Sunteți pe pagina 1din 2

Ideea romanitatii romanilor in viziunea istoricilor

Ideea romanitatii românilor este una fundamentală pentru istoria noastră, fiind
elementul care ne definește identitatea lingvistică si culturală. La baza acestei idei stau cateva
elemente demonstrate de studiile istorice: că românii au o descendență romană, că pe teritoriul
fostei Dacii a existat o continuitate a daco-romanilor si apoi a românilor, că indiferent unde au
locuit a existat o unitate de neam și limbă a românilor. A vorbi despre romanitatea românilor
inseamnă deci a face referire la toate acceste elemente.

Demonstrarea romanității românilor pleacă in primul rând de la limba pe care o


vorbesc și care este una romanică, asemenea celor vorbite de francezi, portughezi, spanioli,
italieni. Argumentele in sprijinul acestei afirmații sunt că aproximativ 80% din fondul
principal de cuvinte sunt de origine latină, dar și că structura gramaticală a limbii române este
de origine latină. Exista totodată și un număr de cuvinte, in jur de 170-200 din limba traco-
dacică în vocabularul de bază, ele făcând parte din substratul limbii române, dar si un procent
important de cuvinte slave, care insă nu schimbă caracterul latin al limbii. De altfel la baza
formării limbii române stau doua procese importante, romanizarea dacilor si mai apoi
asimilarea migratorilor, dintre care slavii au fost cei mai importanti.

Totul a început prin romanizarea provinciilor romane Dacia si Moesia, stăpânite de


romani o lungă perioadă de timp. Dacia a devenit provincie romană în 106, când a inceput aici
procesul de romanizare in timp ce Moesia fusese organizata anterior, iar Dobrogea se adauga
acestei provincii in 46 d.HR.

Romanizarea reprezintă un proces îndelungat și complex prin care civilizatia romană și


limba latină se impun în provinciile cucerite de către romani. Factorii prin care s-a realizat au
fost oficiali, adică armata și administratia și neoficiali, printre care se numără veteranii,
coloniștii, urbanizarea, dreptul, religia. Intre 271-275 romanii retrag din Dacia armata si
administratia, dar procesul de romanizare asupra populatiei daco-romane rămasă pe loc la
nord de Dunăre continuă până în 602, odata cu venirea masivă a slavilor la sudul Dunării. Prin
asimilarea migratorilor de către daco-romani procesul de etnogeneză românească se
desăvârșeste, lucru petrecut până în secolul al VIII-lea.

Românii au avut conștiința romanității lor încă din primele secole de după etnogeneză,
dovada fiind faptul că își spun la început romani, apoi români. Si popoarele cu care vin în
contact sesizeaza latinitatea limbii vorbite de români. Astfel, germanii le spun “vlahi”,
“valahi” termeni cu care erau desemnate de acestia toate popoarele romanice, iar Constantin
Porfirogenetul le spune chiar romani.

Ideea romanității românilor este menționată apoi in sec. XV de către umaniștii italieni
(Poggio Bracciolini,Flavio Biondo, Enea Silvio Piccolomini, Antonio Bonfini) care incercau
astfel să arate moștenirea civilizatiei antice, dar și în sec. XVI, odată cu răspândirea idelor
umaniste în spațiul românesc. Acestea determină apariția tiparului și a scrisului în limba
română, ceea ce arată conștiința romanității la români. Una dintre personalitățile cele mai
importante ale perioadei este Nicolaus Olahus, român de origine, cel care a scris despre
unitatea lingvistică și etnică a românilor, dar și despre originea lor romană (în “Hungaria”) .
Dar anul 1600 aduce și începutul politizării romanității românilor, după momentul Mihai
Vitezul. Astfel Stefan Szamoskozi, care afirmase initial că românii sunt urmașii romanilor,
afirmă după acest eveniment că românii sunt doar urmașii dacilor romanizați în timpul
stăpânirii romane în Dacia.

Marii cronicari ai secolului XVII, Grigore Ureche, Miron Costin, dar și Stolnicul
Constantin Cantacuzino sau Dimitrie Cantemir, subliniaza si ei in lucrarile lor originea latină
și unitatea românilor. Grigore Ureche , în “Letopisețul Țării Moldovei”, vorbea de
asemănarea dintre cuvintele românești și cele latinești și tragea concluzia unității românilor
care, fie ca locuiesc în Transilvania, Moldova sau Țara Românească, “ toți de la Rîm se trag”.
Miron Costin, in “De neamul moldovenilor” sustinea că după ce romanii au cucerit Dacia au
populat-o cu coloniști romani din Italia si că nu toti locuitorii ei au plecat odata cu retragerea
aureliana. Romanii rămași sunt stramoșii românilor, iar originea latină este dovedită de limbă
și de numele dat și de ei si de straini.

Dar politizarea ideii de romanitate a devenit o realitate din secolul al XVIII-lea în


contextul afirmării conștiinței naționale a românilor din Transilvania. Aceștia, deși majoritari,
erau considerați “tolerati” atat din motive religioase, intrucat erau ortodocși, cât și prin falsul
argument al întâietății celor trei națiuni privilegiate, sași, secui, maghiari, pe teritoriul
Transilvaniei. Acceptarea originii romane a românilor ar fi însemnat ca acestia au fost primii
în Transilvania, deci ar fi trebuit să primească drepturi politice. Așa încât romanitatea
românilor a trecut din zona istoriei în cea politică. Românii vor încerca sa-și afirme latinitatea
ca armă politică, iar cei care dominau Transilvania o vor contesta, tot politic.