( ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC)

PROF: PARASCHIV MIHAELA

1
 „Între Biserică și Armată este o lungă și permanentă comuniune. Putem spune că este
o simbioză înte Cruce și spadă, între cele veșnice și cele trecătoare. Un mare istoric Vasile
Corban susținea că poporul român nu are un certificat de botez; și știm cu toții că așa este.

Poporul român s-a născut creștin încă din veacul apostolic, prin predica Sfântului
Apostol Andrei. Căpeteniile și voievozii noștri, asemeni împăratului Constantin cel Mare,
porneau la luptă sub stindardul lui Hristos, sub semnul Crucii și cu ocrotirea sfinților.
Cercetând despre instoria Bisericii noastre vom vedea că prezența preoților în mijlocul
oștirilor este o practică îndepărtată.”

Ionel Bucur, preot militar Garnizoana Roman

2
 „Cel ce a inviat astazi neamul romanesc e Hristos Adevaratul Dumnezeu”
Episcopul Ioan I. Papp. Biserica noastră strămoșească a fost permanent alături de
bravii ostași. Mulți preoți militari au însoțit trupele românești pe front, întărind duhovnicește
în fața inamicului, trăind cu aceeași profundă simțire durerile, înfrângerile, dar și biruințele
armatei noastre. Prezența preoților militari pe front nu era o noutate a celor două conflagrații
mondiale; dintotdeauna Biserica a fost alături de Armată, slujind interesul nației române.
Prezența constantă și binefăcătoare a preoților pe câmpurile de luptă, s-a lansat ideea creării
cadrului legislativ pentru asistența religioasă în Armata Română. O primă inițiativă în
acest sens a apărut în anul 1850, când Mitropolia Țării Românești, în colaborare
cu Departamentul lucrărilor Ostășești, a întocmit un fel de statut referitor la îndatoririle
preoților de oștire. Pe aceeași linie se înscrie și decretul 603 din 9 aprilie 1870, semnat de Regele
Carol I, numit Regulamentul pentru clerul din armata permanentă. Pe baza acestor dispoziții,
preoții au funcționat în oștirea țării timp de 45 de ani. Abia după moartea regelui Carol I, în
1915, Ministerul de Război a aprobat o nouă lege ce reglementa activitatea clericilor în armata
națională, numită Instrucțiunile asupra preoților de armată. Revoluția cu caracter național-
social din 1821, care a dus la crearea statului român modern, a deschis o epoca nouă și pentru
Biserica Ortodoxă Română. Regulamentele Organice au pregătit, într-o primă fază, unificarea
organizației Bisericii din Țara Românească și Moldova.
Revoluţia lui Tudor Vladimirescu şi cele de la 1848 au însemnat pietre de hotar în
renaşterea capacităţilor combative ale armatei române. După unirea principatelor (1859),
Alexandru Ioan Cuza poate fi considerat ca şi artizanul creării armatei române moderne. El a
creat instituţiile de bază şi a implementat reformele necesare formării unei armate care a avut
ocazia să-şi afirme puterea şi combativitatea în războiul de independenţă din anii 1877-1878.
Pandurii au intrat în memoria publică încă din secolul al XVIII-lea iar în secolul următor
au fost factorul determinant în Revoluția condusă de Tudor Vladimirescu. Câțiva ani mai târziu,
în jurul lor s-a constituit armata națională. Din punct de vedere istoric, pandurii au constituit cel
mai interesant segment social ”din cauza priceperii lor în mânuirea puștii”, după cum se arată în
documentele rusești.
Cel care are meritul de a fi pus bazele miliției naționale(organizarea armatei naționale) a
fost generalul rus Pavel Kisseleff, guvernator al Principatelor în timpul ocupației ruse din
perioada 1829-1834. Acesta a înființat încă din aprilie 1830 un comitet compus din generalul
Starov, inspector general al oștirii, spătarul Alexandru Ghica(viitorul domn), colonelul Ment și
locotenent-colonelul Ion Odobescu(încă în serviciul rusesc). Potrivit unui proiect de lege,
înfățișat încă de atunci divanurilor, se anunța formarea a 6 batalioane infanterie și 6 escadroane
cavalerie în Muntenia, 2 batalioane și 2 escadroane în Moldova. Potrivit lui Ion C. Filitti, apariția
primelor uniforme, în mai 1830, la Craiova, a stârnit un mare entuziasm, dovadă reacția presei
de atunci-Curierul-dar și imnurile unor poeți ca Iancu Văcărescu și Vasile Cârlova, ultimul aflat
și el sub drapel. Anunțul public (publicația) făcut cu acel prilej în Muntenia, iunie 1830, pentru
înrolarea de bunăvoie, spunea că ”a sosit în fine acel timp, atât de dorit, când putem zice, fără a
tremura, că avem o patrie”. Se anunța atunci că oștirea va fi alcătuită din trei polcuri(regimente)
de infanterie, fiecare de câte 2 batalioane și din 6 escadroane de cavalerie. Primii ofițeri au fost
numiți dintre boieri sau fii de boieri, în grade asimilate cu rangul lor civil sau al părinților lor.
Voi menţiona doar câteva dintre numeroasele aprecieri din presa străină şi din partea analiştilor
militari străini la adresa trupelor române: „Românii au contribuit foarte mult la strălucita luptă
care a dus la căderea Plevnei. ,,Armata română s-a achitat pe deplin de misiunea ei, făcând faţă
într-un chip strălucit competiţiei dificile cu puternica armată rusă” (Preusische Jahrbucher).
Un obiectiv important al statului a fost obținerea independenței, obiectiv atins prin
participarea României la războiul împotriva Imperiului Otoman, între 1877-1878. Independența

