutul anului 1918 trupele
de cavalerie ale Diviziei a II-a42 au trecut Prutul pentru a alunga peste Nistru
trupele ruse bolşevizate. Trei escadroane din Regimentele 6 şi 11 Roşiori
ale aceleiaşi Divizii au fost primele trupe române care intrau în Budapesta în
seara zilei de 3 august 191943. Acest fapt a fost amintit şi prin cifre.
Deasupra uşii de intrare în interiorul monumentului se găseşte un fronton,
pe care erau trecuţi iniţial anii 1916-1919. Din motive lesne de înţeles,
după 194744, „1919” a devenit „1918”. Considerăm că statuia cavale-
ristului a plătit grav tributul expunerii ei publice. Unele monumente aflate
în curţi interioare au scăpat de aceste retuşuri45.
Totuşi, au existat şi omisiuni în favoarea monumentului. La baza
soclului au fost încastrate în zid patru basoreliefuri prezentând imagini ale
luptelor amintite mai sus (şarja de la Prunaru, lupta de la Măgheruş, trecerea
Tisei şi lupte în tranşee)46. Doar unul dintre basoreliefuri a dispărut, din
motive care ne scapă47. Oricum, sculpturile puteau rămâne, atâta vreme cât
eventualele explicaţii „ofensatoare” reprezentate de unele inscripţii nu mai
existau. Ca printr-o minune, placa de marmură care aminteşte faptul că
monumentul a fost ridicat în anii „glorioasei domnii a M. S. Regelui
Ferdinand” nu a fost scoasă sau distrusă. Aflată pe partea dinspre sud a
soclului, mulţi ani a fost aproape acoperită de vegetaţia deasă. Probabil
aceasta a salvat-o. Considerăm că a fost unul dintre puţinele elemente
publice din oraşul Iaşi care amintea – într-un mod discret – de monarhie, în
anii 1947-198948.
proporţiile măcelului. Vezi Gh. Marin ş.a., op. cit., p. 179; General de Divizie N. Sinescu,
Istoricul întrebuinţării cavaleriei române în războiul mondial şi până la 1926, vol. I,
41
Singura lucrare care aminteşte acest lucru este C. Ostap şi I. Mitican, op. cit., p. 220.
42
Vezi pe larg, despre acţiunile cavaleriei, în Marin C. Stănescu, Armata română şi
unirea Basarabiei şi Bucovinei cu România. 1917-1919, Constanţa, Editura Ex Ponto, 1999.
43
Primarul Budapestei înmâna comandantului lor, colonelul Gheorghe Rusenescu,
cheile oraşului (Gheorghe Marin, op. cit., p. 203).
44
O sursă indică schimbarea cifrei „9” în „8” „prin 1960”. Vezi Olga Rusu, Constantin-
Liviu Rusu, ş.a., op. cit., p. 34.
45
De exemplu, micul obelisc din curtea Protecţiei Civile Iaşi, închinat eroilor căzuţi în
campaniile din anii 1916-1919 a scăpat de martelare (vezi Florian Tucă, Cristache Gheorghe,
op. cit., p. 173). Acest lucru probabil se datorează poziţiei sale izolate. Din strada Sărăriei,
trecătorul nu distinge datele şi numele sculptate în piatră (Ibidem).
46
C. Ostap şi I. Mitican, op. cit., p. 220.
47
Lipsa lui este amintită fără a se specifica despre care basorelief este vorba (vezi C. Ostap şi
I. Mitican, op. cit., p. 220; Lucian Vasiliu, ş.a., Prin Iaşii de odinioară, Iaşi, Casa de Presă-
Editura „Cronica”, 1995). Coroborând descrierea basoreliefurilor cu imaginile lor actuale,
considerăm că lipseşte cel care descrie lupta de la Măgheruş.
48
Am mai putea oferi exemple: portretele regelui Carol I şi ale reginei Elisabeta – care
figurează drept ctitori în catedrala mitropolitană din Iaşi – au rămas neatinse în anii comu-
În schimb, stema regală, care afla pe frontispiciul monumentului şi îi

conferea atât armonie vizuală, cât şi un aer de nobleţe, a fost înlăturată. Au
existat însă unele „scăpări” istoriografice compensatorii. Cartea Monu-
mentele Unirii, apărută în 1985, conţinea o ilustraţie de epocă a Monu-
mentului din Copou, în care se putea distinge clar stema regală de pe soclu
şi inscripţia „Nistru”49.
Abia după 1989, anul „1918” a redevenit „1919”. În România au fost
iniţiate acţiuni prin care se urmărea refacerea monumentelor care au avut de
suferit în timpul comunismului, „inclusiv readucerea stemei [regale a, n.n.]
României la locul cuvenit”50. În Iaşi, monumentul Unirii a fost refăcut şi
instalat la loc de cinste în faţa Universităţii de Medicină şi Farmacie51. Dar
inscripţiile şterse cândva, un basorelief şi stema regală continuă să lipsească
de pe soclul monumentului cavaleristului. Deşi au existat sesizări pe plan
local52, responsabilitatea în ceea ce priveşte restaurarea operelor come-
morative de război revine Ministerului Culturii şi Cultelor53.
Am cercetat Monumentul Diviziei a II-a Cavalerie de la Iaşi din
diverse ipostaze. Poziţionarea sa implică aspecte de urbanism. Modificările
aduse de către regimul comunist trimit atât către probleme de istorie politică
şi de istorie a artei. Posibile date inedite ar putea adăposti arhivele din
Bucureşti, mai ales cele ale Comisiunii Monumentelor Istorice. Ceea ce am
încercat, a fost concentrarea tuturor acestor informaţii despre monumentul
Cavaleristului într-un singur studiu. Conştienţi de precaritatea surselor
cercetate, considerăm această lucrare doar un început pentru demersul
nostru.
nismului. Este drept, în întuneric. Oricum, cele două pisanii din pridvor, care amintesc numele
conducătorului de atunci al României, au rămas de asemenea intacte.
49
În spatele monumentului se putea observa terenul de manej (Ioan V. Lupescu, Monu-
mentele Unirii, Bucureşti, Ed. Sport-Turism, 1985).
50
Vezi Virgiliu Z. Teodorescu, Monumentele…, p. 58.
51
Chiar dacă statuia în sine şi modul în care s-a făcut amplasamentul au generat, la
vremea lor, unele critici. Ca o ironie a sorţii, creaţia Olgăi Sturdza a fost inaugurată în aceeaşi
zi cu Monumentul Cavaleriei, 27 mai 1927.
52
Între care amintim articolul nostru Monumentului Diviziei a II-a Cavalerie i se face o
nedreptate „istorică”, din „Ziarul de Iaşi”, 14 iunie 2002. Textul a reprezentat o scrisoare
deschisă a noastră către primarul Iaşului, trimisă redacţiei. Ghilimelele au fost adăugate ulterior
de angajaţii ziarului.
53
Vezi Legea 379/30 septembrie 2003 privind regimul mormintelor şi operelor
comemorative de război din „Monitorul Oficial”, partea I, din 7 octombrie 2003. Conform art. 30,
punct b, Ministerul Culturii şi Cultelor avizează, prin comisiile de specialitate, documentaţiile
pentru intervenţiile asupra monumentelor de război. Art. 48, punct c, reglementează sancţiunile
pentru modificarea sau restaurarea acestor monumente fără avizele necesare.
248 RADU FILIPESCU
Fig. 1. Monumentul Diviziei a II-a Cavalerie
Fig. 2. Basorelief
de la baza monumentului Diviziei a II-a Cavalerie
(„Poarta nemuririi”)
EDIFICII REGĂSITE
BISERICA SFINŢII VOIEVOZI, ZISĂ ROŞCA
Silviu Văcaru
Urcând dinspre Târgul Cucului pe strada Eternitate, spre platoul

Tătăraşilor, după ce depăşeşti biserica Sfântul Dumitru-Misail, se înalţă un
alt lăcaş de cult care, la prima vedere, nu are nimic spectaculos în
arhitectura sa. Este biserica „Sfinţii Voievozi” zisă şi Roşca. Despre acest
monument al Iaşilor nu avem cunoştinţă să se fi scris un studiu special, ci
doar câteva pagini răzleţe, prin diferite publicaţii. Ne referim aici la succinta
prezentare în arhicunoscuta monografie a oraşului Iaşi scrisă de N. A.
Bogdan1 şi la câteva rânduri fugar însăilate într-un Îndrumător2 în Arhivele
Statului din Iaşi. Ambele au ca sursă broşura Din trecutul bisericii române
(bisericile din Iaşi) scrisă de Gh. Ghibănescu. Acesta din urmă, referindu-se
la biserica Roşca, afirmă că ea şi-a luat numele după boierul fondator. „Aşa
găsim în 1669 iscălind pe unul popa Ursul de la biserica Roşcăi. Biserica
veche a fost de lemn, alăturea de cea actuală, după cum arată pristolul
vechiu. Era foarte mică luându-ne după o piatră veche mormântală ce
trebuie să fi stat lângă păretele de afară al bisericii. Familia Roşca, zisă mai
apoi şi Codreanu, după slujbele avute în ţinutul Codrenii, este des întâlnită
în actele secolului al XVI-lea”3. Nimic sigur şi multe confuzii sunt în acest
pasaj. De la început trebuie să menţionăm că este singura biserică din Iaşi
căreia nu i se cunosc ctitorii tuturor construcţiilor şi refacerilor sale, nici
anul ridicării lor, cu excepţia ultimei. Istoria monumentului pe care îl vedem
astăzi nu pare să trezească un mare interes pentru cercetătorul sau ieşeanul
de rând, obişnuit a vedea lăcaşuri de închinăciune construite de domnii
Moldovei, care impresionează prin măreţia lor. Istoria bisericii Sfinţii
Voievozi poate fi împărţită în două etape distincte: prima, a bisericii
1
N. A. Bogdan, Oraşul Iaşi, ediţia a II-a, Iaşi, 1913, p. 234.
2
Îndrumător în Arhivele Statului din Iaşi, vol. III, Bucureşti, 1959, p. 152.
3
Gh. Ghibănescu, Din trecutul bisericii române (bisericile din Iaşi). Conferinţă ţinută
la cercul societăţii Viitorul, Iaşi, 1902, p. 27.
250 SILVIU VĂCARU
(bisericilor) de lemn, despre care avem doar câteva informaţii documentare,

şi a doua, a bisericii de zid.
Date sigure despre o biserică a Roşcăi, probabil aflată în spaţiul
ocupat de actuala construcţie, le avem din 15 martie 1668, când Armanca,
soţia lui Vasile vornic, îşi împarte satele copiilor săi în faţa mai multor feţe
bisericeşti, între ele numărându-se şi „popa Ursu de la biserica Roşcăi din
târgu Iaşi”4. Începuturile sfântului lăcaş sunt înceţoşate la fel ca şi datele
despre cei dintâi ctitori. N. Stoicescu5 consideră că prima biserică a fost
construită de Constantin Roşca6 sau de fratele acestuia, Vasile7, fără a indica
o dată chiar şi aproximativă8. N. A. Bogdan dă ca an de început 1637, fără
nici o altă explicaţie, iar despre ctitori spune: „se crede că biserica din lemn
a fost întemeiată de un preot cu pronumele de Roşca (Constantin) sau de un
boier ce-i ziceau Roşca”9, ipoteză ce a fost preluată fără nici un comentariu
şi de autorii Îndrumătorului10.
La jumătatea secolului XVII, în partea de sud a platoului Tătăraşilor,
la o distanţă de aproximativ 500 de metri, era construită deja biserica de zid
Sfântul Ioan cel Nou (cunoscută mai ales sub numele de Nicoriţă) a
hatmanului Nicoară, cumnatul lui Miron Barnovschi11.
Ctitorii
Rare sunt cazurile în care să existe atât de puţine documente despre
un lăcaş de cult în care se slujeşte (probabil neîntrerupt) de mai bine de trei
secole şi jumătate. Şi aceasta nu se datorează numai incendiului care a
mistuit biserica la mijlocul veacului XIX. Aşa cum vom vedea mai departe,
biserica, împreună cu patrimoniul ei, a rămas în familia ctitorului din
generaţie în generaţie până ce ea a devenit şi un bun al credincioşilor din
jurul ei.
4
Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, editate de Ioan Caproşu, vol. II, Iaşi,
Editura Dosoftei, 2000, p. 490, nr. 549.
5
N. Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor medievale din Moldova,
6
Mai multe despre ginerele lui Ghenghea, Constantin Roşca, care a deţinut în Moldova
dregătoriile de mare vistiernic, pârcălab de Hotin şi mare vornic al Ţării de Sus, vezi în N.
Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-XVII),
Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1971, p. 434.
7
Spre deosebire de fratele său, a deţinut dregătorii mai mici (mare armaş, mare
medelnicer, mare jitnicer şi vornic de poartă) numai în Moldova (Ibidem, p. 435).
8
Nu ştim de ce nu l-a inclus aici şi pe al treilea frate Gheorghe Roşca, cumnat cu Miron
Barnovschi, care a deţinut şi el dregătorii înalte (mare spătar şi pârcălab de Neamţ). Vezi
ibidem, p. 435.
9
N. A. Bogdan, op. cit., p. 234.
10
Îndrumător…, p. 152.
11
N. Stoicescu, op. cit., p. 421.
BISERICA SFINŢII VOIEVOZI 251
Despre ctitori nu avem nici o informaţie directă. De aceea, vom apela

la o serie de acte care ar putea să ne ajute în identificarea celor care au
înălţat o casă a Domnului pentru ruga lor şi familiei lor, poate chiar unde să-şi
odihnească şi somnul de veci. Aşa cum s-a spus, biserica a aparţinut unui
membru al numeroasei familii Roşca, cu reprezentanţi de seamă în înalta
societate în aproape tot secolul XVII. N. Stoicescu este de părere că biserica
a fost construită fie de ginerele marelui logofăt Ionaşcu Ghenghea,
Constantin Roşca, ajuns şi el la cele mai înalte dregătorii ale Moldovei
(mare vistiernic, mare vornic sau pârcălab), fie de Vasile Roşca, un personaj
cu dregătorii modeste, dar cu o îndelungată viaţă publică. Acesta din urmă
apare pentru prima dată în documente în 1603 ca vornic de poartă şi, după
ce trece prin dregătoriile de medelnicer, mare armaş, mare jitnicer, se
reîntoarce în cea de vornic de poartă la începutul domniei lui Vasile Lupu,
rămânând în slujbă până în 1644, când dispare din documente, probabil
trecând la cele veşnice.
De la început credem că trebuie omis dintre ctitori Constantin Roşca,
chiar dacă prin poziţia socială avută, cel mai bogat dintre fraţii Roşca putea
uşor să ridice o bisericuţă de lemn la marginea de atunci a Iaşilor. Este greu
de presupus ca o ctitorie a unui asemenea personaj să nu apară în
documente decât la aproape 40 de ani de la moartea celui ce a ridicat-o, fără
a-l aminti.
Aşa cum ştim, la 15 martie 1668 biserica exista. La această dată
Armanca, soţia răposatului vornic Vasile, ajunsă la bătrâneţe, îşi face diata
împărţind moşiile avute copiilor săi: Dumitraşco vornicul, Simion, Ion,
Gligoraşco, Sofronia şi Panhila. Pentru a nu exista nici un fel de discuţii cu
banii pentru înmormântarea sa, văduva ţinea jumătate din satul Propăsaci.
Trăind mulţi ani, Armanca trebuie să fi fost o femeie aprigă, care trecuse
prin multe la viaţa ei, poate chiar asistând la certuri între propriii săi urmaşi.
Apropiindu-se şi ea de obştescul sfârşit, înaintea mai multor feţe bisericeşti
hotărăşte: „Deci aşea m-am socotit şi le-am împărţit aceaste moşii ce mai
sus scriem ca să le fie lor de aşezare această împărţală ş-orcari dintru dânşii
nu va vrea să să ţie de împărţală ce am făcut, acela să hie treclet şi proclet şi
blăstămat de trei sute 18 Oteţi ce au fost la Nichei. Blăstăm am pus ca să să
ţie de împărţala me să nu să strâce… ficiori am avut de i-am… bine cu
haine, iar pre unii nu am avut cu ce-i înzestra, ce le-am făcut părţi mai bune
de moşie”12. Între preoţii martori se afla şi „popa Ursul de la beserica
Roşcăi din târgu din Iaşi”13. Menţionarea expresă a acestui preot în
12
Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, editate de Ioan Caproşu, vol. II, p. 171-172,
nr. 193.
13
La 10 mai 1669, acelaşi preot era martor la vânzarea unui loc de casă pe Uliţa
Rusească (Ibidem, p. 223, nr. 251).
252 SILVIU VĂCARU
cuprinsul actului ne determină să credem că era o persoană apropiată de

vorniceasă, poate duhovnicul ei.
Dar cine este Armanca? Răspunsul îl găsim într-un alt document din
21 aprilie 1667, când Dumitraşco Roşca vornicul împreună cu fratele său,
Simion, şi mama lor, Anisiia, vând „a lor direaptă ocină şi moşie, o vie de la
Iaşi, în Copou” comisului Ştefan Cerchez14. În acest document apar fiii
vornicului Roşca şi soţia sa Armanca. Spre deosebire de documentul din
1668, doar numele mamei este diferit. Cum pentru perioada respectivă este
greu de crezut că vornicul a divorţat, pentru a rămâne în urma lui două soţii
supravieţuitoare, credem mai degrabă că Anisia provenea dintr-o familie de
armeni (fapt ce ar explica numele Armanca) botezaţi ortodox.
În tradiţia legată de începuturile bisericii, în a doua jumătate a seco-
lului XIX, se spunea că „Biserica cu patronul Sfinţilor Voievozi pronumită
Roşca s-a făcut de lemn, în anul 1773, de preot Vasile Roşca de unde s-au
luat pronumele de Roşca”15. Coroborând informaţiile de până acum, în
opinia noastră prima biserică a fost construită de Vasile Roşca, nu preot, ci
vornic de poartă, undeva în intervalul 1635-1646.
Se cuvine aici să spunem şi câteva cuvinte despre Dumitraşco Roşca,
cel care va ocupa mulţi ani dregătoria pe care o avusese şi tatăl său,
neexcluzând posibilitatea ca el să fi avut grijă după decesul părintelui de
biserică16, dispunând şi de posibilităţile materiale necesare întreţinerii ei. La
începutul carierei, îl întâlnim vornic de Botoşani17, pentru ca apoi să-l
găsim, pentru mai mulţi ani, vornic de poartă18. A avut cel puţin o fiică, al
cărei nume nu-l cunoaştem, căsătorită cu Istrate Ciocan şi care, după toate
probabilităţile, va rămâne la Botoşani. La peste două secole de la ridicarea
bisericii, descendenţii de la Botoşani ai vornicului Vasile Roşca aveau
conştiinţa că sunt urmaşii ctitorului şi, la 3 aprilie 1866, trimiteau bisericii
Sfinţii Voievozi – Roşca din Iaşi o Evanghelie îmbrăcată cu argint şi suflată
cu aur19.
Un alt moment despre care până acum nu s-a scris nimic este legat de
daniile domneşti de la jumătatea secolului XVIII. Nu ştim dacă ele sunt
legate şi de lucrări de refacere sau întreţinere a monumentului sau dacă au
14
Ibidem, p. 143-144, nr. 159.
15
Arhivele Naţionale Iaşi, fond Mitropolia Moldovei, Sinodice, nr. 237, f. 3 v.
16
Un preot Ioan de la biserica Roşcăi, la 1681 martie 28, era martor la o vânzare făcută
de Istrate şi soţia sa, Ana, o casă de pe Uliţa din Afară, din capul Târgului de Sus al Iaşilor
(Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. VIII, p. 490, nr. 549).
17
Documenta Romaniae Historica, seria A. Moldova, vol. XXVIII, întocmit de
Petronel Zahariuc, Marius Chelcu, Silviu Văcaru şi Cătălina Chelcu, Bucureşti, 2006, p. 145,
nr. 176.
18
Catalogul documentelor moldoveneşti din Arhiva Centrală a Statului, vol. III,
Bucureşti, 1968, p. 359, nr. 1682.
19
Arhivele Naţionale Iaşi, fond Mitropolia Moldovei, Sinodice, nr. 237, f. 4.
fost făcute doar din pioşenie faţă de micuţa biserică devenită, posibil în
această perioadă, din lăcaş de cult al familiei, biserică parohială, dar slujită
de această dată de un preot Roşca. Cu greu oamenii săraci din mahalaua
întâlnită şi sub denumirea de Roşca20, nume împrumutat de la biserică, ar fi
putut întreţine biserica şi personalul clerical. Chiar dacă unii preoţi vor fi
fost urmaşii ctitorilor, aceştia nu mai aveau puterea de a o întreţine singuri.
Domnul Grigorie al II-lea Ghica miluia, la 8 aprilie 1756, biserica
Sfinţii Arhangheli din Tătăraşi, a preotului Roşca, „cu o bucată de loc
domnescu din locul târgului Iaşilor, din ţarina târgului”. Terenul era la vale
de Movila lui Zorilă, pe muchia dealului Ciric21, şi avea aproximativ 12
fălci (6 hectare)22. Pe acest loc se află în prezent biserica din cimitirul
Eternitatea23 şi un sector din cimitir. De acum înainte, în documente, sfântul
lăcaş este menţionat ca fiind al „popii Roşca”. Nu este exclus ca de la acest
slujitor al bisericii să fi pornit tradiţia că a fost construită de un preot Roşca,
Vasile24 sau Constantin25. Tot acelaşi domn dăruia o cruce de pus pe Sfânta
Masă26. Poate a fost miluită şi cu alte obiecte, care nu au ajuns nici până la
1876, când preotul Gheorghe Porfir făcea inventarul averii bisericii,
document la care noi am făcut apel de mai multe ori.
Toate sursele de informare pe care le cunoaştem menţionează că, în
anul 1832, în locul vechii biserici de lemn27 s-a zidit una nouă din piatră. De
această dată, ajutorul financiar pentru ridicarea lăcaşului de cult a fost oferit
de creştinii din zonă. Cei care s-au „ostenit” pentru ca biserica să fie ter-
minată au fost sechelariul Constantin Mandienescu şi ieromonahul Rafail28.
Odată cu sfinţirea noii biserici s-a constituit şi arhiva, care, la jumă-
tatea secolului XIX, va împărtăşi soarta lăcaşului de cult, arzând în urma
unui incendiu. Singurul dosar ce ni s-a păstrat din această perioadă este o
mitrică unde sunt înregistrate botezurile29, cununiile şi morţii. Citind
20
Ibidem, Documente, CLV/45.
21
Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. VI, Iaşi, Editura Dosoftei, 2004,
p. 10-11, nr. 13.
22
La 20 septembrie 1841, locul era măsurat şi închiriat căminarului Enăcachi Dragoş,
cu 72 de lei pe an (Arhivele Naţionale Iaşi, Documente, CLV/45).
23
24
Ibidem, f. 3 v.
25
26
27
Între cei care au slujit la biserica Sfinţii Arhangheli la începutul secolului XIX merită
să-l menţionăm şi pe preotul Ştefan, amintit la 12 august 1828 ca fiind trecut la cele veşnice
(Documente statistice privitoare la oraşul Iaşi, editate de Ioan Caproşu şi Mihai Răzvan
Ungureanu, vol. II, Iaşi, 1997, p. 344).
28
Arhivele Naţionale Iaşi, fond Mitropolia Moldovei, Sinodice, nr. 237, f. 3 v.
29
Printre primii născuţi înregistraţi, la 21 ianuarie 1833, era Ioan, fiul lui Constantin de
36 de ani şi al Paraschivei de 30 de ani. Era botezat de preotul Ifrem, având ca naş pe căpitanul
Ioan Ipco (Ibidem, Colecţia de stare civilă. Mitrici. Biserica Sfinţii Voievozi Roşca Iaşi, dosar 1/
1833-1865, nepaginat).
254 SILVIU VĂCARU
dosarul, ne putem face o imagine asupra stării credincioşilor din parohie.

