Impactul tratatului de la Unkiar Iskelessi (1833)

asupra politicii Franţei şi Marii Britanii în Orient

Ursan Emanuel-Pavel, H214

În Orientul spațiului european, în urma tratatului de Karlowitz, debutează ceea ce

istoriografia va boteza „Chestiunea Orientală”1. Simplu spus, aceasta se referă la schimbările
balanței în raporturile internaționale2, dar și la competitivitatea militară, economică sau
comercială dintre cele trei noi imperii, care vor concura pentru supremație în Balcani. La
interesecția acestora vor sta țările române – transformate în veritabile câmpuri de luptă în
repetate rânduri. Istoric vorbind, Chestiunea Orientală se încheie la finele Marelui Război, odată
cu dispariția imperiilor multinaționale din zona de dispută. Totuși, până la acest moment
culminant, relațiile puterilor europene au cunoscut diferite momente de evoluție și declin – fie că
vorbim de încercările domnilor români de a scăpa de tutela otomană, fie de crizele egiptene sau
chiar de perioada revoluțiilor balcanice, a războaielor napoloeniene și chiar a eșecurilor ori a
reușitelor diplomatice. Un astfel de eveniment care va împinge spre disperare balanța puterii în
Europa este reprezentat de semnarea tratatului de la Unkiar Iskelessi, în iulie 1833.

Contextul mai larg al acestui tratat este profund legat de prima criză egipteană, dar și de
dorințele de putere ale lui Mehmed Ali. De etnie albanez, acesta este propus de șeicii de la Cairo
pașă, fiind confirmat de sultan în 18053. Curios este însă faptul că aparatul administrativ nu
rezida în realitate în mâinile pașei – titulatura fiind mai degrabă nomianlă – ci în cadrul beilor
mameluci4, în număr de 24. Cu toate acestea, în anul următor, la insistențele lui Napoleon, Ali
este obligat să ofere un suport militar Franței, înfrângând coaliția engleză din Egipt. Totuși,

1
Denumită în lucrările de specialitate și „Problema Orientală”.
2
A se vedea schimările suferite atât la finele secolului XVII, cât și pe parcursul secolului XVIII, fie că ne referim la
dispariția mai mult sau mai puțin graduală a Poloniei și Ungariei, fie la emergența politică și culturală a Rusiei și
Austriei sau chiar de declinul Imperiului Otoman în urma eșecului suferit la Viena în 1683.
3
Codrin-Valentin Chirica, Anglia și Chestiunea Orientală 1830 – 1900, Editura Helios, Iași, 1999, p. 19.
4
Soldat de cavalerie din garda sultanilor Egiptului.
tensiunile de pe continent5 și repercursiunile graduale ale acestora6 vor pune sub semnul
întrebării formele conservatoare de gîndire și acțiune pe care facțiuni din Imperiul Otoman
încearcă să le mențină. Relevante discuției devin astfel reformele lui Selim al III-lea, în particular
cele militare7, care ajung în această perioadă tumultoasă să înspăimânte ienicerii, aceștia
revoltându-se în 1807 și înlocuindu-l pe sultan cu fratele acestuia, Mustafa al IV-lea.
Perioada sa se poate numi regresivă în deplinătatea peioarativă a termenului, reformele
predecesorului său, atât în educație, cât și în privința armatei, fiind anulate. Acest lucru, alături
de războiul ruso-turc din Principate și problema reprezentată de noile relații cu Napoleon vor
duce la formarea unei facțiuni rebele care va cere revenirea lui Selim. Mustafa, ca răspuns,
încerca să-și asigure puterea prin asasinarea fratelui și a fiului acestuia, înă numai fraticitidul
este reușit, Mahmud al II-lea scăpând, iar cu ajotorul rebelilor reușește să urce la tron8.
Observând luptele pentru putere și pierderile suferite de Imperiu, Mehmed Ali va încerca
să își consolideze poziția politică, scăpând de mameluci în 1811 9. Fiind împins de credința că
vigoarea dinastiei otomane este pe sfârșite, el consideră că o revitalizare poate veni numai sub
etnia albaneză10. Problemele pe care acesta le va întâmpina rezidă însă în două aspecte esențiale,
nevoia de reforme militare serioase – lucru constatat de altfel și de sultan – precum și încercările
lui Mahmud al II-lea de a reconcilia relațiile din Imperiu, mai ales cu creștinii din Balcani.

