Născut la 1 aprilie 1929, Milan Kundera este un scriitor, poet, dramaturg și eseit auto-

considerat francez de originie cehă. Comite greșeala tinereții și se alătură partidului comunist ceh
în 1948, fiind expulzat doi ani mai târziu, în 1950. Cu toate acestea nu îl abandonează cu
adevărat, fiind readmis în 1956, în urma publicării mai multor poezii dedicate rezistenței
comuniste din timpul războiului, dar și în urma unei veritabile controverse – Kundera in 2008 va
fi acuzat de denunțul unui agent vestic în anii ’50, fiind practic responsabil de închiderea lui
pentru următorii 14 ani, scriitorul ceh va nega în ciuda dovezilor. Aceasta este cea mai ușoară
controversă în care se va gasi autorul, în 2009 semnând o petiție prin care cere eliberarea
regizorului Roman Polanski, arestat în Elveția după o fugă de 31 de ani de procesul în care este
acuzat de drogarea și violarea unei fetițe de 13 ani, faptă de altfel admisă. Relația când caldă,
când rece cu partidul devine subiectul romanului său de debut din 1967 Gluma.

Din punct de vedere al studiilor observăm că își face educația la Facultatea de Arte a
Universității Caroline din Praga pentru două semestre, pentru a se muta mai târziu la Academia
de Arte ale Spectacolului din Praga unde studiază scrierea de scenarii si compozițiile regizorale.
La finele studiilor devine lector despre literatura universală în cadrul aceleiași instituții.

Va încerca pentru o perioada îndelungată să reformeze comunismul ceh, chiar și după

tragismul Primăverii de la Praga, Totuși va deveni din ce în ce mai deluzionat cu acest proces,
abandonând partidul în 1970 și, cinci ani mai târziu, în 1975 și „nava” – dacă ni se permite să
folosim această expresie – părăsind Cehoslovacia pentru Franța. Cetăția cehă i-a fost luată în
1979, iar din 1981 capătă una franceză, considerându-se de atunci și până astăzi scriitor francez,
insistând asupra studiului operelor sale în paradigma sistemului francez de creație.

Din punct de vedere al scrierii acestuia observăm că poezia este una eminamente
ideologizată, însă, notabil este faptul că romanele acestuia scapă de o astfel de soartă. Există însă
excepții, cum ar fi al doilea roman al acestuia – Viața este în altă parteI (1969) – care, deși
prezintă un erou eminamente romantic care îmbrățișează comunismul ca o valoare proprie, a fost
interzisă deoarece autorul nu s-a oprit din reformism nici după evenimentele Primăverii de la
Praga, intrând în dese conflicte cu autoritățile. Perioada de după plecarea în Franța se dovedește
de departe cea mai productivă, publicând romane precum Cartea răsului și uitării, Insuportabila
ușurință a existenței, Nemurirea, Festivalul insignifianței, dar și articole și eseuri, printre care cel
care este subiectul acestei prezentari – Tragedia Europei Centrale – publicat în 1983.
 Articolul de față, publicat întâia oară în recent defunctul ziar francez La Debat în data de
27 noiembrie 1983. Din punct de vedere structural, deși scurt, am putea împărți articolul în 11
secțiuni de dimensiuni inegale, care prezintă diferite aspecte, prin natura lor mai degrabă
filosofice decât eminamente istorice și factuale.

Articolul debutează cu prezentarea ultimelor cuvinte ale directorului Agenției Maghiare

în urma evenimentelor din 1956 – „Murim pentru Ungaria și pentru Europa”. Fascinația pe care
aceste cuvinte relativ simple o lasă este ușor de înțeles și explicat prin contrastul cu alții care vor
denunța crimele regimului sovietic, autorul propunând că o moarte pentru Europa nu este o idee
care se poate naște la Moscova și Leningrad, ci este specifică Varșoviei și Budapestei.