Majoritatea erau oameni cu venituri modeste, iar mortalitatea infantilă şi
bolile molipsitoare făceau adesea ravagii. Între 1833-1850, în lista celor
decedaţi majoritatea sunt copii între 0 şi 10 ani. Aproape toţi mor de cori şi
vărsat de vânt. O altă categorie a celor decedaţi este aceea a oamenilor
adulţi, dar până la 30 de ani, care mor de lingoare (tifos exantematic) şi de
troahnă (tuberculoză; între 6 aprilie şi 10 mai 1850 din 10 îngropaţi, 9 sunt
morţi de această boală). Foarte rare sunt cazurile când la cauza decesului
preotul notează „bătrâneţe”. Trebuie să menţionăm şi o excepţie: în martie
1865 murea Neculai Popovici în vârstă de 105 ani30.
De-a lungul a mai bine de două secole, morţii au fost îngropaţi în
cimitirul din jurul bisericii. Poate aici sau în vechea biserică de lemn şi-au
găsit odihna veşnică ctitorii şi urmaşii acestora. Cimitirul a funcţionat până
în anul 1865, când morţii din această parohie au început să fie îngropaţi în
cimitirul de la biserica Sfântul Nicolae, de pe şes.
Din nefericire, la 25 august 185231, sub privirile îngrozite ale celor
care contribuiseră la ridicarea bisericii, în urma unui incendiu devastator,
totul s-a prefăcut în cenuşă. Din nou, prin stăruinţa sechelariului Constantin
Mandienescu şi a preoţilor, s-a început munca grea de strângere a banilor
necesari refacerii bisericii. De această dată, cu un ajutor financiar
substanţial au venit Dimitrie Cantacuzino Paşcanu şi soţia sa, Pulheria. Ei
pot fi consideraţi ultimii mari donatori ai bisericii, putând oricând fi puşi în
rândul ctitorilor. După patru ani, în 1856, acoperită doar cu var alb, biserica
era sfinţită.
Hramurile
Prima menţiune a hramului bisericii este din 1753. În documentul de
la Matei Ghica este amintită biserica cu hramul Sfinţii Arhangheli din
Tătăraşi. Acesta este întâlnit în toate documentele încheiate de slujitorii
bisericii32 cât şi de oficialităţi33, până în 1842 inclusiv. În anul 1832, când
este sfinţită noua biserică, pe lângă Sfinţii Arhangheli s-a adăugat şi Sf.
Arhanghel Rafail34.
30
Ibidem, nepaginat.
31
Informaţia, consemnată de un preot care slujise la biserică în acea perioadă, este cea
adevărată. În acest fel eliminăm şi controversa care s-a născut printr-o lipsă de informare
corectă, luându-se drept adevărate spusele lui Gh. Ghibănescu, precum că ar fi ars în 1850 şi că
în 1852 s-ar fi resfinţit (N. A. Bogdan, op. cit., p. 234).
32
Arhivele Naţionale Iaşi, Documente, CLV/45.
33
Ibidem, fond Mitropolia Moldovei, Administrativ, dosar 1 A/1828, f. 236.
34
Ibidem, fond Mitropolia Moldovei, Sinodice, nr. 237, f. 3; N. A. Bogdan arată că
alături de Sfinţii Voievozi i s-a adăugat şi îngerul Rafail la 1852, cu ocazia resfinţirii (N. A.
Bogdan, op. cit., p. 234).
Din anul 1843, când este confecţionat primul sigiliu al bisericii, atât în
câmpul sigiliului cât şi în toate actele emise de acum înainte biserica este
menţionată cu hramul Sfinţii Voievozi.
După ardere, la resfinţirea sa din 1856, i s-a adus ca patron pe lângă
Sfinţii Voievozi Mihail şi Gavril şi un al doilea hram, Sfinţii Apostoli Petru
şi Pavel35.
Averea
Fiind la început o biserică de curte boierească, a fost întreţinută, cum
era şi firesc, de familia care a ctitorit-o. Prima danie importantă este făcută
de Grigore Ghica, cel care îi dădea din locul domnesc aproximativ 12 fălci
de teren şi o înzestra, probabil cu mai multe obiecte liturgice, dintre care doar
unul, o cruce pentru Sfânta Masă, se mai găsea la inventarul din 187636.
După ridicarea construcţiei de piatră, biserica primeşte mai multe
donaţii de la enoriaşii săi, ele fiind consemnate în Sinodicul din 1876 şi
anume: o icoană a hramului îmbrăcată cu argint cu ajutorul creştinilor37, un
rând vase sfinte făcute de un Vasile, prin stăruinţa lui Costache Chiril, o
Evanghelie îmbrăcată cu argint şi suflată cu aur, hărăzită de familia Roşca
din Botoşani, o cădelniţă dăruită de Scarlat Boteş, o altă cădelniţă, tot de
argint, donată de corpul sergenţilor de oraş care îşi serba hramul aici, o
„pareche cununii de argint, iarăşi s-a hărăzit de corpul sergenţilor”, o cruce
pentru Sfânta Masă donată de Gheorghe Gavrilean diacon, un policandru
mare, în mijlocul bisericii, hărăzit de d(om)nii Gheorghe şi Petru, fraţii
Alexa, un sfeşnic mare hărăzit de Dimitrie Popescu38 şi patru sfeşnice
hărăzite de Ion Simion, zis şi Călugărul.
La aceste odoare se adăugau o serie de clădiri, printre care amintim:
patru dughene pe strada Apeductul, făcute şi hărăzite de preotul Constandin
Mandinescu şi ieromonahul Rafail, o dugheană şi case, dăruite de Anghel
Polis, o casă, dăruită de monahia Epistenia Neculau, două case, dăruite de
Gafiţa Mihailovici, o casă dăruită de Ecaterina Musea şi o casă în ograda
bisericii făcută şi dănuită de schimonahia Eugenia Tomiţă.
*
* *
35
36
37
Are pe ea următoarea inscripţie: „Această Sfântă icoană prăznuitoare hramului mai
marilor Voievozilor oştilor cereşti este îmbrăcată cu argintul de pe dânsa prin obştescul
agiutoriu al îndărătorilor de jertfiri hristieni spre vecinică pomenire. 1849 săptembrie în 15. În
ipoha ipitropie d(umnealui) căminar Petre Dorneanul”.
38
Probabil şi un chivot pe care este inscripţionat: „Anul 1854 luna fevruarie. P(opescu)
D(imitrie)”.
256 SILVIU VĂCARU
Istoricul bisericii întocmit de preotul paroh la 31 ianuarie 1876
Biserica cu patronul Sfinţilor Voievozi pronumită Roşca s-a făcut de

lemn în anul 1773 de preot Vasile Roşca de unde s-au luat pronumele de
Roşca; au durat până la anul 1832, când atunci, prin ostenelile sechelariului
Constantin Mandinescu şi a ieromonahului Rafail şi cu ajutorul creştinilor,
s-a făcut de piatră şi s-a adăugit pe seama hramului şi Sf. Arhanghel Rafail.
Din nenorocire, în anul 1852 august 25, luând foc, s-a prefăcut în cenuşă; în
urmă, prin stăruinţa numitului epitrop şi a servitorilor preoţi şi cu concursul
d(umnea)lui Dimitrie Cantacuzino Paşcanu şi soţia sa, Pulheria, s-au făcut şi
s-au acoperit cu var albu, îmbunătăţându-se cu mai multe odoare, iar în
1856 s-a sfinţit.
1876 ian(uarie) 31 zile
Averea bisericii la 31 ianuarie 1876

1. Icoana hramului s-a îmbrăcat cu argint cu ajutorul creştinilor.
2. Un rând [de] sfinte vase s-a făcut de un Vasile prin stăruinţa lui
Costache Chiril.
3. Una Evanghelie îmbrăcată cu argint şi suflată cu aur adusă de
presfinţitul arhiereu Iosif Bobulescu, s-a hărăzit de familia Popa Roşca din
Botoşani, în ziua de 3 april 1866, în vremea epitropului iconom Gheorghi
Profir.
4. Una cădelniţă s-a hărăzit de Scarlat Boteş.
5. Altă cădelniţă, tot de argint, s-a hărăzit de corpul sergenţilor de
vil [oraş – n.n.].
6. Una păreche cununii argint, iarăşi s-a hărăzit de corpul sergenţilor.
7. Două cruci pe Sfânta Masă, una dăruită de Grigore Ghica Vodă şi
alta de Gheorghe Gavrilean diacon.
8. Un policandru mare, în mijlocul bisericii, hărăzit de d(om)nii
Gheorghe şi Petru, fraţii Alexa.
9. Sfeşnicul cel mare… Maicii Domnului, hărăzit de Dimitrie Popescu.
10. Patru sfeşnice hărăzite de Ion Simion ce-i zicu şi Călugărul.
Fonduri
11. Patru dughene în divizia IV, strada Apeductul, făcute şi hărăzite
de preotul Constandin Mandinescu şi ieromonahul Rafail.
12. Una dugheană şi case, în divizia V, dănuite de Anghel Polis.
13. Una casă, în divizia V, dănuită de monahia Epistenia Neculau.
14. Două case, în asămine, dănuite de Gafiţa Mihailovici.
15. Una casă, dănuită de Ecaterina Musea.
16. Una casă, în ograda bisericii, făcută şi dănuită de schimonahia

Eugenia Tomiţă.
17. Una bucată loc, ca 12 fălci pe Dealul Ciricului, scos prin judecată
de cătră preotul Constantin Mandinescu de la călugării greci şi pe care
astăzi s-a făcut biserica de la cimitirul Eternitatea.
Preot Gheorghe Porfir.
(Arhivele Naţionale Iaşi, fond Mitropolia Moldovei, Sinodice, nr. 237, f. 3v.-4.)
Fig. 1. Biserica Sfinţii Voievozi, zisă Roşca

PALATUL CULTURII DIN IAŞI.
O RETROSPECTIVĂ ISTORICĂ
Sorin Iftimi
Conceput în spiritul palatelor comunale din Occident, Palatul din

centru Iaşilor este cea mai importantă realizare a stilului neogotic de pe
teritoriul României1. Edificiul este considerat un adevărat „cântec de
lebădă” al arhitecturii romantice din secolul al XIX-lea. „Palatul Culturii se
distinge printr-o magistrală monumentalitate, pusă admirabil în valoare de
spaţiul ambiental, ce permite edificiului să-şi decupeze nestingherit contu-
rurile pe fundalul culmilor molcome ale Buciumului”2. Fiind o realizare
arhitectonică remarcabilă, edificiul s-a impus ca o adevărată efigie a vechii
capitale a Moldovei (fig. 1). Clădirea este considerată de însemnătate
naţională, fiind inclusă pe Lista Monumentelor Istorice, la poziţia IS-II-m-
A-03957.01.
Faima edificiului este favorizată şi de faptul că acesta a fost construit
pe un loc privilegiat, care deţine o însemnată zestre simbolică: Palatul a
moştenit poziţia fostei Curţi domneşti, locul de unde s-a exercitat puterea
supremă, unde s-a făcut istoria Moldovei, vreme de cinci secole. Oraşul era
croit astfel încât principalele străzi să poarte paşii trecătorului spre acest
punct central. Într-un asemenea loc se cuvenea să fie amplasat un monu-
ment arhitectonic de excepţie, cel mai frumos din vechea Capitală.
1
Cu toate că este o clădire celebră, documentaţia privitoare la istoricul ei lipseşte
aproape cu desăvârşire. Trecutul acestui edificiu se reconstituie treptat, prin contribuţiile unor
pasionaţi de istoria Iaşilor: Constantin Ostap, Istoria (încă) necunoscută a unei cunoscute
clădiri ieşene, în Constantin Ostap, Ion Mitican, «Cu Iaşii mână-n mână…», vol. III, Iaşi,
Editura Tehnopress, 1999, p. 43-55; Idem, Cine a construit Palatul de Justiţie din Iaşi?, în
Constantin Ostap, Ion Mitican, Iaşii – între adevăr şi legendă…, Iaşi, Editura Tehnopress,
2000, p. 122-125; Adriana Ioniuc, 80 de ani de la inaugurarea Palatului de Justiţie şi
Administrativ din Iaşi (11 octombrie 1925), în Monumentul. Lucrările Simpozionului Naţional
Monumentul – Tradiţie şi viitor, ed. a VII-a, Iaşi, 2005, Iaşi, EdituraTrinitas, 2006, p. 169-172.
2
Vezi Adriana Ioniuc, 80 de ani de la inaugurarea Palatului de Justiţie şi Adminis-
trativ din Iaşi (11 octombrie 1925), Iaşi, Editura Fundaţiei Axis, 2005, p. 4.
260 SORIN IFTIMI
Curtea domnească (1434-1785). Reşedinţa de la Iaşi a Domniei este

menţionată documentar la 8 octombrie 1434, dar a fost construită spre
sfârşitul domniei lui Alexandru cel Bun. Ruinele ei au ieşit la iveală în
1907, cu ocazia construirii actualului Palat, dar au putut fi cercetate mai ales
cu prilejul campaniilor arheologice din anii 1952 şi 1960-1961. Curtea din
Iaşi a făcut parte din sistemul de reşedinţe domneşti locuite ocazional de
către voievod şi suita sa. Abia după ce reşedinţa principală a Domniei s-a
stabilit „mai cu temei” la Iaşi, curtea de aici a dobândit mai multă impor-
tanţă, acordându-i-se un statut privilegiat. Potrivit cronicii lui Ioan Neculce,
acest fapt s-a petrecut în a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu, pe la
1564, dar istoricii consideră că este vorba de un proces mult mai îndelungat.
Nici arheologii nu au identificat până acum o fază distinctă în evoluţia
Curţii care să poată fi atribuită domniei lui Lăpuşneanu. Săpăturile au dus la
evidenţierea a două extinderi ale incintei curţii domneşti, corespunzătoare
secolelor XVI şi XVII. Totuşi, înfăţişarea Curţii domneşti înainte de jumă-
tatea secolului XVII, când a fost reamenajată de Vasile Lupu, este greu de
reconstituit3. Numeroase incendii au afectat edificiile de piatră şi cărămidă
din incinta Curţii domneşti, de-a lungul secolelor. Acestea au fost refăcute
cam după aceleaşi forme tradiţionale (vernaculare), modelul fiind foarte
asemănător cu palatul construit de Gheorghe Duca vodă la mănăstirea
Cetăţuia, de lângă Iaşi.
Curtea domnească din Iaşi era construită pe un promontoriu care îi
asigura vizibilitatea de la distanţă, îi punea în valoare ţinuta majestuoasă.
Imaginea ei domina intrarea principală în oraş, care se făcea dinspre sud, pe
podul de peste Bahlui, pe unde venea drumul dinspre Constantinopol
(„Drumul împărătesc”). Incinta din piatră, întărită cu turnuri crenelate, avea
trei intrări, pe trei laturi diferite, iar în spate o portiţă care dădea spre
grădina domnească, dinspre Bahlui (unde a fost, până de curând, Ştrandul
municipal). Poarta principală se afla în capătul Uliţei Mari (astăzi bule-
vardul „Ştefan cel Mare”). Se pătrundea într-o ogradă exterioară unde se
aflau cazarma dorobanţilor şi diferite dependinţe. În turn au fost găzduite o
temniţă, Vistieria, „Biserica de pe Poartă”, din 1624 (extinsă la 1703) şi
camera ceasornicului, amenajată în 1729. O poartă secundară, numită şi a
seimenilor, se deschidea în lateral, spre Grajdurile domneşti (spre strada
Palat); pe aici părăseau Curtea domnească domnii maziliţi, care trebuiau să
se întoarcă la Istanbul. Din incinta exterioară se intra în ograda mică,
„dinlăuntru”, unde numai domnul putea pătrunde călare. Aici existau două
„palate” de dimensiuni modeste: palatul domnului, în mijlocul căreia se afla
sala unde se întrunea Sfatul domnesc („Divanul”), Spătăria sau sala
3
Dan Bădărău, Ioan Caproşu, Iaşii vechilor zidiri, ed. a II-a, Iaşi, Editura Demiurg,
2007, p. 38-40.
PALATUL CULTURII DIN IAŞI 261
tronului, numită şi „Divanul cel Mic”, dar şi locuinţa voievodului. Accesul

la nivelul superior se făcea pe o scară exterioară, cu şapte trepte, denumită
şi „scara Divanului”. Pentru doamnă exista o clădire mai mică, având două
caturi, numită din veacul XVIII şi „Harem”, după moda otomană. Alături
se afla capela doamnei, baia domnească („feredeul”) şi poarta dinspre
Harem – zisă şi a „Cazacilor” sau a „Drăganilor” – care dădea în capătul
bisericii Sf. Nicolae-Domnesc (spre hotelul „Moldova” de astăzi). În ograda
mică se mai afla jitniceria, cămara domnească, bucătăria, toate în clădiri
diferite. Era un conglomerat de clădiri modeste, fără o arhitectură deosebită,
care nu urmau nici un plan special. Mihail Racoviţă le-a reconstruit, după
incendiul din 1723, „cu două părţi mai frumoase decât erau înainte”, iar fiul
său, Constantin Racoviţă, le-a refăcut, pentru ultima oară în forma tradi-
ţională, după focul din 1751.
Se cunosc mai multe stampe reprezentând Curtea domnească din Iaşi
la sfârşitul veacului XVII, ilustrând câteva lucrări tipărite la Ausburg, în
anii 1686, 1700, 1701 ş.a. Aceste imagini au fost considerate ca fiind fante-
ziste, trăsătură ce caracterizează în general reprezentările de oraşe din
gravura europeană anterioară secolului XVIII4. Legenda ce însoţeşte una
dintre aceste gravuri (în care sunt numite mai multe clădiri din Iaşi) pare a fi
un indiciu de raportare la realitate a respectivei imaginii. Posibilitatea ca
stampele în discuţie să reflecte, totuşi, realitatea istorică, este susţinută încă
de către arheologi. Săpăturile ce se desfăşoară în prezent în zona palatului ar
putea lămuri definitiv această dispută.
O parte din zidurile incintei au fost demantelate la 1834, pentru a se
amenaja Cazarma Grenadirilor. La 1842 a fost demolat turnul Porţii
principale, din capul străzii Ştefan cel Mare, pentru a nu obtura priveliştea
asupra Palatului restaurat de Mihail Sturdza (1843). O imagine a vechiului
turn s-a păstrat pe sigiliul Porţii Domneşti din 1768, precum şi pe sigiliul
Palatului Domnesc din 1840. Un ultim fragment din zidul de incintă a
supravieţuit până în 1933, ieşind la iveală cu prilejul demolării clădirii ce a
adăpostit prima Societate de Economie a oraşului Iaşi (spre Şcoala
„Gheorghe Asachi”)5. Un subiect misterios a rămas cel privitor la hrubele
Curţii domneşti, considerate uneori ca alcătuind o adevărată reţea strategică
4
Anda-Lucia Spânu, Monumentele, elemente de identificare a oraşelor reprezentate în
imaginile istorice, în „Monumentul”, Iaşi, 2006, p. 243-252; Idem, Reprezentări grafice ale
oraşelor din România. Secolele XVII-XVIII. Caracteristici, în „Historia Urbana”, IX, 2001, 1-2,
p. 79-90; Florenţa Ivanciuc, Peisajul românesc în gravura universală din secolele XVI-XVIII:
între realitate şi convenţie, în Roumania and Western Civilization. România şi civilizaţia
Occidentală, Iaşi, 1997, p. 74.
5
Dan Bădărău, Ioan Caproşu, op. cit., p. 113, nota 1; V. Drăghiceanu, Incinta Palatului
din Iaşi, în „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice”, an XXVI, nr. ianuarie-martie din
1933, p. 38.
262 SORIN IFTIMI
subterană, iar alteori ca simple amenajări edilitare. În partea de sud-vest a

Palatului sunt accesibile încă două asemenea tuneluri paralele, în care se
poate coborî prin turnuleţul de strajă (fig. 2).
Pe latura de nord a palatului, sub secţia de Energetică a Muzeului
Tehnic, se păstrează două asemenea hrube boltite, lucrate în piatră şi
cărămidă, care au constituit beciurile unor clădiri din secolul XVIII ale
Curţii domneşti. Sunt indicii că sub acestea s-ar afla un alt nivel de hrube.
Accesul la aceste vestigii se poate face din curtea interioară (fig. 3-5).
Palatul lui Alexandru Moruzi (1806-1827). Palatul, în sensul clasic,
era înţeles ca locuinţă şi loc de exercitare a puterii princiare, un edificiu
impozant, unitar, cu pretenţii aulice. În Bucureşti, până la Carol I, nu a
existat o clădire de reprezentare, un palat construit cu scopul de a fi
reşedinţă a principelui domnitor; în acest scop au fost reamenajate diverse
clădiri boiereşti deja existente6. La Iaşi, un asemenea palat a fost înălţat la
începutul secolului XIX.
În vara anului 1804, Alexandru Moruzi începe construcţia Palatului
domnesc. Ispravnici au fost vistiernicul Săndulache Sturdza (cumnatul
domnului), secondat de Toderaşco Balş şi vornicul Iordache Drăghici.
Moruzi însuşi supraveghea îndeaproape evoluţia lucrărilor, „nu ca un domn,
de pe tandur” ci gospodăreşte, inspectându-le zilnic. „În privirile cuiva care
vedea acel norod în permanentă mişcare pentru zidirea Curţilor, apărea ca
un lucru rar pentru Moldova, întreaga ţară fiind în picioare, parte din
locuitori salahorind, iar parte cărând materialele”7. La construirea acestui
edificiu s-a folosit cheresteaua cea mai aleasă, adusă din Carpaţi, iar varul a
fost adus de peste Prut, de la Orhei. Sfinţirea noului edificiu s-a făcut la 28
august 1806. Domnul nu a mai reuşit sa se instaleze oficial în noua
reşedinţă, pe 30 august (de ziua numelui său), întrucât cu o zi înainte,
izbucnind războiul dintre ruşi şi turci, a fost nevoit să se retragă la Istanbul,
pentru a-şi dovedi loialitatea faţă de sultan.
Vincenz Batthyani aprecia, la 1805, astfel palatul domnesc aflat în
lucru: „Forma clădirii noi impune, dar nu satisface: acoperişul e prea greu,
numărul ferestrelor şi al ieşiturilor prea mare, înălţimea parterului prea
mică. Din cămările voievodului se vede atât strada, cât şi interiorul.
Camerele acestea comunică printr-o uşă cu apartamentul principesei care nu
are nici o legătură cu alte părţi ale palatului, având şi trepte deosebite”8.
6
Marian Constantin, Palate şi colibe regale din România. Arhitectura şi decoraţia
interioară în slujba monarhiei (1875-1925), Bucureşti, Editura Compania, 2007, passim.
7
Manolache Drăghici, Istoria Moldovei pe timp de 500 de ani până in zilele noastre,
transpunere în graiul zilei de azi şi comentarii de Constantin Mihăilescu-Gruiu, Bucureşti,
Gruparea culturală „Europa în Romania”, 1999, vol. II, p. 227.
8
Vincenz Batthyani, Reise durch einen Theil Ungarns, Siebenbürgens, der Moldau und
Bukowina im Jahre 1805, Pest-Wien, Hartleben, 1811, p. 112-124; apud H. Stănescu, Călătorii
La 1821, M. Lejeune consemna: „Palatul princiar, din piatră şi

cărămidă, are o formă regulată şi se întinde pe o lungime destul de mare; nu
are decât o faţadă, un etaj şi un parter. Lipsa lui cea mai mare este că uneşte
o formă exterioară europeană cu o distribuire interioară pe de-a-ntregul
orientală, totul fiind sacrificat marilor săli de primire şi cancelariilor de stat.
Nu conţine decât 70 de încăperi şi ar putea avea peste 100. Este înconjurat
de o incintă şi situat pe o înălţime care domină toată câmpia”9.
Ignat Iacovencu, funcţionar rus aflat în misiune la Iaşi înainte de
1827, consemna despre aceeaşi construcţie că „e zidită după arhitectura
europeană, amestecată puţin cu stilul oriental; domnul locuia în catul de
sus”10. O imagine a Palatului s-a păstrat pe o tablă ovală din porţelan de
Viena, în familia lui Scarlat vodă Callimachi. Aceasta are inscripţionat anul
1814 şi numele pictorului miniaturist: Schufrid11. Este vorba de artistul
vienez Jakob Schufrid, cunoscut în epocă pentru imaginile realizate pe
obiecte de porţelan. Dimitrie Bantiş-Kamenski nota, la 1808, că „palatul
acesta este interesant prin faptul că are tot atâtea ferestre câte zile are anul şi
tot atâtea uşi câte săptămâni sunt într-un an”12. Aici este originea legendei
care susţine că actualul palat al culturii ar avea 365 de camere.
Palatul a fost proiectat de arhitectul vienez Johan Freywald, în stil
neoclasic13. Acesta este cunoscut şi prin alte realizări din epocă, precum
catedrala mitropolitană (în prima sa formulă), palatul Rosetti-Roznovanu
(astăzi Primăria Iaşi) şi palatul vistiernicului Sandulache Sturdza de la
Ruginoasa, în prima variantă, neoclasică.
Deşi era de aşteptat ca domnia să fi dat tonul unei noi mode în
arhitectură, nu s-a întâmplat aşa. Palatul domnesc, refăcut cu întârziere de
două decenii, nu a fost prima clădire neoclasică din capitala Moldovei.
Gustul occidental fusese deja ilustrat de mai multe edificii ale unor parti-
culari, mai ales din rândurile boierimii. S-a arătat că elementele specifice
ale neoclasicismului din Moldova erau introducerea scării interioare, bolta
trăsurilor din faţa intrării şi saloanele ovale, de dans, a căror contur curbat
este subliniat la exteriorul clădirii. Bolta trăsurilor este considerată chiar a fi
un element specific spaţiului moldovenesc, nefiind prezentă la edificiile din
străini din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea
despre monumentele de artă ale oraşului Iaşi, în „Studii şi cercetări de istoria artei” (SCIA),
1955, 3-4, p. 327.
9
M. Lejeune, Voyage en Valachie et en Moldavie, avec des observations sur l’histoire,
la physique et la politique, augmenté de notes et additions pour l’intelligence de divers points
essentiels…, Paris, 1822, p. 123 şi urm., p. 136; apud H. Stănescu, op. cit., p. 327.
10
N.A. Bogdan, op. cit., p. 174.
11
Ibidem, p. 178.
12
Constantin Ostap, Istoria (încă) necunoscută…, p. 46.
13
Viorica Malacopol, Date în legătură cu activitatea arhitecţilor Freywald, în SCIA,
seria artă plastică, 1964, nr. 2, p. 326-327.
264 SORIN IFTIMI
Muntenia şi fiind foarte rară în Transilvania. Toate aceste elemente sunt

foarte bine ilustrate în arhitectura Palatului domnesc din Iaşi. Încăperile de
la parterul Palatului erau rezervate instanţelor Ocârmuirii şi slujbaşilor
Curţii domneşti14. Stilul neoclasic a devenit repede haina arhitectonică a
oraşului, creatoarea unei atmosfere specifice, care s-a păstrat chiar şi în
epoca eclectică.
Dintre domni, Scarlat Callimachi şi Ioan Sandu Sturdza au locuit mai
mulţi ani în acest palat. Odăile domneşti au fost amenajate la etaj, consi-
derat a fi, ca şi în occident, „nivelul nobil” al Palatului. În aripa dinspre
biserica Sf. Neculai Domnesc se afla apartamentul doamnei şi Sala
Haremului, în care se organizau balurile Curţii (sala de bal corespundea,
probabil absidei rotunjite din această parte a faţadei). Pa acelaşi palier era
amplasată şi Postelnicia. Sala Tronului, în care se petreceau ceremoniile
Curţii, se afla în partea centrală a etajului („în mijlocul trupului zidirii, în
faţa Uliţei Mari”). Pe tavanul acestei săli (numite şi Spătărie) era zugrăvită
stema Moldovei, înconjurată de stemele celor 21 de ţinuturi (aşa cum apare
şi pe sigiliile domneşti din această epocă). Din această sală s-a păstrat tronul
domnesc folosit de Scarlat Callimachi în a treia domnie moldovenească
(1812-1819). Acesta este confecţionat din lemn cu sculpturi aurite şi catifea
roşie. Stema heraldică amplasată în partea de sus a spătarului este un
element occidental (deşi printre decoraţiunile exterioare sunt prezente şi
cele două tuiuri din cozi de cal, însemne ale ierarhiei otomane).
Marca domnească a Moldovei, care se afla pe frontispiciul clădirii
construite de Alexandru Moruzi, „după ce a fost rostogolită la pământ cu
prilejul focului din 1880, în loc de a fi reurcată la locul ei, în vremea
reconstituirii, fu vândută ca rămăşiţă de material netrebnic, şi ajunsese în
posesia fostului maistru-fierar Cicherski, din strada Şcoalei de Arte, care în
zadar ceruse apoi, la diferite autorităţi, să i-o răscumpere, că nimenea nu şi-a
mai dat interes pentru aşa ceva. Au intervenit în acest sens chiar unele ziare;
dar piatra în chestiune nu se mai ştie ce a devenit până astăzi”15. Din
fericire, am putut identifica această pisanie, care se păstrează astăzi la
palatul Sturdzeştilor de la Miclăuşeni (fig. 6). În acelaşi loc se află şi stema
adăugată pe frontispiciu Palatului de Mihail vodă Sturdza, cel care a renovat
clădirea la 184316 (fig. 7). La Muzeul de Ştiinţe Naturale a ajuns, printr-o
adresă din 1 aprilie 1886, între alte obiecte de la Palatul Domnesc, şi o
14
15
Ibidem, p. 180.
16
Costin Merişca, Castelul Miclăuşeni în cultura română, Iaşi, Editura Cronica, 1996,
p. 55, fig. 23. Despre stema palatului domnesc din 1803 se ştie cu siguranţă acest fapt. Stema
lui Mihail Sturdza, păstrată alături, nu are arătată provenienţa. Este presupunerea noastră că ea
provine de pe frontispiciul palatului domnesc din Iaşi, distrus de incendiul din 1827 şi renovat
de Mihail Sturdza, în 1843.
pereche de coarne găsite pe frontispiciul Palatului, lângă marca Ţării