3
cucerită pe câmpul de luptă a fost recunoscută internațional în cadrul Congresului de pace de la
Berlin din 1878. Un caz, nu foarte cunoscut, îl reprezintă Arhimandritul Chiriac Nicolau, călugăr
de Neamț. În Războiul de Independență, părintele Chiriac a fost trimis cu ascultare pe câmpul
de luptă. Doar un călugăr patriot şi un mare misionar avea să ceară implicarea sa în slujirea
ostaşilor români în încleștările războiului.

„Carte Document”, unde este descrisa cu lux de amănunte viaţa şi activitatea celor patru
Episcopi ai Armatei Române, precum şi a predecesorului lor, protopopul preot Constantin
Nazarie. Cei patru Episcopi ai Armatei Române. „Înfiinţarea Episcopiei Armatei”. Data oficială a
înfiinţării serviciului religios în Armată este mijlocul sec. XIX- 2 mai 1850, în trei mari
garnizoane: Bucureşti, Craiova, Brăila, cu trei preoţii Radu, Ştefan şi Gheorghe, aprobaţi de
domnitorul Barbu Ştirbei (1849- 1856). După patruzeci de ani, Biserica şi Armata fac un pas
înainte, Armata fiind dotată cu un serviciu religios bine organizat, având ca îndrumător un
protopop, opţiunea Sinodului oprindu-se asupra părintelui Constantin Nazarie (1865 – 1926),
profesor universitar la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Protopop dr. Vasile Saftu (1863-
1922) – Întâiul numit în scaunul de Episcop al Armatei Române. Înfiinţarea propriu-zisă a
Episcopiei Armatei a fost la 20 iulie 1921, cu sediul la Alba Iulia, primul Episcop al Armatei fiind
dr. Vasile Saftu, născut în Braşov la 12 iunie 1863. Numirea lui Vasile Saftu în demnitatea de
Episcop al Armatei s-a făcut în 1921 la propunerea regelui şi a înalţilor demnitari români. Pe
plan administrativ s-a străduit să obţină cât mai multe biserici şi capele pentru trebuinţele
armatei.

