ARTA ETRUSCĂ

Obscuritatea originilor, limba considerată ”indescifrabilă” 1 , legendele perpetuate din Antichitate

pe seama lor și altele create din secolul al XIX-lea, specificitatea credinţelor și stranietatea picturilor din
morminte, credinţele și obiceiurilor au făcut ca să apară în timp mitul unui ”secret” etrusc. Vinovat pentru
acest mit pare să fie însă doar documentaţia lacunară. Întreaga literatură etruscă, arhivele, marile cărţi
religioase au fost distruse, iar civilizaţia spoliată și înlocuită treptat de cea romană. Acum, documentaţia
despre ea se îmbogăţește de la an la an, cu surse arheologice și analizele noilor tehnologii, făcând loc unei
”istorii italice” în care Etruria ocupă un loc major 2 . Tradiţionala polemică despre originile etruscilor
evoluează spre teoria că civilizaţia lor s-a născut din contactul dintre autohtoni, care dezvoltaseră o
cultură numită villanoviană, și imigranţi, mai ales orientali.
În general, limitele temporale între care se pot cronologiza realizările de artă plastică sau de
arhitectură etrusce sunt secolele VII-I a. Chr. În această perioadă, producţia din domeniu s-a manifestat în
mai multe centre urbane din Etruriei (slides 2-3)și a evoluat uneori distinct, în funcţie de condiţiile locale
sau de influenţele venite dinspre Orient și Grecia.
Momentul de apogeu ale artei etrusce coincide cu perioadele arhaică și clasică din arta Greciei
vechi (secolele VII-V a. Chr.)
Arhitectura. În general, se spune despre etrusci că au fost buni arhitecţi. Afirmaţia este susţinută
atât de realizările constatate în urbanismul unor foste orașe etrusce (Falerii, Perugia, Veii, Cerveteri,
Volterra), în arhitectura templelor, a mormintelor sau a locuinţelor, cât și de informaţiile din literatura
antică, care îi prezintă pe etrusci ca pe niște cunoscători în domeniul construcţiilore de poduri, apeducte,
în secarea mlaștinilor și amenajarea irigaţiilor.
Populaţia a căutat, pentru așezări, vecinătatea unor de surse de apă – râuri, mare, dar și condiţiile
prielnice de apărare oferite de platourile înalte. Așezările care nu beneficiau de fortificaţii naturale erau
înconjurate de 1-2 ziduri masive din piatră combinată și cu cărămidă, dotate cu porţi de acces
monumentale (spre ex., Porta dell`Arco din Volterra – slide 4, cu bolta restaurată parţial în timpul
romanilor, secolul IV). Dispunerea străzilor depindea de configuraţia terenului. Aprovizionarea cu apă sau
eliminarea reziduurilor era asigurată de canale acoperite; o serie dintre aceste sisteme au fost, ulterior,
folosite şi de către romani (spre exemplu, Ponto Sodo de la Veii, Cloaca Maxima de la Roma etc.)
Despre arhitectura locuinţei etrusce avem informaţii furnizate de cercetarea arheologică, de
textele literare și de modele miniaturale din piatră care s-au păstrat până astăzi. Din ele rezultă că locuinţa
particulară a cunoscut mai multe forme de plan. Unele dintre aceste tipuri prezintă certe analogii cu
mormintele. Până la mijlocul secolului al VII-lea, s-au practicat case cu temeliile săpate în tuf, cu planuri
ovale care se adaptau terenului și cu acoperișurile din paie. Aceste planuri au fost treptat înlocuite de cele
rectangulare, cu 2-3 încăperi, ce aveau funcţiuni bine precizate (dormitor, bucătărie, magazie); se adăuga
pe o latură un vestibul sprijinit de coloane. Pereţii erau ridicaţi din cărămizi de lut sau din piatră. În cazul
celor mai înstăriţi, pereţii se tencuiau și se pictau, iar acoperișurile puteau fi dotate plăci ornamentale, din
teracotă decorată în relief (spre exemplu, Casa din Acquarossa, în apropiere de Viterbo – slide 5). Pe de altă
parte, la casele cele mai bogate se întâlnesc (chiar din jurul anului 500 a. Chr.), atât etajări, cât și planuri
mai elaborate. Mai multe camere erau organizate în jurul unei curţi interioare numită atrium. O deschidere
rectangulară, practicată prin acoperiș (=compluvium) asigura iluminarea și aerisirea potrivită interioarelor.