Moldovei, „de pe când s-a zidit întâiaşi dată Palatul”17.
Orest Tafrali scria că „pe locul unde se ridicau vechile Curţi, arhi-
tectul Berindei, care a zidit Palatul Administrativ actual, a găsit o serie de
capitele de acant de dimensiuni foarte mari, foarte exact şi artistic executate,
probabil de un sculptor occidental. Nu se ştie ce parte a palatului împodo-
beau aceste coloane şi anume din ce epocă sunt”18 (fig. 8-9). Autorul
considera că acestea reprezintă arta Renaşterii, datându-le în secolul XVII
sau XVIII. Capitelurile făceau parte, pe la 1930, din colecţiile Muzeului de
Antichităţi de pe lângă Universitate. Între timp, acestea au revenit pe locul
lor iniţial, fiind expuse, până de curând, dintr-un lapidarium amenajat de
Complexul Muzeal Naţional Moldova Iaşi. Credem însă că aceste capiteluri
sunt o ilustrare a stilului neoclasic şi că au aparţinut palatului înălţat de
Alexandru Moruzi, la 1804-1806. Cum din imaginile păstrate nu se observă
coloane cu asemenea capiteluri pe faţada Palatului, cel mai probabil este că
ele împodobeau holul de onoare al clădirii (precum cele de la Palatul
actual), celebrând cu fast introducerea acestui element în arhitectura din
Moldova.
Lucrările de restaurare începute în anul 2008, care au dus la decaparea
pereţilor, au scos la iveală faptul că sub tencuiala mai nouă se ascundeau
ziduri de piatră şi din cărămidă veche care au aparţinut acestui prim palat.
Faptul a fost observat, deocamdată, pe faţada Palatului, în sălile sectorului
de Arheologie, precum şi la etajul clădirii, în sălile destinate Picturii
Universale.
Marele incendiu din 19 iulie 1827, care a distrus o însemnată parte a
oraşului, a afectat puternic şi noul palat domnesc. Vreme de 13 ani „Curtea
arsă” a rămas în ruină, Domnia căutându-şi alte reşedinţe.
Palatul Ocârmuirii (1843). În 1839-1840, Guvernul a propus
Adunării Obşteşti ca din venitul exportului de grâne să se refacă vechiul
Palat, pentru a adăposti instituţiile statului. Însărcinaţi cu aceasta au fost
vornicii Teodor Balş şi Vasile Alecsandri (tatăl poetului). Lucrările au fost
încredinţate arhitectului rus Nicolae Sungurov19. Acestea au durat din
primăvara anului 1841 şi până în toamna anului 1843. Nu se constată modi-
ficări însemnate ale înfăţişării clădirii, ea fiind repusă în starea anterioară.
După planuri, se poate constata că doar aripa de sud-vest, din spate, a fost
extinsă, egalând-o pe cea dinspre sud-est. În iarna ce a urmat, Obşteasca
17
Societatea Medico-Naturalistă şi Muzeul Istorico-Natural din Iaşi, 1830-1919. Docu-
mente, scripte şi amintiri, culese şi comentate de N.A. Bogdan, Iaşi, 1919, p. 117.
18
Orest Tafrali, Curţile domneşti din Iaşi, în „Arta şi arheologia”, IV, 1931-1932, fasc. 7-8,
p. 84.
19
266 SORIN IFTIMI
Adunare a putut să îşi desfăşoare lucrările în edificiul renovat. Spătăria şi-a

reluat vechea încăpere, în partea centrală a etajului, „în mijlocul trupului
zidirii, în faţa Uliţei Mari”. În luna mai a anului 1844, s-au stabilit în clădire
toate instanţele administrative, judecătoreşti şi militare, Casieria şi Arhiva
Statului. Palatul avea acum circa 70 de apartamente, dispunea de trei intrări
mari şi două scări secundare. Administrarea sa era încredinţată unui
ispravnic de curte, care ţinea de Vornicia de aprozi.
Mihail Sturdza locuia în palatul ridicat pe locul caselor părinteşti,
unde astăzi funcţionează Facultatea de Teologie. Succesorul său, domnul
Grigore Alexandru Ghica (1849-1856), a rezidat însă în apartamentele de la
etaj ale Palatului renovat. Acesta a reamenajat parcul din spatele Palatului,
pe care l-a protejat cu un nou zid de incintă20. În Palat a mai locuit, din iulie
1856, caimacamul (locţiitorul de domn) Teodor Balş, care a şi murit aici (17 fe-
bruarie 1857). Alexandru Ioan Cuza, domnul Unirii din 1859, nu a locuit în
Palatul Ocârmuirii. După 1862, Palatul a găzduit Prefectura Judeţului Iaşi,
Tribunalele, Curtea de Apel, Casieria, Arhiva Statului. Mai târziu, tot aici
au fost instalate Poşta şi Telegraful21.
Un alt incendiu care a afectat puternic Palatul Ocârmuirii a fost cel
din noaptea de 13-14 ianuarie 1880. Renovarea a durat până în 1883, când
Palatul Administrativ a fost redeschis. Lucrările efectuate cu acest prilej au
fost mai ample decât se crede. A fost modificată bolta trăsurilor de la
intrarea principală, care va avea de acum trei arce, în loc de două. De
asemenea, rezalitul central, cu intrarea, primeşte deasupra un acoperiş înalt,
învelit cu tablă, în genul acoperişului de la Palatul Roznovanu.
Cu prilejul lucrărilor de refacere din 1880, Criticos, fost consul al
Greciei la Iaşi, a descoperit două fragmente dintr-o statuie a Minervei
(Athena), însoţită de pasărea consacrată ei, cucuveaua, şi de un scut având
în mijloc capul Meduzei22. Fotino, administratorul clădirii, susţinea că
statuia provine de pe frontispiciul palatului neoclasic construit pe locul
Palatului Culturii de astăzi, de către Alexandru Moruzi vodă, la 1804.
Criticos a mai descoperit, cu acelaşi prilej, un vestigiu despre care
presupunea că este un altar antic, dar care s-a dovedit a fi „restul răsturnat al
unei cişmele, zidită tot de Moruzi”. Astăzi nu se mai ştie nimic despre
aceste relicve.
În cunoscuta sa monografie dedicată oraşului Iaşi, apărută în 1913,
N.A. Bogdan sublinia că: „cea mai mare greşeală ce au făcut-o oamenii, ce
în ultimele vremuri au reclădit vechea Curte Domnească a Iaşului, a fost că
20
Ibidem, p. 180.
21
Ibidem.
22
O statuie grecească din epoca Fanarioţilor, în „Arhiva”, Iaşi, V, 1894, nr. 7-8,
p. 484-485.
prin nepricepere, nepăsare sau reavoinţă au făcut să dispară, încetul cu

încetul, orice forme sau urme din trecutul acestei impunătoare clădiri,
nerestaurând nimic după stilul sau tipul vechiu; nici un tablou sau zugră-
veală, nici o sculptură care să reamintească falnicul trecut al acestui antic
locaş n-a mai rămas după reclădirile succesive ale acestei Curţi, aşa că tot ce
a fost odată acolo, cât nu s-a ars de pojar, s-a îngropat ori distrus de mână
omenească”23.
Ca o compensaţie, la 1883 a fost instalată în faţa clădirii proaspăt
renovate statuia lui Ştefan cel Mare. Monumentul urma să suplinească lipsa
vestigiilor, să dea iluzia că locul respiră încă istorie…
Statuia lui Ştefan cel Mare (1883). Ideea înălţării unei statui care să
reprezinte pe marele voievod a apărut octombrie 1856, când în capitala
Moldovei se agitau spiritele pentru Unirea cu Ţara Românească. Voind să
împiedice un asemenea act, caimacamul Teodor Balş, şeful guvernării
provizorii de la Iaşi, a lansat această iniţiativă, făcând din Ştefan vodă
simbolul unei vieţi de stat independente. Era necesar ca monumentul să fie
ridicat prin subscripţie publică, astfel încât donatorii să poată fi asimilaţi cu
sprijinitorii cauzei anti-unioniste. Această abilă tentativă de manipulare a
cetăţenilor a fost zădărnicită de moartea subită a caimacamului, la 17 fe-
bruarie 185724.
Este surprinzător că încă de pe atunci, cu trei decenii înainte de
concretizarea ideii, se cunoştea în detaliu cum va arăta statuia şi unde va fi
amplasată. Se ştia că va fi înălţat în Piaţa Palatului un monument din bronz,
împodobit cu basoreliefuri „înfăţişătoare a faptelor” marelui voievod, care
urma să fie executat în străinătate de către un artist renumit. În acest scop,
Gheorghe Asachi făcuse „desenul cuviincios” şi descrierea istorică. Este
consemnat şi faptul că înălţimea statuii, cu cal şi călăreţ, plasată pe un
piedestal de granit roşu, urma să aibă o înălţime de 16 palme domneşti
(cca 4 m). Costul lucrărilor avea să fie de 16.000 galbeni (sau 52.000 de
taleri). Proiectul, aprobat de caimacam, a fost trimis „unor mari artişti recu-
noscuţi din mai multe ţări”. La concurs s-au înscris artişti din Roma,
München şi Berlin. După decesul subit al lui Teodor Balş, proiectul a căzut
23
24
Cf. N. Grigoraş, Statuia lui Ştefan cel Mare din Iaşi, în „Cercetări istorice”, III, 1972,
p. 281-308. O interesantă reevaluare a partidei antiunioniste din Moldova şi a strategiilor sale
politice a oferit recent Adrian Cioflâncă, în studiul Naţionalism şi parohialism în competiţie.
Note pe marginea dezbaterilor politice privind unirea principatelor române (vezi Dumitru
Ivănescu, Cătălin Turliuc, Florin Cântec, editori, Vârstele Unirii. De la conştiinţa etnică la
unitatea naţională, Iaşi, Editura Junimea, 2001, p. 109-134). Referirea directă la proiectul
acestui monument (p. 118) se raportează la Jurnalul Comitetului însărcinat cu rădicarea
monumentului lui Ştefan cel Mare, din 6/18 decembrie 1856, publicat în Acte şi documente
relative la istoria renascerei României, vol. III, 1889, p. 985-986.
268 SORIN IFTIMI
însă în desuetudine, mai ales că, în 1859, s-a realizat Unirea celor două
principate.
Ideea a fost reluată abia după 1871, în contextul discuţiilor despre
„celebrarea solemnă a naţiunii române la mormântul lui Ştefan cel Mare de
la mănăstirea Putna” (aflată în teritoriul ocupat de austrieci, după 1775).
Monumentul urma să fie încărcat acum cu un alt mesaj ideologic. Abia în
1875 s-a constituit comisia care a deschis listele de subscripţie publică.
În cele din urmă, statuia ecvestră a lui Ştefan cel Mare, din bronz, a
fost realizată la Paris, de sculptorul Emmanuel Frémiet, în 188125. Monu-
mentul a fost inaugurat la 1883 (fig. 10). Amplasarea sa nu este întâm-
plătoare. A fost ales locul în care fuseseră cândva curţile domneşti, care au
cunoscut o însemnată fază de construcţie şi în domnia lui Ştefan cel Mare.
În faţa statuii se află biserica Sf. Nicolae-Domnesc, înălţată de Ştefan vodă
la 1492, în care au fost încoronaţi domnii Moldovei vreme de trei secole. Cu
ocazia dezvelirii statuii voievodului, Uliţa Mare, care îşi are capătul în
apropierea monumentului, principala arteră a Iaşilor, a primit denumirea de
strada „Ştefan cel Mare”.
Se pretinde, fără suport real, că Frémiet ar fi lucrat, în paralel, şi o altă
statuie ecvestră reprezentând pe un rege al Poloniei (Cazimir IV) şi că cele
două statui ar fi fost inversate, din greşeală, la expediere. Contestaţia se
prevalează de argumentul că Ştefan Vodă nu purta barbă26. În secolul XIX
însă, în conştiinţa publică se impusese, datorită gravurilor multiplicate de
Gheorghe Asachi, imaginea unui Ştefan Vodă cu o barbă mult mai
impunătoare decât cea a statuii lui Frémiet. În realitate, la data comandării
statuii, nu se ştia prea bine cum arăta Ştefan cel Mare. Majoritatea
bisericilor unde se păstrau portretele sale votive se aflau peste graniţă, în
Bucovina austriacă. Abia în 1881 episcopul Melchisedec a descoperit
Tetraevangheliarul de la Humor, cu un portret al voievodului a cărui
autenticitate şi acurateţe erau incontestabile şi care a pus capăt aprinselor
dezbateri purtate la Academie, pe această temă. Deşi Vasile Alecsandri a
insistat pentru respectarea adevărului istoric, era prea târziu şi mai ales prea
costisitor pentru a modifica faţa sculpturii (operaţiunea fusese evaluată la
12.000 lei), astfel încât s-a renunţat la această idee27. Cea mai simplă
dovadă că statuia reprezintă pe Ştefan cel Mare şi nu pe un rege străin este
stema Moldovei, capul de bour, amplasată pe pieptul calului.
Alegerea lui Emanuel Frémiet, la 1879, nu a fost întâmplătoare.
Acesta era sculptorul cel mai renumit în epocă pentru realizarea statuilor
25
Pentru statuia ecvestră de la Iaşi vezi şi Virgiliu Z. Teodorescu, Simboluri de for
public dedicate cinstirii lui Ştefan cel Mare, în „Revista Arhivelor”, 1993, nr. 3, p. 281-290.
26
De ce există în Iaşi două statui ale lui Ştefan cel Mare?, în Constantin Ostap, Ion
Mitican, „Cu Iaşii mână-n mână…”, vol. II, Iaşi, Editura Tehnopress, 1997, p. 211-216.
27
Această chestiune este tratată detaliat de N. Grigoraş, în studiul citat.
ecvestre. Era maestrul unanim recunoscut în redarea proporţiilor armo-

nioase ale calului, fapt dovedit de statuile ecvestre ale lui Napoleon, pentru
oraşul Grenoble (1870) şi statuii Ioanei D’Arc din Paris amplasată lângă
Louvre, în Place des Pyramides (1874). Alegerea celui mai bun artist era un
gest politic şi un act de cultură, afirmând dimensiunea europeană a statului
român, ce se va declara regat în 1881, pe vremea când Frémiet încă lucra la
monument28. Calul de la Iaşi seamănă foarte mult cu cel al operei
anterioare, dedicate lui Napoleon29, dezvăluind reutilizarea vechiului
proiect, puţin modificat (fig. 11).
Principala sursă privitoare la chipul lui Ştefan vodă a fost un portret al
marelui domn, aflat în galeria de portrete de la Sf. Spiridon din Iaşi, acum la
Muzeul de Istorie a Moldovei. Acesta a fost atribuit de Ioana Beldiman, cu
probabilitate, lui Constantin Lecca. O copie de pe amintitul tablou a fost
executată, pentru dosarul monumentului, de către Eva Callimachi30, fiica
diplomatului Constantin Callimachi-Catargi, reprezentant al României la
Paris, care era şi delegat al comitetului statuii. S-a arătat că portretul de la
Spiridonie era o copie a unui portret păstrat la Mănăstirea Putna, popula-
rizată prin gravura realizată de Gheorghe Asachi de pe acel izvor icono-
grafic31. Figura de Christ, păstrată în portretul răspândit de Asachi, se
estompează în portretul de la Muzeu. Asachi i-a adăugat un costum
occidental, cu guler şi bordură de hermină.
Pentru soclu s-a ales piatră din munţii Jura, ca la Opera Garnier din
Paris, edificiu de referinţă pentru stilul lui Napoleon III. Statuia urma să fie
turnată în bronz de Thiébaut, iar soclul avea să fie executat de antreprenorul
care a construit amintitul edificiu din capitala Franţei32. Machetele originale
ale statuii şi basoreliefurilor laterale se păstrează în colecţiile Muzeului de
Artă din Complexul Muzeal Naţional „Moldova”. La Muzeul de istorie
există o coroană din lemn, pictată policrom, care a fost aplicată pe soclul
statuii la inaugurare. Ulterior, aceasta a fost înlocuită cu actuala coroană din
bronz. În soclul monumentului a fost zidit şi actul de fundaţie al statuii, un
alt exemplar al documentului păstrându-se la Arhivele Naţionale Iaşi.
Palatul de Justiţie şi Administraţie (1906-1925). La 11 februarie
1906 avut loc la sediul Prefecturii Judeţului Iaşi licitaţia publică pentru
28
Ioana Beldiman, Sculptura franceză în România (1848-1931). Gust artistic, modă,
fapt de societate, Bucureşti, Ed. Simetria, 2005, p. 162 (2.2. De la antiunionism la simbol
identitar: Ştefan cel Mare de Emmanuei Frémiet).
29
Astăzi statuia lui Napoleon I nu se mai află la Grenoble, fiind reamplasată în
apropiere, la Laffrey, pe fundalul Alpilor.
30
Aceasta avea studii de artă plastică în Franţa şi s-a afirmat în presa pariziană prin
cronici de artă.
31
Ioana Beldiman, op. cit., p. 167.
32
Ibidem, p. 169.
270 SORIN IFTIMI
darea în antrepriză a lucrărilor de restaurare a Palatului Administrativ. O

asemenea licitaţie a avut loc şi la 28 iunie 1906, în Bucureşti, la Ministerul
de Justiţie. În 1906 este amintit proiectul arhitectului C. Cerchez, ale cărui
planuri au fost aprobate de ieşeanul Al. Bădărău, ministrul de justiţie.
Execuţia lucrărilor revenea inginerului Cuţarida, prin contractul încheiat în
23 septembrie 1906, cu un alt ministru de Justiţie ieşean, Dimitrie
Greceanu. Demolarea vechiului palat a început în 1906, fără a avea un plan
definitiv al noii construcţii şi fără un deviz complet asupra lucrărilor. Nu se
ştie din ce motive s-a renunţat la proiectul arhitectului Cerkez.
Noul proiect, conceput de arhitectul I.D. Berindei, a fost aprobat de
Consiliul Tehnic Superior la sfârşitul lunii octombrie 1907. Lucrările de
construcţie s-au deschis la 1907, în timpul guvernării lui D.A. Sturdza,
ministru de justiţie fiind Toma Stelian. Execuţia a fost încredinţată, prin
licitaţie, antreprizei de construcţii Schultze. S-a început refacerea „păs-
trându-se din vechiul Palat numai principalele temelii şi o parte din zidurile
etajului”33. Berindei a publicat şi un plan al Fundaţiilor Palatului Ocâr-
muirei păstrate, în parte după dărâmarea din 190734. Dar lucrările recente
de restaurare au pus în evidenţă refolosirea parţială a zidurilor vechi, de
piatră şi din cărămidă, la parterul palatului, ba chiar şi la etaj.
Arhitectul I.D. Berindei a ales neogoticul pentru avantajul acestui stil
de a oferi întâietate deschiderilor generoase în defavoarea zidăriei, care
predomina la palatul neoclasic aflat anterior pe acelaşi loc. Potrivit mărtu-
risirilor sale, a dorit să creeze o clădire luminoasă, pe o structură uşoară şi
elastică. Stilul neogotic a fost preferat şi pentru că oferea sugestia de spaţiu
sacru, de catedrală, efect urmărit cu deosebire de arhitect. Concepţia
generală şi funcţionalitatea edificiului sunt marcate de destinaţia pe care a
avut-o iniţial, aceea de Palat de Justiţie. I.D. Berindei afirma că „monu-
mentele sunt poemele noastre în piatră, care trebuie să rămâie şi să
transmită posterităţii clipa în care am trăit şi ce am putut şi noui înfăptui”;
„Un altar al zeiţei Themis a fost veşnic, în toate timpurile, un monument
important”; „Un arhitect nu poate să nu fie şi puţin poet şi, în acelaşi timp,
şi un istoric, căci el este cel care transmite, din veac în veac, prin poemele
de piatră, istoria naţiunii sale. Aşadar, într-un edificiu al Dreptăţii, el vede
îndată o sală mare, centrală, bolţi înalte, aer, spaţiu, lumină – necesare
pentru cei ce trebuie să se întrunească zile întregi (…). Din acest centru
trebuie să plece coridoare largi care să îi conducă în diferite săli de judecată, şi
acestea din urmă trebuie întocmite în vederea menirii lor”. (…) „Autoritatea
Justiţiei nu poate decât câştiga prin solemnitatea deciziilor confirmate,
înălţate chiar prin solemnitatea gravă şi impozantă a unui edificiu ordonând
33
34
„Ilustraţia”, XIV, nr. 115-118, septembrie-decembrie, 1925, p. 182.
respect. Tot ce reclamă prestigiu şi autoritate are nevoie de un oarecare

aparat, aşa-zis preparativ: fast. Te simţi mai împărtăşit cu sfânta cuminecătură
a Dreptăţii într-un altar mai impozant. Sunt convins că Arhitectura aduce
astfel dajdia sa, elementul său contributiv. Aceasta am voit să se observe de
la prima vedere. Palatul meu cred că impune”35.
În epocă, s-a vehiculat ideea că stilul neogotic al clădirii (inspirat de
goticul târziu, flamboiant, răspândit în Franţa pe la sfârşitul secolului XIV şi
în secolul următor) ar fi străin de spiritul arhitecturii Iaşilor, oraş care a
urmat mai ales linia neoclasică. Astfel, faima clădirii s-ar datora faptului că
ea este o apariţie exotică, singulară, străină de tradiţiile urbei. La data
construirii palatului existau însă în Iaşi cel puţin două monumentale clădiri
în stil neogotic, dar de factură italiană: Cazarma din Copou şi Palatul Gării.
Goticul face parte din tradiţia locului şi prin faptul că a dat numeroase
elemente componente ale stilului moldovenesc în care au fost înălţate cele
mai vechi biserici ieşene, precum Sf. Nicolae Domnesc, biserica lui Ştefan
cel Mare, aflată în faţa Palatului şi care intră în dialog cu acesta. S-a vorbit
şi de „ciudatul stil gotic” ce a bântuit arhitectura civilă moldovenească pe la
1870, fără o încercare de a trata cu adevărat subiectul.
Faţadele palatului sunt tratate în „similipiatră”. Dimensiunile impo-
zante ale edificiului au alimentat tradiţia potrivit căreia Palatul ar avea 365 de
camere, număr echivalent cu cel al zilelor dintr-un an. De fapt, pe planul
clădirii actuale, se pot număra doar 268 de camere.
Holul de onoare – spaţiu de primire – a fost conceput foarte generos,
având înălţimea celor două etaje, iar ca tavan un luminator de sticlă, în care
era amenajată iniţial o seră cu plante exotice. Ceea ce atrage atenţia încă din
primul moment este compoziţia circulară realizată în mozaicul pardoselii.
Este vorba de un adevărat Bestiarum gotic, în care sunt înfăţişate tot felul de
animale fantastice: acvile bicefale, dragoni, grifoni, himere şi lei (fig. 12 şi 13).
Două rozete mai mici, identice, se află şi la extremităţile holului de la etaj
(în spaţiul Muzeului de Artă şi în spaţiul Bibliotecii Judeţene „Gh. Asachi”,
în sala destinată albumelor de artă şi discurilor muzicale). Mozaicul din
holul central al Palatului este o reproducere fidelă a rozetei din biserica
abaţiei Saint-Pierre-sur-Dives (1235-1245), din nordul Franţei (departamentul
Calvados, regiunea Basse Normandie). Modelul original, din secolul XIII,
era realizat în plăci de teracotă şi nu în mozaic. În varianta originală, dalele
gălbui aveau figurile de culoare maro-roşcat. Prin reluarea acestui model,
specific unei catedrale gotice, arhitectul a dorit să confere invocata
atmosferă de sacralitate edificiului său.
*
35
Ibidem, p. 198.
272 SORIN IFTIMI
Intrarea în Sala Voievozilor, remarcabilă operă de feronerie şi sticlă,

era încadrată, iniţial, de două mari portrete ale reginei Maria şi regelui
Ferdinand, pictate de Gh. Popovici, în 1925. Astăzi acestea fac parte din
colecţiile Muzeului de Istorie de la parterul Palatului. Numele sălii provine
de la galeria de medalioane cu portretele domnilor Moldovei, de la
întemeierea statului până la prinţul Carol II. Aceste picturi în ulei au fost
realizate după 1930. Pentru decorarea Sălii Voievozilor s-a apelat la o
echipă de pictori italieni, care a realizat portretele voievozilor şi regilor
României36. Anterior se credea că medalioanele au fost realizate de profe-
sorul Ştefan Dumitrescu, împreună cu studenţii de la Academia de Arte
Frumoase din Iaşi. Ideea realizării acestei serii de portrete a venit, probabil,
de la colecţia de câteva zeci asemenea chipuri, zugrăvite pe pânză, în a doua
jumătate a secolului XIX, care se păstra la Epitropia Sf. Spiridon. Astăzi
portretele amintite, care au servit probabil şi ca model pentru multe din
medalioane, se află în depozitele Muzeului de istorie a Moldovei.
Într-un capăt al sălii atrage atenţia şemineul de marmură albă decorat
cu un basorelief. Acesta reprezintă un „Arbore istoric”, cu portretele celor
mai însemnaţi domni ai Moldovei, în vârful căruia tronează portretul regelui
Ferdinand. Este o operă propagandistică, menită să arate felul în care
dinastia de Hohenzollern a prins rădăcini în pământul noii patrii, asociindu-se
cu istoria acesteia. S-a demonstrat însă faptul că membrii familiei regale
aveau, prin strămoşi îndepărtaţi, înrudiri cu familiile domnitoare din Ţările
Române37. Un asemenea Arbore istorico-genealogic al României, lucrat cu
multă migală, a fost publicat la 1890, de către Ion C. Gârleanu38.
Sala Voievozilor este boltită în arc frânt, după modelul gotic. Tavanul
este de azur, semănat cu stele aurii. Această decoraţiune aminteşte de
Camera Înstelată, faimoasa Starry Room, cea mai înaltă instanţă a Justiţiei
în vechea Anglie, patria de origine a reginei Maria.
În spaţiul central al sălii, corespunzător turnului cu ceas, dacă ridicăm
privirea, descoperim o frescă zugrăvită în stil medieval, încadrată în nişte
arcaturi gotice. Compoziţia cuprinde trei personificări feminine ale Justiţiei
(fig. 14). Vestimentaţia medievală corespunde perioadei de afirmare a
36
Adriana Ioniuc, op. cit., în Monumentul…, p. 172.
37
Pentru înrudirile Hohenzollernilor vezi studiile lui Sever Zotta, Augusta Familie
Regală a României şi alţi Auguşti Suverani şi Principi ai Europei descendenţi din Basarabi, în
„Arhiva Genealogică”, Iaşi, I, 1912, 2-3, (februarie-martie), p. 17-38 (ediţie anastatică, Iaşi,
2005); Cei 64 de strămoşi ai A.S.R. Principelui Carol, în „Arhiva Genealogică”, II, 1913, nr. 1
(ianuarie-martie), p. 1-30 (ediţie anastatică, Iaşi, 2005).
38
Arborele istorico-genealogic al României, întocmit de Ion C. Gârleanu, ediţie critică
realizată de Gheorghe Isvoranu-Krak şi un grup de studenţi aflaţi sub conducerea conf. dr. Alin
Ciupală, Bucureşti, Editura Universităţii, 2007, 195 p. Un asemenea „Arbore”, dedicat însă
Moldovei, tipărit de acelaşi Ion C. Gârleanu, este expus la Muzeul Unirii din Iaşi.
stilului gotic (secolele XI-XIV). În centrul imaginii, aşezată pe un tron de

