Prof. univ. dr.

Mihai Ignat

LATINĂ
(Elemente de limbă, cultură şi literatură latină)
Curs anul I, semestrul 2

Curs 7
Literatura latină: Erudiţia şi filosofia. Oratoria. Istoriografia. Romanul.

Erudiţia şi filosofia
Dimensiunea erudită şi filosofică este de regăsit în multe tipuri de discursuri –
în dialogurile lui Cicero, Seneca sau Augustus, în proza istorică a lui Varro, în
Bucolicele şi Georgicele lui Vergilius, în perspectiva umanistă a lui Titus Livius, în
viziunea lui Horatius, în poezia lui Ovidius ş. a. m. d. Dar poezia, religia şi filosofia s-
au împletit într-o manieră specifică în opera lui Titus Lucretius Carus, De natura
rerum (Despre natura lucrurilor sau Despre natură).
De fapt Lucretius inaugurează poezia didactică, scriind un soi de epopee
didascalică în hexametri dactilici (formată din şase cărţi) dedicată fenomenelor
naturii şi având în centru doctrina grecului Epicur. Încă din prolog, Lucretius îl
elogiază pe filosoful grec, admirându-i, între altele, curajul de a privi dincolo de
religie şi mitologie. Concepţia lui Epicur avea la bază viziunea atomistă a lui
Democrit, care în secolul al V-lea î. e. n. se degajase de ideea intervenţiei divine şi
demonstrase existenţa unor particule elementare care ar fi stat la baza lumii materiale.
Premisele eticii lui Epicur se află aici, iar această etică înseamnă: atitudine împotriva
superstiţiilor şi împotriva fricii de moarte, fixarea ca unic ţel a plăcerii, petrecerea
vieţii în calm şi repaus. Cele trei concepte majore erau plăcerea (gr. he hedoné), lipsa
de tulburare (gr. he ataraxia) şi lipsa de durere (gr. he alypia), iar sensul principal era
acela al refuzului pasiunilor şi al trăirii simple şi naturale, fără pretenţii.
Lucretius reia tezele epicureice, le susţine cu o fervoare care, paradoxal,
contravine calmului cerut de doctrina expusă, dar îşi concentrează atenţia asupra
istoriei naturale şi a antropologiei. În primele două cărţi descrie fundamentele
universului, din unghi democritian, în cartea a treia demonstrează că sufletul omenesc
e muritor, în scopul tocmai al eliberării de angoasa morţii şi de ridicare din
amoralitate, cartea a patra se apleacă asupra epicureismului tratând despre senzaţii şi

1
raportul lor cu realitatea, cărtea a cincea reconstituie formarea şi istoria lumii, iar
cartea a şasea explică fenomenele naturale, cu precădere cele meteorologice,
încheindu-se cu evocarea ciumei din Atena de la începutul războiului peloponeziac
(sec. V î. e. n.). Lucrarea a rămas neterminată, oprindu-se în pragul intenţiei lui
Lucretius de a descrie viaţa zeilor.
Din punct de vedere formal, De natura rerum nu arată o prelucrare prea
rafinată a versurilor, textul fiind mai degrabă prozaic, greoi, având puţine pasaje cu
adevărat lirice. Lucretius era interesat de mesaj, nu de stil, dar i se recunoaşte totuşi
simţul imaginii, al recursului la concreteţe, care completează sau susţine ideologia,
precum şi capacitatea de a apela la procedee precum descripţia, expunerea sobră,
confesiunea lirică, apostrofa violentă, imnul. Abundenţa arhaismelor şi asprimea
stilului indică sorgintea tradiţională a scriiturii lui Lucretius, iar străduinţa de a
inventa un limbaj teoretic rămâne de apreciat în condiţiile în care nu existau
predecesori ai erudiţiei didascalice. Ca un exemplu, recurge la termenul ratio cu
sensul de esenţă sau fel (modalitate), înainte ca mult mai rafinatul Cicero să-i dea
sensul de raţiune.

