Prof. univ. dr.

Mihai Ignat

LATINĂ
(Elemente de limbă, cultură şi literatură latină)
Curs anul I, semestrul 2

Curs 1
De ce să studiem limba şi cultura latină? Pledoarie pentru neolatină. Mostre ale
neolatinei. Specificul limbii latine: privire diacronică. Specificul limbii latine: privire
sincronică. Opere celebre ale post-antichităţii în limba latină.

De ce să studiem limba şi cultura latină?

Lingua Latina gaudium et utilis est. Această propoziţie poate servi drept
motto seriei de argumente pe care o putem găsi pentru necesitatea studiului limbii
latine: limba latină este amuzantă şi folositoare. Formularea am găsit-o în articolul
profesorului american Scott Barker (de la Wichita State University), intitulat „Why
latin?”1. Acelaşi text ne oferă câteva dintre cele mai importante motive de a ne dedica
limbii latine, chiar dacă nu o facem în modul cel mai profund, ca nişte clasicişti, ci
măcar atât cât să ne slujească intelectual şi cultural.
Cu precizarea că aceste argumente sunt de regăsit şi în alte pledoarii, iată-le pe
cele mai semnificative:
− învăţarea limbii latine e o provocare – şi orice provocare, cum ştim, înseamnă,
prin faptul surmontării acesteia, un mod de a ne „antrena” intelectual şi de a ne
up-grada; perseverenţa e de condamnat doar când e vorba de greşeală, doar
atunci perseverare diabolicum (est), altfel perseverenţa înseamnă
concentrare, continuitate, rezistenţă, adică procese care întăresc „musculatura”
gândirii;
− învăţarea limbii latine înseamnă, implicit – prin familiarizarea cu termeni,
concepte, categorii, texte (literare şi documentare) etc. – cunoaşterea unei
culturi şi a unei civilizaţii care au stat la baza culturilor şi civilizaţiilor
europene (şi americane) moderne; tradiţia greco-latină şi aceea iudeo-creştină

1
http://www.carmentablog.com/2014/05/30/why-latin-part-i/

1
 sunt cele două componente fundamentale ale construirii contemporaneităţii
civilizate;
− a învăţa limba latină, cu regulile sale fonetice, morfologice şi sintactice,
înseamnă a pune fundamentele de învăţare ale oricărei limbi europene (sau de
export european, precum engleza), pentru că întinderea cuceririi romane a
influenţat, uneori covârşitor, ca în cazul limbii române, gramatica, lexicul şi
practica de vorbire a majorităţii popoarelor de pe vechiul continent.
− învăţarea limbii latine prin expresiile ei memorabile, prin propoziţii, maxime,
expresii celebre etc. consolidează şi articulează cultura oricărui student şi
intelectual, ne conectează la tradiţia culturală şi istorică din care facem parte;
citatul latinesc potrivit la momentul potrivit poate să ne scutească de discursuri
întregi, poate să ne servească drept argument, contribuie la definirea statutului
nostru în rândul membrilor comunităţii ştiinţifice;
− linkul Europei, respectiv al României, cu trecutul îl reprezintă în primul rând
limba şi cultura şi civilizaţia latine/romane, iar cunoaşterea acestora ne ajută
(sau ar trebui să ne ajute) să nu repetăm greşelile, să ne găsim modele (măcar
intelectuale şi morale, dacă nu şi structurale), să ne argumentăm concepţiile;
− limba latină este omniprezentă – şi de aceea ar trebui s-o cunoaştem, măcar
sub aspectele cele mai utile astăzi: lexic, etimologie, particularităţi; o găsim:
A. În terminologia majorităţii ştiinţelor (medicină, biologie, cartografie,
genealogie, botanică – ştiaţi că păpădiei i se spune ştiinţific „taraxacum
officinale”?; iar „hibiscus rosa sinensis” înseamnă „trandafir de China”? ş. a.),
servind ca limbaj universal oamenilor de ştiinţă de oriunde; în meteorologie
clasificarea norilor e făcută în limba latină; în farmacie vocabularul latin
reprezintă un limbaj comun; în astronomie, domeniu în care, prin decizia
Uniunii Astronomice Internaţionale, dar urmând evident tradiţia, s-au
reglementat denumirile oficiale latine ale constelaţiilor şi stelelor; B. În
citatele din cărţi, inclusiv din literatura de aventuri sau ştiinţifico-fantastică
(vezi expresiile latineşti din romanele lui Jules Verne); C. În terminologia
academică (în sistemul referinţelor, al notelor de subsol etc.); D. Pe diverse
obiecte ori pe embleme şi acte oficiale, ca expresii considerate fundamentale