Aceaastă antiteză între capitalele statelor este explicată în a doua secțiune a articolului,
care pornește de la premisa că, deși aceste orașe nu au existat niciodată în paradigma aceluiași
sistem geografic sau politic, ci s-au manifestat împreuna în spațiul metafizic al religiei, fiind
participante active la viața creștinătății romane. Insăși ideea unei Europe geografice, subliniează
autorul, se conturează numai pe separația Vest catolic, Est ortodox, granița acesto două lumi
devenind mult mai neclară după 1945. Autorul consideră ca transmutarea unor țări aparținând
Europei vestice în sfera estului va duce la crearea unor trei situații particulare: cea a statelor
vestice, cea a statelor estice, si cea a statelor aflate geografic în centrul continentului, cultural în
vestul acestuia și politic în est.

Afilierea culturală pentru apus devine certă autorului atunci când argumentează că în
realitate influența cercurilor culturale a dus la diverse fenome de emancipație anti-comunistă
manifestată în Ungaria, Polonia și Cehoslovacia.

Următoarea secțiune se pronunță împotriva contemporanilor care l-ar putea contrazice în

ideea agresivității rusești, argumentând că, în fapt, comunismul este elementul care văduvește
națiunile de identitatea lor. La acestea autorul vine cu argumente istorice, mai exact cuvântarea
istoricului Frantisek Palacky, care argumentează că Imperiul Habsburgic este o necesitate în fața
unui imperiu rus care caută să fie o monarhie universală. Cu alte cuvinte, în contrast evident cu
diversitatea emanată de orizontul apusean, lumea rusească se arată uniformă și standardizată încă
dinainte de existența URSS-ului. În acest sens, comunismul este un paradox, fiind atât negarea
unor elemente definitorii (religiozitatea), dar tototdată și apogeul acesteia prin încununarea
tendințelor de centralizare și a viselor imperiale.

Cu toate acestea, autorul nu neagă contribuția semnificativă pe care comunismul o va

avea, spunând că acesta va reanima ambițiile teritoriale ale tărâmului de la graniță estică a
Vestului, diminuând progresul de europenizare pe care aceasta îl va face pe parcursul secolului
XIX. În acest sens, termenul de „europenizare” nu este folosit peiorativ cum am putea-o face
când vorbim despre Balcani, ci subliniează vădit existența unei dimensiuni fizice și metafizice
străine spiritualității occidentale. Autorul însuși dă exemplul scriitorilor ruși, care impresionează
prin grandoarea operelor și fascinează publicul prin cât de străin este peisajul, fascinație care se
tranformă doar în singurătate când atmosfera devine una comună, improprie vestului. Astfel se
poate explica tragismul anului 1945, care nu se conturează ca o catastrofă politică, ci ca un afront
adus civilizației clădite pe secole și care capătă proporții apocaliptice.

Dincolo de tragismul resimțit în Vest, tragedia țărilor răpite este și mai profundă și nu
trebuie să ne raportăm la regimuri pentru a o înțelege, ci la modul de existență. Fiind națiuni
slabe, aflate la interesceția ambiților germane și țariste, existența spațiului central-vest european
s-a consumat într-o eternă luptă pentru supraviețuire. Autorul în secțiunea această prezintă că
pacatul cel mai mare al acestor popoare a fost identificarea cu un geist (spirit) slav. De exemplu,
cehii foloseau, înainte și după WW1 ideea că ei sunt slavi sau în orice caz mai slavizați decât
germanii sub a căror dominație se aflau. Argumentația aceasta era favorată de Rusia, deoarece îi
permitea să spună că tot ce e rusesc e slav, iar mai târziu să schimbe paradigma în tot ce e slav e
rusesc.

