ARHITECTURA

GRECIEI ANTICE
 În Grecia antică a luat naştere unul dintre cele mai elaborate şi mai estetice
stiluri arhitecturale, model şi sursă de inspiraţie pentru stilurile ulterioare.
 Călătorul care se apropie astăzi pe mare de Attica şi vede pentru prima dată
coloanele albe ale Templului lui Poseidon (440 Î.Hr.) aflat la Capul Sunion
este impresionat în primul rând de peisajul atât de specific Greciei cu
dealurile acoperite de livezi de măslini, dar şi de lumina atât de lăudată
pentru “puritatea, claritatea şi... curăţenia sa...” încă din antichitate de către
Plutarh.
 Aceste două elemente: peisajul şi lumina au jucat un rol esenţial în
dezvoltarea ordinelor arhitecurale greceşti. Lumina puternică a Greciei a
încurajat ridicarea de forme arhitectonice clare şi puternice, iar natura
înconjurătoare a oferit materialele de construcţie necesare: clacarul şi
marmura.
 Pe acest fundal s-a dezvoltat o arhitectură deosebită, impecabilă, expresia
unei conştiinţe naţionale mature şi sofisticate.
HARTA GRECIEI ANTICE
TEMPLUL LUI POSEIDON, CAPUL SOUNION, 440 î.Hr.
 La fel ca şi această conştiinţă, şi arhitecura greacă s-a conturat gradual.
 Grecia nu a reprezentat de-a lungul istoriei sale vechi ceea ce am numi azi o
ţară unitară. Cu o zonă continentală muntoasă şi cu o mulţime de insule
împrăştiate în zona maritimă, Grecia a reprezentat la început o grupare de
oraşe-state aflate de cele mai multe ori în conflict unele cu altele.
 Apogeul culturii şi implicit a arhitecturii greceşti a fost determinat de
afirmarea Atenei ca principal oraş-stat al Peninsulei.
 Epoca de aur a civilizaţiei greceşti, cunoscută şi sub denumirea de perioada
elenică (800-322 Î.Hr.) este marcată de afirmarea Atenei ca putere
supremă în dauna celorlalte oraşe-state (Sparta, Corint etc.), mai ales după
victoriile împotriva invadatorilor persani.
 Apogeul a fost atins în sec. V Î.Hr., perioada clasică târzie, în care s-a
înregistrat o uimitoare înflorire a arhitecturii, artei, literaturii şi teatrului.
 Ex. Parthenonul reprezintă una dintre realizările cele mai importante.
 Independenţa oraşelor-state greceşti a fost distrusă de către Alexandru cel
Mare, care le-a înglobat în uriaşul său imperiu.
 La moartea sa, în anul 323 Î.Hr., imperiul a fost împărţit între regatele
greceşti succesoare, începând aşa-numita perioadă elenistică.
 30 Î.Hr.: regatele greceşti sunt cucerite de către Imperiul Roman.
 După cum am văzut, prima civilizaţie a Greciei s-a dezvoltat în insula Creta,
elementul cel mai reprezentativ al acestei civilizaţii fiind Palatul de la
Cnossos: este vorba de civilizaţia minoică (3000-1400 Î.Hr.)
 Aceasta a fost urmată de către civilizaţia miceniană (1600-1050 Î.Hr.),
dezvoltată în Grecia continentală, în jurul cetăţilor Micene şi Tirint.
 Civilizaţiile cretană (sau minoică) şi miceniană sunt, în prezent, considerate
ca precedente fundamentale ale ceea ce istoricii au numit “miracolul grec”.
Din punct de vedere arhitectural, însă, cu greu pot fi găsite două lumi mai
diferite.
 Faptul că civilizaţia cretană s-a născut într-un mediu insular, iar cea
miceniană este de origine continentală determină o abordare diferită a
raportului cu spaţiul.
 Cetăţile din Micene şi Tirint nu numai că sunt înconjurate de ziduri
defensive, ci se conformează structurii orografice a terenului, centrul lor
politic fiind situat în zona cea mai înaltă şi mai protejată.