Oratoria
E genul de mare reputaţie al antichităţii greco-romane, reprezentat cu
strălucire de către Cicero, Quintilian şi Seneca. Oratoria înseamnă şi o modalitate de
educaţie. Secolul I î. e. n., numit clasic şi uneori „ciceronian”, include şi prestigiul
artei retoricii, în care se manifestă două şcoli, moştenite de la greci: şcoala elocinţei
aticiste, respectiv a elocinţei asianiste. Cea dintâi presupunea un discurs şi o
performare precisă, simplă, logică, sobră, concentrată. Cea de-a doua: grandilocvenţă,
patos, amplitudine, gesticulaţie excesivă. Între aceste tendinţe, se află orientarea
echilibrată, încercând să împace extremele, reprezentată de Cicero, bazată pe
conceptul de decorum (ceea ce este potrivit), confirmând încă o dată clasicismul
veacului I dinaintea erei noastre.
Marcus Tullius Cicero (n. în 106 î. e. n. – m. în 43 î. e. n.) provenea din
Arpinum, şi-a făcut studiile la Roma, a fost orator şi avocat, a intrat în politică şi a
fost ales consul; adept împătimit al tradiţiilor republicane, Cicero are probleme
începând cu instaurarea primului triumvirat (după 60 î. e. n.) şi ajunge să fie ucis de
centurionul Herennius, trimis de Marcus Antonius. Opera sa se constituie într-un
corpus de texte foarte numeros: discursuri, scrieri consacrate retoricii şi filosofiei,

2
corespondenţă. S-au pierdut din discursuri, poemele sale, o istorie a consulatului
(scrisă în greacă), traducerile din Xenofon şi Platon. Discursurile sale sunt fie
judiciare, fie politice, aducându-i o gloria unui orator excepţional. Cele mai
importante le-a conceput şi rostit în perioada consulatului, iar dintre acestea, celebre
au rămas cele patru „Catilinare” numite In L. Catilinam (Împotriva lui L. Catilina).
Conjuraţia lui Lucius Catilina viza, se pare, schimbarea unor reguli ale magistraturii
politice, pe fondul crizei instituţiilor republicane, cu posibile efecte în direcţia
instaurării monarhiei. Catilina, exponentul aripii radicale a popularilor, s-ar părea că
era manevrat din umbră de Caesar, ca instigator moral. Exordiul primei cuvântări are
o importanţă capitală nu doar din punct de vedere retoric, ci şi pragmatic, pentru că
atacul violent şi solemn era menit de fapt să-l determine pe Catilina să fugă din Roma,
pentru a se demasca, întrucât până în acel moment opinia publică şi senatorii nu se
întorseseră împotriva conjuraţilor. Efectul vizat este obţinut, iar în a doua Catilinară,
Cicero anunţă fuga lui Catilina şi descrie situaţia, denunţând scopurile conjuraţilor.
După arestarea acoliţilor rămaşi la Roma, în a treia Catilinară Cicero le dezvăluie cu
detalii maşinaţiunile, iar în ultimul discurs sprijină propunerea de a fi executaţi,
împotriva părerii lui Caesar. Aceştia vor fi strangulaţi, iar Cicero va fi proclamat de
către senat pater patriae (părinte al patriei). Este momentul de glorie al lui Cicero,
aşa cum cele patru discursuri reprezintă climaxul său în materie de artă oratorică. E
adevărat, aceeaşi măiestrie a elocinţei se vede şi în cele 14 Filipice (Philipicae),
considerate un „adevărat testament politic ciceronian”1. Titlul vine de la Filip, regele
Macedoniei, adversarul politic cel mai de seamă al lui Demostene, orator pe care
Cicero îl admira fără limite. Filipicele îl au ca preopinent pe Antonius, pe care Cicero
îl asocia lui Filip, considerat inamic al republicii.
Cicero a fost nu doar un practician al elocinţei, ci şi un teoretician al acesteia,
fiind preocupat şi de istoria oratoriei şi de formarea oratorilor. La temelia elocinţei a
pus conceptul de ratio, pledând pentru utilizarea raţională a limbajului – în sensul
acţiunii folositoare Cetăţii. Alt concept fundamental pentru Cicero este acela de
humanitas (omenie). El şi-a concretizat la nivel didactic arta elocinţei într-un tratat
numit De inventione (Despre invenţiune) sau Rhetorica (Retorica). Dar principala
sistematizare se află într-una din capodoperele lui Cicero, De oratore (Despre orator),
un tratat structurat într-un dialog care expune o adevărată pedagogie a celui ce vrea să

