La finele ultimului mare război lume s-a rupt în două: estul și vestul antrenate mereu într-

un conflict care, într-o totală ironie, nu va fi ajuns niciodată fierbinte, de aici denumirea de
„război rece”. Această eră nu trebuie privită ca fiind una pașnică, ci una a unui război etern, care
se stinge și reîncepe, dar care nu se limitează numai la dansul sălbatic al gloanțelor, ci se
răsfrânge în cultură (sau mai bine spus în manifestarea propagandistică a acesteia) și chiar în
știință. Totuși, această perioadă nu trebuie privită într-o cheie epopeică a unui erou (indiferent că
o fi acesta albastru sau roșu) care înfruntă un rău de nestăvilit, cu adevărat ambele părți au comis
atrocități și s-au făcut vinovate de varii probleme de pe glob.

Deși războiul în Europa se terminase, în Pacific acesta continuă, imperiul Japonez fiind
hotărât să lupte până la ultimul om – un gest nobil, dar fundamental futil. Necesitatea de a
distruge forțele armate ale țarii soarelui va însemna în mod necesar și dizolvarea imperiului. În
acest sens, Coreea va fi eliberată și ocupată de două forțe străine – nordul de sovietici, iar sudul
de americani. Relațiile dintre foștii aliați se vor deteriora treptat, mai ales după moartea lui
Roosevelt și venirea la putere a lui Truman, lipsit de experiență politică.

Prezența trupelor militare a ambelor națiuni este doar o întâmplare, discuțiile de la Ialta
nefiind niciodată concrete cu privire la împărțirea acestei zone. Cu toate acestea, prezența
trupelor sovietice în Nord va determina în pripă trimiterea unor regimente americane sub
conducerea lui John R. Hodge în sud. Acestea nu vor staționa pentru mult timp, părăsind țara în
1948 și respectiv 1949.

Această conjunctură norocoasă a rupturii lumii se va răsfrânge și în Orientul îndepărtat,

divizând și vechia provincie a Coreei în două părți distincte și totuși – într-o etapă incipientă –
aproape „comic” de similare. Este vorba, desigur, de Republica Coreeană (care să reprezinte 23
de milioane de oameni) și Republica Democrată Populară Coreea (care reprezenta 9 milioane de
locuitori). Ambele regimuri pot fi denumite destul de ușor dictaturi în nuanțe diferite de rău,
adevărat, însă o constantă între cele două este represiunea adversarilor politici și utilizarea
forțelor de ordine în scopuri personale. Problema se ridică însă prin faptul că ambii lideri se
considerau legitimi conducători ai întregii peninsule.

Conflictele ideologice se vor acutiza treptat, la tensiunile politice relevante se vor adăuga
și dese conflicte de mărime redusă la graniță, în particular în regiunea Ongjin unde soldații de
ambele părți – fiind disputabil, chiar contradictoriu de multe ori cine a fost primul agresor – vor
trage focuri în direcția celuilalt. Toate acestea vor exploda în ziua de 25 iunie 1950, când Nordul
va invada Sudul în mai multe locații cheie de-alungul paralelei de 38 de grade cu un număr
aproximativ de 75 de mii de soldați. Sudul a fost găsit complet nepregătit, un important număr de
generali și comandanți militari aflându-se în afara țării.

Despre această situație secretarul american la Seoul, Harold Joyce Noble va spune: „Au
trăit atât de mult la marginea vulcanului încât ei s-au obișnuit cu asta […] Știam că va exploda
într-o zi, dar zi după zi, lună după lună, an după an acest lucru nu s-a întâmplat și ne era greu să
credem că ziua de mâine va fi diferită.”

Înaintarea vertiginoasă a trupelor va cunoaște un moment de respiro la Pusan, unde se

opresc. Pusan devine ultima rămășiță – la momentul acela – a Sudului, capitala fiind ocupată
chiar în ziua de 25 iunie. Liderul Sudului Syngman Rhee va ordona, pe 27 iunie, largi represalii
împotriva comuniștilor și simpatizanților (fie ei suspectați sau veridici) încadrați în programul de
reeducare numit Liga Bodo. Masacrul început în vara va continua și după venirea americanilor –
unele rapoarte descriind chiar un oarecare ajutor al acestora - rezultând în moartea a aproape 200
de mii de oameni, foarte mulți fiind copii sau femei.

Președintele Truman va privi cu groază evenimentele considerând că o comunizare totală

a Coreei va duce doar la o apropiere mai largă a altor țări din regiune de această ideologie
radicală – perspectivă nu tocmai greșită, în 1955 începând războiul din Vietnam, iar anii ’50-’60,
cu o excepție, se vor dovedi „prolifici” pentru comuniștii japonezi.

În această direcție de oprire a icebergului roșu, Statele Unite vor cere de la ONU o
soluționare militară a problemei. Uniunea Sovietică își putea folosi dreptul de veto, însă a refuzat
să partice deoare boicota decizia de a nu recunoaște China comunistă în favoarea Guvernului
pro-american de la Taiwan. Cererea ONU trimisă Nordului în vederea retragerii trupelor a fost
ignorată. Ca rezultat vor fi trimise contingente militare internaționale aparținând unui număr de
16 țări. Conducerea revine generalului Douglas MacArthur.

Ajunse în luna septembrie, trupele ONU (majoritar americane) vor consolida poziția
Pusan așteptând întâririle. Odată cu venirea acestora va începe contraofensiva, Seoul fiind rapid
recuperat. MacArthur va dori să treacă de limita răstrângerii comunismului în Nordul Peninsulei,
primind aprobarea lui Truman cu privire la o înaintare dincolo de paralele de 38 de grade.
Trupele americane în numai trei luni (septembrie – noiembrie 1950) vor reuși să împingă Nordul
până la râul Yalu.

Prezența trupelor ONU la granița Chinei cu Nordul, precum și absența unor relații
diplomatice sino-americane, singura sursă de informare fiind ziarul Times, vor duce la
conclunzia iminenței unui război, fiind preferabilă purtarea acestuia în alt stat. În acest sens, 200
de mii de soldați chinezi vor ajuta Nordul în luna decembrie, reușind să îi împingă pe Americani
dincolo de paralele 38 și recucerind Seoul.

URSS va ajuta la rândul ei Nordul atât prin echipament militar sau sanitar, cât și direct,
prin participarea la conflict a unor soldați ruși în uniforme chinezești. Se remarcă în acest sens
piloții de avion in particular, ași ai celui de-Al Doilea Război Mondial.
 Convenția de armistițiu este semnată la data de 27 iulie 1953 la Panmunjon, punând
bazele practic unei păci albe, prin crearea unei zone demilitarizate de-a lungul paralelei 38, pe o
linie de demarcație de 250 kilometri. În fond singurul rezultat obținut a fost înghețarea
conflictului și adâncirea diviziunii peninsulei coreene.