aceeaşi factură gotică, se află un personaj feminin ţinând în mâna dreaptă
balanţa şi în mâna stângă crucea. În dreapta este aşezată o altă doamnă care
scrie cu pana pe un pergament, iar în stânga tabloului este al treilea personaj
feminin, sprijinit într-o spadă. Cele trei întruchipări ale Justiţiei erau
evocate, probabil, de autorul ce iscălea, cu pseudonim, „Josephus Flavius”,
când îşi imagina cum noaptea „de pe fresca lui Pallady se dezlipeşte careul
de dame: Legea, Dreptatea, Adevărul şi Indulgenţa”39, pentru a încinge un
dans fantomatic pe culoarele Palatului de Justiţie. Autorul atribuia, deci,
pictorului Theodor Pallady această frescă, al cărui stil nu dezvăluie însă
nimic din personalitatea artistului ce a lucrat-o.
*
În perioada în care edificiul a slujit drept Palat de Justiţie şi
Administraţie, Sala „Coandă” era destinată Curţii cu Juri. Frontispiciul uşii
de intrare oferă o interesantă combinaţie de arce neogotice şi o eşarfă cu
unduiri specifice art-nouveau. Florile, adăugate cu discreţie, contribuie la
combinaţia inedită a celor două stiluri.
Despre stucaturile interioare se ştia că acestea sunt opera sculptorului
Emil Wilhelm August Becker. El a folosit pentru prima dată invenţia lui
Henri Coandă, care a obţinut din fierberea ipsosului în ulei un material nou,
numit bois-ciment, de duritatea lemnului şi înfăţişarea stejarului. Becker era
cunoscut drept sculptor al Casei regale40. Se spune că el a renunţat ulterior
la restul lucrării, nefiind plătit la preţul solicitat. Ultimii ani au scos la iveală şi
un alt candidat care îşi atribuie execuţia decoraţiunilor din Sala „H. Coandă”.
Este vorba despre antreprenorul italian Alessandro Fontana (1869-1926)41.
Acesta făcea parte dintr-o familie de constructori italieni stabilită la
Bucureşti pe la începutul secolului XX, fiind şi un bun sculptor. Urmaşii săi
susţin că el a executat ornamentaţiile din actuala sală „Henri Coandă”, de la
etaj42.
Poate fi identificat modelul care a servit ca sursă de inspiraţie pentru
realizarea tavanului acestei săli. Este vorba despre cea mai celebră şarpantă
din lemn de stejar din toată arhitectura gotică, cea de la Westminster Hall
din Londra, sala în care s-a născut Parlamentul Regatului Unit al Marii
39
Josephus Flavius, Iaşii în robă (Frescă animată), Iaşi, 1931, 80 p. (evocări despre
breasla juriştilor ieşeni apărute anterior în ziarul „Lumea”). Autorul avea o amintire destul de
vagă asupra acestei fresce, în momentul redactării frazei citate, de unde şi nepotrivirile de
detaliu.
40
El îşi avea atelierul chiar lângă vila situată în strada Bateriilor nr. 50, pe locul unde
acum se înalţă Palatul Parlamentului. Becker a realizat sculpturi şi pentru Vila Minovici („Casa
cu clopoţei”) din Bucureşti, operă a arhitectului Cerchez.
41
Constantin Ostap, Cine a construit Palatul de Justiţie din Iaşi…, p. 125.
42
Idem, Istoria (încă) necunoscută…, p. 55.
274 SORIN IFTIMI
Britanii43. Şarpanta acesteia a fost refăcută pe la 1830 (fig. 15). Scutul pe

care îl poartă pe piept îngerii de la console nu mai este cel cu însemne
britanice şi franceze, ci e un scut tripartit în bară, roşu argint azur, după
codul haşurilor. Asemenea îngeri, care ţin la piept scuturi heraldice, apar şi
în cele două capete ale sălii gotice.
Henri Coandă nu a fost doar un inginer de geniu, ci a avut şi preocu-
pări artistice. El a studiat şi sculptura, la Paris, ca discipol al lui Rodin.
Legăturile sale cu decoraţiunile sculptate de la Palatul din Iaşi au fost însă
mai puţin directe decât se credea, rezumându-se, probabil, la faptul că
arhitectul I.D. Berindei prezida Societatea Produselor Tehnice „H. Coandă”
din Bucureşti, ocupându-se de promovarea şi vânzarea acestora44.
Fundalul pe care se proiectează busturile celor două personalităţi este
un mozaic auriu (realizat prin pictare), care aminteşte de venerabila
moştenire bizantină. Acest fundal a fost reluat în Sala Voievozilor, dar şi în
amintitele portrete ale celor doi Suverani, din dorinţa de a conferi o culoare
locală, în spiritul căutărilor din jurul anului 1900, de a inventa un stil
„naţional”.
*
O plăcuţă ce se afla, până acum câţiva ani, pe peretele din spate al
Palatului arăta că antreprenorul care a construit acest edificiu a fost
inginerul Ioan Rameder. Fraţii Ioan şi Franz Rameder au întemeiat, în 1908,
o fabrică de cărămidă lângă Abator, special pentru a furniza materialul
ceramic necesar construirii Palatului. Cărămida a fost transportată de la
fabrică la şantier cu tramvaiul electric, care circula pe o derivaţie specială a
traseului Păcurari-Socola45. Johann Rameder s-a născut la Viena, în 1866.
El a venit în România în 1906, unde a căpătat cetăţenie română. În Iaşi s-a
stabilit în 1908. A zidit Palatul în şase ani. Ioan Rameder a murit în 1940,
fiind înhumat la „Eternitatea”.
Inginerul ieşean Alexandru Dimitriu (1871-1955) a realizat fru-
moasele lucrări de feronerie46. Oştenii în armură medievală de pe acoperiş,
43
Reluarea unor modele celebre, devenite clasice, este o practică răspândită în
arhitectura epocilor moderne. Se ştie că loggia de deasupra intrării în Palatului Gării din Iaşi
este o replică modestă a monumentalei loggii de la Palatul Dogilor din Veneţia.
44
„Ilustraţia”, p. 196.
45
Constantin Ostap, Cine a construit Palatul de Justiţie din Iaşi?…, p. 122-125 (cu un portret).
46
Adriana Ioniuc, Consideraţii asupra autorului feroneriei de la Palatul Culturii din
Iaşi (1906-1925), în „Cercetări istorice”, XVIII-XX, 2002, p. 433-448. Alexandru Dimitriu a executat
instalaţiile de băi de la Spitalul Sf. Spiridon şi Băile turco-române din Iaşi; acoperişul castelului
Strudza de la Miclăuşeni (1899) şi al palatului Dimitrie Sturdza din Bucureşti (1899-1902), care avea
să devină sediul ministerului de externe (1906-1944); acoperişul clădirii Ministerului de
Construcţii (1906-1910), devenit sediul Primăriei Bucureşti; acoperişul Camerei Deputaţilor
(1907); acoperişul şi decoraţiile interioare şi exterioare de la Fundaţiile Regale (1914) astăzi
care au circa 4 m înălţime, sunt tot opera sa. Un asemenea soldăţel de

tinichea a amplasat şi pe acoperişul casei sale din Bucureşti (str. Episcop
Radu). Atelierul său din Bucureşti se afla pe str. General Dona. Feroneria
artistică este o caracteristică a edificiilor proiectate de Berindei, arhitectul
fiind un promotor al acestui gen de lucrări în România. O parte din feroneria
palatului a fost lucrată, după schiţele arhitectului român, de Casa Haug şi
renumitele case franceze Krieger, Mercier şi Bagvès47.
Mobilierul Palatului de Justiţie, în stil neogotic, a fost proiectat şi
realizat în atelierele lui Albert Goumain din Paris (54, Rue Charonne)48. Gh.
Băileanu nota însă că acest mobilier, sau o parte a sa, ar fi fost executat în
Anglia, de firma Mappel.
O fină lucrătură dovedeşte şi filigranul ferestrelor holului central de la
etaj. După 1950, s-au adăugat cele două mari vitralii colorate, care înfăţişează
„încoronarea lui Ştefan cel Mare” şi „întâmpinarea ţarului Petru cel Mare de
către Dimitrie Cantemir, la Iaşi” (ultima temă este una filosovietică,
specifică acelor ani). Ele sunt opera unui colectiv de la Fondul Plastic
Bucureşti (Nereuţă Vitalie şi Victor Jurca Lugojanul, Constanţa Crişan,
Larisa Ghiba, Antoniu Florin), potrivit inscripţiei. În intenţia artiştilor a fost
ca aceste scene să fie reprezentate discret, tot în filigran, însă autorităţile
locale din domeniul cultural au insistat ca ele să fie colorate, aşa cum se văd
astăzi.
Un deviz din 1913, datorat arhitecţilor Cerchez şi Xenopol, dezvăluie
câte ceva din funcţionalitatea camerelor49. „Sala tronului” (nr. 10) trebuia să
fie Sala Voievozilor. Tot la etaj, Grefa Tribunalului Secţia IV ocupa camera
nr. 26; Curtea Juraţilor era la nr. 39, iar Arhiva instituţiei era la nr. 44. La
parter, caperele 64-66 adăposteau Arhivele Statului. Camera 71 era başca
Casieriei Generale. Sub scările din spate era restaurantul (două încăperi), iar
camera 91 era rezervată Gărzii. La nr. 84 funcţiona Percepţia. Încăperile
102 şi 103 erau Biroul Telegrafic şi locuinţa directorului Telegrafului. Din
păcate caietul, de 47 de file scrise, nu conţine şi un plan pentru o mai bună
identificare a camerelor.
În primul război mondial clădirea, încă nefinisată, a fost ocupată de
trupele ruseşti (aliate). Arhitectul afirma că „planurile de detaliu şi o parte
Biblioteca Centrală Universitară Bucureşti; acoperişul Bibliotecii Naţionale, fost sediu al

Bursei; acoperişul Ateneului Român (1912-1915) etc.; a avut şi lucrări în străinătate, cum ar fi Sala
Gării din Düsseldorf (lucrare atribuită prin concurs), acoperişul Primăriei din Reichenberg etc.
47
„Ilustraţia” (numărul citat), p. 196.
48
Ioan Pop, Mircea Gheorghiu, Ionuţ Terciu, Restaurarea unui ansamblu monumental
de mobilier original din Palatul Culturii Iaşi, în „Monumentul”. Lucrările Simpozionului
Naţional „Monumentul – Tradiţie şi viitor” (ediţia a VIII-a, Iaşi, 2006), vol. VIII, 2007, Iaşi,
Editura Fundaţiei Axis, p. 221-230 (cu foto).
49
Direcţia Judeţeană Iaşi a Arhivelor Naţionale, Colecţia Manuscrise, nr. 1635.
276 SORIN IFTIMI
din depozitele de parchete le-au servit drept combustibil pentru samovarele

ce instalaseră”50. După plecarea trupelor ruseşti, clădirea a găzduit Corpul IV
al Armatei române, Serviciul Geografic, Automobilele Regina Maria (de
fapt, ambulanţe), Aviaţia, Telegraful fără fir şi, în final, spitalele militare
care s-au succedat, până la sfârşitul războiului. Abia în 1921 s-au putut relua
lucrările, graţie ministrului George G. Mârzescu, fostul primar al Iaşilor.
Planşele publicate de I.D. Berindei permit cunoaşterea mai exactă a
destinaţiei iniţiale (1925) a încăperilor51. Sala Voievozilor era numită „Sala
Gotică”, fiind folosită pentru recepţii. În sălile de Artă românească
funcţiona Prefectura (7 săli), iar lângă aceasta se afla Biblioteca (o sală). În
cealaltă latură, spaţiul Galeriei de artă europeană era ocupat de Parchetul
general (4 săli); alături, pe colţ, era Baroul avocaţilor (3 săli). Sala „Henri
Coandă” fusese destinată Curţii cu Juri, care ocupa şi birourile celor două
coridoare laterale. Spaţiul actual al Muzeului etnografic era împărţit între
Secţia I a Curţii de Apel (7 săli), spre curtea interioară, şi Secţia II a Curţii
de Apel (6 săli), spre exteriorul clădirii. La parter, sălile secţiei de automate
muzicale erau destinate Secţiei Notariat (4 săli). Tot pe faţadă, în spaţiul
ocupat de sectorul de Preistorie funcţiona Secţia Tribunal (8 săli). În
cealaltă parte a Muzeului de Istorie a Moldovei erau situate Secţia I
Tribunal, ocupând Sala „Orest Tafrali” şi alte şase săli situate în rând cu
aceasta; spre exteriorul clădirii se aflau încăperile destinate Secţiei II
Tribunal (7 săli). În spaţiul central (sub curtea cu Juri) se afla Parchetul,
care ocupa sala destinată Istoriei telecomunicaţiilor şi toate sălile de pe cele
două coridoare laterale (11 săli), inclusiv cabinetul actual al Directorului şi
Secretariatul. Pe coridorul din spate erau trei săli ocupate de Corpul
avocaţilor (unde sunt birourile Muzeului Tehnic şi prima sală a depozitului I
al Muzeului de Istorie). La subsol se afla Corpul portăreilor, un restaurant şi
locuinţe. Biblioteca Judeţeană „Gheorghe Asachi” ocupă, în mare, aripa
rezervată iniţial Poştei (care nu s-a mai stabilit aici nici în 1925).
Denumirea de „Palatul Culturii”, sub care este cunoscută astăzi
clădirea, datează din perioada de după 1955, când au fost concentrate aici
cele mai multe instituţii de cultură din oraşul Iaşi. La începutul anilor ’70
încă se mai aflau în Palat, pe lângă Complexul Muzeistic, Muzeul de Istorie
şi Biblioteca Judeţeană „Gheorghe Asachi”, dar şi alte 12 foruri culturale52.
50
Doamna Adriana Ioniuc, în introducerea recentului volum dedicat Palatului, susţine
că o parte din arhiva Berindei, privitoare şi la Palatul din Iaşi, se păstrează la Muzeul de Istorie
şi Artă al Municipiului Bucureşti, provenind din desfiinţatul Muzeu Saint Georges (vezi 80 de
ani de la inaugurarea Palatului de Justiţie şi Administrativ din Iaşi, 11 octombrie 1925).
51
„Ilustraţia” (numărul citat), p. 181, 184.
52
Mulţumim şi pe această cale domnului Ion Arhip, fost director al Complexului
Muzeal din Iaşi pentru aceste informaţii oferite cu generozitate.
La parter erau găzduite: Redacţia revistei „Cronica”, care ocupa sălile

din partea stângă a intrării, pe faţada Palatului, destinate ulterior secţiei de
Înregistrare-redare a sunetului, a Muzeului Tehnic; Redacţia ziarului
„Flacăra Iaşului”, care funcţiona în sălile de pe stânga culoarului pe care
se află astăzi serviciul tehnic şi biroul juridic, spre curtea interioară I; în
continuare, pe micul hol din stânga, se aflau Redacţia revistei „Iaşul
literar” şi Filiala Iaşi a Uniunii Scriitorilor. În cealaltă aripă, pe holul din
spate, a funcţionat, până prin 1970, Institutul de Arheologie al Academiei
Române, Filiala Iaşi, ocupând pe atunci cele două săli de depozit ale
Muzeului de Istorie şi încă un birou sau două care au revenit astăzi
muzeografilor de la Muzeul Tehnic.
La etajul I erau Comitetul Judeţean Iaşi pentru cultură şi artă, care
funcţiona în cele trei încăperi ale Bibliotecii de Istorie şi în cele două birouri
ale Muzeului de Istorie (pe holul din dreapta Sălii „H. Coandă”); Societatea
pentru răspândirea ştiinţei şi culturii, găzduită în încăperile destinate mai
târziu Contabilităţii şi Oficiului Patrimoniu, pe holul din stânga Sălii „H.
Coandă”, spre curtea interioară I (deasupra redacţiei „Flacăra Iaşului”); de
acolo, pe un hol aflat pe partea stângă, spre curtea interioară, erau camerele
în care funcţionau Arhivele Primăriei şi Consiliului Popular Judeţean, cu
ferestrele ce dădeau înspre exterior, spre ştrand (deasupra redacţiei „Iaşul
literar” şi a Filialei Uniunii Scriitorilor).
La etajul II se aflau Direcţia de stat pentru arhitectură, proiectare şi
cercetare (D.S.A.P.C.), care ocupa toate sălile aflate astăzi deasupra
Muzeului Etnografic al Moldovei, în care sunt amenajate sălile destinate
meşteşugurilor populare sau cele rezervate depozitelor aceluiaşi muzeu;
Radio-televiziunea, aflată în sălile unde funcţionează în prezent labora-
toarele de restaurare pentru metal şi ceramică (cu ferestrele spre Ştrand), pe
holul care duce spre sălile destinate meşteşugurilor, din cadrul Muzeului
Etnografic al Moldovei; Institutul de cercetări pedagogice, care funcţiona în
spaţiile destinate astăzi depozitelor Muzeului de Artă. Editura „Junimea”
şi Casa judeţeană de creaţie populară se aflau în sălile de deasupra Biblio-
tecii Judeţene „Gh. Asachi”.
Astăzi în Palat se află doar două mari instituţii de cultură, emble-
matice pentru ceea ce înseamnă viaţa culturală ieşeană: Complexul Muzeal
Naţional „Moldova” (cu cele patru secţii, de Istorie, Etnografie, Artă şi
Tehnică) şi Biblioteca Judeţeană „Gh. Asachi”.
*
În paginile de mai sus nu am tratat chestiunea heraldicii Palatului,
deoarece am făcut aceasta într-un studiu recent, care a adus multe elemente
noi cu privire la originile şi semnificaţiile acestor însemne53.
53
Sorin Iftimi, Palatul Culturii şi simbolurile sale, în volumul Iaşii – simbolurile unui
oraş simbol, Iaşi, Editura Trinitas, 2008, p. 118-148.
278 SORIN IFTIMI
Dispariţia documentaţiei privitoare la reconstruirea Palatului explică,

în parte, de ce clădirea nu a beneficiat până acum de un studiu aprofundat.
Am arătat însă că, prin studiu comparativ, se poate contura un discurs nou şi
cât se poate de interesant despre acest edificiu-simbol al Iaşilor. Este doar
surprinzător faptul că nici un istoric de artă nu s-a aplecat până acum, cu
adevărat, asupra monumentului, pentru o analiză calificată, pertinentă.
Studiul de faţă face dovada faptului că despre Palat pot fi scrise încă lucruri
interesante, care nu au mai fost luate în discuţie. Se cuvin apreciate şi cele
câteva texte mici, dar oneste, ale altor autori, pe care le-am menţionat mai
sus şi care reprezintă un aport real la întregirea istoriei acestei clădiri. Ele
pot sta la baza unei viitoare sinteze.
Lucrările de restaurare aflate în desfăşurare, însoţite de săpături
arheologice, vor aduce, cu siguranţă, date noi, şi poate chiar o altă
perspectiva asupra istoriei Palatului. Se pare că nu mai avem în faţă doar un
edificiu de la începutul secolului XX, conceput în manieră retro, ci pereţii
actuali păstrează destul de mult din palatul de la 1806, precum şi din cel
renovat, de la 1843 (chiar şi la etaj). Este, deci, nu doar un monument de
arhitectură, ci cu adevărat un monument istoric, a cărui vechime se
dovedeşte a fi mai mare cu un secol. Rămâne de văzut în ce măsură
proiectul de restaurare va manifesta interes pentru sublinierea etapelor de
evoluţie a edificiului (prin conservarea unor segmente-martor) sau noile
tencuieli vor acoperi, pentru încă un secol, aceste mărturii.
Cercetările de acum se vor finaliza, fără îndoială, cu o monografie
amplă asupra Palatului Culturii din Iaşi, aşa cum această interesantă clădire
o merită. Sperăm ca prezentul studiu să fie o modestă contribuţie către
această monografie sau să ofere suficiente motive de reflecţie autorilor care
vor avea în faţă un asemenea obiectiv.
PALATUL FUNDAŢIEI REGALE „FERDINAND I”
George Căileanu
Este greu să ne imaginăm viaţa universitară ieşeană fără a ţine seamă

de clădirea „Fundaţiei”. Cu toate acestea, nimeni nu ar greşi afirmând că,
dincolo de blazonul des uzitat de „reper istoric şi cultural al urbei”, cei care
cunosc măcar în parte trecutul Bibliotecii Universitare, dar şi al clădirii în
sine (două poveşti separate până la o vreme) sunt destul de puţini.
Prezenta lucrare îşi propune ca, pe lângă informaţiile deja existente în
unele lucrări de specialitate, să facă uz de surse contemporane eforturilor de
a pune la dispoziţia oraşului o bibliotecă măcar pe măsura minimelor nevoi
ale vremii1. Aşadar, prezentarea va urmări creionarea câtorva elemente de
natură să scoată la iveală un episod puţin popularizat de istorie locală.
1. Controversă istoriografică
Înainte de a începe tratarea propriu-zisă a temei, trebuie menţionat
amănuntul că încă nu se poate afirma cu exactitate anul înfiinţării bibliotecii
universitare ieşene. Astfel, părerile au variat atât în privinţa fondatorului,
cât şi în datarea temporală a originilor. Ipotezele privitoare la colecţiile de
bază (şi la mentorii acestora) iau în calcul un interval relativ larg de timp, şi
anume intervalul secolelor XVII şi XIX. Primul candidat ar fi însuşi Vasile
Coci, cu a sa Şcoală Vasiliană2. Aceasta dispunea de o bibliotecă înzestrată
1
Afirmaţie bazată pe mărturia lui Dimitrie Gusti care, în încercările sale de a transfera
Biblioteca Universitară deja existentă (ce funcţiona sub Sala Paşilor Pierduţi), este dispus a
renunţa, din cauza lipsei de fonduri, la unele facilităţi deja proiectate. Ca urmare, se arată
pregătit să accepte ridicarea unei clădiri care să pună la dispoziţie măcar strictul necesar
(aceasta ar fi urmat să coste 1.200.000 de mărci germane, pe când Universitatea dispunea de un
fond de 500.000 lei „care s-a dobândit numai graţie înaltei şi bine-voitoarei intervenţii a M.S.
Regelui Carol” (Dimitrie Gusti, Întemeierea bibliotecei şi seminariilor de pe lângă Univer-
sitatea din Iaşi. Un sistem de propuneri cu numeroase documente şi planuri în anexe, Iaşi,
Institutul de Arte Grafice N.V. Ştefaniu & Co., 1914, p. 21).
2
Reveca Vitcu, Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi – repere ale continuităţii, în
Cornelia Mâţă (ed.), Biblioteca Universitară între tradiţie şi devenire, Iaşi, 1988, p. 85.
286 GEORGE CĂILEANU
cu texte atât religioase, cât mai ales laice, în spiritul Contrareformei

ortodoxe şi a curentului neo-aristotelic la mare căutare în Orientul ortodox
la început de vremuri moderne3. Nici colecţiile lui Alexandru Lăpuşneanu
nu sunt trecute cu vederea. Momentan însă, se acordă credit celei mai
populare opinii – emisă de către Cezar Cătănescu (director între 1867-1870) –
care-i atribuie domnului Mihail Sturza meritul de a fi pus bazele unei
biblioteci universitare în nordul ţării: „Cea întâia bibliotecă din Iassi a fostu
fundată la 1835 de cătră Domnitorul Mihai Sturza (1834-1849), de unde a şi
purtat numele de Biblioteca Mihăilénă”4.
2. De la o gazdă la alta…
Rezolvarea acestei dispute nu trebuie să provoace însă trecerea în plan
secund a controverselor legate de însăşi existenţa şi funcţionarea bibliotecii,
ce au dus, în cele din urmă, la mutarea (parţială, pentru început) acesteia în
actualul imobil, la bifurcaţia dintre fostul Pod Verde şi calea Păcurarilor.
Trecând, măcar sumar, peste observaţiile consemnate pe marginea pro-
blemei, reiese un mare neajuns: lipsa unui spaţiu pe măsură, de vreme ce
volumul de carte creşte anual5.
Nu este departe de adevăr a se zice că, pentru o bună bucată de vreme,
viaţa bibliotecii universitare a dus destul de mult un trai de student; cu alte
cuvinte, mereu în căutare şi parţial mulţumită de condiţiile locative. Pentru
început, fondurile de carte şi periodice erau găzduite într-o încăpere din
localul internatului gimnazial, aflat peste drum de Academie6. Apoi, la
insistenţele bibliotecarului T. Codrescu, au fost mutate în două camere din
clădirea Academiei („în cabinetul de lectură aflător în al doilea rând al
Academiei şi în corpul bibliotecii aflător în rândul cel din jos”)7. În cele din
urmă, erau transferate în Palatul Moruzeştilor8, fiind uşor de înţeles
Aşadar, o posibilă „biografie” ar putea fi schiţată după cum urmează: bibliotecă a „Colegiului
Vasilian”, bibliotecă a „Academiei Domneşti” (până în 1835), bibliotecă a „Academiei
Mihăilene” (1835-1859), bibliotecă universitară (1860-1864, după ce, în 1859, B.P. Haşdeu îi
schimbase denumirea în „Ulpia”), bibliotecă naţională (cu numele de „Biblioteca Centrală din
Iaşi”, 1864-1916), „Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi” (1916-1948), „Biblioteca
Centrală Universitară «Mihai Eminescu», Iaşi” (1948 până în prezent). Vezi ibidem, p. 88.
3
Cléobule Tsourkas, Les premières influences Occidentales dans l’Orient Orthodoxe,
Bucureşti, Monitorul Oficial, 1945, p. 345.
4
A. D. Xenopol a fixat ca dată a înfiinţării ziua de 8 noiembrie 1839 (Reveca Vitcu, op. cit.,
p. 86, 87).
5
Nicoleta Popescu, Liviu Papuc, Radu Tătărucă, Biblioteca Centrală Universitară
„Mihai Eminescu”. Monografie, Iaşi, 1989, p. 141.
6
Actualul Colegiu Naţional „Mihail Sadoveanu”.
7
Reveca Vitcu, op. cit., p. 87.
8
Nicoleta Popescu, op. cit., p. 141, 142.
PALATUL FUNDAŢIEI REGALE „FERDINAND I” 287
motivele care au stat la baza nevoii tot mai apăsătoare de spaţiu9. Căutarea
părea a fi ajuns, cel puţin pentru un răstimp, la liman, când, cu ocazia inau-
gurării noii clădiri a Universităţii (1897), biblioteca universitară era găzduită
într-un spaţiu generos. Destul de curând (nu mai târziu de 1914) s-au făcut
simţite scăderile noii locaţii, fapt pentru care Al. Philippide, Al. Myller,
Petre Andrei şi Dimitrie Gusti încep o susţinută campanie de alertare a
opiniei publice în favoarea edificării unui spaţiu destinat exclusiv nevoilor
universitare. Amărăciunea celui din urmă face orice comentariu a fi de
prisos: „În Iaşi există de altfel o Bibliotecă Universitară. Aceasta însă este
atât de primitiv organizată şi, deci, în neputinţă de a funcţiona că, fără
exagerare, ar merita titlul de «Bibliotheca Antideluviana»”10.
3. … printr-un proiect nerealizat…