Secolul al XVIII-lea ridică la luptă pe călugării Visarion Sarai şi Sofronie de la Cioara, dar
şi pe moţii din Ţara de Piatră, conduşi de Horea, Cloşca şi Crişan,alături de care au luptat
nenumăraţi preoţi ortodocşi. În secolul al XIX-lea, bunele relaţii dintre Biserică şi Armată sau
domnitor, sunt evidenţiate de implicarea unor importanţi oameni ai Bisericii în problemele ţării
alături de domni. Astfel, printre cei mai statornici sprijinitori ai lui Tudor Vladimirescu (1821),
era Chesarie, econom al Mânăstirii Antim din Bucureşti, viitorul episcop al Buzăului (1825 –
1846), dar şi Ilarion al Argeşului, stareţ al respectivei Mânăstiri „prieten bun şi sfetnic al lui
Tudor”11 . În acelaşi veac, în Moldova, Episcopul Melchisedec Ştefănescu, este socotit unul
dintre cei mai tenace susţinători ai domnitorului Al. I. Cuza, în efortul acestuia de a unii cele
două Principate, Moldova şi Ţara Românească. În timpul Războiului de Independenţă,
numeroşi preoţi români au însoţit oştirea ţării pe câmpurile de luptă de la Griviţa, Plevna,
Smârdan, iar Atanasie Stoenescu, Episcopul Râmnicului, a sfinţit podul de la Corabia, (construit
de soldaţii noştri), a botezat steagurile, a spovedit şi a cuminecat pe toţi soldaţii, la 20 August
1877, înainte de a trece Dunărea. Prin cele două conflagraţii mondiale, acest veac fierbinte a
solicitat la maximum Armata şi Biserica. Anii de război au scos în evidenţă calitatea şi valoarea a
sute de preoţi, care prin prestaţia lor polivalentă desfăşurată pe câmpurile de luptă, au
determinat societatea românească în general, să-şi revizuiască şi să-şi reconsidere optica, vizavi
de disponibilităţile reale ale preotului ortodox român. 9 C. Rezachevici, Viaţa politică la mijlocul
secolului al XVII – lea. Epoca lui Vasile Lupu şi Matei Basarab, în „Istoria Românilor”, Vol. V,
coordonator Virgil Cândea, Editura Enciclopedică, Bucureşti 2003 pag. 140. 10 Antim Ivireanu
„Didahi”, Editura Minerva, Bucureşti 1983, pag. 204-205. 11 Antonie Plămădeală „De la Cazania
lui Varlaam la Ion Creangă”, Sibiu, 1997, pag. 173. 6 Capitolul II Înfiinţarea Episcopiei Armatei
Aici am menţionat principalele acte legislative precum şi etapele parcurse de serviciul religios în

4
cadrul oştirii începând din anul 1850. În acel an apar primele Instrucţiuni intitulate Îndatoririle
preoţilor de oştire, în şapte puncte, elaborate de către Mitropolia Ungro – Vlahiei, împreună cu
Ministerul Lucrărilor Ostăşeşti (M.L.O.), devenit ulterior Ministerul de Război. Viaţa acestor
Instrucţiuni, va fi de scurtă durată, întrucât în 1870 va fi elaborat şi pus în aplicare un alt act
normativ privind activitatea preoţilor de oştire intitulat: Regulamentul clerului din armata
permanentă. Acestui Regulament îi urmează un decret dat în 1876, care preciza că „toate trupele
şi unităţile teritoriale puteau să aibă câte un preot”, iar „în 1877 preoţii unităţilor au fost
înlocuiţi cu preoţii de Garnizoană, care deserveau toate unităţile din aceeaşi localitate”. În anul
1876 au mai au fost elaborate Instrucţiunile intitulate Datoriile preotului de armată, ce
reglementau „activitatea preotului militar în timp de pace, în privinţa oficierii cultului divin, a
predării „ştiinţelor religioase”, în şcolile militare şi stabileau sarcinile în timp de război”. Aceste
Instrucţiuni au fost publicate de către arhimandritul Gabriel Răşcanu (fost preot militar), în
Revista B.O.R., an IV, 1877 – 1878, paginile 173 – 180. După această etapă premergătoare
înfiinţării Episcopiei Armatei, urmează o etapă intermediară (1915 – 1921). Această etapă începe
în 15 Mai 1915, când Sf. Sinod ia în dezbatere propunerea Mitropolitului Pimen de a se dota
Armata cu un serviciu religios bine organizat, având ca îndrumător spiritual un protopop. Alesul
Sf. Sinod a fost părintele Constantin Nazarie, profesor universitar de Morală Creştină la
Facultatea de Teologie din Bucureşti. Presat de războiul care bătea la uşă, părintele Nazarie
întocmeşte Instrucţiunile asupra atribuţiunilor preoţilor de armată, care, după ce şi-au căpătat
forma definitivă, trecând prin filtrul Sf. Sinod şi al Marelui Stat Major „au devenit ordinul 3451
din 28 Octombrie 1915, al Marelui Stat Major şi au fost publicate în Revista Biserica Ortodoxă
Română din Noiembrie 1915. Este de reţinut că Instrucţiunile elaborate de către Părintele
Nazarie „au stat la baza activităţii preoţilor din armată până la înfiinţarea Episcopiei Armatei”.
În subcapitolul intitulat Organizarea Serviciului religios în armată, este de reţinut că prin
instalarea părintelui Nazarie şi elaborarea Instrucţiunilor, întreaga activitate a preoţilor a fost
atât de bine coordonată încât Marele Cartier General al Armatei nu a mai avut nimic de adăugat.
La 2 mai 1850, marele spătar Nicolae Ghica, şeful oştirii din Ţara Românească, a rugat Sfânta
Mitropolie de la Bucureşti „să caute a rândui câte un preot pe lângă fiecare polc al oştirii din
garnizoanele Bucureşti, Craiova şi Brăila”.