2
 (cum ar fi, de pildă, bancnota americană2) ş. a.. Totodată o re-găsim în
majoritatea conceptelor moderne şi contemporane, în terminologiile de
specialitate – sub forme neologistice adaptate prin uz şi fixate prin normă;
− învăţarea limbii latine capătă valoare specifică în spaţiul românesc prin
dovezile ştiinţifice ale originii în primul rând romanice ale limbii şi culturii
autohtone.
Acelaşi profesor Scott Barker citează o replică din filmul parodic Life of
Brian, realizat de echipa Monty Python: „Ok, ok, în afară de drumuri, de sistemul de
guvernare, de sistemul de sănătate şi salubritate, de limbă, de cultură şi de sistemul
juridic, ce altceva ne-au dat romanii?!”

Pledoarie pentru neolatină.

În finalul acestei pledoarii (care de altfel va fi continuată prin chiar cursul de
faţă), se poate aduce în discuţie propunerea poetului şi profesorului Alexandru
Muşina, aceea de a da limbii latine şansa să devină lingua franca a Uniunii
Europene3. Sensul expresiei este acela de „limbă vehiculară”, adică de limbă utilizată
pentru comunicarea între popoare cu limbi materne diferite. Ca şi Uniunea Europeană
de azi, Imperiul Roman avea o structură multietnică şi multiculturală, iar latina
reprezenta o lingua franca, utilizată în comunicarea cotidiană între cuceritori şi
cuceriţi, în administraţie şi documentele oficiale. În secolul XX s-a propus ca lingua
franca o limbă artificială, adică inventată special cu acest scop, şi anume esperanto,
dar fără şanse de succes, în primul rând din cauza faptului că era o limbă „sintetică” şi
în condiţiile în care globalizarea a determinat transformarea limbii engleze într-o
asemenea limbă comună.
După Alexandru Muşina, latina, limbă oficială doar la Vatican, ar prezenta
pentru Uniunea Europeană următoarele avantaje: utilizarea limbii engleze sau a
oricărei alte limbi a Europei ca lingua franca (ar) induce sentimentul de discriminare
celorlalte limbi/popoare ele Uniunii; „o limbă nouă naşte un nou avânt, un nou ethos,
e baza unei conştiinţe europene, a viitoarei, necesarei naţiuni europene”4; limba latină

2
Pe bancnota americană de 1 dolar, apare formula „Novus ordo seclorum”, care s-ar traduce
prin „Noua ordine mondială”; sintagma, propusă de Charles Thomson, a fost folosită şi la semnarea
Declaraţiei de independenţă din 1776, semnificând ideea „noii ere americane”. Pe aceeaşi bancnotă
apare şi expresia „Annuit Coeptis”, care ar însemna „Dumnezeu ne-a ajutat în acţiunea noastră”.
3
Vezi Alexandru Muşina, „Limba Europei viitoare”, în Scrisorile unui geniu balnear, Aula,
Braşov, 2007
4
Ibidem, p. 213.