Aerul deloc optimist al remarcii sus-menţionate va prilejui prezen-
tarea demersurilor făcute pentru edificarea unei locaţii dedicată dintru
început găzduirii bibliotecii universitare. Dorinţa de a fi în pas cu vremea,
alăturată nevoii nedisimulate, au determinat alegerea modelului german,
socotit standard11. Pentru a nu lăsa loc de îndoială şi de dispută sterilă,
Dimitrie Gusti îşi argumentează, scurt şi eficient, preferinţa: „Cum însă pe
deoparte, după cum se ştie, cele mai moderne localuri de bibliotece mici
universitare s-au clădit în Germania, iar pe de altă parte, modelul loca-
lului bibliotecei şi seminariilor din Iaşi nu putea fi altul decât tocmai
acela al unei universităţi mici germane, – singurele universităţi din lume
care cuprind seminarii bine organizate –, comisiunea bibliotecei s-a adresat
pentru facerea planurilor domnilor arhitecţi Schmidt şi Pusch, autorii
planurilor celei mai noi şi mai reuşite bibliotece din Europa, a lui «Deutsche
Bücherei» din Lipsca, care este menită a deveni biblioteca naţională a
Germaniei”12. Nu trebuie neglijat însă un argument deloc lipsit de însem-
nătate în ecuaţia de faţă: „Aceştia s-au oferit să facă proiectele de planuri
fără onorar!”13 Prin urmare, era o propunere mai mult decât ademenitoare:
construcţie cu greutate (a numelor implicate) şi proiectare cu plata în
recunoştinţă. Însă despre îndeplinirea acestui plan nimeni nu putea să se
pronunţe, de vreme ce Primul Război Mondial se apropia.
9
La 1884, Eminescu scrie: „Cât despre onorata bibliotecă, e atât de încurcată şi
îngrămădită, încât ar trebui un an sau doi pentru a introduce orânduială în acest chaos ereditar”
(Ibidem, p. 142).
10
Dimitrie Gusti, op. cit., p. 7.
11
Localul, „conceput în stil clasic şi nu în alt stil, bunăoară în stil naţional”, urma a fi
amplasat în grădina Universităţii (formând un întreg cu aceasta), ţinându-se cont de o cât mai
eficientă utilizare a spaţiului, fapt ce explica viitoarea dezvoltare în plan vertical („localul
bibliotecei constă dintr’un parter şi 3 etage”). Ibidem, p. 13.
12
Ibidem, p. 13.
13
Ibidem.
4. … în căutarea unui cămin

Cu toate că există tentaţia de a nu lua în seamă diferenţa de origini
dintre biblioteca universitară şi însăşi clădirea în care aceasta funcţionează,
cele două instituţii spun poveşti diferite. Până după cel de-al Doilea Război
Mondial, când rosturile acestora se vor împleti pentru a deveni una (în
1945), alta era menirea actualului „palat”. Cu ocazia aniversării a 60 de ani
de viaţă ai regelui Ferdinand I (supranumit Întregitorul sau cel Loial)14, ia
naştere „Fundaţia Universitară «Regele Ferdinand I»”15 (acesta nu era un act
unicat, fiind precedat de unul identic, în 1891, când Carol I înfiinţase
«Fundaţiunea universitară Carol I»)16. În 1928, la un an după moartea
monarhului, achiziţionarea imobilului de pe terenul pe care trebuia a se
ridica palatul Fundaţiei17 este urmată de un concurs de proiecte, câştigat de
inginerul Emil Prager18. După cum lasă să se întrevadă ziarul „Opinia” (în
numerele sale din 1933), concretizarea proiectului merge (prin munca a 400 de
muncitori) într-un ritm mulţumitor19, de vreme ce, doar după jumătate de
deceniu de la adoptarea proiectului, cititorii fideli ai cotidianului se arată
intrigaţi de amânarea finalizării edificiului. L. Mateescu, din dorinţa de a
restabili adevărul „peste un mare număr de fantazii”, explică situaţia prin
faptul că nici un detaliu nu poate fi neglijat: „Publicul ieşean să aştepte deci
cu toată încrederea căci totul va fi pus la punct, când totul va lua forma
definitivă. Iar până atunci, orice aprecieri sau comentarii premature pot să
14
Numit astfel deoarece, atunci când interesele românilor au primat, a întrerupt
legăturile cu ţara de origine. În timpul său, s-a desfăşurat războiul de întregire a neamului, s-a
născut România Mare, ţăranii au fost împroprietăriţi, iar votul universal a intrat în vigoare
(Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 243).
15
Actul de naştere al Fundaţiei a fost legiferat pe 29 octombrie 1925 în Adunarea
Deputaţilor şi pe 19 noiembrie 1925 în Senat. Vezi Reveca Vitcu, Fundaţia Universitară
„Regele Ferdinand I”, în „Dacia literară. Fondată în 1840 de Mihail Kogălniceanu”, anul IV
(serie nouă), nr. 9, 1993, p. 32.
16
Dimitrie Gusti, op. cit., p. 6. Vezi şi explicaţia Revecăi Vitcu (op. cit., 1993, p. 32):
inspirat de gestul unchiului său, Ferdinand îşi motivează iniţiativa: „Am hotărât ca această
nouă fundaţie universitară să se întemeieze în vechiul şi strălucitul centru cultural al Moldovei
întregite, în oraşul Iaşi. Căci aici, după prima unire a Principatelor, prin mari jertfe s-a făurit
Marea Unire cu celelalte ţări surori de sub stăpânirea străină. Şi tot la Iaşi ne-am adăpostit,
împreună cu regina în vremurile de cumpănă ale războiului pentru unitate naţională”.
17
Comisia a ales din 14 oferte diferite: locaţia finală (obţinută în schimbul a 4.7 milioane
lei) aparţinuse proprietarului Iliescu (Istoricul construcţiei localului Fundaţiunei Universitare
„Regele Ferdinand I din Iaşi”, 1933, p. 1, manuscris privind darea de seamă asupra construcţiei
edificiului aflat la Iaşi; vezi Biblioteca Centrală Universitară Iaşi, Ms VI-209).
18
Reveca Vitcu, op. cit., 1993, p. 32.
19
„Suntem îndreptăţiţi a crede că el (monumentul dedicat lui Ferdinand I) naşte din
gândul curat şi dragostea celor ce iubesc acest popor şi oraşul nostru şi vor să veşnicească
memoria blândului şi loyalului [sic!] Rege Ferdinand – Întemeietorul de neam!” (Cezar Gr.
Cristea, Contemplând „Fundaţia Ferdinand”, în „Opinia. Ziar politic cotidian”, anul XXIX,
nr. 7875, miercuri, 26 iulie 1933, p. 3).
fie nedrepte”20. Tonul de reporter de teren este, în fapt, o preluare a discur-

sului cu tentă de domolire a spiritelor (dar şi de stimulare a interesului),
promovat de către M. Admar, în ediţia din 24 februarie a aceluiaşi an. Iată
încurajările acestuia: „Munca la Fundaţie necesită migăleală, deoarece este
lucru de artă. Deaceia [sic!] încă nu se poate prevedea data inaugurării”.
Acesta din urmă, pentru a ţine publicul la curent, reia discursul măgulitor
formulat doar cu ceva luni mai înainte: „Lucrările la Fundaţie merg nu cu
încetineală, cum s’a scris, ci cu migăleală; deoarece clădirea cu toate
proporţiile ei grandioase este o lucrare de artă şi în fiecare colţ abundă
mozaicurile, aplicaţiunile de marmoră, combinaţiunile de stil”21. Cu toate
acestea, „M. S. Regele Carol”, care „se interesează în mod deosebit de
mersul lucrărilor”22 şi-ar fi exprimat dorinţa ca „inaugurarea să se producă
chiar în cursul verii acesteia”23. Grija manifestată de rege (fiul cel mai mare
al răposatului Ferdinand) a dat roade: în aproape doi ani de la data
articolului menţionat, acelaşi M. Admar face public faptul că „impozanta
clădire a Fundaţiei atât la exterior cât şi în interior este aproape complect
terminată”24. Aceasta după ce (în 1931) un anume Cl. anunţase, oarecum în
pripă, că „lucrările la Fundaţie continuă cu asiduitate, iar conducătorii
depun sforţări pentru ca marele edificiu ieşan să fie terminat până în toamna
aceasta, pe când a fost fixată inaugurarea”25. Se pare că entuziasmul se situa
la cote admirabile, căci R.S. nu lasă loc de îndoială: „După cum se lucrează,
după seriositatea conducerii şi a interesului pe care şi-l dau cu toţii, zi de zi,
ceas cu ceas, se poate spune cu siguranţă că până la începutul anului viitor,
1932, Palatul… va fi complect terminat”26. În ciuda tonului optimist, nici
măcar în toamna anului ce urma nu se ştia mare lucru despre inaugurare:
20
L. Mateescu, Statuele de Voievozi de la Fundaţia „Ferdinand”. O lămurire autori-
zată, în „Opinia. Ziar politic cotidian”, anul XXIX, nr. 7881, miercuri, 2 august 1933, p. 1.
21
Rep., Situaţiunea reală dela Fundaţiunea Regele Ferdinand. O punere la punct, în
„Opinia. Ziar politic cotidian”, anul XXVIII, nr. 7628, vineri, 30 septembrie 1932, p. 1.
22
Dificultatea lui Carol al II-lea a fost de a-şi identifica un loc în mitologia naţională, în
ordinea imediat următoare celor „două personalităţi fondatoare care epuizaseră în bună măsură
resursele mitice”. După Carol I, „făuritorul regatului”, şi Ferdinand, „făuritorul României
Mari”, Carol al II-lea trebuia să se prezinte opiniei publice ca „făuritorul României veşnice”,
„părintele satelor şi al plugarilor” şi „regele culturii” (Lucian Boia, op. cit., p. 244, 246).
23
M. Admar, Lucrările la Fundaţia Ferdinand continuă cu o mare îngrijire artistică.
Fastuosul palat va fi terminat anul acesta, în „Opinia. Ziar politic cotidian”, anul XXIX, nr. 7751,
vineri, 24 februarie 1933, p. 1.
24
Idem, Iaşul va avea cea mai modernă bibliotecă în grandiosul palat al Fundaţiei
Ferdinand, în „Opinia. Ziar politic cotidian”, anul XXX, nr. 8223, duminică, 16 septembrie
1934, p. 2.
25
Cl., Ultimele lucrări la Fundaţia Ferdinand din Iaşi. Când va fi gata marele edificiu,
în „Opinia. Ziar politic cotidian”, anul XXVII, nr. 7238, duminică, 21 iunie 1931, p. 2.
26
R. S., Spre terminarea construcţiei Palatului Fundaţiei Ferdinand I. Palatul va servi
de Institut de Studii Geografice, în „Opinia. Ziar politic cotidian”, anul XXVII, nr. 7238,
duminică, 21 iunie 1931, p. 3.
„Scopul vizitei d-lui general Balif (preşedintele Fundaţiei) în oraşul nostru

este de a inspecta lucrările de la Fundaţie…”27
Lucrul urma totuşi să aibă un capăt, rezultatele estimându-se, pentru
mulţi, peste aşteptări28. Efortul depus place vizitatorului: „La intrare se află
coloane din marmură de Carara, iar pe jos mozaic de Veneţia. În faţă se află
statuia din bronz a regelui Ferdinand, înaltă de 4 metri”29, poziţionată într-una
din nişe30. La acelaşi nivel, putea fi admirată Sala de Conferinţe (cu o
capacitate de 422 de locuri), realizată în stilul Aulei Universităţii, „însă mult
mai frumos împodobită”31. „Superba lojă regală” nu putea fi omisă32. „La
primul etaj, o rotondă deosebit de frumoasă”, împodobită cu lucrări de artă
din marmură de Carara şi granit de Silezia, „atrage vederea”33.
Puternica impresie (sporită prin grija faţă de împrejurimi)34 era
secondată de piesele de incontestabilă valoare conservate aici, în condiţii,
pentru mulţi, nemaivăzute: „Fundaţiunea posedând un însemnat număr de
documente de mare valoare, circa 300, precum şi multe stampe, monezi etc.
a organizat un serviciu special – acestea păstrându-se în case de fier
construite în perete, cu compartimente speciale”35.
Cei dornici de cunoaştere erau aşteptaţi, în ziua de 1 mai 1934, la
expoziţia de carte veche găzduită în clădirea abia finisată. Pricepută în
chestiuni de publicitate, presa nu pierde ocazia de a face o bună reclamă
evenimentului: „În galantarul cu cărţile vechi se află lucrări de mare
valoare: lexicoane (printre care este Meyers Lexycon, toate volumele),
dicţionare, codice, legi vechi româneşti, pravile şi alte tipărituri de seamă
27
Gr. Spiru, Accelerarea lucrărilor la Fundaţia Ferdinand pentru a se putea face
inaugurarea în toamna aceasta, în „Opinia. Ziar politic cotidian”, anul XXVIII, nr. 7612,
duminică, 11 Septembrie 1932, p. 2.
28
Edificiul localului Fundaţiei a fost ridicat între aprilie 1930 şi 16 ianuarie 1935, după
planul arhitectului C. Jotzu (Nicoleta Popescu, op. cit., p. 149).
29
Demonstene I. Gheorghiţă, O vizită la Fundaţiunea Regelui Ferdinand I: Biblioteca
uriaşă, cu cea mai modernă organizare, în „Opinia. Ziar politic cotidian”, anul XXXII, nr. 8602,
marţi, 10 decembrie 1935, p. 2.
30
Aceasta a fost executată de sculptorul Ion Jalea, în 1932, pentru 500.000 lei (Reveca
Vitcu, op. cit., p. 33).
31
M. Admar, op. cit., 1933, p. 1.
32
Demonstene I. Gheorghiţă, op. cit.
33
M. Admar, op. cit., 1933.
34
Accesibilitatea complexului era la mare preţ: „Perspectiva Fundaţiei, la vale, rămâne
închisă prin clădirea dr. Căpăţână, iar mai jos, hotelul Bejan în bună măsură ruinat, împiedecă
raza de vizibilitate, pentru vizitatorul străin, care descinde în gara Iaşi. În faţa realităţilor
concrete, d. primar O. Racoviţă a definit pe atunci (1936) treptata nevoe a exproprierii acestor
imobile şi a lărgirii squarului din faţa Fundaţiei, în acel loc urmând să se aşeze impunătorul
monument al Marelui Ferdinand I” (Dr. I. Fr. Botez, Fundaţia „Regele Ferdinand I. Un monu-
ment admirabil al cărţii moldoveneşti, care merită cea mai vie atenţie”, în „Noutatea. Ultimile
ştiri din ţară şi străinătate”, anul VI, nr. 1348, miercuri, 31 martie 1937, p. 2).
35
din secolele 17, 18 şi 19. Majoritatea volumelor sunt imprimate cu litere

chirilice”36. Lucrul nu este nicidecum de mirare, căci întreaga întreprindere
urma, de la bun început, să fie dedicată vieţii cultural-universitare. Mai mult
de atât, pe cale oficială se aflase că aici urma să fie găzduit un Institut, şi nu
de orice fel, ci unul destinat a umple un gol: „S-a stabilit definitiv ca
Fundaţiunea dela Iaşi să fie în general un Institut de Ştiinţe (dat fiind faptul
că Fundaţia Carol din Bucureşti este de literatură). Se studiază acum
amenajarea unor camere pentru a fi transformate în laboratorii dotate cu
cele mai moderne aparate”37. Ce nu se ştia prea bine era destinaţia acestui
Institut: „Din anturajul M.S. Regelui Carol II, se anunţă că Suveranul, adânc
cunoscător al trecutului nostru istoric şi al importanţei ce se cuvine a se da
studiilor geografice în general, s-a oprit la ideea ca Palatul Fundaţiei din Iaşi
să servească ca Institutul de studii geografice”38. Destul de surprinzător, zvo-
nurile – alimentate şi de arhitectura neobişnuită a celui de-al treilea nivel – au
prins a se adeveri: „Urcând pe o scară de fer rotundă, ajungi la cupolă, unde
se va instala un post de radio pentru comunicările cari se vor face apoi în
sălile de conferinţi, în legătură cu studiile Institutului de geografie şi pentru
alte scopuri de propagandă”39. Desigur, apărea încă un prilej de motivată
mândrie, pe lângă cele deja existente: o aulă încântătoare ce urma să
găzduiască conferinţele viitoarei universităţi populare şi, la parter, un spaţiu
cu o destinaţie ambiţioasă (aici „probabil că se vor deposita mostrele de tot
ce se găseşte pe pământul ţării noastre”)40. Demonstene I. Gheorghiţă
surprinde esenţa epocii, descriind „Fundaţiunea şi biblioteca” drept „un
model de organizare” care „întrece chiar pe cel al Academiei Române”41.
Munca la edificiu a fost dublată de eforturile nu mai puţin lăudabile
de a crea o operă plastică reprezentativă pentru noul centru de cultură
naţională. Cele opt statui (Grupul statuar al Voievozilor) au avut o îndoită
menire. Mai întâi, urmau să facă dovada bunei funcţionări a memoriei
publice, „împrospătând-o” în acelaşi timp. Pe de altă parte, transpunerea în
arta vizuală a unor calităţi ce îi grupau pe domnitori doi câte doi se dovedea
a fi o provocare.
Trebuie să se ştie că rezultatul final al proiectului (conceput de C. Jotzu
în perioada 1933/34) s-ar fi înfăţişat vederii cu totul altfel decât astăzi. Nu
36
Ad., Fundaţia Ferdinand a deschis o expoziţie permanentă de cărţi vechi, în „Opinia.
Ziar politic cotidian”, anul XXX, nr. 8108, marţi, 1 mai 1934, p. 1.
37
Digh., „Fundaţia Ferdinand” va fi un Institut de ştiinţe. Lucrările de amenajare
continuă cu febrilitate, în „Opinia. Ziar politic cotidian”, anul XXXII, nr. 8689, joi, 26 martie
1936, p. 3.
38
R.S., op. cit.
39
Ibidem.
40
Ibidem.
41
doar personajele ar fi fost (în parte) altele, dar şi amplasarea era gândită în
termeni diferiţi42. L. Mateescu îşi ţine la curent cititorii cu mersul lucrărilor:
„Cu puţine zile în urmă, pe frontonul dinprejurul cupolei de la Fundaţia
Ferdinand, au figurat, de probă, o serie de statui”43. Modelele de ghips (la
scara 1/5)44, până la reproducerea lor în materialul definitiv, au fost aşezate
„numai de probă, cum se obişnuieşte şi aiurea, spre a se controla impresia
pe care o fac văzute de jos şi în ansamblu”45. Cum lesne este de înţeles,
personajele în cauză nu erau oarecine46: „La exteriorul clădirei, în dreptul
etajului al treilea, se vor aşeza opt statui, care vor reprezenta pe cei mai de
seamă Voievozi ai Moldovei”47. Aşadar, strădania de a impresiona făcea
parte din reţetă.
Rezultatul a fost (şi nu mai este, din cauze ce vor fi expuse mai jos)
pe măsură: fără o lectură prealabilă, menirea statuilor este indescifrabilă.
Erau alte opt statui, printre alte câteva sute ale Iaşului48. Cheia citirii în
piatră49, ca şi identitatea personajelor, sunt lămurite de L. Mateescu, în
ediţia din 2 august 1933 a „Opiniei”: Ferdinand şi Mihai Viteazul („Regi şi
Voievozi Întregitori de Neam”)50, Carol I şi Ştefan cel Mare (ambii cu
„domnie îndelungată şi înţeleaptă”), Dimitrie Cantemir şi Vasile Lupu
42
Cele patru grupuri statuare urmau să fie montate pe cornişa din jurul cupolei
Fundaţiei dar, din motive ce ţin de structura de rezistenţă a clădirii, ideea nu a putut fi materia-
lizată (Olga Rusu, Viorela Lăcătăşu, Constantin-Liviu Rusu, Codrin Lăcătuşu, Iaşi – chipuri în
bronz, marmură şi piatră, Iaşi, Vasiliana ’98, 2004, p. 45).
43
L. Mateescu, op. cit.
44
Istoricul construcţiei localului Fundaţiunei Universitare „Regele Ferdinand I din
Iaşi”, p. 11.
45
L. Mateescu, op. cit.
46
„Suntem convinşi că suflete şi minţi luminate vor fi având cuvânt cu greutate când
s’au ales aceste figuri simbolice” (Cezar Gr. Cristea, op. cit.).
47
M. Admar, op. cit., 1933. Statuile lui Dragoş Vodă şi a lui Alexandru cel Bun au fost
realizate de I. Jalea şi I. Iordănescu, ale lui Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul de către I.C.
Dimitriu Bârlad şi I. Jalea, ale lui Ioan Vodă şi Petru Rareş de I. Bârleanu şi I. Dămăceanu, iar
cele ale lui Vasile Lupu şi Dimitrie Cantemir de către M. Onofrei şi I.C. Dimitriu-Bârlad (cf.
Olga Rusu, Viorela Lăcătuşu, Constantin Liviu Rusu, Codrin Lăcătuşu, op. cit., p. 46).
48
Într-un final, acestea au fost montate lângă biserica Prapa-Doamna (în grădina
clădirii, destinată înfiinţării, la începutul anilor 1930, unui cinematograf de vară), apoi în
locaţia actuală (din 1970), deşi decizia mutării fusese luată în 1943: „La adresa Dvs. Nr. 15.
114/1943; Avem onoare a vă înainta, anexat, recipisa acestei primării Nr. 4654 din 31 Martie
1943, cu care s-a făcut venit lei 1.200.000, sumă trimisă cu ordonanţa Dvs. Nr. 52.180/1942,
pentru eternizarea în bronz a junimiştilor P. P. Carp, C. Negruzzi, Iacob Negruzzi, Vasile
Pogor, Nicolae Gane şi Veronica Micle, cum şi pentru mutarea celor patru statui ale
Voievozilor, aflate în present în curtea Fundaţiei Ferdinand. – Primarul Municipiului Iaşi,
General C. Ionescu”. Cf. Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Iaşi, Fond „Primăria Muni-
cipiului Iaşi”, dosar nr. 43/1943, f. 177.
49
Comandată la Rusciuk (Reveca Vitcu, op. cit., 1993, p. 33).
50
Chiar locul încoronării Regelui Ferdinand (Alba Iulia, 1922) trimite la situaţia
politică de la 1600 (Lucian Boia, op. cit., p. 243).
(„propagatori de cultură”), Alexandru cel Bun şi Dragoş-Vodă (autorul nu

mai face, în acest caz, nici un adaos)51.
Altoreliefurile în piatră de la etajele superioare nu cer acelaşi efort de
desluşire. Cu toate acestea, efigiile (Carol II, Ferdinand, Regina Maria) ca şi
medalioanele cărturarilor nominalizaţi de către monarhul însuşi (Ion
Neculce, Gheorghe Asachi, Miron Costin, Mihai Eminescu52, Ion Creangă,
A.D. Xenopol, Titu Maiorescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Vasile Conta şi
Petru Poni)53, au propria menire în tabloul final. Care ar fi aceasta? Cezar
Cristea, în articolul din 1933, dă răspunsul: întregirea, în plan simbolic, a
grupului statuar abia menţionat: „Dacă pe frontispiciu, în jurul cupolei, nu
vor putea sălăşlui decât cele mai reprezentative figuri alese şi fixate deja în
piatră nemuritoare – credem că va trebui complectată opera, făcând din
Fundaţie un Mausoleu unic din care să nu lipsească din marmoră şi bronz
icoana nici unuia dintre ctitorii acestui neam”54.
Se pare că nu toată lumea s-a arătat la fel de sensibilă faţă de rosturile
întrucâtva evidente ale discursului dăltuit. Aşa se face că voievozii (între
care Carol I şi Ferdinand) nu au fost lăsaţi să închipuie prea multă vreme
ideea ce le stătuse la bază: cu dalte ceva mai puţin delicate, într-un veritabil
elan de cosmetizare, autorităţile locale ale proaspetei „democraţii-populare”
au redesenat planul original, lipsindu-l de orice sens. Astăzi, povestea este
de găsit doar în scrisul celor ce le-au văzut şi priceput.
Fără să i se fi deturnat menirea originală, ci schimbându-i-se doar
denumirea oficială, clădirea Fundaţiei a trecut cu bine de schimbarea
incomodă de la mijloc de veac. Superficial afectat de războiul ce abia
trecuse, palatul a primit un oaspete mai puţin obişnuit, fost locatar al Uni-
versităţii Ieşene, grav afectată de cutremurul din 1940 şi de linia frontului.
Este vorba despre Biblioteca Central Universitară, întoarsă din exilul de la
Alba Iulia, unde se refugiase ca să-şi mai scape bruma de viaţă ce-i mai
rămăsese55. Întâmplarea a făcut ca ambele instituţii să aibă nevoie una de
cealaltă. Instaurarea dictaturii regale (1938)56 determinase o scădere consi-
51
L. Mateescu, op. cit.; statuile lui Carol I şi ale lui Ferdinand au fost înlocuite cu cele
ale lui Ioan Vodă cel Cumplit / Viteaz („marele tăietor de boieri”) şi Petru Rareş (ce ar fi dus o
politică de „confederaţie a statelor româneşti”). Vezi Lucian Boia, op. cit., p. 159, 234.
52
Grupul statuar „Mihai Eminescu”, operă a bucureşteanului de origine cehă Ioan Schmidt-
Faur, se află în poziţia actuală din 1957, când a fost mutat din faţa Corpului A al Universităţii.
Figurile alegorice nu reprezintă pe Sărmanul Dionis şi Poezia, ci Filosofia şi Poezia (pentru aceasta
din urmă pozând însăşi soţia artistului, pictoriţă). Vezi Olga Rusu, op. cit., p. 25.
53
54
Cezar Gr. Cristea, op. cit.
55
Spre sfârşitul anilor 1930, „biblioteca devenise aproape o simplă grămadă de cărţi şi
părea a fi ajuns în pragul unui declin iremediabil” (Univ., Biblioteca Universităţii din Iaşi –
1932-1937. Înfăptuirile d-lui Karl Kurt Klein, în „Opinia. Ziar politic cotidian”, anul XXXIV,
nr. 9294, sâmbătă, 26 martie 1938, p. 1-2).
56
derabilă a interesului pentru centrul de cultură. Prin urmare, conducerea a

hotărât închirierea întregului edificiu57, pe o perioadă de nouă ani58, în
folosul fondului de carte al Universităţii.
Ce s-a putut petrece spre începutul anilor ’50 nu este lucru de mirare.
Urmând aceeaşi politică de retuşare a trecutului, noua ordine a purces la un
gest „firesc”: a luat asupră-şi meritele regimului precedent59 şi a integrat
patrimoniului universitar (începând cu 14 iulie 1948) întregul Palat al
Fundaţiei60. În aceeaşi perioadă, Mihai Eminescu este numit, post-mortem,
membru de onoare al Academiei Române61, iar Palatului Fundaţiei i se
atribuie numele său.
Fig. 1. Palatul Fundaţiei Regale „Ferdinand I”