Mitropolitul Nifon a fost de acord, astfel încât domnitorul Barbu Dimitrie Ştirbei a emis,
la 10 iulie 1850, „opisul de numire a trei preoţi şi şase ţârcovnici de oştire”. Primul lăcaş de cult
din Bucureşti care a fost desemnat pentru a oficia „slujbe de garnizoană” a fost biserica Sf.Ioan
„Zlatari”, schimbată la scurtă vreme cu Sf.Mihai Voda şi, mai târziu, cu biserica Sf.Gheorghe de
la Malmaison, care se afla în apropierea cazărmii.
În scurt timp, respectiv în octombrie 1850 apăreau Îndatoririle preoţilor de oştire care
reglementau misiunile reprezentanţilor clerului în rândul oştirii şi chiar şi uniforma pecare o
purtau, „culioane (pălării) de postav civil, închis la culoare şi împrejur, pe margine, cu panglică
neagră, de doua degete lată, slobozi fiind a le purta numai câtă vreme vor fi în slujba oştirii”.
Prin Decretul nr.603 din 6 aprilie 1870, domnitorul Carol I aproba Regulamentul pentru clerul
din armata permanentă conform căruia fiecare regiment putea să aibă preotpropriu, ulterior în
1876 printr-un alt decret se extindea această posibilitate la toate trupele şi unităţile teritoriale,
iar în 1877 preoţii de unitate au fost înlocuiţi de preoţi de garnizoană care asigurau servicii
religioase pentru toate unităţile militare din garnizoana respectivă.În perioada războiului pentru
independenţă din anii 1877-1878, 10 preoţi din garnizoanele Bucureşti, Craiova, Galaţi, Brăila şi
Iaşi au însoţit militarii români în teatrul de luptă din sudul Dunării, iar peste 150 de călugări şi
măicuţe de la diferite mănăstiri au fost brancardieri sau infirmieri pe front, au îngrijit răniţii în