1
Ibidem, p. 177.

3
devină orator, un sistem prin care învăţăceii să se formeze pe baza unor modele şi
reguli. Această lucrare e considerată cel mai important tratat de elocinţă din
antichitate. Cicero pledează pentru îmbinarea erudiţiei cu instinctul natural, pentru
evitarea cuvintelor arhaice şi a metaforelor, respectiv pentru simplitate, măsură.
Subliniază importanţa pregătirii filosofice şi a dimensiunii estetice, care s-ar baza pe
două tipuri de valori: pulchrum (frumosul) şi symmetria (repartizarea proporţională a
părţilor) pe de o parte, aptum sau convenientia (adecvare, pertinenţă, adică adaptare la
problematică şi la public) pe de altă parte. La care s-ar mai adăuga două însuşiri:
concinnitas (armonizarea cuvintelor) şi copia (abundenţa). Funcţiile discursului ar fi,
prin urmare: docere (a instrui), movere (a emoţiona) şi conciliare (a atrage de partea
ta).
Marcus Fabius Quintilianus (n. 35 – 40 e. n. – m. 96 e. n.) a fost un avocat
de prestigiu, cu o ţinută sobră a discursurilor, apoi a lucrat în învăţământul retoric de
stat creat de împăratul Vespasian, pentru ca spre sfârşitul vieţii să se retragă
dedicându-se scrisului. Deşi a scris mult, majoritatea pledoariilor sale s-au pierdut, ca
şi lucrările teoretice, cu excepţia unui manual de educaţie oratorică, Institutio oratoria
(Formarea oratorică) sau Institutionis oratoriae libri XII (Douăsprezece cărţi de
formare oratorică), opera sa cea mai însemnată. Sub forma unei expuneri didactice,
aceste cărţi includ cel mai serios tratat de pedagogie din antichitate (cartea întâi),
chestiuni legate de instruirea şi funcţia retorului (cartea a doua), descrierea genurilor
oratorice (deliberativ, demonstrativ şi judiciar), a tipurilor de procese; în continuare
se ocupă de elocuţie, de figurile de stil, de ritmul oratoric, de vocabular, gesticulaţie,
pronunţare etc., pentru a încheia cu imaginarea personalităţii ideale a oratorului.
În urma unei epoci neoasianiste, activitatea şi perspectivele teoretice ale lui
Quintilian impun un neoclasicism. Retorul se ocupă nu doar de elocinţă, ci şi de
psihologia pedagogică, prefigurând teoriile pedagogiei moderne: predarea pentru
copii să se facă progresiv şi alternând cu intervale de pauză, pedagogul să se adapteze
capacităţii elevilor şi să nu recurgă la pedepse corporale, ci la stimă, afecţiune şi
recompense stimulative. Creând, de fapt, conceptul însuşi de pedagogie, Quintilian
insistă, evident, şi asupra educaţiei specifice şcolilor de retorică, pe baza unui
umanism de tip clasicizant, cu obligativitatea învăţării limbii greceşti, a studiului
literaturii elene şi latine etc. Îl admiră pe Cicero şi-i preia o bună parte a perspectivei

4
teoretice cu privire la elocinţă, devenind „un restaurator al clasicismului ciceronian”2.
Ceea ce nu înseamnă că nu dă şi alte exemple dintre oratorii vremii. Acordă o mare
importanţă dimensiunii tehnice a elocinţei, dar şi cunoaşterii doctrinelor filosofice şi
juridice. Limbajul devine extrem de important, iar sentenţelor (sententiae) le acordă o
mare atenţie. Quintilian face observaţii şi asupra scriitorilor, făcând un tip de critică
literară şi exprimând judecăţi de valoare.