Pe linia primei direcții menționate, atât pașa, cât și sultanul, vor realiza nevoia copierii și
adaptării modelului european11. Astfel, ambii vor beneficia de prezența unor importante cadre
militare străine, cum ar fi Soliman Pașa al-Faransawi 12 și a mareșalului Helmut von Molkte. În
Egipt o primă reformă ține de statutul membrilor armatei, care, după campaniile militare
franceze din Egipt, se diversifică etnic și religios foarte mult. Mehmed Ali încearcă și reușește de
5
În particular reușitele campaniilor lui Napoleon
6
Emergența unui spirit profund naționalist în Balcani.
7
De menționat sunt în acest sens stabilirea unui salariu lunar oferit celor care muncesc și introducerea exercițiilor
militare la intervale regulate pentru a asigura eficiența soldaților. Totodată numărul ienicerilor va fi înjumătățit și se
va încerca o europenizare a tacticilor și echipamentului folosit. Desigur, ienicerii rămași vor fi amplu recompensați.
Cu toate acestea soldații se vor împotrivi reformelor, forțându-l pe sultan să formeze un nou grup militar Nizam-i
Djedid, antrenați și echipați într-un mod similar cu armata franceză a vremii. Reformele însă vin prea târziu,
Imperiul Otoman suferind pierderi importante – o revoltă militară fiind inevitabilă.
Standford J. Shaw, History Of The Ottoman Empire And Modern Turkey, vol. I, Cambridge University Press,
Cambridge, 2002, p. 274.
8
Ibidem, p. 276.
9
Khaled Fahmy, All the Pasha’s Men, The American University in Cairo Press, Cairo, 2002, p. 269.
10
Op. cit., Codrin-Valentin Chirica, p.19.
11
Op. cit., Khaled Fahmy, p. 269.
12
Un comandant egiptean născut în Franța, pe numele de botez Joseph Anthelme Sève.
altfel să asigure că prejudiciile de niciun nu vor afecta poziția pe scara socială a soldatului, ci
numai meritul13. Mai mult, fiul lui Ali, Ibraham Pașa se va dovedi un comandant de excepție, iar
relațiile bune în care se aflau cei doi au asigurat liniștea în cadrul armatei.

Spre deosebire de Ali, Mahmud al II-lea va eșua la reformare. Va încerca formarea unui
corp militar modern de artilerie, care însă este anihilat în 1812 de către ruși, fiind ulterior
refăcut14. Totodată, deși reușete să scape de ieniceri în 1826, noul batalion care să îl înlocuiască
devine doar scena intrigilor politice nobiliare, fiind la rândul său destrămat câțiva ani mai
târziu15. Mai mult, deși încearcă să europenizeze armata, el nu va permite celor de alte religii sau
etnii să obțină poziții înalte, oricare ar fi fost meritele acestora, iar absența unui comandant
capabil se va simți în confruntările care urmează.

În 1821 începe revoluția grecească, care va dovedi ineficiența armatei imperiale otomane,
sultanul fiind nevoit să ceară ajutorul lui Mehmed Ali. Ce a urmat a fost un măcel 16 care, prin
ferocitatea acestuia, impresionează secretarul britanic George Canning, care va pleda în favoare
grecilor17. O ultima încercare de salvare a provinciei este reprezentată de promisiunile lui
Mahmud de a reconcilia relațiile prin eliminarea prejudicililor religioase și etnice, precum și
finanțarea unor proiecte de reconstruire sau întreținere a lăcașurilor creștine 18. Cu toate acestea,
simultan, Imperiul Otoman poartă un război cu Rusia, al cărui șfârșit reprezentat de tratatul de la
Adrianopol va fi puțin favorabil19. Datorită considerentelor prezentate mai sus se relevă rațiunii
istoricului o singură concluzie, anume faptul că Imperiul Otoman se apropie de sfârșit, a cărui
iminență cutremurătoare va sta deasupra tuturor evenimentelor care se proiectează în următorii
100 de ani, fie acestea emergențe profund naționaliste, ori intrigi politice pentru putere și
supremație.