3
a fost limba de cultură şi de învăţământ, limba administraţiei pentru mare parte din
Europa, vreme de peste 1000 de ani de la data în care „a dispărut” (iar până acum un
secol şi jumătate, limba latină era utilizată în administraţia Imperiului Austriac) – deci
ar trebui resuscitată în primul rând ca limbă a birocraţiei europene; în acelaşi timp, s-
ar diminua drastic birocraţia; „prestigiul latinei (chiar dacă inerţial) poate fi utilizat ca
un excelent punct de plecare (simbolic) al noii limbi comune”5; adoptarea latinei ar
pune pe picior de egalitate în cadrul Europei naţiunile „mici” cu naţiunile „mari”;
studiile arată că latina, învăţată bine, creşte I. Q.-ul cu 5 puncte, astfel că e la modă în
şcoli din Finlanda şi America, iar în Finlanda funcţionează un post de radio în limba
latină; etc. O precizare semnificativă: neolatina (sau eurolatina) n-ar mai fi, în
proiectul de resuscitare, o limbă de prestigiu, a unei elite, ci una „funcţională”, de zi
cu zi şi a oricărui locuitor al Europei.
De fapt există deja un punct de plecare al neolatinei: Vaticanul. Limba latină e
o considerată o limbă moartă de majoritatea oamenilor întrucât ea nu mai e vorbită de
nici o populaţie şi nu mai e utilizată ca limbă a vieţii cotidiene. Dar, după cum ştim,
este limba oficială a celui mai mic stat din lume (cu un teritoriu de aproximativ o
jumătate de km pătrat), astfel că toate documentele Sfântului Scaun sunt redactate în
latină. Drept urmare, pentru a menţine această limbă la nivelul limbilor moderne,
pline de neologisme şi de termeni inexistenţi în antichitate sau în Evul Mediu, se fac
demersuri de up-gradare a lexicului, prin traducerea termenilor noi. Latina este
adaptată constant la vocabularul civilizaţiei contemporane, iar un jalon al acestor
eforturi l-a reprezentat apariţia, în 1997, a unui lexicon în două volume al cuvintelor
recente: Lexicon recentis latinitatis6. Termenii noi de după această dată sunt în mod
constant urmăriţi şi traduşi în latină, aşa cum se poate vedea şi din lista publicată
online de fundaţia „Latinitas”7. Directorul Fundaţiei „Vaticana Latinitas”, unul din
marii specialişti în limbi clasice, abatele Carlo Egger, a fost şi coordonatorul echipei
de experţi latinişti care s-a ocupat de lexiconul din 1997, la care s-a lucrat vreme de
opt ani şi care cuprinde 15.000 de neologisme. Şi care reprezintă dovada existenţei
limbii latine contemporane, demonstrând că măcar componenta lexicală a latinei
poate fi resuscitată. Iată câteva exemple de cuvinte sau sintagme neolatine:

5
Ibidem, p. 217.
6
Vezi şi revista „Tomis”, nr. 11, noiembrie 1999.
7

ttp://www.vatican.va/roman_curia/institutions_connected/latinitas/documents/rc_latinitas_20040601_
lexicon_it.html

4
Agent de bursă: Nummis mercandis curator [nummus, i (bani) + mercor, are, atus
sum (a face negoţ) + curator, oris (administrator)];
Aer condiţionat: Instrumenti aero temperado [instrumentum, i (instrument, utilaj) +
aer, eris (aer) + tempero, are (a potrivi)];
Anticoncepţional: Atocium [atocium, ii (leac anticoncepţional)];
Apartheid: Segregátio nigritarum [segregatio, onis (separare) + Nigritae, arum
(nigriţi, neam etiopian din zona fluviului Niger)];
Baby sitter: Infantaria [infantarius, a, um (iubitor de copii)];
Bar: Thermopolium [thermopolium, ii (tavernă în care se vindeau băuturi calde)];
Barman: Tabernae potóriae minister [taberna, ae (prăvălie, tavernă) + ministerium,
ii (slujitor, servitor) + potorius, a, um (de băut)];
Baschet: Follis canistrique ludus [follis, is (minge), canistri, orum (coşuleţe de
nuiele), ludus, i (joc)];
Best-seller: Liber maxime divenditus [liber, libri (partea de sub scoarţa copacului;
carte, scriere – fiindcă la început se scria pe dosul scoarţei copacilor) + maxime
(superlativul lui magis: în cel mai înalt grad, foarte mult) + divendo, ere, venditum (a
vinde cu bucata)];
Bicicleta de munte: Bírota montana [birotus, a, um (cu două roţi) + montanus, ana,
um (de munte, muntean)];
Bikini: Vesticula balnearia Bikiniana [vesticula, ae (diminutiv din vestis: hăinuţă) +
balnearius, a, um (de baie)];
Blugi: Bracae línteae caerúleae [bracae, arum (pantaloni) + linteus, a, um
(îmbrăcăminte de in) + caeruleus, a, um (albastru)];
Boutique: Tabernacula exquisita [tabernaculum, i (cort) + exquiro, ere, quisivi,
quisitum (a căuta)];
Can-can: Saltatio Gallica [saltatio, onis (joc, dans) + Gallicus, a, um (galic)];
Caricaturist: Ridicularum imaginum pictor [ridicularius, a, um (de glumă) + imago,
inis (imagine, portret) + pictor, oris (pictor)];
Chitarist: Chitarae Hispanicae pulsator [pulsator, oris citharae (cântare din citeră) +
Hispanicus, a, um (spaniol)];
Computer: Instrumentum computatorium [computator, oris (socotitor) + computo,
are (a calcula, a socoti)];
Deodorant: Foetoris delumentum [foetor, oris (miros urât, putoare) + deluo, ere (a
curăţa)];