Istoriografia
Reprezintă un alt gen specific antichităţii greco-romane, în care latinii au
excelat atât la nivelul valorii documentare, cât şi la nivelul stilisticii. Dimensiunea
educativă şi morală a definit istoriografia acestei epoci, iar latura retorică, formală, ne
relevează discursuri de certă expresivitate literară. Cei mai semnificativi autori de
texte cu caracter istoric au fost Caesar, Sallustius, Titus Livius şi Tacitus. Lor li se pot
adăuga, ca reprezentanţi ai unui subgen, acela al biografiei, Cornelius Nepos şi
Suetonius.
Gaius Iulius Caesar (n. în 101 î. e. n. – m. în 44 î. e. n.), om de stat şi politic
(pontifex maximus – şef al religiei romane –, consul şi dictator), geniu militar şi
scriitor, a avut o viaţă spectaculoasă şi a marcat trecerea Romei de la republică la
imperiu. Deşi a scris poeme, o tragedie (Oedipus), discursuri etc. (aproape toate
pierdute), a rămas în istoria literaturii latine prin Commentarii, adică printr-o suită de
memorii de război: primele şapte cărţi narau războiul gallic, iar celelalte – războiul
civil.
De bello Gallico (sau Bellum Gallicum) prezintă campaniile militare împotriva
galilor, iar De bello civili (sau Bellum civile) expun, într-o manieră favorabilă lui
Caesar, începuturile conflictului dintre el şi forţele republicane. Valoarea
documentară a scrierilor lui Caesar e incontestabilă, cu toate deformările poziţiei
subiective pe care o deţine autorul ei. Deşi având caracter memorialistic, consemnarea
atâtor date, evenimente, aspecte ale respectivelor războaie dă o turnură monografică
textului. Caesar concepe evident aceste memorii şi ca instrument de susţinere a
propriei politici, deci le scrie într-o manieră anti-retorică, eficientizată prin prevalenţa
naraţiunii şi a descrierii, în defavoarea analizei post-factum, prin stilul sobru şi
perspectiva raţională, nu emoţională. Caracterul propagandistic al cărţilor sale este

2
Ibidem, p. 538.

5
evident, iar randamentul creşte în măsura în care strategia sa, excluzând o adevărată
filosofie a istoriei (căci e strategia unui militar şi a unui om de acţiune, nu a unui
istoric propriu-zis), se bazează pe deformarea prin omisiuni, prin explicaţii care
atribuie altora cauza unor conflicte şi, extrem de important, mizează pe un discurs
formal de tip obiectiv (începând cu semnificativul fapt al referirii la sine la persoana a
treia, scriind „Caesar”, nu „eu”).
Scriitura lui Caesar, nelipsită de valenţe literare, este laconică, simplă, non-
arhaizantă, clară; încearcă să evite frazele lungi, iar atunci când recurge la ele, sunt
construite mai ales paratactic; aceste fraze expandante sunt dedicate situaţiilor
complicate, enunţurile scurte – situaţiilor mai simple sau celor prin care încearcă să
obţină un efect puternic. Un exemplu în acest sens, al eficienţei şi al economiei în
exprimare, este fraza: „Vercingetorix deditur, arma proiciuntur” („Vercingetorix se
predă, armele sunt aruncate”). Totodată Caesar e un adept fidel al sintaxei clasice şi al
vocabularului echilibrat, fără stridenţe, respectiv al stilului anticalofil.
Titus Livius (n. în 57 sau 59 î. e. n. – m. în 19 e. n.) n-a urmat o carieră
publică, rămânând un istoric „de cabinet”. A scris mult, dar nu s-au păstrat multe din
operele sale. Iar din textul său capital, Ab Urbe condita (De la întemeierea Oraşului),
s-a păstrat doar o parte. Cronica înregistra, pe modelul annalelor, evenimentele de la
venirea lui Enea în Italia şi până la moartea fiului vitreg al lui Augustus, în 9 e. n. Din
150 de cărţi, s-au conservat doar 35. Livius a recurs mai rar la documente, cât la surse
literare, la analişti şi la primii cronicari latini. Nu are o atitudine critică faţă de
izvoarele sale, nu se fereşte de contradicţii şi alege de obicei varianta cea mai
favorabilă intereselor Romei. Concepţia sa despre scrierea istoriei are ca temei
investigaţia obiceiurilor (mores) colectivităţii, a mijloacelor de a acţiona (artes) şi a
vieţii bărbaţilor de seamă (viri). Istoriografia are, în viziunea lui Titus Livius, însuşiri
consolatoare şi valoare de model de conduită. Îşi concepe fresca după modelul epopeii
în proză, propunându-şi să laude pe cei virtuoşi şi să-i critice pe vicioşi. Iar
perspectiva e aceea stoică a credinţei într-un destin (fatum), drept care istoria Romei e
văzută ca o creştere organică, pe baza unei misiuni guvernate de zei.
El consideră că prima cauză a evenimentelor sunt moravurile (mores),
acordând metavalorilor tradiţionale o importanţă capitală: pietas (pietatea, respectarea
zeilor), fides (loialitatea faţă de comunitate). Obiectivul principal al epopeii sale este
preamărirea Romei. Valoarea literară a cronicii lui Livius constă în talentul narativ, în
ornamentarea discursului, în capacitatea de a descrie psihologii şi reacţii, în inserarea