1
Cu aproximativ 10.000 de inscripţii pe diverse obiecte, ţesătură, ceramică (tăbliţe, vase), oglinzi, suprafeţe murale din
necropole, sarcofage. În baza cercetărilor făcute până în prezent, etrusca nu face parte din familia limbilor indo-europene, dar
are unele elemente indoeuropene. Ni s-a transmis cu un alfabet grec și grafie de la dreapta la stânga. Înrudirile cu limba vorbită
pe insula Lemnos (înaintea colonizării grecești) și cu limba retică au condus la ipoteza că etrusca făcea parte din grupul limbilor
tyrsenice vorbite în antichitate pe insule din Marea Egee şi în vestul Anatoliei.
2
Cea mai mare colecţie de vestigii etrusce se găseşte la Museo Nazionale di Villa Giulia din Roma; altele se găsesc în fostele orașe
etrusce.
1
De asemenea, apa de ploaie se aduna prin acest orificiu într-un bazin (=impluvium). Structura casei cu
atrium a fost moștenită de arhitectura civilă romană (vezi curs Arta romană).
Prin adăugarea mai multor elemente de arhitectură – acoperiș cu fronton, etaj suprapus de loggie,
faţadă cu pilaștri și capiteluri sau galerii care se întindeau pe toate cele patru laturi, unele case din
perioada târzie încep să îmbrace aspectul unor palate.
În Etruria, pentru construcţiile monumentale nu a fost folosită marmura, deși se găsea la distanţe
convenabile de unele așezări, preferându-se materialele de construcţii mai ușor de prelucrat: lutul, lemnul
sau tuful (= piatră vulcanică moale, ușor de tăiat, care se întărește în contact cu aerul, dar care în timp se
erodează). În acest fel, nici unul dintre templele etrusce, construite din cărămidă și lemn, nu a reușit să se
păstreze până astăzi. În marea lor parte au dispărut, rămânând ca să fie cunoscute din izvoare scrise, din
copii ale unor temple și altare găsite în spaţiile unor morminte, din forme miniaturale care se constituiau
în ofrande votive, din reprezentări găsite pe vase și plăci de teracotă, ca și din vestigiile descoperite prin
cercetare arheologică.
Arhitectura religioasă a Etruriei a cuprins temple, însoţite uneori de mici altare (=sacellae), incinte
sacre (temenos-uri), dar și altare monumentale, ultimele sub forma mormintelor sau a unor monumente
exterioare. Au existat mai multe tipuri de temple, unele influenţate mai mult de cele grecești (temple ce au
avut proporţii mai ample, mai multe șiruri de coloane și frontoane umplute cu decoraţii din plăci de
teracotă), iar altele, considerate specifice etruscilor, care nu au structura compactă a celor grecești și nici
dimensiuni prea mari. Cele din urmă par mai arhaice, dar originea nu le-a fost suficient lămurită. De pe o
scară cu mai multe trepte aflată în mijlocul faţadei se ajungea pe un podium, unde, după două șiruri de
coloane scunde, se înălţau una sau trei încăperi: o cella (poziţionată în centru) și două alae (în laterale),
după zeităţile cărora le era închinat templul (slide 7). La templul etrusc, fusul coloanei este necanelat, dar
capitelul se aseamănă cu cel doric. Decorul arhitravei și frontonului lipsește sau este alcătuit din plăci de
teracotă pictată (slide 6). Caracteristicile întâlnite la coloanele templului etrusc au pus bazele ordinului
toscan (slide 7).
Arhitectura cu caracter funerar a deţinut un loc foarte însemnat în lumea etruscilor, iar
necropolele au ajuns adesea să ocupe suprafeţe mai mari decât așezările. Mormintele vechi nu se
distrugeau, ajungând să fie suprapuse de altele mai noi. Erau atât locuri de înmormântare, cât și locuri de
cult. Adeseori, planurile mormintelor sau dotările interioarelor imitau pe cele ale locuinţelor. Interioarele
lor arătau diferit de un mormânt la altul, în funcţie de gustul și posibilităţile materiale ale proprietarilor.