În acest moment de criză oportunismul lui Mehmed Ali se simte printr-o puternică
politică expansionistă spre Palestina și Siria – justificată de vagi promisiuni – dar care nu va
13
Op. cit., Khaled Fahmy, p. 270.
14
Standford J. Shaw, Ezel Kural Shaw, History Of The Ottoman Empire And Modern Turkey, vol. II, Cambridge
University Press, 2002, p. 6.
15
Op. cit., Khaled Fahmy, p. 272.
16
Ibrahim Pașa, după ce debarcă în portul Navarino, începe un progam de depopulare și colonizare, în urma căruia
mii de greci au intrat în robie, fiind înlocuiți de o populație musulmană și albaneză.
17
Op. cit., Codrin-Valentin Chirica, p. 20.
18
Virginia H. Aksan, Ottoman wars, 1700-1870, Routledge, New York, 2013, p. 360.
19
Implementarea protectoratului rusesc în Principate, precum și implementarea unor domnii cu mult mai longevive
decât în perioadele anterior scade mult influențele otomane la nordul Dunării.
primi suportul Puterilor Vestice, grăbind un război20. Cu toate acestea, situația militară în care se
va afla Imperiul, în care antrenamentul grăbit, certurile politice dintre generali și chiar absența
unui batalion de elitcă își spun cuvântul, fapt dovedit de victoriile lui Ibrahim în Jaffa, Gaza,
Ierusalim, Arca și Damasc. Conflictul – botezat de către istorici „prima criză egipteană” – ajunge
la un apogeu când Ibrahim se așează în Kutahya, cerând să înainteze spre Bursa21.

În fața acestor realități pe puțin spus tulburătoare, sultanul încearcă să găsească un suport
în puterile străine, însă aliații tradiționali – Anglia și Franța – vor fi preocupați cu probleme
interne ori de dorința de mediere, cu câteva subiectivități pardonabile, desigur 22. Ajutorul va fi
oferit însă de un etern inamic, Rusia, care însă va fi refuzat la început, atât datorită unei opinii
generale nefavorabile, cât și prin emergența unor strategii militare de inspirație romantică 23. În
fine, după lungi deliberări Mahmud al II-lea îl roagă cu disperare pe Țar să intervină 24, însă
ajutorul va veni greu25.

Tensiunile locale cresc pe măsură ce luna martie se apropie, fiind alimentate și de butoiul
cu pulberare internațional, reprezentat eforturile britanicilor și francezilor de a încetini înaintarea
navală și terestră a rușilor spre Istanbul, în încercarea de a păstra integritatea teritorială a
Imperiului Otoman. Cu toate acestea, ultimatumul oferit de Mehmed Ali la începutul primăverii
va nulifica în întregime importanța Rusiei în cadrul războiului. Ibrahim ajunge guvernator în
Damasc, Aleppo și Adana – regiuni din Siria și inima Anatoliei – iar Mehmed Ali se obligă să
ofere anual un tribut generos pentru noile teritorii obținute 26. Înainte de a pleca, Rusia obligă pe
sultan să semneze o alianță defensivă pentru următorii 8 ani la Unkiar Iskelessi.

Tratatul este – după toate standardele diplomației vremii – cu nimic deosebit, subliniind
că în următorii 8 ani de la semnare, ambele părți se vor ajuta reciproc în situația în care una din

20
Op. cit., Codrin-Valentin Chirica, p. 21.
21
Op. cit., Standford J. Shaw, Ezel Kural Shaw, p. 33.
22
Op. cit., Virginia H. Aksan, p. 374.
23
Mahmud al II-lea va veni cu ideea sinucigașă de a mărșălui în fruntea armatelor, pe care o va prezenta cu fervoare
Divanului, fiind înduplecat să renunțe la idée numai după lungi rugăminți. În realitate acest sacrificiu al dinastiei a
fost un joc teatral care să influențeze opinia publică pe direcția pro-Rusia.
Alexandru D. Xenopol, Resboaele dintre ruși și turci și înreurirea lor asupra țerilor române, vol. II., Tipo-litografia
H. Goldfander, Iași, 1880, p. 64.
24
Frank Edgar Bailey, British policy and the Turkish reform movement, Harvard University Press, Cambridge, 1942,
p. 47.
25
Op. cit., Alexandru D. Xenopol, p. 65.
26
Op. cit., Virginia H. Aksan, p. 374.
ele va fi atacată. Ce diferențiează însă tratatul de alte astfel de documente este însă prezența așa-
numitului „articol secret”27, prin care strâmtoarea Dardanele se închide tuturor navelor de război
stăine, cu excepția celor rusești, sultanul devenind „portarul împărăției Moscovite”. 28 Pe uscat,
Imperiul Țarist va fi apărat prin acordurile cu Austria și Prusia. Prezența din ce în ce mai
puternică a rușilor în bazinul Mării Negre se va simți și în Principate, în particular prin victoriile
politice pe care le va avea în acestea.