6
a numeroase discursuri (contiones) ale protagoniştilor, alternând stilul indirect cu cel
direct şi portretizând personajele progresiv, prin acumulare de fapte şi declaraţii.
Publius Cornelius Tacitus (n. în 57 e. n. – m. după 120 e. n.) este considerat
cel mai de seamă istoric latin, ba chiar cel mai important prozator roman. Pe măsura
supranumelui său, era o persoană austeră şi tăcută (tacitus = tăcutul), a făcut o carieră
senatorială şi a vieţuit sub mai mulţi împăraţi: Vespasian, Domiţian, Traian, Hadrian.
Opera sa, constituită din discursuri judiciare, monografii istorice, biografii şi istorii
(Historiae), ca a multor autori ai antichităţii, s-a păstrat cu totul fragmentar. Titlul
major rămâne Annales (Analele), dedicat fiind dinastiei Iulio-Claudienilor, pornind de
la moartea lui Augustus (14 e. n.) şi urmărind domniile lui Tiberiu, Caligula, Claudiu
şi Nero. Tacitus n-a reuşit să-şi termine această operă, iar din cele 16 cărţi au
supravieţuit doar 9, integral sau parţial. Urmând regula adnotării analitice (adică an de
an), nu se fereşte, totuşi, de analepse şi prolepse, căci tuşa subiectivităţii sale este
extrem de puternică. Ea se manifestă din plin, în ciuda celebrei declaraţii „sine ira et
studio” („fără mânie şi părtinire”), principiu care nu trebuie înţeles, până la urmă, ca
imparţialitate, ci ca onestitate, dat fiind că el interpretează faptele istorice – cum s-a
spus, aidoma unui avocat. Pledează pentru verosimilitate, declară că Analele trebuie
să laude virtuţile, să condamne viciile şi să educe; susţine necesitatea elocinţei
(eloquentia), adică a persuasiunii cu mijloace artistice, literare, văzută însă ca un
complement al loialităţii (fides) faţă de fapte. Deci valoarea documentară a acestei
opere este dublată de aceea literară, precum şi de o adevărată poetică a istoriei.
Tacitus este extrem de interesat de cauzalitatea istorică şi de sensul istoriei (romane),
punând în centru psihologia şi factorul moral (considerat principala cauză a
evenimentelor), accentuând rolul determinismului uman, în defavoarea aceluia jucat
de factorul transcendent – căci reacţia zeilor e declanşată, în viziunea istoricului, tot
de moravurile decăzute ale oamenilor.
Universul lui Tacit, deşi având ca gen proxim istoria, devine unul conotativ,
îndatorat strategiilor literare şi unei estetici a sublimului şi a gravităţii. Discursul,
dominant narativ, este susţinut prin efecte de dramatizare şi prin descripţii atât
caracterologice, cât şi panoramice (bătălii, circulaţia zvonurilor etc.); un rol important
îl au zvonurile, „rumorile” (rumores), istoricul acordându-le creditul unui fenomen
generator de efecte semnificative în planul evenimentelor. Tacit comentează în
permanenţă faptele şi le colorează printr-o portretistică atât directă, cât şi progresivă,
cu deosebite valenţe artistice. Variaţia stilistică îşi găseşte o contrapondere în

7
permanenta gravitate, solemnitate şi sobrietate a discursului. Figurile retorice
semnificative sunt în primul rând metonimia, apoi litotele, elipsele, antitezele.
Limbajul său e suplu, curgător, neoclasicist.