 Civilizaţia palatelor cretane se dezvoltă, în schimb, fără cenzuri între spaţiul
exterior şi cel interior al aşezării. Cele mai recente cercetări arheologice au
demonstrat că naşterea şi dezvoltarea palatelor minoice s-au suprapus unei
aşezări urbane precedente, al cărei sistem stradal era organizat în jurul
pieţei ce coincidea cu marea curte interioară a palatului. În primul caz,
avem de-a face cu un sistem închis, în cel de-al doilea, este vorba de un
sistem deschis: parcelizării spaţiului urban micenian, îi corespunde
reducerea unitară la proiectul general al palatului însuşi, conform modelelor
de tip mesopotamian.
Palatul din Cnossos (vedere aeriană)
Palatul din Cnossos
VESTIGIILE CETĂŢII MICENE
 Aspiraţiile militare ale majorităţii statelor-oraşe greceşti s-au transmis până
la Alexandru cel Mare care, deşi l-a avut pe marele Aristotel ca şi profesor,
s-a remarcat în istorie ca un remarcabil conducător militar şi cuceritor.
 Atena, principalul oraş-stat grecesc, a atins în mod remarcabil apogeul
cultural şi civilizaţional în secolul V Î.Hr. Din punctul de vedere al
arhitecturii, în Atena evoluţia se realizează de la fortăreaţă la piaţă sau
agora. Un filosof grec remarca faptul că locurile înalte erau destinate
aristocraţiei, în timp ce locurile joase erau destinate democraţiei.
 Locul fortăreţei a fost luat de templu, care a atins perfecţiunea în Atena. Pe
lângă acesta, agora era întregită cu clădiri sociale şi comunale unde oamenii
se adunau pentru a vorbi, dezbate şi pentru a face comerţ. Ceea ce a dat
unitate arhitecturii greceşti a fost în primul rând coloana. Ignorând arcul,
deşi îl cunoşteau, grecii s-au concentrat pe perfecţionarea elementului
arhitectural care se potrivea cel mai bine climatului, materialelor de
construcţie existente şi societăţii care folosea clădirile.
 Iar societatea ateniană folosea (şi implicit vedea) arhitectura nu din
persepctivă interioară ci exterioară. Atât templele, cât şi celelalte clădiri ale
agorei reprezentau prin excelenţă elemente ale unei arhitecturi exterioare.
Grecii au investit tot rafinamentul în exterior deoarece lucrurile cele mai
importante, precum interacţiunea dintre oameni şi zei nu avea loc în
interiorul întunecos ci în exterior.
 Vom începe deci povestea arhitecturii greceşti de la templu, mai precis de la
cel construit într-o manieră care va caracteriza primul dintre cele trei stiluri
arhitectonice greceşti: stilul doric.
 Dacă privim templul doric şi îl împărţim mental în elemntele sale
componente, putem identifica o serie de elemente structurale primitive
folosite cu succes de către egipteni şi perşi. Astfel, putem vedea cum trestia
sau papirusul folosite de către perşi sau egipteni pentru realizarea stâlpilor
uşilor sau a suporturilor pentru acoperiş au fost înlocuite de către greci cu
coloane canelate, realizate iniţial din lemn şi apoi din piatră (600 î.Hr.).
 Aceste coloane erau săpate în pământ – postamentul reprezintă un elemnt
care apare doar în cadrul stilului ionic. Blocul plat de piatră plasat în vârful
mănunchiului de trestie cu scopul de a sprijini acoperişul se regăseşte şi în
cadrul stilului doric sub forma capitelului. N.B. Capitelul este elementul care
ne indică stilul în care a fost construită o clădire: Doric, Ionic sau Corintic.