5
Discotecă: Orbium phonographicorum sau Taberna discothecaria [orbis, is (cerc,
suprafaţă circulară, disc) + phonema, tis (cuvânt, vorbă)]
Droguri: Medicamentum stupefactivum [medicamentum, i (medicament, leac) +
stupefacio, ere, feci, factum (a ameţi)];
Echipă de fotbal: Pedefoli ludentium turma [pedes, itis (care merge pe jos); pes,
pedis (picior) + follis, is (minge) + ludo, ere, lusi, lusum (a juca) + turma, ae
(mulţime, ceată)];
E-mail: Inscriptio cursus eletronici [cursus, us (fugă, goană)];
Frac: Tunicula caudata [tunicula, ae (tunică mică) + cauda, ae (coadă)];
Fustă scurtă: Tunicula minima;
Fotbal: Pediludium;
Fotbalist: Pilicrepus [jucător cu mingea];
Frigider: Armarium frigidarium [armarium, ii (dulap) + frigidarius, a, um (de răcit)];
Gangster: Praedo gregalis [praedo, onis (tâlhar, jefuitor) + gregalis (de turmă, care
trăieşte în turmă)];
Gol: Retis violatio [rete, is (plasă, reţea) + violatio, onis (profanare, violare)];
Hippy: Anticonformista;
Hot-dog: Pastillumbotello fartum [pastillum, i (pâinişoară) + botulus, i (cârnat) +
fartum, i (umplutură)];
Iceberg: Natans mons glacialis [nascor, nasci, natus sum (a lua naştere), mons, is
(munte) + glacialis (de gheaţă)];
În direct: Directe collegatus [directus, a, um (drept, direct) + colligo, ere, legi, lectum
(a strânge laolaltă, a aduna)];

Specificul limbii latine: privire diacronică

Limba latină se poate studia pe de o parte pe literatura latină, ca forma aleasă a
limbii (dar lucrările rămase sunt foarte puţine); pe de altă parte, pe latina vorbită
curent, dar care e foarte greu de studiat, pentru că nu avem decât inscripţii (graffiti de
la Pompei şi Tabellae defixionum), unele fragmente din Petronius (Cena
Trimalchionis), traducerile biblice dinainte de Vulgata, cunoscute sub numele de Itala
şi alte câteva texte. Limba orală (vulgară) nu a fost, însă, esenţial diferită de latina
cunoscută de noi azi (literară) şi putem să o regăsim în literatură (de pildă la
Petronius, Plaut sau în corespondenţa lui Cicero). Lipsesc cu desăvârşire textele din
epoca de început a limbii latine. Avem opere scrise abia de la jumătatea secolului al

6
III-lea î. e. n., iar acestea dovedesc faptul că latina e o limbă în care se traduce
literatura greacă, e inspirată de literatura greacă şi se pot crea opere de valoare precum
cea a lui Plaut.
Limba latină are un caracter indo-european, adică deţine trăsături indo-
europene, specifice mai multor limbi de pe continentul nostru, dar şi trăsături
specifice uzului italic. La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al
XIX-lea, o serie de cercetători, între care un anume Franz Bopp (1791 – 1867), au
ajuns la concluzia „că greaca, latina (împreună cu limbile romanice), celtica,
germanica, lituana, slava, albaneza, indiana, iranica şi armeana alcătuiesc o unitate
lingvistică în sens istoric, mai exact: asemănarea acestor limbi nu poate fi înţeleasă
decât numai dacă presupunem că ele derivă dintr-o limbă primitivă care stă la baza
tuturor.”8 Acestă limbă primitivă a fost numită indoeuropeană.
Din cauza îndepărtării în timp (4.000 – 3.000 î. e. n.), n-au rămas mărturii
istorice referitoare la modul în care s-a răspândit indoeuropeana în întreaga Europă şi
o parte din Asia. Ştim doar că populaţii de limbă indoeuropeană (arieni, hitiţi, aheeni)
cotropesc populaţiile indigene, care ajung să-şi înveţe invadatorii să scrie: de pildă
hitiţii preiau scrierea de la babilonieni, grecii de la cretani şi apoi de la fenicieni, iar
întreaga Europă de la greci, în mod direct sau indirect.
Familia limbilor indoeuropene cuprinde în principal: celtica, germanica,
veneta, baltoslava, ilira (cu albaneza), tracodaca, macedoneana, toharica, armeana,
italica, greaca, hitita şi luvica şi indoiraniana.
Acestea pot fi împărţite, după criteriul pronunţiei numeralului 100 (vechea
iraniană satam, în sanscrită çatám, dar în latină centum, în germanică hund etc.), în
limbi satam şi în limbi centum. Din prima clasă fac parte: iraniana, indiana, armeana,
lituaniana, slava; din a doua clasă: greaca, italica, celtica şi germanica. Cu excepţia
toharicei, limbile centum se găsesc în vestul teritoriului ocupat de indoeuropeni, iar
limbile satam în estul teritoriilor.9
Aşa cum pelasgii sunt consideraţi predecesorii grecilor, etruscii (probabil
vechii troieni) sunt consideraţi predecesorii romanilor, alături de italocelţi, adică de
strămoşii italicilor şi ai celţilor, care aveau o limbă comună şi care locuiau în Europa
centrală. Etruscii i-au influenţat pe latini, venind pe mare din Asia Mică. Una din