Romanul
Titus Petronius Niger, consul al anului 62 e. n. (născut în 27 e. n.), menţionat
de Tacit drept Gaius Petronius Arbiter (fiind un renumit arbitru al eleganţei), a fost un
senator epicureu apropiat împăratului Nero, care împărat l-a şi constrâns să se
sinucidă, în 66 e. n. Enigmele legate de scriitor sunt dublate de acelea legate de unica
sa operă, Satyricon, al cărei titlu complet pare că ar fi fost Satyricon libri (Cărţi de
satire), făcând aluzie atât la satura cât şi la satira (dat fiind că romanul reprezintă un
amalgam de versuri şi proză – respectiv surprinde ironic ori sarcastic frivolitatea
epocii sale).
Anumite menţiuni din postumitatea lui Petronius sugerează că versiunea
rămasă, respectiv fragmentele conservate, ar constitui părţi din cărţile 14, 15 şi 16 ale
romanului, care, deci, ar fi avut proporţii mult mai mari, faţă de care pasajele păstrate
ar însemna aproximativ 10% din ansamblul originar. Atât aceste dimensiuni, cât şi
specia căreia îi aparţine (prea puţin cultivată în antichitatea romană), fac din Satyricon
o operă unică. La această excepţionalitate contribuie şi subiectul şi formula, de
asemenea ieşite din comun, astfel că opera lui Petronius îşi dobândeşte o poziţie
specială în literatura latină, căpătând şi statutul primului mare roman din literatura
universală. Originalitatea în epocă reiese în primul rând din faptul că e vorba de un
subiect fictiv, picaresc, relatat la persoana întâi, de către un personaj pe nume
Encolpius, ale cărui aventuri (într-o şcoală de retorică, într-o casă de toleranţă, într-un
banchet monstruos, continuate cu o călătorie pe mare, o furtună ş. a.) includ şi figurile
profesorului Agamemnon, tânărului Ascyltos, adolescentului Giton, bătrânului poet
Eumolpus ş. a. Un personaj fabulos este acela al libertului (= sclav eliberat)
Trimalchios, al cărui ospăţ este expus pe larg şi constituie un episod central al cărţii,
cunoscut sub denumirea de cena Trimalchionis (ospăţul lui Trimalchio). Finalul stă
sub semnul grotescului morbid, dar şi al satirei, căci Eumolpus, dându-se drept un om
bogat, îşi citeşte în public falsul testament, declarând că îşi lasă averea, şi ea evident
fictivă, acelora care îi vor mânca trupul neînsufleţit în faţa mulţimii.
Scenariul aglutinează elemente şi procedee eterogene, extrem de diverse, de la
comedie la parodie, de la grotesc la vulgaritate, având ca sursă principală puţinele

8
romanele greceşti erotice şi de aventuri pe care le parodiază constant; un exemplu este
acela al cuplului homosexual Encolpius – Giton, care ia în răspăr cuplurile
heterosexuale, excesiv de sentimentale din romanul grec. Totodată, parodiate sunt şi
personaje sau episoade mitologice – prin anumite ipostaze, Encolpius ia peste picior
atitudinile unor Ahile, Enea sau Ulise. Apar scene sau atitudini care amintesc de farsa
populară italică, de tradiţia atellanelor şi a mimilor, de satura şi de satiră. Comedia
plautină îşi găseşte şi ea ecouri în scene savuroase, în trăsăturile unor personaje, în
momentele de farsă. De asemenea, se regăsesc exemple din aşa-numitele fabulae
Milesiae („novele” mileziene), specie adusă la Roma de un anume Cornelius Sisenna,
Petronius inserând în naraţiunea-cadru povestiri cvasi-autonome. Specia pe care o
inaugurează de fapt Satyriconul este aceea a romanului picaresc, iar background-ul
conceptual e reprezentat de epicureism. Este respins orizontul simbolurilor şi al
mitului, este exclusă predestinarea, teleologia, acţiunea rămâne imprevizibilă şi se
bazează pe suspans, pe surpriză, pe întorsături de situaţie. Lumea din acest roman de
moravuri trăieşte într-o perspectivă imanentistă şi seculară, autorul nu analizează, ci
descrie şi arată, realizând o frescă bufă, caricaturală şi grotescă a contemporaneităţii
sale. Decadenţa e surprinsă prin înregistrarea cruzimii, a obscenităţii şi chiar
scatologiei, aici fiind identificată tradiţia lui sal italicum (sarea italică). Sunt surprinse
furtul, violenţa până la sadism, şarlatania, excesele sexuale; respectiv categorii
precum: pungaşii, intelectualii declasaţi, proştii îmbogăţiţi, curtezanele şi proxeneţii,
liberţii infatuaţi (al căror exponent este burlescul Trimalchio, fost sclav devenit
latifundiar şi cămătar, complexat de fapt de originea umilă). Personajele sunt mai
degrabă nişte anti-eroi, marcaţi de exhibiţionism şi de un comportament imoral.
Lumea Satyriconului e o lume a marginalilor afectaţi de o criză de identitate3, deşi
eroii principali Encolpius şi Ascyltos se declară scholastici (intelectuali sau oameni de
litere) şi par a avea o pregătire superioară (iar pe de altă parte trăiesc din expediente şi
caută noile experienţe cu o fervoare picarescă). Chiar numele personajelor denotă
anumite semnificaţii şi au o dimensiune comică, asemănătoare numelor din comedii:
Encolpius vine din grecesul enkolpios şi înseamnă „cel ţinut la sân” sau „drăguţul”,
deci are o rezonanţă ironică şi poate chiar licenţioasă; askyltos înseamnă „neobositul”
(în ale iubirii), gheiton – „vecinul” (adică amantul), eumolpos – „melodiosul”.