Acum, politica britanică urmează direcția reconcilierii relațiilor cu otomanii, atât din
punct de vedere economic, cât și militar, în ciuda unor încercări rusești de a înlătura influențele
cabinetelor occidentale29. Cele două aspecte catre care s-au îndreptat aceste încercări aparțin
domeniilor economic și militar, find alimentate de problema traseelor către India, aflate acum
sub control egiptean. Dezvoltarea industrială și emergența motoarelor cu aburi intensifică aceste
frustrări de natura economică.Astfel, seful serviciilor de externe englez Palmerstone, va susține
atât modernizarea armatei otomane30, cât și eliminarea monopolului egiptean în Siria, care, în
ceea ce privește piața textilă, a înecat toate eforturile comercianților turci 31. Suportul britanic se
va manifesta cel mai pregnant prin prezența militară, navală și pe uscat, în cadrul celei de-a doua
crize egipteane, cunoscând reale succese32.

Franța, aflată într-o puternică opoziție seculară cu Anglia, va susține reformele lui
Mehmed Ali și va avea pentru acesta o atitudine prietenoasă, fapt dovedit de dăruirea obeliscului
din Luxor de către pașă regelui Filip33.

Finalul războiului va duce la semnarea a două acorduri la Londra. Primul privește situația
Orientului Mijlociu, unde, în schimbul întoarcerii teritoriilor ocupate anterior, lui Mehmed Ali i
se permite clădirea unei dinastii care să conducă Egiptul, în timp ce al doilea reprezintă
promisiunea Marilor Puteri europene de a menține, pe cât posibil, viu Imperiul Otoman 34.
Această decizie va dicta politica internațioanală – în special cea britanică – pentru următorii
27
Numit astfel deoarece va fi relevant serviciilor diplomatice britanice abia un an mai târziu, în 1834.
28
Op. cit., Alexandru D. Xenopol, p. 67.
29
Ibidem, 68.
30
Rașiunea acestei mișcări aflându-se atât în problema unui nou echilibru European dacă Rusia reușește să înfrângă
Imperiul, cât și din neagra perspectivă a unei revitalizări cu repercursiuni în Balcani.Conservarea status quo-ului
fiind singura alegere bună în acest joc politic.
31
William L. Cleveland, Martin Bunton, A History of the modern Middle East, Westview Press, 2009, p. 73.
32
Op. cit., Virginia H. Aksan, p. 375.
33
https://www.eutouring.com/the_luxor_obelisk_paris.html - accesat ultima dată la 3 noiembrie 2020, ora 17:27.
34
Op. cit., Virginia H. Aksan, p. 399.
aproape 20 de ani. Astfel, în perioada anterioară Războiului Crimeei, în particular 1840-1851,
ambasadorul britanic Standford Canning va ajuta la reformizarea Imperiului 35, însă progresul se
va dovedi minimal36, fiind încetit atât de corupția din cadrul administrației centrale, cât și de
intervenția militară a Rusiei în Principate la 1848, care schimbă ideea menținerii teritoriale în
simpla menținere a independenței turcești 37. De asemenea, sentimentele rusofobe se vor
intensifica în această perioadă, chiar eclipsindu-le pe cele pro-turcești 38. Totuși, rațiunile
economice ale Angliei și, implicit, competiția reprezentată de Franța, vor duce la o bună și
armonioasă dezvoltare a Imperiului și chiar la o schimbare pozitivă în atitudinea internațională
față de otomani.