Secțiunea a șasea a articolului propune că unitatea Europei centrale se manifestă cu

precădere în sfera culturală, având granițe proprii față de Est, încă din secolul XIV-XV, când se
manifestă un interes deosebit pentru arta barocă. Această existență culturală ingenuă se va mula
ulterior, în timpul configurării de imperii multinaționale, în jurul unei cauze naționale, de la care
nu se sustrag nici măcar națiunile dominante. Acest joc între existență și non-existență, între
identitate și înglobare în întreg, devine o realitate constantă, care își găsește, presupusa finalitate
abia după Marele Război. Așadar, în opinia autorului, Europa centrală nu se definește geografic,
ci în funcție de un context cultural și istoric comun, de o serie largă de experiență împărtășite pe
perioade lungi de timp.
 Pe lângă acest lucru, autorul continuă să argumenteze că mai există un element de unitate
cosmopolit al națiunilor, reprezentat de prezența în număr mare a poporului evreu, considerat
principalul element al unității spirituale și intelectuale. Pe lângă acest lucru, lupta cehilor,
ungurilor și polonezilor pentru o națiune proprie se poate oglindi și în lupta eternă a evreilor,
rezultând încă o definiție a Europei centrale, ea fiind un spațiu slab definit din punct de vedere
geografic, care însă se află între Rusia și Germania și este format în întregime din națiuni mici.
În acest sens, deși niciodată cuceritoare, popoarele acestui spațiu sunt victimele istoriei,
anticipând însă, datorită emergenței după WW2 a două sfere masive de influență, o soartă mai
crudă a Europei în totalitatea ei: aceea de a ajunge state mici, operele central europene ale
perioada acesteia pot fi înțelese ca manifeste ale unui posibil sfârșit al umanității.

Secțiunea a opta explică de ce dispariția Europei Centrale nu a fost privită ca o tragedie

majoră în vest, subliniind că motivul principal ar fi dispariția în sine a ideii de unitate culturală.
În acest sens, dezastrul celor două războaie mondiale poate fi înțeles prin aruncarea individului și
colectivității reprezentate de națiune într-o situație în care nimeni nu se mai găsise, în care istoria
pare să-și fi găsit finalitate, iar în față se află numai un abis etern și de neînțeles, care cere găsirea
unor noi elemente de unitate, însă acest lucru se dovedește mai degrabă imposibil.

Conștinetizarea unei unități culturale nu este ceva unic la autor, care o justifică prin
trimitere la încercarea lui Franz Werfel, care, în 1937, după ce își face poziția împotriva a ceea ce
înțelegem astăzi ca totalitarism cunoscută, el propune înființarea unei Academii Mondiale a
Poeților și Gânditorilor (Weltakademie der Dichter und Denker), a cărei scop era lupta împotriva
politizării și barbariei produse în societate de către mass media. Astfel, autorul admite că
propunerea lui Werfel, deși una nobilă, este ridicolă și admite că, deși intelectualii au stârnit
evenimentele de la 56 și 68, mass media a fost cea care a extins impactul acestora de la câțiva
oameni la sute și mii.

În media Milan Kundera identifică o nouă valoare comună spațiului vestic (cu precădere
cel francez) și în cel de dincolo de Atlantic, care este însă străină spațiului central european,
rămas încă în prima jumătate a secolului xx. Din această cauză rușii vor încerca eliminarea
elementelor identitare cehe și interzicerea oricărei publicații culturale. Șocul autorului când
povește acest lucru contemporanilor francezi pare mai degrabă minor în fața șocului rezultat din
stânjeneala acestora ascultând complet dezinvolți.
 Similar unui parazit care infiltrează corpul viu și media intră în viața culturală a omului,
ducând ca până și la dineurile lumii bune să se discute tot despre programe de televiziune,
determinându-l pe Milan Kundera să deschidă cinic a zecea secțiune cu afirmația că nimeni nu ar
fi atins de dispariția publicațiilor culturale din Paris și Londra, nici chiar redactorii.

Această rupere eminamente tragică a Europei revine în ultima secțiune, unde autorul
propune că, similar poporului evreu, și Europa centrală și-a pierdut sufletul la Aucshwitz, fiind
amintită doar prin revoltele ei, dar total ignorată de Apus. Reîntorcându-se la afirmația cu care
deschide textul Milan Kundera propune că adevărata tragedie a Europei stă în faptul că cei de
dincolo de Cortina de Fier nu au realizat că Europa nu mai este în sine o valoare, moartea
directorului agenției maghiare fiind în fapt în van și dovedind doar un caracter anacronic al unei
lumi uitate, parte atunci a Imperiului Sovietic.