Mormintele etrusce prezintă o tipologie bogată, care cuprinde de la morminte singulare (în gropi
sau urne), anterioare sec. al VII-lea a. Chr., la impresionante morminte colective, cu una sau mai multe
camere (slides 8-16). Accesul la încăperile mortuare se făcea printr-o galerie din piatră (=dromos). Camerele
puteau fi circulare sau rectangulare, săpate în perete stâncos sau realizate artificial, la suprafaţă; unele
erau acoperite de o movilă conică din piatră sau pământ (=tumul) care avea rolul de a proteja mormântul,
iar altele (cubice, construite din piatră) aveau acoperișuri, portice sau frontoane care imitau locuinţele sau
templele. În faţa mormintelor sau deasupra lor – pe platforme sau pe movilele care erau accesibile prin
rampe sau scări – se practicau ritualuri în onoarea celor defuncţi.
Pictura. Din punct de vedere tehnic, dar și stilistic, pictura etruscă s-a aflat sub influenţa directă a
picturii grecești arhaice și clasice. Destinaţia sa și tematica au fost însă major diferite.
Mormintele etrusce se constituie în cele mai mari depozitare de pictură. Din perioada sec. VII-I a.
Chr., sute de asemenea morminte se cunosc din Chiusi, Orvieto, Veii, Cerveteri (Banditaccia), Vulci și
Tarquinia (cu 200 de morminte pictate – site UNESCO: Monterozzi). Majoritatea picturilor au fost realizate
în frescă, tempera aplicată pe mortarul uscat fiind folosită mai rar. Gama cromatică este foarte vie,
neconvenţională, iar desenul sintetic, graţios și dinamic. Nu există preocupări pentru perspectivă și nici
pentru sublinirea rangului social al personajelor.
Tematica frescelor este bogată și prezintă unele diferenţe de la o perioadă la alta. Cele mai vechi
derivă dintr-un repertoriu orientalizant, cu procesiuni de animale reale sau fantastice, arbori și scene de
vânătoare (Mormântul de la Campana Veii) (slide 17). Etapa următoare (sec. VI-V a. Chr.), pare să păstreze

2
pentru registrele superioare ale pereţilor sau pentru frontoane asemenea motive zoomorfe, dispuse în faţa
pomului vieţii, dar îmbogăţește un registru inferior cu scene mai complexe. Acum pictura de mormânt
pare să-și definească mai clar scopul funerar prin subiectele care sunt mai bine conectate riturilor
funerare. Faptul coincide și cu generalizarea mormintelor colective. Frescele din această vreme par să
etaleze scene dintr-o viaţă ideală, trăită în colectivitate (slides 18-24). Se regăsesc reprezentate banchete și
ritualuri dedicate celor defuncţi, scene de viaţă cotidiană. O gamă foarte largă de motive ornamentale (linii
roșii și negre, palmete stilizate, ghirlande etc.) însoţesc personajele umane prinse în peisaje, banchete,
dansuri, discuţii sau alte jocuri. Compoziţiile figurate se completează cu ornamentaţii florale sau
geometrice (spre exemplu, tabla de șah) care îmbracă elementele arhitecturale din interior: frontoane,
plinte*, cornișe, plafoane etc.
Atmosfera relaxată din pictura funerară dispare odată cu sec. IV; sub influenţa elenistică, tematica
(oată cu credinţele) se schimbă în favoarea celei care aduce în prim plan scenele de sacrificiu uman,
inclusiv de luptă, și pe cele legate de infern. Locul figurilor şi scenelor optimiste şi fericite este luat de
credinţa într-o lume stranie, tenebroasă, subpământeană, însoţită de tristeţe şi nesiguranţă. Morţii sunt
redaţi în drumul spre Hades (Mormântul Întrunirii), în prezenţa unor demoni cruzi (Mormântul François –
Vulci, cu scene de luptă şi sacrificiu uman) (slide 25).
Mormintele au conservat mai bine suprafeţele pictate, dar se pare că acestea n-au fost singurele
spaţii decorate astfel. Se presupune că și unele clădiri publice sau particulare aveau decoraţii în frescă sau
plăci de teracotă pictată.