(astăzi Biblioteca Centrală Universitară)
57
Întoarsă de la Alba Iulia, Biblioteca se muta mai întâi (printr-un acord preliminar de
pe 1 septembrie 1945) în aripa din Strada 23 August (Carol I). Vezi Nicoleta Popescu, op. cit., p. 148.
58
Ibidem.
59
„Renumele bibliotecii universitare ieşene a crescut şi datorită minunatelor condiţii
create de regimul democrat popular: săli spaţioase… anexe şi mobilierul corespunzător, … o
schemă de personal completă şi cu o înaltă calificare” (Corneliu Huţanu, Biblioteca centrală
universitară „M. Eminescu” – în cel de al 125-lea an de existenţă, în „Flacăra Iaşului. Organ
al Comitetului Regional P.M.R. Iaşi şi al Sfatului Popular Regional”, anul XIX, nr. 5519,
sâmbătă 6 iunie 1964, p. 2).
60
„Imobilul din Iaşi, str. Păcurari, nr. 4, colţ cu calea 23 August, cu toate colecţiunile şi
mobilierul său, trece în patrimoniul Universităţii „Cuza Vodă” din Iaşi, pentru a adăposti
Biblioteca Centrală a acestei Universităţi, bibliotecă instalată în acest imobil în baza convenţiei
intervenită între Fundaţiune şi Universitate, prin procesele verbale din 10, 12 decembrie 1947
şi 18 februarie 1948” (Reveca Vitcu, op. cit., 1993, p. 33).
61
Alături de Ion Creangă, I.L. Caragiale, Al. Vlahuţă, Constantin Dobrogeanu-Gherea
etc. (Constantin-Liviu Rusu, Olga Rusu, Mihai Eminescu. O monografie în imagini, Junimea,
Iaşi, 2000, p. 201).
CULOAREA ALTUI VEAC
CEVA DESPRE VIAŢA ŞI OPERA

PICTORULUI G. LEMENI*
Constantin A. Stoidee
Pentru oricine stă să cerceteze felul în care a fost privit G. Lemeni de

către contemporanii cei mai de vază şi felul în care-l priveşte istoria artelor
din epoca noastră, persistă o nedumerire. S-au înşelat atât de mult contem-
poranii care-l aşezau mai presus de tovarăşii lui de lucru şi de preocupări?
Moartea prematură nu i-a dat posibilitatea să-şi vădească deplina maturitate
a talentului? Sau operele sale, care reprezentau rodul unei depline formaţii,
după o practică a desenului, litografiei şi picturii de 3-4 ani la şcolile din
ţară şi de opt ani la studii pe la academiile din München şi Roma şi de
asemeni vizitele la muzee şi pinacoteci, ca şi lucrările din perioada de după
reîntoarcerea şi până la moartea sa timpurie, au fost pierdute în aceea ce a
elaborat el mai caracteristic? Se pare că, într-o anumită măsură, câte ceva
din toate acestea a făcut ca judecata asupra artistului de mari speranţe să-şi
dea verdictul de: „pânze oneste şi impersonale”, adăugându-se şi motivarea:
„probabil că ceea ce s-a pierdut oferea calităţi pe care le-am căuta zadarnic
în portretul lui Năstăseanu”1.
Pe drept s-a observat apoi că, în genere, operele artiştilor din acea
epocă şi în special ale acelora mai tineri, au fost puţin cunoscute; împrăş-
tiate prin colecţii particulare, ele nu au putut fi adunate într-o pinacotecă,
care de altfel lipsea pe atunci. Ceea ce e mai curios, în ce priveşte pe acest
artist, nu numai că nici unul dintre cercetătorii de artă mai vechi sau mai noi
nu s-au gândit să-i rotunjească opera prin identificarea acelora dintre
produsele, eventual rămase nesemnate sau a cărora semnătură s-a pierdut,
*
Articol publicat prin bunăvoinţa fiicei autorului şi a domnului profesor Ioan Caproşu.
Textul a suferit minime intervenţii şi a fost tacit adus în acord cu regulile de redactare contem-
porane. Reproducerile s-au făcut după fotografiile alb-negru ce însoţeau textul dactilografiat al
autorului (vezi fondul personal Constantin A. Stoide, la Direcţia Judeţeană a Arhivelor
Naţionale Iaşi).
1
Analizat de G. Oprescu, în Pictura românească în secolul al XIX-lea, Bucureşti, 1943,
p. 98-101.
296 CONSTANTIN A. STOIDE
dar nu avem până astăzi nici un catalog2 al operelor care-i poartă semnătura,
pentru a i se putea determina nota caracteristică, operaţie necesară la identi-
ficarea acelora dintre lucrările sale eventual atribuite altor pictori contem-
porani. Nu s-au făcut nici cercetări în arhive şi muzee şi cu atât mai puţin în
colecţiile particulare, pentru a-i întregi datele asupra vieţii şi condiţiilor în
care şi-a alcătuit opera.
Fig. 1. Gheorghe Lemeni:

Pictorul Gheorghe Năstăseanu
1844, ulei (Muzeul de artă Bucureşti, Galeria naţională)
Desigur, astăzi**, la o sută şi treizeci şi şase de ani după moartea

pictorului, lucrul este mai greu; nu însă imposibil. De aceea, în cele ce
urmează, vom încerca să dăm întregiri la această operă. Vom începe cu
numele pictorului; aşa cum a fost ortografiat pe operele de după 1842 şi
cum îl avem noi astăzi, „Lemeni”, sună străin. Într-o discuţie mai veche
asupra acestei probleme, pe care am avut-o cu dr. Petre Luţia, critic de artă,
bucovinean, acesta îşi exprima părerea că numele adevărat al artistului ar fi
acela de Lemni, pe care îl punea în legătură cu satul bucovinean cu acelaşi
nume sau cu numele Lemnia3. Este drept că un desen al pictorului, alcătuit
2
Decât acela alcătuit de O. Minar, Pinacoteca naţională Iaşi (1926).
**
La data redactării textului, deci în jurul anului 1984.
3
Nu-mi amintesc bine aceasta; discuţia a avut loc anterior anului 1966. Însă noi n-am
putut identifica în vechea Bucovină un sat cu numele de Lemni sau Lemnia. Nu e exclus însă
ca acest nume să fi existat mai din vechi sau chiar să existe astăzi. De altfel, într-un act, dat din
20 martie 1826, din Stroieşti, în apropiere de Suceava, prin care Dimitrie Popovici face
lăsământ copiilor săi, semnează şi „Melchisedek Lemeni, protosingell als Zeuge” (T. Bălan,
Documente bucovinene, vol. VI, Bucureşti, 1942, p. 431). Este, probabil, aceeaşi persoană cu
„arhimandritul Lemeni”, unchiul de pe tată al pictorului, despre care vorbeşte Gusti în
foiletonul Gheorghe Lemeni, publicat în „Albina Românească”, nr. 84, an XX, joi, 21 oc-
tombrie 1848 (Foileton, p. 337-340).
CEVA DESPRE VIAŢA ŞI OPERA PICTORULUI G. LEMENI 297
încă din epoca anterioară trecerii la studii în străinătate, e semnat Lemni4. S-ar
putea ca şi dr. Petre Luţia să fi plecat de aici? Mai puţin probabil!
Dacă în adevăr numele vechi de familie al artistului era Lemni,
posibil că schimbarea în Lemeni avusese loc, într-o familie alcătuită din
clerici, la o dată mai recentă şi sub influenţa numelui cunoscutului episcop
al Blajului, Lemeni, care era însă greco-catolic5. De observat că, în
informaţia mai veche (până prin 1838), numele pictorului apare semnat atât
G. Lemni6, cât şi Lemeni, ceea ce denotă că însuşi acesta îl scria în ambele
feluri, optând mai târziu pentru Lemeni. Cercetătorii mai noi, între care şi
istoricul de artă G. Oprescu, folosind izvoarele amintite, a transcris
întotdeauna Lemeni. Astfel discutând portretul făcut de pictor poetului Al.
Hrisoverghi şi menţinând semnătura „G. Lemni” o însoţeşte de un „sic”. S-ar
părea că schimbarea de nume a făcut-o întâi „protosinghelul Melchisedec”,
ea fiind adoptată numai în urmă de fratele său Ioan şi de fiul acestuia.
Desigur, chiar în caz că această ipoteză ar fi documentată, numele pictorului
rămâne, se înţelege, Lemeni, deoarece astfel şi l-a scris el în mod constant
după data amintită.
Anul naşterii şi al morţii pictorului, ca şi cauza morţii sale au fost
inexact redate faţă de mărturiile documentare păstrate. De menţionat că, în
necrologul pe care i-l consacră D. Gusti, data naşterii este 18137. Criticul şi
istoricul de artă G. Oprescu, în operele sale apărute la diferite date, îl dă în
diferite feluri, dintre care unele se îndepărtează de acest izvor, fără să se
argumenteze cauza; astfel, în prima ediţie a operei Istoria picturii româ-
neşti, această dată e fixată „între 1815-1820”, pe considerentul că „în 1838
este considerat ca fiind foarte tânăr”8; în „Indexul de nume de persoane”, cu
care G. Oprescu îşi încheia volumul I din Grafica românească, se găseşte
4
G. Oprescu, Grafica românească, vol. I, Bucureşti, 1942, p. 108. Portretul poetului
Hrisoverghi semnat în dreapta „G. Lemni”.
5
Care însă va fi episcop al Blajului din 1832 (N. Iorga, Istoria bisericii româneşti, vol. II,
Vălenii de Munte, 1909, p. 360), dar era o personalitate cunoscută în lumea clerului şi şcolă-
rească a Blajului. Vezi şi subscrierea la cartea lui Ioan Alexi, Grammatica Daco-Romana sive
Valachica, Viennae, 1827; „Rdmus D. Ioannes Lemény de Lemény canonicus Scholasticus
Dioc. Fogarasiensis”.
6
V. A. Urechia, Istoria şcoalelor, p. 62, 65. Lucrul acesta l-a observat, de altfel, şi
G. Oprescu, care spune undeva: „Catalogul Pinacotecii din Iaşi îl numeşte «pictor buco-
vinean». Numele său are mai degrabă o rezonanţă ardelenească, fie că e ortografiat Lemni, cum
îl găsim mai ales în documentele scrise cu litera cirilică, fie ortografiat mai corect Lemeni” (în
Pictura românească în secolul al XIX-lea, Bucureşti, 1937, p. 95-96). Trebuie arătat însă că
singurul cercetător care atribuie familiei lui Lemeni origine ardelenească e A.D. Atanasiu în
articolul Din istoricul Pinacotecii din Iaşi, „Arta Română”, an II, martie 1909, nr. 3, nota 3, p. 26,
probabil influenţat şi el de „rezonanţa” ardelenească a numelui: „Gh. Lemeni, român de origine
din Transilvania”.
7
D. Gusti, Georgie Lemeni, Foileton în „Albina Românească”, loc. cit.
8
G. Oprescu, Pictura românească în secolul al XIX-lea, ed. I, Bucureşti, 1937, p. 95.
informaţia: „născut nu se ştie unde, prin 1818”9. Un an mai târziu, în

Pictura românească în secolul al XIX-lea, acelaşi îl arată ca născut „în
Bucovina, la 1813”10.
Unul dintre cercetătorii mai vechi ai operei lui Lemeni, în treacăt, a
afirmat că moartea pictorului a fost cauzată de „holeră” şi că a avut loc în
184911. Deoarece indicaţia morţii ca datorată holerii pare a se fi răsfrânt şi
asupra altor studii12, credem necesară stabilirea adevărului şi în această
privinţă. Lemeni a murit în a doua jumătate a anului 1848, după iunie şi
înainte de 21 octombrie13, dar nu de holeră. Retras la Suceava, de teama
acestei molime care bântuia în Moldova, a murit, după relatarea aceluiaşi
biograf, în urma operaţiei medicale asupra unei tumori14. Nimeni nu a spus
şi desigur nu va putea spune de ce natură a fost tumoarea şi dacă moartea a
survenit dintr-o greşeală a medicului sau ca urmare a evoluţiei bolii.
Anii de studii ai lui Lemeni au fost şi ei controversaţi. Dacă e să
credem pe D. Gusti, ale cărui date în legătură cu viaţa pictorului par a fi cele
mai întemeiate, în ce priveşte anii, dar cum vom observa, cu unele mici
erori în privinţa datei de lună, Lemeni şi-a început studiile la Iaşi „la 1835,
după înfiinţarea Academiei”15, ale cărei cursuri „urmau să înceapă marţi, 20
noembrie 1834, la orele 9 dimineaţa”16. Întrebarea e unde şi-a făcut Lemeni
începuturile de pregătire „în zugrăvie”, anterior intrării sale la înalta şcoală
9
Idem, Istoria picturii româneşti, Bucureşti, 1942, p. 295. S-ar putea însă ca 1818 să
fie numai o greşeală de tipar, în loc de 1813.
10
Idem, Pictura românească în secolul al XIX-lea, Bucureşti, 1943, p. 98-101; şi în
volumul reeditat la Editura Meridiane, în 1984, la p. 130. Se pare că la fixarea datei din urmă,
G. Oprescu s-a călăuzit după nota lui G.T. Chirileanu, din revista „Făt Frumos” (an XII, 1937,
p. 161) care însă rezuma Ms. 785 de la Academia RSR, alcătuit de Filipescu-Dubău după
necrologul lui D. Gusti din „Albina Românească”.
11
A. D. Atanasiu, Scrisori din corespondenţa lui Gh. Asachi către G. Panaiteanu, în
„Arta Română”, III, oct. 1910, nr. 9, p. 157, nota 2: „Lemeni s-a întors în ţară în 1846 şi a
murit de holeră în 1849”.
12
“Dintre elevii Academiei, cel mai în vârstă dintre ei, dar şi cel care a dispărut cel mai
repede, răpus de holeră, este G. Lemeni” (G. Oprescu, Pictura românească în secolul al XIX-lea,
Bucureşti, 1937, p. 95). Mai atenuată puţin, afirmaţia se găseşte în cealaltă operă a acestui
istoric: „În noiembrie 1846, el era din nou la Iaşi. Puţin în urmă izbucneşte o epidemie de
holeră, de care vrând să scape, fuge la Suceava, unde se găseau părinţii săi şi unchiul său
arhimandritul de Suceava, dar aici se îmbolnăveşte şi moare” (Idem, Pictura românească în
secolul al XIX-lea, Bucureşti, 1943, p. 98-101).
13
D. Gusti, Georgie Lemeni, în „Albina Românească”, loc. cit., „pe la mijlocul lui iunie
părăsi Iaşul”, „joi, 21 octombrie 1848” data apariţiei „Albinei” cu necrologul.
14
„… se lovi de o boală uşoară şi neînsemnată, care nu insufla nimănui vre un fel de
îngrijire; răul însă apare pe nesimţite şi-şi strânse veninul într-o umflătură a căreia operaţie i-au
fost funestă, căci în puţine zile închise ochii…” (Ibidem).
15
Ibidem.
16
Constantin I. Andreescu, Istoricul Liceului Naţional din Iaşi (1835-1935), în Gheorghe
Manoliu, De la Academia Mihăileană la Liceul Naţional Iaşi: 100 de ani, 1835-1935, Iaşi,
Institutul de Arte Grafice „Brawo”, 1936, p. 611.
din Iaşi, deoarece se găsea în vârstă destul de înaintată, de circa 20 de ani la

această dată şi, de altfel, cum se va vedea, cu oarecare pregătire, ceea ce i-a
permis ca încă din 1836 să poată publica un portret litografiat17. Răspunsul
nu poate fi decât acela că el va fi petrecut un timp oarecare pe lângă vreunul
dintre „zugravii” care se găseau fie la Suceava, fie în alt centru din
Bucovina, ceea ce făcuse sau făceau şi alţi tineri din epocă, care-şi simţeau
chemarea în direcţia aceasta18. Posibil, de altfel, ca încă din 1834 Lemeni să
fi venit la Iaşi, la Gimnaziul Vasilian, unde funcţionau şi cursuri pentru
„desemnul figurilor şi a zugrăviturii istorice în ulei”, predate de Ioan
Müller19.
Familia tânărului elev, la început al Gimnaziului Vasilian şi apoi al
Academiei Mihăilene, era cunoscută la Iaşi. Unchiul acestuia, „protosin-
ghelul Melchisedec Lemeni”, era unul dintre apropiaţii mitropolitului
Veniamin, fiind la acea dată arhimandrit (egumen) al mănăstirii Slatina. În
calitatea amintită, este invitat de mitropolit, după mărturiile păstrate în două
rânduri, să acorde, din banii pe care mănăstirea îi datora Mitropoliei, un
stipendiu lunar de 20 de lei (turceşti) şi bani „pentru băi” unui „tânăr
Iordache”, aflat la acea dată la studii în seminarul de la Cernăuţi20. Dar acest
„tânăr Iordache”, protejat al mitropolitului şi întâlnit în acte în mai multe
rânduri în această calitate, nu este altcineva decât viitorul profesor de la
Academia din Iaşi, Gheorghe Săulescu.
Mitropolitul Veniamin Costachi avea în atenţie mănăstirea Slatina şi
pe egumenul ei21. Aici dorea el să se stabilească după paretisirea silită din
1808; aici şi-a construit lăcaşul de veci; aici va petrece cea de a doua
retragere a sa (ianuarie 1842-decembrie 1846) şi aici va fi înmormântat22.
Deci, egumenul de la Slatina, unchiul lui Gheorghe Lemeni, se bucura de
protecţia Mitropolitului care, la data sosirii acestuia la Iaşi, era în fruntea
Epitropiei şcolilor, iar unul dintre profesorii acestor şcoli era Gh. Săulescu.
17
G. Oprescu, Grafica românească, vol. I, p. 107.
18
Vezi şi felul în care şi-a făcut pregătirea un Vasile Mateiescu (N. Iorga, Povestea
unui băiat de ţară (Biografia lui Vasile Mateiescu scrisă de el însuşi, Bucureşti, 1876, ediţie
refăcută şi corectată de…), Vălenii de Munte, 1916, p. 84-86).
19
Constantin I. Andreescu, op. cit., p. 59; G. Oprescu, Grafica românească, vol. I, p. 107;
„În 1836, probabil în primii ani de învăţătură, el publică un portret al lui Dimitrie Cantemir, un
fel de exerciţiu pentru punerea în practică a celor prinse din cursul lui Müller şi probabil sub
supravegherea acestuia. Este o copie, tipărită de «Albina», după un desen de Rein”.
20
C. Erbiceanu, Istoria mitropoliei Moldovei şi Sucevei şi a catedralei mitropolitane
din Iaşi, Bucureşti, 1888, p. 415-416, acte din 12 februarie, 5 şi 7 aprilie 1826. Vezi şi C.I.
Andreescu, op. cit., p. 26 şi p. 227, nota 201.
21
A se vedea şi scrisoarea de felicitări pentru sărbătorile Paştelor, adresată, la 18 aprilie 1833,
din Suceava, de arhimandritul Melchisedec Lemeni mitropolitului Veniamin (C. Erbiceanu, Istoria
Mitropoliei Moldovei, p. 473-474).
22
N. Iorga, Istoria bisericii româneşti, vol. II, p. 225, 284.
Legăturile acestea ale familiei tânărului studios vor avea o influenţă în bine
asupra dezvoltării artistului în mediul ieşean…
La Academie, Lemeni a făcut cursuri din septembrie 1835 şi până în
iunie 1838 – deci trei ani. Elev distins de către profesorii săi, Schiavoni şi
poate şi alţii, apreciat şi de Asachi, în acelaşi an a fost recomandat pentru o
bursă de studii la München, unde avea să urmeze cursurile de litografie şi
pictură – ramuri ale artei care, după Asachi, erau cele mai necesare
dezvoltării artistice din Moldova23. Din perioada anterioară plecării la studii
în străinătate sunt amintite, între lucrările pictorului, în afară de portretul lui
Dimitrie Cantemir, desenat de el şi litografiat după portretul făcut de Rein şi
cuprins în ediţia germană a Istoriei imperiului otoman a principelui
moldovean, şi alte opere de dimensiuni şi importanţă mai mică. Portretul a
fost găsit de G. Oprescu „cum era de aşteptat la un începător; este neînde-
mânatică, deşi mai puţin decât altele, ceea ce ne explică speranţele pe care
profesorii Academiei le puneau în Lemeni”24. O altă litografie descrisă şi
analizată de Oprescu, dintre lucrările lui Lemeni, este cea care reprezintă
portretul poetului Al. Hrisoverghi. După ce face descrierea în linii generale
a lucrării, conchide: „Portretul de mici dimensiuni nu-i prea rău. Restul
compoziţiei, de o extremă slăbiciune”25. Şi această lucrare pare a fi din
aceeaşi epocă26. În fine, cea de a treia lucrare a lui Lemeni, analizată de G.
Oprescu, e litografia care reprezintă portretul mitropolitului Veniamin
Costache, şi aceasta iscălită. Aprecierile aici sunt mai circumstanţiate, dar în
schimb se relevă ceva din tehnica artistului: „Desenul, spune Oprescu,
prezintă multe insuficienţe, dar este bine imprimat. Ce surprinde mai mult
este că luminile au fost obţinute cu instrumentul de ras cerneala litografică
(le grattoire), ceea ce arată că Lemeni, în momentul în care executa această
planşă, poseda în chip destul de satisfăcător tehnica litografiei. Este,
bineînţeles, imprimat tot la «Albina», care-şi făcuse o specialitate din acest
23
„Este interesant de cunoscut condiţiile pe care Comitetul şi Epitropii şcoalelor le
impun celor care primesc stipendii în străinătate. Asachi ţinea, în primul rând, să aibă profesori
la Academie. De aceea, el obligă pe Lemeni să studieze litografia, pentru care nu exista un
maestru talentat la Iaşi” (G. Oprescu, Pictura românească în secolul al XIX-lea, 1943, p. 98-99).
24
Idem, Grafica românească, vol. I, p. 107. În legătură cu preţuirea de care se bucura
Lemeni din partea profesorilor şi a contemporanilor săi cei mai autorizaţi, a se vedea G. Asachi,
Relaţie istorică asupra şcoalelor naţionale în Moldova de la a lor răstatornicire, 1828-1838,
înfăţişată în seansa gheneralnicului ecsamen din 3 iulie 1838; în clasa de arte a anului 1837
fuseseră premiaţi Lemeni Gheorghe şi Panaiteanu Gheorghe „întăi eminenţi” (G. Oprescu,
Grafica românească, vol. I, p. 100 şi nota 1); vezi şi aprecierea lui Giovani Schiavoni, în 1838,
despre Lemeni, în V.A. Urechia, Istoria şcoalelor, vol. II, p. 65.
25
G. Oprescu, Grafica românească, vol. I, p. 108.
26
Portretul lui Al. Hrisoverghi, o litografie, foaie izolată, se pare a fi fost tipărit în
1837, o dată cu publicarea în „Alăuta Românească” nr. 49, suplimentul „Albinei”, al unei note
asupra morţii poetului şi a poeziei acestuia Tânărul la pârâu (G. Oprescu, Grafica româ-
nească, vol. I, p. 108).
gen de lucrări. Nu numai compoziţia, dar chiar literele, adică legenda ce o

însoţeşte, erau cu multă grijă supravegheate”27. Şi data acestei litografii este:
„Iaşi 1837”28. Trebuie să deducem că aceste lucrări ale lui Lemeni făceau
parte din lucrările expoziţiei şcolare din 1837, despre care vorbeşte Asachi
în a sa Relaţie istorică asupra şcoalelor naţionale în Moldova de la resta-
tornicire 1828-183829, cu care prilej „la clasul zugrăviturii şi desenului”
fuseseră „Lemeni Gheorghe şi Panaiteanu Gheorghe întăi eminenţi”.
Acestea însă în lipsa operelor de maturitate, rămase neidentificate, sunt
singurele lucrări ale lui Lemeni analizate de Oprescu.
Dintre lucrările lui Lemeni făcute în perioada de studii în străinătate şi
după reîntoarcerea în ţară, nu s-a putut, până acum, găsi nimic şi cele citate
în diverse însemnări asupra artistului cu ocazia reîntoarcerii sale şi apoi la
moartea sa, n-au putut fi identificate de cercetători. Totuşi, în nota publicată
în „Albina Românească”, la 14 septembrie 1847, intitulată Zugrăvia în
Moldova, se vorbeşte în termeni elogioşi despre lucrările lui Lemeni, între
care o copie după Guido Reni şi multe portrete. „Tabloul efectuos al
săntului arhanghel Mihail şi multe portrete a celor întăi persoane a
Moldovei, de agiuns au încredinţat pe public despre talentul însemnat al
academicului nostru d. G. Lemeni”30. Despre o Veneră, posibil tot o copie,
aflată în colecţia lui G. Asachi şi trecută prin licitaţie, la moartea acestuia, în
colecţia lui T. Codrescu31. Câteva date asupra lucrărilor lui Lemeni, însă şi
acestea – cu o mică excepţie – generale, se găsesc în des citatul necrolog
alcătuit de D. Gusti, la moartea pictorului. Credem de interes să reproducem
integral capitolul în cauză: „Averea cea mai preţioasă pe care au lăsatu, nu
potu zice familiei, dară politiei şi junimii române, este o colecţie bogată a
studiilor sale de felurite desemnuri şi tablouri foarte alese în oloiu, din care
cea mai mare parte sunt copii de ecsactitate de pe cei mai celebri italieni. O
samă din propriile sale lucrări împodobesc cele mai mari saloane din
capitală. Între aceste se însamnă Apostolul Petru, închipuit în temniţă, cum
se roagă”. Urmează o descriere, destul de amănunţită, a tabloului pictat de
Lemeni şi a tehnicii de care se folosea, cu influenţe vădite din concepţia
27
Ibidem.
28
Ibidem.
29
G. Asachi, op. cit., la G. Oprescu, Grafica românească, p. 100. După datele cuprinse
în Relatarea lui Asachi, au fost cu această ocazie expuse la Academie: 5 litografii ale elevilor,
82 de desene istorice, „12 desenuri de arhitectură” şi „6 zugrăveli în ulei”.
30
„Foileton”, în „Albina Românească”, nr. 73, Iasii, duminică 14 septembrie 1847,
p. 303-304.
31
A.D. Anastasiu, Scrisori din corespondenţa lui Gh. Asachi către Panaiteanu G., în
„Arta Română”, an III, octombrie 1910, nr. 9, nota 2, p. 157. Despre Lemeni, Atanasiu spune:
„are lucrări de însemnată valoare artistică, între care este o Veneră întreagă 3/4 mărime
naturală, fostă în colecţiunea lui Gh. Asachi, cumpărată la licitaţie după moartea lui Asachi de
Th. Codrescu şi acum nu ştim unde se află”.
epocii: „tabloul este lucrat în două lumini, una a zilii, furişată în temniţă, ce
cade de sus din dreapta peste fruntea cea goală şi argintată a prizonierului,
eară alta a unei lampe arzânde, ce se rădică din giosul stâng a tabloului.
Figuraţia exprimă cu deplinătate idealul închipuitu, aranjarea draperiilor
vădescu gustul artistului şi totul suportă cu armonie contrastul acestor
lumini”. Şi din această succintă descriere a lui D. Gusti se poate vedea că
Lemeni îşi alegea modelele cu grijă şi le studia îndelung şi cu mare atenţie.
Gusti spune în legătură cu tabloul care reprezintă pe apostolul Petru:
„Originalul tabloului au fost un bătrân pe care l-au studiat în timpul acestui
lucru”. Descrierea se încheie cu o apreciere superlativă: „Nimic nu poate a
ne arăta ceva mai frumos eşitu pănă acum din penelul unui român”.
Lemeni lucrase şi mai înainte sau intenţiona să abordeze şi
compoziţia. În privinţa aceasta e de tot interesul indicaţia dată mai departe
de D. Gusti: „Scopul său de a lucra, cu câtu mai curând un tablou istoric fu
curmat de cruda seceră a morţei”32. În încheierea studiului său, Gusti după
ce-şi exprimă dorinţa ca întreaga serie de lucrări rămase de pe urma
artistului mort în floarea vieţii să treacă într-o colecţie publică33, vorbeşte şi
despre un autoportret al lui Lemeni „ce este făcut în Roma”34.
În afară de preţuirea foştilor săi profesori din Iaşi, artişti de valoarea
unui Schiavoni sau Löffler, el a fost apreciat în aceeaşi măsură de dr. Cihac,
om cult şi amator de artă şi apoi de Gh. Asachi, cu care a fost în cores-
pondenţă în perioada de studii în străinătate35, şi în anturajul familial al
căruia tânărul era acceptat36. De o preţuire deosebită s-a bucurat Lemeni şi
32
Georgie Lemeni, în „Albina Românească”, nr. 84, an XX, p. 337-340.
33
Evident, această dorinţă n-a putut fi îndeplinită, în condiţiile de atunci. „Academiia”
nu avea fonduri pentru achiziţionarea colecţiei, iar „dreptul de clironomie” şi-a spus cuvântul.
Probabil moştenirea artistică a pictorului a revenit familiei şi cu timpul s-a împrăştiat. Redăm,
pentru interesul pe care-l prezintă astăzi şi acest pasaj din articolul atât de clar-văzătorului
D. Gusti: „Lucrările răposatului vor rămâne martore talentului său şi toţi le vor cinsti, ca pe
unele ce vor face partea cea mai fiinţelnică la întăia epohă a zugrăviei româneşti. De dorit este
ca ele să se poată păstra la un loc, neîmprăştiindu-se ici şi colo, ca nu cu timpul să se uite mâna ce
li-au însămnatu, încâtu deşi cu totul ar intra la mijloc dreptul de clironomie, totuşi persoanele
aceste îndrituite nu mă îndoiesc că mai bucuroase, întru amintirea răposatului şi folosul junimii
le vor hărăzi unui aşăzământ public ca acolo unde artistul au început cariera sa şi Academia
unde să şi află încă văduva colecţie, va păstra celelalte ale ei desemnuri şi pe aceste, formându
din ele o galerie aleasă în fruntea căreia cu un ochiu observatoriu va privi portretul răposatului
ce este făcut la Roma chiar de mâna sa” („Albina Românească”, nr. 84, p. 337-340).
34
Ibidem.
35
„Am fost scris lui Lemeni şi lui Dimitrache pentru aflarea unui bun Papier Fabricant”.
Gh. Asachi, scrisoare din decembrie 1842, către Gh. B. Panaiteanu, în A.D. Atanasiu, Scrisori din
corespondenţa lui Gh. Asachi („Arta Română”, an III, ianuarie 1910, nr. 1, p. 13).
36
Fragment din scrisoarea adresată de G. Lemeni, din Iaşi, la 22 august 1847,
prietenului său Gh. B. Panaiteanu. De la Bistriţa, unde fusese cu domnitorul Mihail Sturza,
„care făcea acolo feredee” şi-i poza pentru tabloul la care lucra, „după întoarcerea mării sale la
Iaşi”, spune Lemeni, „m-am dus de am zăbovit vro 10 zile la fabrica lui C[onu] G[heorghe]
din partea domnitorului Mihail Sturza, de asemeni om cult, iubitor de artă şi