8
Th. Simenschy & G. Ivănescu, Gramatica comparată a limbilor indoeuropene, Ed. Didactică
şi Pedagogică, 1981, p. 145 – 146.
9
Ibidem, p. 146.

7
dovezile acestei înrâuriri se leagă de numele proprii a căror desinenţă este „itta”:
„Odată cu numele etrusce au intrat în limba latină şi sufixe derivative: unul dintre ele,
-itta, este foarte curent azi în italiană (de exemplu Giulietta, Ninetta) şi în franceză
(Juliette, Henriette).”10 De asemenea, o influenţă au avut şi sabinii, care alături de
etrusci făceau incursiuni asupra populaţiei autohtone din zona numită Latium, în care
cetăţuia Romei (Roma quadrata) reprezenta centrul de apărare.
Celţii s-au răspândit, din sudul şi nord-vestul Germaniei, în Franţa, Britania şi
Irlanda, în Spania şi Italia de nord. În schimb italicii au rămas sedentari. Italica e
reprezentată de două grupe dialectale: latina şi osco-umbrica. Latina apare în texte
semnificative ca număr abia în a doua jumătate a sec. al III-lea î. e. n. Ea are influenţe
greceşti şi indoiranice, însă capătă multe caracteristici fonetice şi morfologice noi
(despre care vom discuta mai târziu).
Fiind, la început, doar un dialect, latina devine, datorită împrejurărilor politice,
o limbă dominantă în peninsula Italică, apoi în Europa şi în celelalte teritorii cucerite
de romani (o parte din Asia, nordul Africii, viitoarea Marea Britanie etc.). Istoricii
antichităţii datează întemeirea Romei în anul 753 î. e. n., atribuind-o unui legendar
rege Romulus. Jalonul următor e reprezentat de anul 509 î. e. n., care în istoria
tradiţională consemnează încetarea dominaţiei etrusce, căderea monarhiei şi
instituirea republicii. Urmează o epocă de expansiune, respectiv trecerea la formula
imperială, care se întinde ca timp până la sfârşitul domniei lui Traian, adică 117 e. n.
În 106 e. n., Traian transformă Dacia în provincie romană, iar din acest moment
începe lungul proces de „metisaj” al populaţiei şi al limbilor vorbite de indigeni şi de
cuceritori.
După destrămarea Imperiului Roman, în zonele romanizate latina a continuat
să fie scrisă (latina cultă) şi vorbită (latina „vulgară”), dând naştere, prin amestecul cu
limbile „barbare”, limbilor romanice, forme ale latinei populare, de găsit în Europa şi
în America de Sud (Latină) şi Centrală: italiana, franceza, spaniola, portugheza,
româna, sarda, provensala. Treptat, latina a rămas să fie utilizată doar ca limbă de cult
şi ca limbă a administraţiei. Cu precădere în prima jumătate a celui dintâi mileniu de
după Cristos, s-a dezvoltat aşa-numita literatură patristică – texte ecleziastice sau de
comentariu ecleziastic scrise în limba latină de autori creştini precum: Quintus
Septimius Florens Tertullianus, Minucius Felix, Thascius Cyprianus, Arnobius (cel

10
Ibidem, p. 162.

8
Bătrân), Lucius Caecilius Firmianus (zis Lactantius), Aurelius Ambrosius, Aurelius
Augustinus (Sf. Augustin). Latina a reprezentat limba de cultură şi de civilizaţie în
Evul Mediu şi în Renaştere. Iar ceea ce e cunoscut sub sintagma „latină dunăreană” 11,
variantă teritorială a latinei vorbite, a stat la baza limbii române, astfel că structura
gramaticală, sistemul fonetic şi o bună parte din lexicul limbii române sunt datoare
acestei origini.