3
Ibidem, p. 507.

9
 O caracteristică semnificativă e aceea a revelării discrepanţei dintre aparenţă şi
esenţă ori a subminării registrului grav prin cel comic; drama sau tragedia sunt
frecvent dinamitate de umor şi de parodie. Un exemplu grăitor e acela al episodului în
care Encolpius, în naufragiu, vede un cadavru plutind pe ape şi, în primă instanţă,
reacţia sa este meditativă, lăsându-se în voia unui expozeu pe tema labilităţii
existenţei, pentru ca apoi, în momentul în care realizează că trupul mort e al
duşmanului său, Lichas, să îşi dea frâu liber bucuriei.
Nu lipsesc dialogurile şi opiniile despre literatură şi cultură, despre şcolile de
retorică (blamându-se în mod special asianismul), despre decăderea literaturii, picturii
şi a filosofiei, sunt satirizaţi autori ai vremii cum ar fi Lucan şi Seneca (dar din
unghiul parti-pris-ului faţă de Nero). Limbajul e crud şi erotizat, comicul de situaţie
şi de comportament fiind susţinut de comicul de limbaj. Petronius recurge la hiperbole
burleşti, calambururi, expresii orale (chiar vulgare), jocuri de cuvinte, formule
proverbiale; adecvează limbajul fiecărui personaj, caracterizându-l şi prin exprimare.
Sermo plebeius (vorbirea plebeiană, inclusiv argotică) alternează cu sermo litterarius
(vorbirea literară), într-un discurs extrem de vivace şi de plastic.
Apreciat în ultimele veacuri ale perioadei imperiale, Satyricon a fost
redescoperit în secolul al XV-lea şi a generat chiar mode, fiind imitat. Scarron a fost
inspirat de acest roman, ca de altfel în general autorii de proză picarescă. Citit şi citat,
evocat, admirat de autori diverşi precum Balzac, Huysmans, Joyce, Celine şi mulţi
alţii, a fost ecranizat liber nu întâmplător de către Fellini, adică de un cineast sensibil
la dimensiunea grotescă, burlescă, satirică a existenţei.
Lui Apuleius, probabil ultimul mare scriitor al antichităţii romane (n. în 125 e.
n. – m. după 164 e. n.), nu i se cunosc celelalte nume (i se mai atribuie prenumele
Lucius, dar el provine de la numele personajului principal din cartea sa de căpătâi,
deci nu e deloc sigur) şi, deşi a scris în mai multe genuri (de pildă poeme de dragoste,
imnuri, discursuri, tratate despre stat sau despre ştiinţele naturii – bineînţeles, în bună
măsură pierdute), a rămas prin unul din cele două romane ale sale, Metamorfozele.
Celălalt roman, Hermagoras, nu a supravieţuit decât prin câteva fragmente şi avea, se
pare, o temă filosofică.
Titlul celebrului său roman s-a pierdut, cercetătorii ajungând la concluzia că ar
fi fost Metamorphoseon, cu varianta Metamorphoseon libri undecim (Unsprezece
cărţi de metamorfoze). Fulgentius menţiona şi titlul Asinus aureus (Măgarul de aur),
dar exegeţii spun că ar fi reprezentat cel mult subtitlul cărţii. Progatonistul, un tânăr