un mecena generos. Din informaţia păstrată reiese că, cel puţin în trei
rânduri, G. Lemeni a avut cinstea să se înfăţişeze Domnitorului. Prima dată,
această împrejurare a avut loc în 1836 când, cu prilejul onomasticei
acestuia, Academia s-a prezentat la Palat in corpore să-l omagieze prin
cuvântările encomiastice, care după tradiţie erau rostite, dintr-o epocă mai
îndepărtată, de către profesorii şi cei mai distinşi elevi ai şcolii. În 1836 a
fost rânduit să ţină acest cuvânt elevul academic Vasile Popescu Scriban şi
„elevul Gh. Lemeni din clasa zugrăviturii prezintă icoana sf. arhanghel
Mihail, desenată şi litografiată după aceea a slăvitului Guido Reni”37. Era un
omagiu delicat adus Domnului, înfăţişându-i „icoana” patronului său.
Un articol din „Albina Românească”, din 1847, vorbeşte despre
primirea la Palat de către Domnitor a lui Lemeni, după reîntoarcerea de la
studii. De data aceasta, artistul a prezentat Domnitorului „Cadru faimos al
lui Guido Reni, reprezentând pe arhanghelul Mihai care învinge pe Satan”.
După ce se face o apreciere favorabilă asupra „desenului” şi a „coloritului”
tabloului, se afirmă că opera „împodobesce astăzi palatul domnesc”38. Din
cele două relatări se pot culege informaţii de preţ. Mihail Vodă Sturza se
arată binevoitor tânărului artist atât în epoca studiilor din ţară, cât şi la
reîntoarcerea din străinătate şi, cum se va vedea mai departe, va dori ca
acesta să-i facă propriul portret. Pe lângă aceasta, informaţiile amintite arată
că Lemeni avea obiceiul să reia teme tratate, fie adâncindu-le, fie tratându-
le în alt gen. „Icoana arhanghelului Mihai” din 1836 va fi tratată în 1847
(sau ceva înainte de această dată)39 ca o copie, artistul străduindu-se, poate
să redea cât mai fidel modelul, dar în care strădanie s-a strecurat şi ceva din
propria personalitate artistică. Constatarea aceasta e de mare interes, căci
poate ajuta la identificarea şi a altor opere ale pictorului.
O a treia informaţie asupra preţuirii de care s-a bucurat Lemeni din
partea domnitorului Sturza se cuprinde în scrisoarea pe care pictorul o
adresează din Iaşi, în august 1847, la München, prietenului său Gh.
Panaiteanu aflat la studii acolo. Scrisoarea, răspuns la o intervenţie mai
veche a lui Panaiteanu, începe prin a căuta să liniştească pe amicul îngri-
[Asachi] şi de acolo am fost în companie cu familia sa la mănăstirea Neamţu, Agapia şi

Văratec, unde am văzut cele mai romantice locuri” (vezi anexa).
37
C. I. Andreescu, op. cit., p. 75.
38
Vezi Pictorii români (Încheerea), în „Albina Românească”, an XIX, nr. 22, Iaşi,
duminică 16 martie 1847, p. 87; Zugrăvirea în Moldova, Foileton în „Albina Românească”, nr. 73,
Iasii, duminică 14 septembrie 1847, p. 303-304.
39
Pictorii români (Încheerea): „copie de pe acest tablou, în mărime originală, s-au tras
de tânărul artist român d. G. Lemeni. Pe când eram în Roma, copia aceasta expediată în
Moldova cu un an mai înainte, neputând ajunge la locul destinaţiei adusă supărare expedi-
torului, carele se osândise a o plăti cu 180 galbeni. Tabloul însă acum se află în palatul
domnesc” („Albina Românească”, an XIX (1847), nr. 22, p. 87).
jorat de „neregularea lefii”, adică de întârzierea trimiterii bursei. Lucrurile

s-ar fi datorând numai „acelor care n-au nici o schinteie de simţire nobilă” şi
urmăresc doar „interesul personal şi o diplomaţie vicleană”. Îi recomandă să
se liniştească, căci văzând lucrările sale trimise „la d. Cihac” s-a „bucurat
din tot sufletul de pasurile” făcute; „C[oconul] G[heorghe Asachi] li-a
lăudat mult şi d-l Cihac, pe lângă altele, voieşte să le arate şi Înălţimii Sale.
Şi tocmai acuma”, spune Lemeni, „lucrez la curte la portretul Înălţimii Sale
şi de mă va întreba ceva despre tine, eu voiu avea ocazie de a-i vorbi”. În
ordinea materială, de care Panaiteanu era atât de îngrijorat, Lemeni îi da
vestea că „d. Cihac face o colecţie [colectă] de la persoanele cele mai
însămnate care vor vede lucrările tale şi mi-a zis că pănă acum au adunat
20 [galbeni], pe lângă care adunându-să mai mulţi îi va trimete”. În
continuare, Lemeni relatează despre împrejurările în care a primit, din
partea Domnitorului, comanda unui portret; a fost luat de acesta la Bistriţa,
unde Domnul, care făcea acolo „feredee”, i-a pozat. Tânărul pictor se arată
foarte încântat de preţuirea şi prietenia pe care i-a acordat-o Domnitorul, cu
care în tot timpul petrecerii la Bistriţa a fost invitat să ia masa. În ce priveşte
schiţa de tablou, probabil desenul – Lemeni spune „numai chipul lui Vodă” –,
artistul îşi asigură prietenul: „cât pentru asămănare, sunt foarte mulţămiţi cu
toţii”, adăogând, „dar eu în privirea artei nu mă împac”. După ce Vodă şi-a
terminat cura de băi, s-a întors la Iaşi. Lemeni s-a dus şi a „zăbovit vreo
zece zile la fabrica lui Gheorghe Asachi”, şi de acolo, împreună cu „familia
sa”, a colindat mănăstirile Neamţ, Agapia, Văratec, unde, spune el, „am văzut
cele mai romantice locuri”. Reîntors la Iaşi, artistul a continuat să lucreze, la
curte, portretul „Înălţimii Sale”. În încheierea scrisorii, Lemeni dă relaţii lui
Panaiteanu despre o chestiune de bani pe care, se vede, acesta din urmă îi
aştepta de la „părintele Sofronie”. A fost pe la acesta şi nu l-a aflat nici pe
el, „nici pe nepotul său”; „doară pe mâine se aşteaptă”. Deci, îi va scrie „cu
viitorime”. În privinţa banilor, îi pare că i-a scris „că părintele Sofronie mi-
au spus că ţi-au trimes 20 [galbeni] şi nu pot fi alţi decât aceia”40. În
zugrăvirea atmosferei care ar domni în unele cercuri de la Iaşi, Lemeni nu
uită să amintească şi despre intrigile la care căzuse victimă şi celălalt coleg
de studii în străinătate, învăţatul teolog şi clasicist Vasile Popescu Scriban,
în acea epocă profesor şi rector al seminarului de la Socola41.
40
Aici, după cât s-ar părea, e vorba despre episcopul de Huşi, Sofronie Miclescu (1826-
1851), fost şi mitropolit al Moldovei (1851-1865) şi despre nepotul său de frate, „tânărul şi
mlădiosul Calinic Miclescu, care aparţinea mai mult clasei sale decât cercului călugăresc în
care intrase prin înrăurirea unchiului” şi care şi el, între 1865-1875, a fost mitropolit al
Moldovei şi în 1875-1886 Mitropolit primat al României (N. Iorga, Istoria bisericii româneşti,
II, 1909, p. 246-247, 307-308, 312-313). Din cele relatate, ar reieşi că Panaiteanu lucrase ceva,
fie icoane fie vreun portret, episcopului Sofronie, pentru care lucrări primise o sumă de bani şi
se aştepta să mai primească vreun rest.
41
Vezi anexa.
Scrisoarea, unul dintre puţinele exemplare din corespondenţa picto-

rului, e preţioasă mai ales prin informaţiile pe care le dă asupra tabloului
pictat de dânsul cu chipul domnitorului Mihail Sturza la care acesta i-a
pozat – lucru presupus şi pentru alte opere din epocă, dar pentru care nu
avem indicaţii precise. Ea poate fi un indiciu în încercarea de identificare a
unei alte opere datorată acestui pictor. În adevăr, picturi şi desene sau lito-
grafii şi gravuri care reprezintă chipul fostului domnitor al Moldovei s-au
păstrat în număr însemnat. După cât se vede, însă, aceste opere nu poartă
semnătura artistului. Fie că Domnitorul n-a permis semnarea portretului, fie
că aceasta s-a stricat cu vremea sau, pur şi simplu, când e vorba de lito-
grafii, cu caracter larg, nu se obişnuia acest lucru – ele îndeobşte ştiindu-se
cărui artist se datoresc. Dintre tablourile care reprezintă pe acest domnitor,
cel mai caracteristic este tabloul, nesemnat, dar atribuit de G. Oprescu,
după unele date de tradiţie, unui străin, „Iosif Şteft portretar”, despre
care, mai ales, după însemnările autobiografice ale lui V. Mateiescu, ştim
că a lucrat la Bucureşti42. Portretul acesta, împreună cu un altul, cu chipul
mitropolitului Veniamin Costachi, atribuit şi acesta de criticul G. Oprescu
lui Schöft, pe baza aceloraşi mărturii, sunt descrise de el în termeni elogioşi,
ca „opere de mari dimensiuni, îndrăzneţe, de o factură superioară inspirate
din ceea ce artistul văzuse în muzeele Apusului, în Italia sau la Paris. Primul
reprezintă pe domnitorul Mihail Sturza, în mărime naturală şi în picioare,
printre draperii şi coloane, celălalt pe mitropolitul Veniamin Costachi.
Portretul Domnitorului, lucrare energică, de un colorit cald şi cu mari
calităţi de desen”43. Despre portretul mitropolitului Veniamin, Oprescu nu
face nici o apreciere – dar îl pune ca realizare pe acelaşi plan cu al contem-
poranului său, fostul domnitor.
Trebuie însă observat că portretul mitropolitului Veniamin, care se
păstrează la muzeul din Iaşi şi a fost reprodus şi de G. Oprescu, în Pictura
românească, este numai o reluare a operei mai vechi a lui Lemeni, un
portret în desen, pe care, desigur, înainte de 1837, îl făcuse el şi pe care l-a
şi litografiat la data din urmă.
Ni se pare cu totul aparte împrejurarea ca G. Oprescu, care a examinat
şi descris cu atenţie acest desen44, să nu fi observat că portretul, în mărime
naturală a mitropolitului, reproduce cu mici amănunte desenul din 1837, cu
deosebire doar că desenul e un bust de dimensiuni reduse şi tabloul, în
mărime naturală în plus, se găseşte încadrat într-un decor de coloane şi
draperii – ceea ce-i imprimă un hieratism cu totul aparte faţă de sobrietatea
desenului. La aceasta se adaugă şi avantajul coloritului. Pentru docu-
42
N. Iorga, Povestea unui băiat de ţară, loc. cit., p. 84-86.
43
G. Oprescu, Pictura românească în secolul al XIX-lea, 1943, p. 30-31.
44
Idem, Grafica românească, vol. I, p. 108.
mentarea celor observate de noi am reprodus mai sus ambele lucrări. Ele, în
acelaşi timp, ar ajuta să se facă o idee mai clară despre progresele făcute de
artist în cei zece ani care despart o lucrare de cealaltă – portretul în ulei
fiind făcut, după toate probabilităţile, după noiembrie 1846, data
reîntoarcerii lui Lemeni la Iaşi, cu prilejul decesului marelui monah, ca un
omagiu adus memoriei sale.
Fig. 2. Lemeni: Fig. 3. Schöft:

Mitropolitul Veniamin Costachi Mitropolitul Veniamin Costachi
(Litografie. Cabinetul de Stampe al Academiei) (Pinacoteca Statului din Iaşi)
În ce priveşte portretul domnitorului Mihail Sturza, cum a observat

şi G. Oprescu, lucrat în anii de domnie ai voievodului, noi suntem dispuşi
să-l atribuim tot strădaniilor lui Lemeni. Avem, în scrisoarea adresată de
pictor amicului său Panaiteanu, certitudinea că domnitorul l-a autorizat să-i
facă portretul şi că i-a pozat, atât la „feredeele” de la Bistriţa, cât şi „la
Curte”, la Iaşi. Dacă domnitorul s-ar fi îndoit de valoarea talentului tână-
rului pictor, nu l-ar fi chemat să-i facă portretul. De altfel, o dovadă de
preţuirea de care se bucura acesta în ochii Domnului o constituie şi faptul că
tabloul, copie a acestuia după Guido Reni, fusese acceptat în colecţia
palatului domnesc. De altă parte, nu avem decât mărturii cu totul nesigure
despre arta „portretarului” Schöft, şi din nici o indicaţie nu reiese că el s-a
oprit, înainte de a ajunge la Odesa, un timp mai îndelungat prin Iaşi – şi că
Domnitorul să-l fi invitat să-i facă portretul; de asemeni să fi lucrat portretul
mitropolitului Veniamin ca şi alte portrete care i s-au atribuit de către
criticul de artă G. Oprescu45. Şi cum se face că Schöft, care nu dispreţuia
45
Idem, Pictura românească, 1943, p. 47, nota 1.
reclama46, să nu-şi fi semnalat prezenţa în Iaşi în ziarele timpului, cum a

făcut-o la Bucureşti47. După datele pe care le avem, pare îndoielnic ca acest
„portretar” să fi lucrat la Iaşi. De altfel, şi felul în care înţelegeau arta şi
lucrau cei doi pictori se deosebea în mod radical. Din observarea lucrărilor
care se datorează lui Schöft reiese că acesta era aplecat spre realism – a se
vedea, în acest sens, portretul Ecaterinei Ghica şi descrierea făcută de G.
Oprescu unei „schiţe de laviu şi guaşe, reprezentând interiorul camerei unui
pictor” atribuită lui Schöft48; cât timp Lemeni avea o trăsătură de penel cu
oarecare tendinţă spre idealizare.
Fig. 4. Schöft:
Portretul Domnitorului Mihail Sturza
(Pinacoteca Statului Iaşi)
46
„Curierul Românesc”, VII (1836), p. 104: „Expoziţia e anunţată de «Şteft Zugrav»,
care a studiat 6 ani în Italia şi la Paris. Pictorul expune în sala Colegiului Sf. Sava” (Biblio-
grafia analitică a Periodicelor româneşti, vol. I, part. III, Bucureşti, 1967, p. 923, nr. 18521);
„Curierul Românesc”, VII (1836), p. 196; Înştiinţare (Şteft Zugravul anunţă că va pleca din
Bucureşti) şi „că mai are de vânzare mai multe din zugrăvelile sale”. „Mai stă 15 zile la
dispoziţia celor ce doresc a se zugrăvi”. „Locuieşte la mănăstirea Radu Vodă” (Bibliografie
analitică, etc., p. 924, nr. 18522).
47
În legătură cu deducţia unei treceri a lui Iosef Schöft prin Iaşi şi lucrările pe care le-ar
fi făcut aici, sunt de observat următoarele: în mod cert se poate afirma că acest pictor se găsea în
Bucureşti până după jumătatea anului 1836 (vezi nota de mai sus). Istoricul de artă G. Oprescu
afirmă că Schöft ar fi plecat spre Odesa cu o oprire prin Iaşi „prin 1837” (în Pictura româ-
nească în secolul al XIX-lea, 1943, p. 30-31). Pe de altă parte, în Muzeul din Iaşi se păstrează
două portrete semnate de Schöft: al lui C. Ghica, datat 1835, şi al Ecaterinei Ghica, datat 1836.
Faţă de aceste informaţii, se pune întrebarea asupra locului unde au fost lucrate cele două
portrete şi asupra originii modelelor, sunt ei moldoveni şi pictorul le-a făcut tablourile în
Bucureşti sau sunt munteni – şi tablourile făcute în capitala Ţării Româneşti au ajuns la Muzeul
din Iaşi în vreun fel oarecare.
48
G. Oprescu, Grafica românească, vol. I, p. 63-64.
Examinate din punctul de vedere al concepţiei de artă, credem că

portretele în discuţie (acela al domnitorului Mihail Sturza şi acela al mitro-
politului Veniamin Costachi) se apropie ca realizare de felul în care
înţelegea să picteze Gheorghe Lemeni şi sunt cu totul deosebite de vederile
în această materie ale lui Iosif Schöft.
Atât faptul că încă dinainte de studiile făcute în străinătate Lemeni a
abordat cu succes portretul, cât şi deducţia că la München şi Roma s-a
perfecţionat în această direcţie, la care se adaugă identitatea de tratare dintre
cele două chipuri care reprezintă pe Veniamin mitropolitul ca şi scrisoarea
din 1847, care vorbeşte despre portretul făcut de tânărul artist domnitorului
Mihail Sturza, sunt elemente care, credem noi, ne dau dreptul, pe de o parte,
să identificăm două opere ale acestuia, iar pe de altă parte, să deducem că pe
calea aceasta se pot încă identifica opere ale artistului, rămase până astăzi
anonime sau pe nedrept atribuite unor alţi artişti ai timpului.
Fig. 5. Gheorghe Lemeni: Autoportret

ulei (Muzeul de artă Bucureşti, Galeria naţională)
ANEXĂ
Iaşi, în 22 august 1847

Iubite Panaiteni,
După cum ţi-am scris înainte pornirei mele din Iaşi la ţară, spre a
scoate chipul In.S., am sosit de abia altă eri sară de pe acolo iarăşi în Iaşi,
unde am aflat, de multe zile înainte sosită, a ta scrisoare din care am înţăles
foarte bine cele ce-mi scrii şi de a-ţi răspunde mai în grabă acestei scrisori. Îţi
fac de o dată numai cunoscut ca să nu te descurăjeşti după cum mi-ai scris,

nici să te desperezi pentru neregularea lefei ce-ţi urmează, căci aceste să nasc
(dacă nu mă rătăcesc) numai din inimili acelor care n-au nici o schintee de
simţire nobilă şi nici o fărmătură de virtute, ci numai din interesul personal
şi o diplomaţie vicleană; iar tu care sugi la pieptul acelei zâne, nu te dispera!
Ci priveşti-i ca pe nişte lepădaţi de la templul ei şi rătăciţi di la cali ade-
vărată! Apoi cum pot aceste a merge pe o cale dreaptă? Linişteşte-te căci
după cum am văzut a tale lucrări ce au sosit aice la d. Cihac m-am bucurat
din tot sufletul de pasurile ce ai făcut. C. Gheorghi ţi-au lăudat mult, şi
domnul Cihac, pe lângă altele, voeşte să le arăte şi Înălţimei Sale şi eu
tocma acuma lucrez la curte portretul Înălţimei Sale şi de mă va întreba
ceva despre tine eu voiu ave ocazie a-i vorbi ceva de tine.
Afară de aceste, d. Cihac face o colecţie de la persoanele cele mai
însămnate care vor vede lucrurile tale şi mi-au zis că pănă acuma au
adunat 20# [galbeni], pe lângă care adunăndu-se mai mult îţi va şi trimite.
Eu, frate, am fost la ţară, unde M.S. au făcut feredee, adică la Bistriţa,
aproape de Patră [sic] şi acolo de abia am scos numai chipul lui Vodă. Cât
pentru asămănare sunt foarte mulţămiţi cu toţi; dară eu în privire[a] artei nu
mă împac. Trebuie să ştii că Vodă mi-au făcut mare cinste a mă pune să şăd
la masa In. Sale toată vreme cât am şăzut acolo. După întoarcere M. Sale la
Iaşi, m-am dus [?] de am zăbovit vro 10 zile la fabrica lui C.G., şi de acolo
am fost în companie cu familia sa la mănăstire Neamţu, Agapia şi Varatec,
unde am văzut cele mai romantice locuri.
La părintele Sofronie am fost şi nu l-am aflat, nici pe nepotul său,
doară pe mâne se aşteaptă şi-ţi voi scrie cu viitorime. Însă acei bani de care
mă întrebi 107 f.d. 21 oct. 46 mi să pare că ţ-am scris, că părintele Sofronie
mi-au spus că ţ-au trimis 20# şi nu pot fi alţi decât aceia. Caută, dacă mai
păstrezi scrisorile mele, căci mi să pare că ţ-am scris despre aceasta. Iară de
nu, apoi poate că am şi uitat. La Neamţu m-am întâlnit şi cu P. Neofit
[Scriban], care te întreba dacă cu Scriban din Socola să fac proţesă şi
reforme, încât mi să pare că va căde din slujba [în] care să află din pricina
intrigilor ce să fac acolo. Pănă când îţi voi mai scrie altă scrisoare, măngăe-te
cu aceasta de la al tău sincer amic,
G. Lemeni
(Adresa :) Monsieur, Monsieur George Panajatano. Peintre Münich, en Baviere.

(Posta: Iassi: sep. 1 (München, 13 sept. 1847)
(Arhivele Statului Iaşi, P. 901/2, orig. hârtie, cu litere chirilice.)