Specificul limbii latine: privire sincronică

Se poate vorbi despre latina cultă (sau normată) şi latina vulgară, cele două
putând fi descrise una prin alta. Latina vulgară este limbă comună, adică strămoşul
comun al limbilor romanice, respectiv modul lingvistic de comunicare utilizat de
majoritatea locuitorilor Imperiului Roman12. Latina vulgară înseamnă dimensiunea
vorbită a latinei, opusă variantei scrise, adică aceleia aşa-zis „culte”. Înainte de
secolul al VI-lea e. n., n-a existat o diferenţă netă între latina scrisă şi latina vorbită,
ele funcţionând interdependent: varianta scrisă era influenţată de cea vorbită, iar cea
vorbită avea drept normă latina scrisă. Norma era propagată de şcoală şi de textele
administrative şi literare. Limba vulgară era utilizată în general de populaţia mai puţin
cultivată.
Pe de altă parte, prin expresia „latina vulgară” se înţelege, convenţional, limba
vorbită din secolul I e. n. încoace, deoarece sursele devin mai numeroase (inscripţiile
pompeiene, Satyricon-ul lui Petronius etc.), acestea arătând diferenţe semnificative
faţă de latina literară a epocii. Latina vulgară şi cea „cultă” nu reprezintă, însă,
structuri complet paralele, aşa cum am mai menţionat. Totodată, latina vulgară va
căpăta aspecte specifice în funcţie de teritoriu, ajungându-se la diferenţieri locale de-a
lungul primelor cinci secole ale primului mileniu al erei noastre. Pe de altă parte, aşa
cum precizează I. Fischer, „fiind limba unui imperiu centralizat, dotat cu o
administraţie unitară şi cu o intensă circulaţie a funcţionarilor, comercianţilor şi
armatei, latina, chiar şi sub aspectul ei neliterar, este spontan normată iar evoluţia şi
diferenţierile ei sunt lente.”13.
Din secolul al VI-lea e. n., apar variante dialectale ale latinei, anunţând
diviziunea viitoarelor populaţii şi state, pentru că altfel până atunci nu puteau fi

11
Vezi I. Fischer, Latina dunăreană, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985.
12
Vezi I. Fischer, op. cit., p. 47.
13
Ibidem, p. 50.

9
identificate decât mărunte, efemere inovaţii dialectale, datorită presiunii normei;
uneori, aceste inovaţii rezistau şi, prin răspândire, deveneau componente ale limbii
vulgare.

Opere celebre ale post-antichităţii în limba latină

1. Opere originare în limba latină:
Sfântul Augustin, Confessiones (Confesiuni), sec. III – IV
Vulgata (sec. al IV-lea, traducerea Bibliei de către Sfântul Ieronim)
Boethius (Anicius Manlius Severinus Boëthius), De consolatione
philosophiae (Despre consolarea filosofiei, 525)
Carmina Burana – antologie de poezie latină medievală, sec. XIII.
Toma D'Aquino, Summa Theologiae (Rezumatul celor teologice)
Dante, Vita Nuova (Viaţa nouă, 1293), De vulgari eloquentia (Cu privire la
vorbirea comună, 1305)
Thomas Morus, De optimo statu rei publicae deque nova Utopia (Despre cea
mai bună formă de stat și despre noua Utopie – pe scurt, Utopia, 1515)
Johannes Kepler, Mysterium Cosmographicum (Misterul lumii cosmice, 1596)
Spinoza, Tractatus de Deo et Homine Ejusque Felicitate (Tratat cu privire la
Dumnezeu, om și fericirea sa), Ethica Geometrico Demonstrata (Etica
prezentată într-o ordine geometrică, 1674)

2. Opere clasice şi contemporane în limba latină:

Kalevala (eposul naţional finlandez), tradus în 1986, la cererea guvernului
Antoine de Saint-Exupéry, Micul Prinţ – Regulus
Karl May, Winnetou (III)
Patrick Süskind, Parfumul, tradus în 2004
Mynchusanus (povestirile baronului Münchhausen)
Harrius Potter et Philosophi Lapis (Harry Potter şi Piatra filozofală), 2003
Rubricastellanus – seria desenelor animate Asterix şi Obelix
„Kurier” (cotidian austriac), publică din 1994, în fiecare miercuri, o pagină în
limba latină cu ştiri din toată lumea, sub titlul Nuntii Latini.

10