5
spitalele de campanie din spatele frontului, întărind încă o data legătura dintre Armată şi
Biserică.Experienţa războiului a determinat adoptarea unor măsuri pentru modernizarea
armatei, printre care şi realizarea unui serviciu religios permanent pentru oştire.
Graficul cuprinzând programul de lucru al preoţilor militari în timp de război era mult
mai încărcat decât cel din timp de pace şi se desfăşura pe două planuri: religios şi pastoral. Ca
activităţi religioase erau socotite toate serviciile divine impuse de împrejurări, îndeosebi
spovedirea şi împărtăşirea soldaţilor, precum şi binecuvântarea trupei. Atât spovedirea cât şi
împărtăşirea sunt Taine esenţiale, cunoscându-se faptul că soldatul intrat în luptă este
ameninţat cu moartea în fiecare moment. Aşadar, administrarea lor se impune chiar dacă
circumstanţele sunt presante şi timpul împinge de la spate. În situaţia în care, spovedirea
individuală nu este posibilă, se va recurge la spovedirea pe grupe de soldaţi, aşa încât, după
citirea molitvei, printr-un cuvânt scurt, preotul va căuta să convingă penitentul de necesitatea
unei mărturisiri depline, trezind în el sentimentul unei sincere căinţe, dar şi dorinţa de
îndreptare şi de încredere în iertarea lui Dumnezeu. Binecuvântarea trupei înainte de intrarea în
luptă trebuie socotită drept momentul psihologic culminant, când i se dau soldatului ultimele
cuvinte de încurajare şi îmbărbătare. Deoarece activitatea religioasă în timpul marşurilor este
mai anevoioasă, preotul se va concentra mai mult pe latura pastorală, care se poate exercita în
orice condiţii. Dacă trupa este în marş sau în repaus, preotul va străbate încet tabăra sau
cazarma intrând în discuţii de grup sau individuale cu soldaţii măcinaţi de felurite gânduri şi
inedite stări sufleteşti, cauzate de furia ameţitoare a luptelor. Pe lângă activităţile religios -
pastorale, preoţii de oştire mai desfăşurau şi activităţi culturale, organizând serate, şezători şi
spectacole, în care rolurile actorilor erau interpretate chiar de către soldaţi. Aceste strategii erau
folosite cu scopul de a scoate sufletul amărât al soldatului din lehamitea searbădă a unui război
care nu se mai termina, punându-le peste măsură la încercare nervii şi răbdarea. . Nu trebuie
minimalizat efortul consistent depus de călugării şi călugăriţele din mânăstirile Moldovei, care
au lucrat în calitate de infirmieri şi brancardieri în spitalele de campanie. Peste 200 de preoți au
fost mobilizați în timpul războiului. Dintre ei, 30 au pierit pe front sau au fost dați dispăruți.
În a doua jumătate a secolului consemnăm pe mitropoliții primați Nifon (1850 - 1875),
sprijinitor al Unirii Principatelor, întemeietorul unui Seminar în București, care-i va purta
numele, întreținut din fonduri lăsate de el, Calinic Miclescu(1875 - 1886), sub care s-a
recunoscut oficial autocefalia Bisericii noastre și s-a înființat Facultatea de Teologie din
București (1881), Iosif Gheorghian (1886 - 1893 și 1896 - 1908), Atanasie Mironescu (1909 -
1911), Conon Aramescu(1912 - 1918), sub care s-a tipărit prima ediție "sinodală" a Bibliei
romanesti, în 1914.
La Iași consemnăm pe mitropoliții Sofronie Miclescu (1851 - 1860), sprijinitor al
Unirii, Calinic Miclescu (1875 - 1902), sub care s-a ridicat monumentala catedrală
mitropolitană.
O seamă de episcopi din această perioadă și-au înscris numele cu vrednicie în rândul
marilor cărturari ai poporului român. Menționam la Buzău pe Chesarie (1825 - 1846), care
înființează seminarul de acolo (1836) și o școală de zugravi-iconari, tipărește aproximativ 60 de
carti, Filotei (1850 - 1856), care i-a continuat activitatea, tipărind Biblia, în 5 volume, în 1851 -
1856, Dionisie Romano(1859 - 1873), un transilvănean, sprijinitor al învățământului și al
tipăriturilor; el însuși a tipărit o serie de cărți, a fost profesor "național", director de seminar și a
înființat câteva școli în eparhie. La Râmnic s-au remarcat episcopii Calinic cel Sfânt (1850 -
1868), fost stareț la Cernica timp de 32 de ani, unul din reprezentanții de frunte ai spiritualității
românești, canonizat în 1955, Grigorie Râmniceanu (1823 - 1828), un ales cărturar, Gherasim
Timus (1893 - 1911), fost profesor la Facultatea de Teologie din București, traducător din
literatura teologică rusă și autor de lucrări teologice originale.
În Moldova ne reține atenția episcopul Melchisedec Ștefănescu al Dunării de Jos (1864 -
1879), apoi al Romanului 1879 - 1892), autor a numeroase manuscrise didactice și mai ales
lucrări de istorie, pe baza cărora a fost ales membru activ al Academiei Romane: la