10
pe nume Lucius, ajuns în Thessalia, ţinut faimos pentru legendele fantastice şi pentru
vrăjitorii, urmărind activitatea de magie a gazdei sale, ajunge, printr-o eroare, să se
transforme în măgar. Păstrându-şi condiţia umană doar la nivelul minţii şi al spiritului,
măgarul trece printr-o suită întreagă de întâmplări spectaculoase (e furat de nişte hoţi,
este eliberat, asistă la moartea stăpânilor săi, trece în mâinile unui sacerdot al Cybelei,
apoi ale unui morar, grădinar, soldat, cofetar şi bucătar) şi în cele din urmă, dus de
soartă în Corint, scapă de vrajă datorită sfatului zeiţei Isis, care îi apare în vis şi îi
spune că antidotul alifiei care-l metamorfozase în măgar este coroana de trandafiri
purtată de preotul zeiţei. Lucius redevine om şi este iniţiat în misterele zeilor Isis şi
Osiris, ajungând şi el sacerdot isiac.
Fundamentele intrigii nu îi aparţineau lui Apuleius, ci unui anume Lucius din
Patrai, autor grec al cărui roman s-a păstrat prin intermediarul unui anume Pseudo-
Lucian, intitulat Lucius sau măgarul. Apuleius a expandat subiectul, l-a făcut mult
mai complex şi i-a adăugat o serie de episoade mileziene, plus basmul despre Amor şi
Psyche, parte de greutate a cărţii; naraţiunii-cadru îi sunt inserate aproape 20 de
nuvele mileziene, dintre care unele se vor regăsi de pildă la Boccacio.
Metamorfozele se constituie într-o naraţiune moralizatoare şi iniţiatică. Sub
aparenţele unui roman burlesc şi pe alocuri licenţios, s-ar afla, comentează exegeţii,
un subtext grav şi mistic. Referinţe la rituri sau mituri egiptene îmbogăţesc romanul
de aventuri, configurând în plan secund valoarea iniţiatică a tribulaţiilor lui Lucius;
Apuleius îi conferă lui Isis întâietatea în defavoarea zeităţilor romane şi greceşti. Din
unghiul isianismului egiptean, măgarul era conceput drept un simbol al păcatului,
astfel că transformarea eroului în animalul respectiv pare să fie transpunerea în
ficţiunea romanescă a unui rit iniţiatic. De asemenea, basmul lui Amor şi Psyche ar
putea fi decriptat ca o alegorie care condensează tema romanului, sensul său esoteric:
sufletul (Psyche, în greacă) e în căutarea iubirii (Amor): „Psyche simbolizează deci
sufletul omenesc, despărţit prin încarnare, după opinia platonicienilor, de lumea
esenţelor, pe care simţea nevoia de a o regăsi. Teoria platoniciană a dragostei,
ascensiunea sufletului până la apoteoză pot fi lesne desluşite în acest basm mitic.”4
Umorul alternează cu dramaticul, caricaturalul cu parodicul, elocinţa cu
exprimarea crudă. Violenţa şi macabrul par să predomine în povestea lui Apuleius,
indicând o viziune pesimistă, în orizontul temei răutăţii umane, contrazisă doar de

4
Ibidem, p. 662.

11
finalul pozitiv al re-umanizării protagonistului şi al metamorfozei sale interioare prin
iniţierea isianică. S-a observat totodată că realismul anumitor comportamente intră
într-un metisaj interesant cu factorul fantastic, cu explicaţia supranaturală a
fenomenelor, atât în naraţiunea-cadru cât şi în povestirile complementare. În ce
priveşte stilul, acesta e caracterizat prin variaţie, printr-o exprimare plastică şi plurală,
deschis tuturor tipurilor de discurs şi de limbaj, de la cel arhaic la cel neologistic, de la
cel poetic la acela satiric sau chiar licenţios.

12