Sculptura etruscă, cuprinzând reliefuri și statui, a fost realizată cu precădere din bronz și teracotă,
piatra fiind mai puţin căutată de atelierele etrusce. Multe dintre aceste produse însă, ca și cele realizate
din metale preţioase, au aspect artizanal.
Bronzurile erau foarte apreciate în așezările etrusce, dar și în cele dinafara pământului italic,
constituind adeseori produse de export. Erau turnate statui, statuete votive, obiecte de uz caznic, arme,
vase, amfore, candelabre, trepiede, suporturi pentru opaiţ, tămâiere, oglinzi, casete pentru farduri etc.
(slides 26-31). Cele mai cunoscute sculpturi în bronz sunt Himera din Arezzo (sec. IV a. Chr.) (slide 32) și
Lupoaica de pe Capitoliu (începutul sec. V a. Chr., fără gemeni) (slide 33). Între obiectele de uz comun sau de
lux, foarte bine reprezentate sunt oglinzile, descoperite până acum în peste două mii de exemplare (slide
34). Suprafaţa reflectantă a discului era ușor convexă, iar spatele decorat (în relief sau prin gravare) cu
scene variate, multe reluate din mitologia autohtonă sau greacă. Foarte multe dintre aceste categorii de
obiecte fac parte dintr-un inventar funerar, foarte bogat în cazul mormintelor etrusce. Defuncţii, așezaţi în
sarcofage erau înconjuraţi de obiecte, uneori foarte numeroase, pe care le posedaseră în viaţa terestră.
Teracota, de o calitate deosebită și adeseori policromată, s-a folosit pentru figurine votive,
monumente funerare, portrete, elemente decorative în construcţii (plăci, statuete și antefixe* cu
reprezentări umane și zoomorfe – (slide 35), ca și pentru sarcofage de diferite de dimensiuni. Pentru etrusci
sunt specifice sarcofagele în formă de gisant*. Cele mai cunoscute sculpturi în teracotă sunt Apolon din Veii
(510-490 a. Chr., mărime naturală) (slide 36) și sarcofagele din Cerveteri (slides 37-38).
Vasele de ceramică întâlnite în așezările etrusce sunt de o mare diversitate, atât în privinţa
formelor și decoraţiilor, cât și în privinţa calităţii. O mare parte a acestor produse o constituie importurile
din Grecia (slide 39), iar o alta, imitaţii mai mult sau mai puţin reușite, realizate de ateliere cu meșteșugari
etrusci sau greci imigranţi, după modele grecești arhaice (vase cu figuri negre) sau clasice (vase cu figuri
roșii). Înafara celor două categorii, s-a dezvoltat și o categorie de ceramică neagră, întâlnită anterior în mai
multe locuri din Mediterana, numită bucchero/buccheri (slide 40). Tehnica ei de producere, probabil la
început descoperită accidental, a fost preluată și perfecţionată de atelierele de olărie etrusce îndeosebi în
sec. VII-V a. Chr. Se cunosc două variante din categoria vaselor de tip bucchero: unul cu pereţii foarte
subţiri, decoraţi cu incizii sau picturi (bucchero sottile) (slides 41-42), iar altul, cu forme mai greoaie, uneori
complicate și cu suprafaţa mată, ornamentată în relief (bucchero pesante) (slides 43-45).
Orfevrăria este un domeniu în care artizanii etrusci au excelat. Pentru produsele lor au folosit
tehnicile cunoscute, dar și foarte dificile: granulaţia, filigranul (încă din perioada de așa-zisă formare a

3
artei etrusce, sec. VIII – începutul sec. VI), gravura și repusajul (au repoussé) (după sec. V). Repertoriul de
forme și motivistica indică o serie de moșteniri asiatice sau influenţe grecești, clasice și elenistice.