6
Huși Silvestru Bălănescu (1886 - 1900), fost profesor de teologie, traducător de lucrări teologice
din rusește.
Biserica Ortodoxă din Transilvania a fost cârmuită, în această perioadă, de marele
ierarh Andrei Șaguna, un aromân (vicar în 1846, episcop în 1848, mitropolit între 1864 - 1873).
El a reușit să restaureze vechea Mitropolie a Transilvaniei, în 1864, de data aceasta, cu sediul la
Sibiu, având două eparhii sufragane: la Arad și Caransebeș (ultima înființată în 1865). Șaguna a
dat o nouă organizare mitropoliei, prin cunoscutul Statut Organic din 1868, după care s-a
condus Biserica din Transilvania până după 1918 și ale cărui principii au stat și la baza
legiuirilor bisericești ulterioare din întreaga Biserică Ortodoxă din România întregită. Două sunt
principiile de bază ale acestui Statut: autonomia (față de stat) și participarea laicilor (in
proporție de 2/3 alături de clerici la conducerea vieții bisericești la toate nivelele ei: Adunarea
parohială și Consiliul parohial, Adunarea și Consiliul eparhial și Congresul Național Bisericesc
(pentru întreaga Mitropolie). A acordat o atenție deosebită învățământului românesc: Institutul
teologic-pedagogic din Sibiu (înființat în 1811, dar reorganizat de el, cu două secții, de teologie -
cu 3 ani, cu absolvenți de liceu - și pedagogie - cu 1, 3, apoi 4 ani, cu absolvenți de patru clase
medii), gimnaziul ortodox român din Brașov (înființat în 1850), rămas sub îndrumarea Bisericii
până în 1948 și aproape 800 de școli elementare "confesionale", numai în Arhiepiscopia Sibiului
(în toată Transilvania și în Banat existau peste 2700 de astfel de școli). Tot Șaguna a înființat o
tipografie eparhială la Sibiu (1850), existentă și azi, în care a tipărit aproape toate cărțile de
slujbă, manuale didactice, lucrări istorice și de alt gen, precum ziarul Telegraful Român, care
apare fără întrerupere din 1853 până azi. În 1861 s-a numărat printre cei care au
înființat Asociația transilvană pentru cultură și literatura poporului român din Transilvania
(Astra), fiind primul ei președinte.
Urmașii săi, Miron Romanul (1874 - 1898) și Ioan Metianu (l899 - 1919), s-au străduit să-i
continue opera, sub cel din urmă ridicându-se și actuala catedrală mitropolitană din Sibiu.
La Arad consemnăm pe episcopii: Gherasim Rat (1835 - 1850), Procopie
Ivascovici (1853 - 1873), Ioan Metianu (1875 - 1898) și Ioan Papp (1903 - 1925), iar la
Caransebeș pe Ioan Popasu (1865 - 1889), organizatorul eparhiei, Nicolae Popea(1889 - 1908),
fostul vicar al lui Șaguna, autor de lucrări istorice, pe baza cărora a fost ales membru activ al
Academiei Romane și Miron Cristea (1910 - 1919), viitorul patriarh al României întregite.
Pe târâm cultural, în afara de ierarhii menționați aici, o serie de preoți de mir și călugări au
lucrat pentru luminarea neamului lor. Astfel, la începutul secolului numeroși preoți
transilvăneni și bănățeni au publicat diferite lucrări literare: fabulistul Dimitrie Tichindeal, Ioan
Teodorovici, preot la Budapesta, Nicolae Horga-Popovici din Seleus-Arad, protopopul Nicolae
Stoica din Mehadia, cu lucrări istorice în limbile germană, sârbă și română, protopopul Ioan
Tomici din Caransebeș, cu lucrări de popularizare a cunoștințelor agricole.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea au activat marii învățați de la Blaj: Timotei
Cipariu (1805 - 1885), istoric, filolog, teolog, pedagog, orientalist și om politic; Ioan Micu
Moldovan (1838 - 1915), autor de manuale didactice și lucrări istorice-filologice; Augustin Bunea
(1857 - 1909), cu diferite studii istorice; episcopul Nicolae Popea al Caransebeșului (1826 -
1909), autor de monografii istorice; arhimandritul bihorean Vasile Mangra (1850-1918), pentru
scurt timp mitropolit al Ardealului, cu studii istorice; toți membri activi ai Academiei Romane;
preotul rășinărean Sava Popovici-Barcianu, cu numeroase manuale didactice și dicționare;
profesorii de teologie Zaharia Boiu, cu manuale didactice și volume de predici și Ioan Popescu,
cu valoroase studii de pedagogie; toți trei membri corespondenți ai Academiei Romane;
arhimandritul sibian Ilarion Pușcariu, spre sfârșitul vieții arhiereu, cu lucrări istorice; preotul
Grigorie Silasi, cu lucrări istorice-filologice; amândoi membri onorari ai aceleiași Academii;
bănățeanul Ioan Sarbu, preot în Rudaria, cu lucrări temeinice despre Matei Basarab (în limba
germana) și protopopul Gheorghe Popovici din Lugoj, cu alte lucrări de istorie; Ioan Lupas, ales
membru titular al Academiei în 1916, pe când era protopop în Săliște și mulți alții. În această
perioadă s-a dezvoltat și presa bisericească: Telegraful Român la Sibiu (1853 - până azi),