UN PICTOR EVREU ÎN COLECŢIILE
MUZEULUI DE ARTĂ DIN IAŞI – IOSIF ISER
Minola Iutiş
În prima jumătate a secolului XX, pictura română a atins o fază de

maturitate, datorată unei pleiade de personalităţi artistice, care au exprimat
în operele lor atât viziunea tradiţionalistă a artei româneşti, cât şi influenţele
curentelor noi din arta europeană.
Printre marii reprezentanţi ai picturii româneşti din prima jumătate a
secolului XX, alături de Th. Aman, N. Grigorescu, N. Tonitza, Şt. Luchian,
Şt. Dimitrescu şi mulţi alţii, se află şi Iosif Iser.
Născut la 21 mai 1881 în Bucureşti, Iosif Iser era fiul unui contabil pe
nume Robinsohn. Bunicul matern al artistului era un cunoscut arhitect al
vremii, Iancu Goliger.
Familia contabilului Robinsohn adoptă numele de Iosef şi se mută la
Ploieşti, unde fiul Iosif Iser absolvă cursurile Liceului „Sf. Petru şi Pavel”,
fiind încurajat încă din şcoală, de către profesorul său de desen Victorian
Georgescu, să studieze arta picturii. Dascăl cu reale calităţi pedagogice, elev
al lui Th. Aman, Victorian Georgescu a surprins calităţile lui Iser,
prezentându-i chiar desenele la expoziţia Tinerimii Române în 1897. „Dar
cu toate că lucrările tânărului artist au fost apreciate ca cele mai bune din
ţară […], comisia nu a vrut să recunoască meritele unui evreu”1.
Referindu-se la pictura evreilor din România, Amelia Pavel constata
un lucru foarte important pentru evoluţia artei plastice româneşti: „Cazul
este unic în comparaţie cu toate celelalte ţări din estul Europei, printre care
se numără Polonia, Ucraina, Rusia, Ţările Baltice. Ce se putea constata? În
România neexistând ghetouri, […] nu a existat nici acel conservatorism
specific ghetourilor. Pentru că, acolo, societăţile erau foarte conservatoare.
Ideea că cineva adopta o carieră de artist echivala în genere cu o dramă, iar
persoana care dorea totuşi să aleagă o asemenea carieră, în cazul în care nu
1
Paul Constantin, Grafica politică a lui Iser, Bucureşti, ESPLA, 1955, p. 10.
312 MINOLA IUTIŞ
avea norocul să provină dintr-o familie ceva mai luminată, era damnată,
exclusă sau părăsea pur şi simplu ţara respectivă. În afară de acest aspect, au
existat încă din secolul XIX restricţii privind accesul evreilor la învăţământ
artistic. În Rusia sau Polonia ei nu puteau să urmeze cursuri în învăţământul
artistic superior. În România însă, interdicţia nu exista”2.
Urmărind parcursul lui Iosif Iser, se poate conchide că acesta s-a
bucurat de înţelegere şi încurajare din partea familiei sale, pentru a urma o
carieră artistică. Astfel, după studiile liceale, Iser pleca în 1899 la München,
oraş foarte căutat printre artiştii studenţi ai vremii. Aici, Iser a studiat la
Academia de Artă, la clasa pictorului Anton Azbe. Este posibil ca Iser să-l
fi cunoscut la clasa lui Azbe pe Kandinski, care studia acolo în aceeaşi
perioadă. Studiile muncheneze le urmează timp de cinci ani, din 1899 până
în 1904. În perioada petrecută la München, Iser a lucrat copii după
tablourile celebre ale lui Tizian şi Rubens, însuşindu-şi temeinic cunoş-
tinţele artei academice – savante, corecte şi uscate, cu care nu găseşte prea
multe afinităţi. În 1904 s-a întors în ţară, la Ploieşti, unde şi-a deschis prima
expoziţie personală, cu lucrările realizate la München. În 1905 a trimis la
Bucureşti câteva desene cu temă socială, care vor fi expuse în vitrina
magazinului Feder, de pe Calea Victoriei. Pictorul Şt. Popescu le-a remarcat
şi a vorbit despre ele directorului Ziarului „Adevărul”, care l-a invitat la
Bucureşti. Astfel, a început o activitate care va înscrie un capitol important
în planul desenului satiric şi al caricaturii politice din ţara noastră.
La ziarul „Adevărul”, Iser ilustra zilnic „Chestia zilei”, cu câte o
caricatură de actualitate. Începând cu anul 1905, odată cu apariţia primului
său desen în „Adevărul”, se poate vorbi despre o primă perioadă de creaţie a
lui Iser. Foarte curând, artistul a ajuns o figură obişnuită printre intelectualii
Bucureştiului. „Înalt, masiv, jovial, veşnic cu o ţigară groasă în colţul gurii,
cu privirea pătrunzătoare, putea fi văzut zilnic la redacţia ziarului, aplecat
peste o foaie de hârtie. Dar nu numai acolo: la terasa Oteteleşanu – cenaclul
artiştilor vremii – pe Calea Victoriei, la cafeneaua Kubler, în sălile de
întruniri sau la Parlament, ca şi prin mahalalele şi pieţele Bucureştiului…”3.
Contemporan al lui Iser şi coleg de breaslă cu acesta, pictorul Camil
Ressu ne-a lăsat o pânză memorabilă în care zugrăveşte imaginea unui colţ
al terasei Oteteleşanu, locul de întâlnire al scriitorilor, pictorilor şi ama-
torilor de artă. Pânza este mai mult un studiu psihologic şi ne înfăţişează,
grupaţi în jurul unei mese, pe Steriadi, Minulescu, Arghezi, Castaldi,
Satmari şi Iser. Compoziţia pune în lumină caracterul fiecăruia. Singurul
care stă în picioare este Iser. Înalt, înmănuşat, cu pălăria pe cap, cu ţigara de
foi în gură, domină cu ostentaţie grupul.
2
Amelia Pavel, Pictura evreilor din Romania: Interferenţe culturale, în „Observatorul
cultural”, nr. 29, din 12 septembrie 2000 (vezi www.observatorcultural.ro).
3
Paul Constantin, op. cit., p. 11.
UN PICTOR EVREU ÎN COLECŢIILE MUZEULUI DE ARTĂ DIN IAŞI 313
Între 1905 şi 1908, Iser publică desene nu numai în „Adevărul”, ci şi

în revistele „Belgia Orientului” şi „Furnica”. Artistul „asaltează” publica-
ţiile periodice cu desene excelente, cu un violent caracter acuzator la adresa
regimului care-i răpise locul întâi la „Tinerimea română”. „De la Carol I şi
până la plutonierul care bate recruţii, nimeni nu este cruţat”4.
Privind în ansamblu grafica politică a lui Iser dintre 1905-1916 şi
încercând să o caracterizăm, observam că ea depăşeşte limitele obişnuite ale
satirei. Creaţia lui Iser conţine umor în măsura în care acesta este o armă
împotriva protipendadei. Ceea ce impresionează în grafica lui este îmbi-
narea dintre conţinutul de idei şi caracterul ascuţit al imaginii. Ideile nu sunt
forţate, ele rezultă firesc din exprimarea plastică a subiectului.
Grafica satirică a lui Iser a fost mult studiată şi s-au publicat
numeroase articole referitoare la această etapă din creaţia artistului, insis-
tându-se pe cele cu temă acut protestatară, ca „1907”, „Antanta cordială”,
„Viţelul de aur”, „Aplicarea constituţiei”, „10 mai în purpură şi sânge”,
„Alesul ţărănimii” şi altele, ale căror mesaj era de-a dreptul cauterizant,
exprimat într-un limbaj violent şi lapidar, dar deosebit de expresiv.
Monarhia de Hohenzollern a constituit ţinta atacurilor multor artişti
plastici ai vremii. Camil Ressu, B’arg, Murnu şi-au pus semnătura pe
numeroase desene antimonarhice. Dar Iser a fost printre cei mai activi în
acest domeniu, păstrând pentru Carol I locul principal. Figura lui Carol de
Hohenzollern este poate cel mai bine caracterizată în cunoscutul desen al lui
Iser, inspirat de evenimentele din 1907.
Lucrările publicate în „Adevărul” şi „Furnica” vor forma obiectul
primei expoziţii de desene cu caracter social, deschisă de Iosif Iser în 1906,
la Bucureşti. Tendinţele sociale ale artei lui Iser erau sesizate şi de scriitorul
Gala Galaction, care într-o cronică publicată înainte de primul război
mondial scria: „Iser este un mare şi trist poet. Face parte din familia celor cu
talent amar şi întunecos […]. El este potrivnic unei lumi în care există şi
prostia şi urâţenia şi nedreptatea”5.
Creaţia grafică a lui Iser ne duce, rând pe rând, în faţa multor
personalităţi ale culturii româneşti, de la Caragiale, Al. Vlahuţă sau Barbu
Delevrancea, la Constantin Nottara, Jean Steriadi şi alţii, pe care artistul i-a
surprins cu remarcabil spirit de observaţie.
Dorinţa de a-şi lărgi orizontul şi a-şi definitiva studiile l-a determinat
pe Iosif Iser să plece, în 1908, la Paris. Odată ajuns în capitala Franţei,
artistul şi-a publicat desenele în renumite reviste satirice şi s-a împrietenit
cu artişti de aceeaşi vârstă: Picasso, Derain, Marquet. A vizitat muzeul
4
Radu Ionescu, Despre pictura şi sculptura românească, Bucureşti, Editura Maiko,
2002, p. 106.
5
Petre Comarnescu, Iosif Iser, Bucureşti, Editura Meridiane, 1965, p. 11.
314 MINOLA IUTIŞ
Louvru şi a descoperit forţa constructivă a lui Cezanne. În desenele din

aceeaşi perioadă, Iser a surprins imagini de stradă, de baruri, scene în care
„aspectele opulenţei burgheze sunt subliniate până la ridiculizare”6.
Critica socială pe care Iser o practica în ţară, căpăta în mediul parizian
o nobleţe de cronicar amuzat şi îngăduitor cu slăbiciunile omeneşti.
În 1909, Iosif Iser s-a înapoiat în ţară şi a deschis o expoziţie
colectivă, împreună cu Derain „proaspăt eliberat de conceptul fauvist şi
îndreptat spre Cezanne şi cubism”7, cu Galenis – reputat ilustrator de cărţi al
vremii şi cu Forain. Expoziţia nu s-a bucurat de succes, publicul nostru
nefiind pregătit pentru a recepta ceva nou în acest domeniu, iar critica s-a
arătat total ostilă inovaţiilor artistice. Astfel, în numărul din noiembrie
1909, în revista „Arta Română” se nota: „Sunt artişti care cred că, inventând
o manieră nouă de a picta, se vor face mai interesanţi publicului prin factura
lor îndrăzneaţă. Aceştia încep prin a suprima forma, culoarea, toate regulile
artelor plastice, stabilite de mult de artişti adevăraţi […]. Sunt artişti care
suprimă totul, pentru a lăsa numai ideea să predomine în lucrarea lor”8.
Dezamăgit, Iser s-a dedicat cu renăscută virulenţă activităţii sale de
ilustrator – mai ales în revistele „Facla” şi „Flacăra” – până în 1913, când a
publicat, într-un album cu textele lui Petru Locusteanu, „50 figuri contem-
porane”, album care se deschidea cu portretul regelui Carol I şi cu cel al
Reginei Elisabeta. Aceste valoroase portrete-şarjă erau foarte departe de
amintitele „1907” sau „10 mai în purpură şi sânge”, ce îi confereau lui Iser
unul dintre primele locuri în ierarhia artiştilor protestatari.
În acelaşi an, 1913, o nouă expoziţie Iser se deschidea la Bucureşti, în
care capitolul portretelor începea, din nou, cu cel al regelui şi cu alte două
imagini (faţă şi profil) ale principelui moştenitor. Referindu-se la această
expoziţie a lui Iosif Iser, criticul de artă Radu Ionescu nota: „Este semnul că
Iser a ajuns la o oarecare maturitate, familiarizat cu spiritul artistic al
Parisului, conştient de nevoia unui nume cu rezonanţă chiar în mijlocul
acelei societăţi împotriva căreia se ridicase cu vehemenţă, care vrea să o
răstoarne, nu s-o îndrepte, devine, brusc, tipul de artist cu tabieturi şi preţuri
ridicate, conştient că o operă trebuie ajutată pentru a se consolida”9.
Acelaşi an, 1913, avea să reprezinte un moment cu o amplă rezonanţă
în viaţa lui Iser. Mobilizat, a participat la războiul balcanic, luând contact cu
peisajul atât de deosebit de tot ce ştia, al Dobrogei. Interesul pentru această
regiune cu farmec oriental începea să fie foarte răspândit printre pictori şi în
opera lui Iser subiectele de acest fel ajung şi ele să ocupe un loc important.
Pictorul „uită atât peisajul plat al Bucureştiului, cât şi atmosfera de o densă
6
Radu Ionescu, op. cit., p. 107.
7
Ibidem.
8
Ionel Jianu, Iser, Bucureşti, ESPLA, 1945, p. 12.
9
vitalitate a Parisului şi se îmbată de impresia puternică a unui Orient de

periferie, izolat pe râpele gloduroase, de un straniu farmec al Dobrogei”10.
Pictorul însuşi relata adeseori despre întâlnirea sa cu aceste ţinuturi:
„Mobilizat în Dobrogea, trec acolo doctoratul meu în pictură. Dobrogea m-a
format, ea mi-a dat şlefuirea […]. Peisajul şi omul acestui ţinut mă pătrund
carnal, visceral, impregnându-mă cu toate trăirile lor vaste”11.
Potrivit exegetului său Ionel Jianu, în 1914, Iosif Iser a reluat
colaborarea la ziarul „Adevărul”, sub pseudonimul Alex Marin. Tot în acest
an, Iser a deschis o amplă expoziţie la Iaşi. Cu această ocazie, un alt mare
pictor român, N. Tonitza nota: „Până în 1914 n-am cunoscut pe Iser, decât
după portrete-caricaturi şi şarjele sociale pe care le publica în diverse gazete
şi reviste bucureştene. Îmi dădeam seama atunci de viziunea particulară pe
care desenatorul o imprima schiţelor lui şi de spiritul incisiv cu care le
anima. Iser venea pe acea vreme cu un aport pur social, în afară de unul pur
artistic […]. În 1914, Iser veni cu o întreagă expoziţie la Iaşi […]. Era în
special obsedat de strania personalitate a lui Cezanne, mărturisea o pronun-
ţată simpatie pentru Matisse şi nu dispreţuia nici primitivismul oriental al
lui Gauguin, precum nici anumite principii ale şcolii cubiste”12.
Iser se va întoarce la Iaşi în 1917, cu o altă expoziţie, având ca temă
Marele Război, la care luase parte. Schemele de construire a imaginii,
desprinse de la fauvişti, cubişti şi ceilalţi reprezentanţi ai avangardei artis-
tice europene, au fost utilizate de Iser pentru a da viaţă chipurilor soldaţilor
de pe front. Expoziţia ieşeană a lui Iser de la sfârşitul războiului nu mai
poate fi reconstituită, dar puţinele opere care ne-au rămas dintre cele
executate pe front, în Moldova, ne dau posibilitatea de a observa tendinţele
noi, în viziunea lui Iser: desenul subliniat angulos, grija susţinută pentru
construcţie, ecouri cubiste şi un simţ al ritmului deosebit de accentuat.
După război, o nouă călătorie la Paris i-a prilejuit lui Iser ocazia de a
lega firul rupt cu atmosfera artistică din capitala Franţei şi cu revistele în
care publica adesea ilustraţii.
Tot în aceeaşi perioadă, a călătorit în Turcia şi în Spania. În 1920,
după voiajul în Turcia, artistul a deschis la Bucureşti încă o expoziţie,
intitulată „Bosfor-Cornul de Aur-Curtea de Argeş”.
Cei care s-au aplecat asupra biografiei şi a operei sale artistice sunt de
acord că anul 1920 încheie prima etapă a creaţiei lui Iser. „În această fază,
arta lui Iser se impune prin elocvenţa desenului […]. Puterea de sinteză a
artei lui Iser se vădeşte în desenele satirice. De aici înainte evoluţia sa va
marca, treptat, trecerea la o expresie mai sensibilă”13.
10
Ibidem.
11
M. Grindea, Iser vorbeşte, în „Cuvântul liber”, nr. 5, din 8 decembrie 1934, p. 7.
12
N. Tonitza, Scrieri despre artă, Bucureşti, Editura Meridiane, 1964, p. 147.
13
Ionel Jianu, op. cit., p. 17.
316 MINOLA IUTIŞ
A doua fază a creaţiei sale, aceea cuprinsă între anii 1920 şi 1944, este
numită de critici faza picturalităţii, când artistul creează arlechini, odalisce,
balerine, alte personaje şi peisaje din Franţa, Spania, dar şi din ţinuturile
româneşti – precum Argeşul şi Muscelul. În aceşti ani, artistul a construit
forma numai din acorduri noi de culoare, din armonii cromatice calde sau
din contraste puternice de tonuri vii. Roşul intens, verdele, galbenul,
portocaliul sunt culorile care-i compun de acum paleta. „Astfel, coloristul
Iser îl depăşeşte pe desenatorul-constructor”14.
1936 este anul în care el deschide o amplă expoziţie retrospectivă de
desen şi înfiinţează, împreună cu Gh. Petraşcu, Camil Ressu, Jean Al.
Steriadi şi alţii, gruparea „Arta”, în cadrul căreia va expune până în 1940,
când regimul politic din aceea perioadă îi va interzice orice manifestare
publică. În 1937 a obţinut marele premiu la expoziţia internaţională de la
Paris, iar în anul următor a expus la Sala Dalles, împreună cu sculptorul
Ion Jalea.
Numeroasele peisaje din Iaşi, Curtea de Argeş, Câmpulung, Dobrogea
sau din Franţa, Constantinopol şi Spania dovedesc siguranţa sa, dar şi capa-
citatea de a surprinde specificul şi climatul locului pictat. Din acest motiv,
„peisajele sale din Iaşi, unde surprinde forfota târgurilor în vioaie accente de
culoare, cele din Dobrogea, […] unde căsuţele se strâng în jurul minaretului
alb, […] cele din Câmpulung – adevărate armonii de verde strălucitor, se
deosebesc atât de limpede între ele şi cu atât mai mult de cele cu plaja din
Saint Malo sau cu aspectele din Toledo sau Burgos”15.
Între 1940-1944, I. Iser a fost un artist interzis de regimul politic de
atunci. El nu mai avea „nici măcar dreptul de a ieşi la peisaj”16. Cu toate
acestea, în decembrie 1943, înfruntând interdicţiile oficiale şi asumându-şi
toate riscurile, a deschis o expoziţie la Galeriile Kretzulescu, intitulată
„Lumină şi culoare”, împreună cu Gh. Petraşcu şi cu Alexandru Ciucurescu.
După 1944, sub impulsul unei alte conjuncturi, Iser îşi amintea anii de
îndrăzneală, de violenţă a invectivelor de la începutul activităţii sale. Însă
timpul şi succesul îl marcaseră, iar nemulţumirea iscată de concursul
„Tinerimii române” se pierdea undeva, foarte departe17.
Se obişnuise atât de mult cu succesul, încât nu a pregetat să realizeze
portretele conducătorilor politici şi ale activiştilor sau unele compoziţii
„închinate luptei pentru pace”.
În 1945, 1946 şi 1947, Iser a deschis expoziţii de succes la Căminul
Artei şi una la New York. Din 1948 a participat la toate expoziţiile orga-
14
Ibidem, p. 19
15
Petre Comarnescu, op. cit., p. 6.
16
Ionel Jianu, op. cit., p. 22.
17
Ibidem.
nizate anual în ţară, dar şi în afară – la Moscova, Praga, Varşovia, Sofia,

Viena, Veneţia. Lucrările artistului erau căutate de colecţionari pasionaţi –
dintre ei, cei mai renumiţi fiind Zambaccian şi Weinberg.
Recunoaşterea meritelor sale deosebite s-a concretizat în acordarea
titlurilor de artist al poporului, de laureat al premiului de stat şi în alegerea
sa ca membru al Academiei.
În această enumerare, ar mai fi de amintit ampla expoziţie retros-
pectivă din 1956, organizată de Muzeul Naţional de Artă Bucureşti – cu
ocazia împlinirii vârstei de 75 de ani a artistului – în care au fost reunite 400
de lucrări de pictură şi grafică, realizate în peste jumătate de veac de
activitate plastică.
În lucrarea Pictori evrei din România, Amelia Pavel realizează un
catalog al artiştilor evrei care au locuit şi au lucrat în ţara noastră. Aceasta
subliniază faptul că arta multor pictori evrei din România „nu a fost
consacrată în mod expres tematicii iudaice, dar unii au desenat şi pictat
figuri de evrei”18, printre ei numărându-se şi Iosif Iser. În opera lui, astfel de
subiecte au rămas însă cu totul sporadice, predominând desenul satiric, cari-
catura de la începutul activităţii sale, apoi peisajele şi personajele din lumea
satului românesc, a cafenelelor pariziene ori a străzilor Constantinopolului
şi Spaniei. Deşi a făcut studii la München şi Paris, cunoscând şi lăsându-se
influenţat de curentele artistice avangardiste ale perioadei respective, Iosif
Iser s-a simţit totuşi legat de spiritul şi tradiţia şcolii româneşti de pictură,
exprimându-şi chiar în scris admiraţia pentru aceasta. În cronicile publicate
în revista „Flacăra”, în anii 1912-1913, sub pseudonimul Rembrandt, a
omagiat un mare pictor român, aflat atunci în suferinţă: „pictura lui Luchian
este simplă şi mare prin simplitate ei. La Luchian, şi desenul şi culoarea
sunt caracteristice şi pot afirma că Luchian este cel mai român dintre
pictorii noştri”19.
La începutul secolului XX, când Iosif Iser a debutat în viaţa artistică,
pictura românească era dominată de arta idilică a lui Nicolae Grigorescu.
Spre deosebire de acesta, Iser nu a urmărit în arta sa un ideal de frumuseţe
preconceput; el a pus accentul pe expresivitate, pe redarea trăsăturilor carac-
teristice, definitorii ale unui om sau ale unei situaţii, impunând o viziune
nouă, mai sumbră, mai brutală, mai dramatică. Iser şi-a compus imaginile,
fie grafice, fie picturale, ignorând simpla înregistrare naturalistă şi optând
pentru construcţia viguroasă şi sintetică.
Impresionat de locuri cu un caracter anume, ca cele din Dobrogea sau
din Spania, cât şi de personajele interesante pe care le întâlnea, Iosif Iser a
18
Amelia Pavel, Pictori evrei din România (1848-1948), Bucureşti, Editura Hasefer,
1996, p. 20.
19
Petru Comarnescu, op. cit., p. 6.
318 MINOLA IUTIŞ
evitat, printr-un instinct foarte accentuat, pitorescul agreabil. Opera sa,

apreciată acum, dar şi în timpul vieţii, aparţine unui talent veritabil, dublat
de un spirit curios şi prolific, aflat în permanenţă sub influenţa unor impresii
puternice.
Pentru a avea o imagine şi mai clară asupra talentului acestui apreciat
artist, vom încheia cu o relatare a criticului de artă Radu Ionescu: „În 1951,
ca urmare a atitudinii sale <formaliste>, prof. Ionescu Mihăieşti a fost mutat
cu forţa din locuinţa pe care o ocupa în alta. În duminica următoare mutării,
primul comesean sosit la prânz, ca în fiecare duminică, a fost Pallady. Vizi-
tând casa, s-a oprit în faţa unei pânze reprezentând o femeie aşezată pe un
divan, lucrare scăldată de dialogul sever şi rafinat al galbenului cu griurile.
După ce a privit-o îndelung, i-a spus gazdei, cu o voce în care se citea
emoţia: „Splendid, şi nici nu-mi amintesc când am pictat-o. ‘Era un Iser’ ”20.
Muzeul de Artă din Iaşi are privilegiul de a număra printre colecţiile
sale nouă picturi semnate de Iosif Iser, în care artistul surprinde aspecte din
lumea circului şi a mediului citadin, personaje din satele romaneşti, peisaje.
Pentru edificare, redăm imaginile acestor lucrări, cât şi caracteristicile lor
tehnice.
Fig. 1. Ţărancă, ulei pe carton, 66x43 cm
20
Fig. 2. Odaliscă, guaşă pe hârtie, 31x39,5 cm
Fig. 3. Peisaj, ulei pe carton, 41x33 cm

320 MINOLA IUTIŞ
Fig. 4. Odalisce, guaşă pe hârtie, 47x62 cm
Fig. 5. Ţărancă torcând, ulei pe pânză, 161x114 cm

Fig. 6. Ţărancă citind, ulei pe carton, 66x55 cm
Fig. 7. Balerină, ulei pe pânză, 97x91 cm

322 MINOLA IUTIŞ
Fig. 8. Familie de tătari, ulei pe pânză, 69x96 cm
Fig. 9. Peisaj urban, ulei pe carton, 49x64 cm

INDICE ONOMASTIC

Dumitru Ivănescu, Cătălina Mihalache (Editori), Patrimoniu Naţional Şi Modernizare În Societatea Românească: Instituţii, Actori, Strategii, Iaşi, Editura Junimea, 2009, 338p.

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dumitru Ivănescu, Cătălina Mihalache (Editori), Patrimoniu Naţional Şi Modernizare În Societatea Românească: Instituţii, Actori, Strategii, Iaşi, Editura Junimea, 2009, 338p.

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUPRINS

PUTERE, APARTENENŢĂ, PROPRIETATE

EROI, TRECUTURI, ABSENŢE

CULOAREA ALTUI VEAC

ACTUL DE CTITORIRE DIN MOLDOVA MEDIEVALĂ

Cunoscută fiind importanţa legislaţiei bizantine în spaţiul românesc1,

dreptul de ctitorire bizantin4. Din bogata literatură occidentală referitoare la

desemna administratori ai fundaţiilor13, de a recomanda clerici pentru

preotului Apostol Şerban ot Novaci, o Evanghelie pentru a i se face slujbă şi pomenire la

Din legislaţia bizantină, în lumea catolică s-a individualizat un drept

Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, II (1449-1486), 1976, Bucureşti, Editura

De-a lungul vremii, au existat două opţiuni contradictorii cu privire la

judecătoreşti72. În sfârşit, patronatul trebuia să-şi înceteze valabilitatea în

nu putea ajunge la un acord asupra persoanei preotului candidat, atunci se

sale şi era condiţionat de câteva aspecte: dovedirea faptului că patronul

bun patrimonial112. Acest drept pare să se fi menţinut, indiferent de religia

greci prin mituirea ctitorilor acestora130 întăreau aspectul patrimonial al

fapt, valoarea moşiilor punea la încercare credinţa celor înrudiţi cu ctitorii,

reprezintă faptul că puterea centrală putea interveni în structura eparhiilor,

De fapt, la început, nici una dintre mănăstirile Moldovei nu a stăpânit locul

retrage mănăstirii lor dreptul de stăpânire a unei ocini sau îi schimbau

făcute mănăstirilor de pe moşiile moştenite – pe care ctitorii le ridicaseră

alte cuvinte, domnia lăsa rudelor ctitorilor posibilitatea de a răscumpăra sau

uneori ctitorii acceptau să săvârşească un aşa numit act ctitoricesc, dar

se moşteneau toate drepturile şi obligaţiile de ctitor/patron ale predece-

mănăstirea Plumbuita, în vol. Petronel Zahariuc, De la Iaşi la Muntele Athos. Studii şi

arată faptul că preoţii ar fi fost aleşi de domnie sau de boieri, cu siguranţă că

1371182, prima episcopie catolică din Moldova183, cu sediul în biserica

nu fi în umbra bisericii episcopale a Sfintei Fecioare din acelaşi oraş.

Totuşi, nu trebuie să omitem faptul că acest protectorat a stat şi sub

Episcopiei207, fiind împuternicit de către domnul ţării208 şi de către

generalitate în toate provinciile istorice româneşti înainte de cristalizarea

datorată conflictului pentru controlul bisericii Moldovene şi a ocupării

prin jus patronatus din Europa Catolică, întâlnit în Transilvania şi

Preocupată să modifice statutul juridic internaţional al României, elita

angajaţi într-o competiţie perpetuă, riscând, din motive financiare şi din

exterior o anumită imagine despre spiritualitatea şi identitatea românească

principală organizarea participării României la expoziţia amintită. Cum

buiau fiecare la menţinerea unui interes deosebit pentru evenimentul

unei serioase dizidenţe în rândurile liberalilor27, ca şi blocajul existent la

român, deputatul G. Vernescu dădea citire, la 10 martie 1898, unui proiect

Fără a se situa pe o poziţie contrară guvernului în privinţa necesităţii

şi A. Viişoreanu atrăgeau atenţia asupra faptului că toate aspectele ce ţineau

expoziţiei româneşti de la Paris53 – făcută de către D.A. Sturdza – a fost

desfăşurate de alte state în vederea participării lor la Expoziţia din 190061.

jumătatea lunii iulie trăda un oarecare optimism, opţiunea pentru prezen-

activitate a noilor responsabili şi mărirea indemnizaţiilor care le erau

privea Franţa ca pe un stat-model, fiecare discurs pronunţat aici – fie că era

marea majoritate a participanţilor înscriindu-se la secţiunile agricolă89,

Asumată de către autorităţile române încă din vara anului 1898,

precedente aveau să fie fructificate într-o măsură foarte mare, România

Demersurile efective pentru înfiinţarea Ligii au început la sfârşitul

criminalilor de război. În iulie 194421 a rămas în Elveţia, evitând sancţiunile

2. Generozitatea discursului: de la statut,

Intervenţiile Ligii se pot încadra cel mai clar în zona propagandei, a

Un prilej de redactare a unor astfel de proze patriotic-aniversative

3. Vechi reţete şi sloganuri

Aceste intervenţii pătimaşe deosebeau, doar, o celebrare tradiţională a

serviciul divin la mormântul eroului, intonarea cântecelor patriotice cores-

4. Noi accente şi reinvestiri simbolice

un argument decisiv pentru permanentizarea acţiunilor respective şi pentru

didactic pentru eficienţa procesului comemorativ dar şi pentru creşterea

Şi unii copii de grădiniţă au avut prilejul să exerseze un moment omagial corespun-