Deşi imitate adesea, podoabele etruscilor nu şi-au putut găsi asemănare în lumea veche. Ele arată
de la începuturi o imensă bunăstare a clasei aristocratice prin descoperirile din morminte de la Marsiliana
d`Albegna şi Vetulonia, de la Cerveteri – Mormântul Regolini Galassi, şi de la Praeneste – marile morminte
(Barberini, Bernardini). Câteva au fost cu siguranţă purtate de proprietarii lor în timpul vieţii; altele însă,
datorită fragilităţii lor, sugerează că fuseseră destinate exclusiv vieţii de apoi. Unele dintre cele mai
timpurii prezintă motive decorative villanoviene, altele sunt unicate. O fibulă uriaşă din mormântul
Regolini – Galassi este împodobită cu mici figuri de lei (slide 47). O placă enormă, de 25 cm lungime, este
decorată în relief cu motive liniare animaliere şi vegetale precum şi cu rânduri apropiate de mici animale
de origine orientală dispuse circular – lei înaripaţi, himere şi sfincşi. Filigranul şi granulaţia reprezintă
podoaba bărbii unui cap al lui Achelos, un zeu acvatic al mitologiei greceşti, folosit drept pandantiv. O
brăţară filigranată este confecţionată din migăloase fire de aur. Această virtuozitate caracterizează şi
colierele filigranate şi granulate cu pandantive, adesea înfrumuseţate cu mărgele din chihlimbar, fibulele,
brăţările etc. (slides 46-54)
După perioada acestor mari realizări a urmat o alta de declin. Filigranul şi granulaţia au dispărut
treptat, fiind înlocuite de tehnica baterii (repusaj) utilizată pentru a decora cordoane funerare subţiri,
coliere cu pandantive în formă de sferă, inele şi medalioane (bullae), pe care le împrumută apoi romanii. În
cazul câtorva capete votive din teracotă întâlnim figurat un tip de cercel în formă de ciorchine de struguri,
disc sau cilindri, atârnând uneori până la gât.
Prelucrarea fildeşului şi osului. Gustul etruscilor pentru formele luxoase şi exotice este reflectat şi
de obiectele delicate de fildeş: cupe, pixide pentru cosmetice, piepteni, figurine umane şi statuete
reprezentând animale sălbatice, mânere de evantaie sau oglinzi. Unele sunt importuri (Cipru ori Siria), dar
altele arată măiestria și apetenţa locală pentru un inventar luxos, ale căror forme și ornamente împrumută
din repertoriul orientalizant și ionic. Decoraţia în registre, folosită pe mânerul unui evantai în forma unui
braţ, descoperit în Mormântul Barberini (cca 670 a. Chr.), expune o motivistică de sorginte orientală, cu lotus
şi palmete alături de animale reale şi fantastice.
Pe la mijlocul sec. VI a. Chr. obiectele din fildeş sculptat dispar brusc în Etruria.
----
În anii 391-265, Etruria își pierde treptat independenţa, iar existenţa politică a etruscilor încetează,
dar arta continuă să ofere lucrări remarcabile (arhitectură, sculptură, pictură funerară, ceramică, obiecte
de lux) și să domine un timp arta Romei.
Dicţionar
antefixă = element decorativ al unei construcţii, din piatră sau ceramică, având diverse forme: rondelă policromă, palmetă cu nervuri în relief,
cap de femeie etc. Folosit în Italia și ca aruncătoare de apă (gargouille)
gisant = sculptura de deasupra lespezii funerare sau sarcofagului
plintă = placă de piatră sau zidărie, cu profil rectangular, puţin înaltă, pe care se sprijină un stâlp, pilastru, coloană, zid sau statuie
-------------------------------------------------------
Bibliografie:
Jannot J.-R., Arta etruscă, în Istoria artei. Larousse (Coord: Châtelet A., Groslier B.-Ph.), Bucureşti, 2006, p. 237-247.
Spivey N., Etruscan Art, London, 1997.
Bonfante L. (coord.), Civilizaţia etruscilor, Bucureşti, 1996.
Botez Crainic A. , Istoria artelor plastice, I, București, 1996.
Bloch R., Cousin J. L., Roma si destinul ei, vol. I, Bucuresti, 1985.
Dennis G., Lumea etruscilor, vol. I-II, Bucuresti, 1982.
Burian J., Manchova B., Misterioşii etrusci, Bucureşti, 1973.
Arta etruscă. Frescele din Tarquinia, Bucureşti, 1967.
Bloch R., Etruscii, Bucureşti, 1966.
http://www.ou.edu/class/ahi4163/files
http://www.visual-arts-cork.com/ancient-art/etruscan.htm
http://www.il-girasole.com/bronzes2.htm
http://www.metmuseum.org/toah/hd/etru/hd_etru.htm