Agresiunile tacite dintre ruși și turci, precum și cele dintre alte puteri 39 vor exploda în
1853 în ceea ce istoriografia va numi „Războiul Crimeei”. În ciuda unor încercări relativ minore
ale politicienilor anglo-francezi de a preveni conflictul, ambele națiuni vor susține Imperiul
Otoman, atât economic – prin negocierea unui împrumut în valoare de 450.000 de lire 40 – cât și
militar – prin stationarea flotelor la deschiderea strămtorii Dardanele 41. Cu toate acestea,
cristalizare violentă a conflictului îl va determina pe Mustafa Reșid Pașa să ceară că forțele
navale ale Marilor Puteri să intre în Marea Neagră42.

O alianță formală va fi semnată la 12 martie 1854 între Franța, Anglia și Imperiul

Otoman, două săptămâni mai târziu fiind declarat războiul, participând împreună în diferite
misiuni, mai mult sau mai puțin reușite.. Politica Regatului Unit va urmări o serie de puncte,
printre care cele mai importante sunt restaurația Poloniei cu granițele avute în 1772, unirea
Finlandei cu regatul Norvegiei și Suediei și extinderea Imperiului Otoman cu Crimeea și
Georgia43.

Vagile reușite militare vor determina Rusia să capituleze, finalul războiului fiind discutat
la Paris. Aici îi este recunoscut Imperiului Otoman rolul de Mare Putere Europeană și sunt făcute
35
A se observa ampla susținere a acestuia pentru Mustafa Reșid Pașa în perioada Tanzimatului.
36
Op. cit., Frank Edgar Bailey, p. 218.
37
Ibidem, p. 219.
38
Ibidem, p. 226.
39
A se vedea cazul Franței care va purta o luptă diplomatică împotriva Rusiei pentru recunoașterea titlului de
protectoare a lăcașurilor creștine din Ierusalim.
40
Op. cit., Virginia H. Aksan, p. 439.
41
Ibidem, p. 440.
42
Ibidem, p. 443.
43
Ibidem, p. 444.
o serie de modificări în politica internațională, printre care amintesc eliminarea protectoratului
rusesc în principate, dar menținerea suzeranității otomane, recuperarea teritoriilor basarabene și a
cetății Kars, sultanul promițând că va asigura bunăstarea supușilor săi creștini44.

În Concluzie, evoluția dramatică a situației balanței politice europene în secolul XIX,

exemplificată prin evenimentele prezentate mai sus, va reprezenta numai o reflecție anticipativă
a unor evenimente mai largi și mai catastrofale. Interesul crescut pentru menținerea vie a
Imperiului Otoman, care se va eroda abia în perioada marilor alianțe, va reprezenta, în opinia
mea, cel puțin în ultima perioada, un efort cu desăvârșire futil. Deși balanța trebuia păstrată,
acest lucru, în analiză retrospectivă a istoriei, doar va alimenta criza arabă și balcanică, a căror
consecințe pot fi văzute și astăzi.

44
Ibidem, p. 476.
 BIBLIOGRAFIE

 Arksa, H. Virginia, Ottoman wars, 1700-1870, Routledge, New York, 2013.

 Bailey, Frank Edgar British policy and the Turkish reform movement, Harvard
University Press, Cambridge, 1942.
 Chirica, Codrin-Valentin, Anglia și Chestiunea Orientală 1830 – 1900, Editura
Helios, Iași, 1999.
 Fahmy, Khaled, All the Pasha’s Men, The American University in Cairo Press,
Cairo, 2002.
 Shaw, Standford J., History Of The Ottoman Empire And Modern Turkey, vol. I,
Cambridge University Press, Cambridge, 2002.
 Shaw, Standford J., Shaw, Ezel Kural, History Of The Ottoman Empire And
Modern Turkey, vol. II, Cambridge University Press, 2002.
 William L. Cleveland, Martin Bunton, A History of the modern Middle East,
Westview Press, 2009
 Xenopol, D. Alexandru, Resboaele dintre ruși și turci și înreurirea lor asupra
țerilor române, vol. II., Tipo-litografia H. Goldfander, Iași, 1880.

SURSE WEB

 https://www.eutouring.com/the_luxor_obelisk_paris.html