7
Biserica și Școala la Arad (1877 - 1948), Foaia Diecezană la Caransebeș (1886 - 1948), Biserica
Ortodoxă Română la București (1874 pana azi), Candela la Cernăuți (1881 - 1946), Revista
Teologică de la Sibiu (1907 - 1947); o serie de alte foi din Transilvania și Banat, cu caracter
politic, literar, școlar, economic, erau redactate tot de preoți.
S-a dezvoltat învățământul teologic, prin Seminariile de la Socola-Iași (1803), București, Buzău,
Argeș (l836), Râmnic (1837), Huși (l852), Roman (1858), Ismail-Galați (l864), prin Facultățile
de Teologie din Iași, cu o existență scurtă (1860 - 1864), apoi prin cele din Cernăuți (1875, în
locul vechiului Institut Teologic, înființat în 1827) și București (1881). În Transilvania se
înființează Seminarii și Institute teologice la Blaj (1754), Sibiu (1811), Arad (1822) și Caransebeș
(1865).
Arătam mai sus că în Transilvania Biserica îndruma și învățământul românesc de toate gradele,
înființând gimnazii la Blaj, Beiuș (1828), Brașov (1850), școli pedagogice, de meserii, de fete,
apoi școli elementare, aproape în fiecare parohie (de pildă în anul 1879 existau în Transilvania și
Banat 2773 de asemenea școli românești, iar în anul 1915 erau 1672, cu un efectiv de zeci de mii
de elevi). Școlile românești au îndeplinit un rol însemnat în păstrarea conștiinței naționale
românești și a limbii materne. Biserica din Ardeal și Banat a pus bazele a peste o sută de fonduri
și fundații, din care se acordau burse și ajutoare elevilor, studenților și tinerilor meseriași săraci.
În aceeași perioadă, numeroși slujitori ai Bisericii au sprijinit toate luptele poporului
român pentru dreptate socială, independență naționala și unitate statală. Mulți preoți și călugări
au sprijinit pe Tudor Vladimirescu (1821) și revoluția din 1848 (preotul Radu Sapca,
Ieromonahul Ambrozie, numit popa Tun, arhimandritul Iosafat Snagoveanu în Țara
Româneasca, preoții Simion Balint, Simion Groza, Simion Prodan etc., care au luptat în oastea
lui Avram Iancu. Andrei Șaguna a fost considerat "diplomatul" revoluției românești din
Transilvania prin misiunile ce i-au fost încredințate la Curtea imperială din Viena. Mai mulți
ierarhi au fost membri în Divanurile Ad-Hoc și au sprijinit alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca
domn în ambele Principate Române (frații Neofit și Filaret Scriban, arhimandritul Melchisedec
Ștefănescu, Filotei al Buzăului, Sfântul Calinic de la Râmnic). Mulți călugări și călugărite s-au
angajat voluntar în serviciile sanitare în cursul Războiului de independență (1877), o serie de
preoți - inclusiv din Transilvania - au organizat colecte pentru război, câțiva preoți și profesori
de teologie s-au numărat între memorandiști (1892), alții au însoțit trupele pe câmpurile de
lupta în primul război mondial ca "preoți militari". Alții au contribuit la realizarea actului unirii
de la 1 Decembrie 1918 (Vasile Lucaciu, Miron Cristea, Nicolae Bălan ș.a.). Tot în Transilvania, o
serie de profesori de teologie sau preoți parohi și-au adus contribuția la îndrumarea poporului
în probleme economice-agricole sau meșteșugărești, fie prin publicarea de lucrări de
popularizare a cunoștințelor agricole, asociații de meseriași, școli de meserii ș.a.

8
Armata națională a apărut în Muntenia abia în prima parte a secolului al XIX-lea

9
Jurnalele preoților români în vremea Marelui Război

10
11