De-a lungul a trei secole (VII-IV Î.Hr.) grinzile de lemn cu care se umplea
spaţiul de la o coloană la alta au fost înlocuite cu blocuri de piatră care
formau arhitrava. În unele cazuri, un capitel mai larg poate să susţină două
blocuri de piatră paralele, aşa cum se poate vedea în cazul Theseion-ului
din Agora Atenei (445 Î.Hr.). Deschiderea maximă dintre două coloane
putea să fie de maxim 6 metri, orice deschidere mai mare presupunând
folosirea unor coloane suplimentare. Deasupra arhitravei se găseşte friza
decorativă, alcătuită din triglife şi metope. Suprafaţa dintre triglife (adică
trei despicături) greci amplasau plăci de tercotă decorate, iar în cazul
templelor de piatră aceaste spaţii (metopele) erau sculptate cu scene
figurative.
TEMPLUL DORIC
 La marginea acoperişului se află cornişa, care împreună cu streaşina
îndeplina şi sarcina practică de îndepărtare a apei de ploaie. Toate aceste
elemente, mai precis arhitrava, friza cu triglife şi metope, şi cornişa
formează împreună un ansamblu numit antablament.
 Lemnul a continuat să fie folosit pentru realizarea acoperişurilor chiar şi în
cazul templelor de piatră, ceea ce explică de ce atât de multe temple,
precum cele de pe Acropole, s-au păstrat până în zilele noastre dar fără
acoperiş. Cu toate acestea, acoperişurile de piatră apar din ce în ce mai des
în timpul perioadei elenistice (323-30 Î.Hr.). Un astfel de acoperiş se
regăseşte în cazul Templului lui Hepaestus şi cel mai probabil în cazul
clădirilor din Alexandria (Egipt) – aşa se explică stricăciunile relativ minore
produse de trupele lui Iulius Caesar.
 Grecii nu foloseau mortarul, dar aşezau piterele pe un pat uşor concav şi fixau
pietrele cu ajutorul nisipului, folosind o tehnică similară cu cea folosită de incaşii din
Peru.
Antablament doric
Antablament doric
 Segmentele scurte din care era alcătuită coloana era fixată cu ajutorul unui
pivot central din lemn (ulterior din fier) învelit în plumb: cleme de fier fixate
cu plumb topit legau blocurile de piatră împreună, fiind folosite bare de fier
pentru a le întări, ca şi în cazul arhitravei Propylae-ii de pe Acropola Atenei.
 Practica sculptării frizei şi a coloanelor s-a generalizat o dată cu folosirea pe
scară largă a marmurei pentru construcţia templelor (aprox. 525 Î.Hr.).
Aceasta era extrasă din carierele aflate în apropierea Atenei. Dar grecii nu
s-au mulţumit cu atât: ei îşi pictau clădirile şi statuile în culori pe care le-am
putea considera ţipătoare: roşu, albastru şi auriu.
 În mod paradoxal, chiar şi în secolul al XVIII-lea, când Grecia a devenit o
destinaţie turistică căutată, se credea că templele greceşti nu fuseseră
pictate în vreo culoare. În accepţiunea multor specialişti grecii nu au fost
interesaţi de culoare ci doar de formă.
 Revenind la temple, trebuie să spunem faptul că planul templului clasic
(sec. V Î.Hr.) nu a evoluat în complexitate faţă de structura megron-ului,
sala regelui micenian.
Propylaea, Acropole, Atena, 437 Î.Hr.
 Statuia zeului a înlocuit vatra, iar rândul de coloane din mijloc, necesare
susţinerii acoperişului, au fost reorganizate pentru a forma o colonadă în
jurul exteriorului clădirii dreptunghiulare. Intrarea se realiza printre cele
şase coloane de pe latura cea mai scurtă, iar prin uşa deschisă statuia
zeului trebuia să se află cu faţa spre soare.
 Vom începe prin a evidenţia elementele care diferenţiază templele greceşti
de cele ale celorlalte mari civilizaţii antice precum cea egipteană şi persană.
După cum am precizat, templele greceşti pot fi grupate în trei tipuri sau
ordine. Termenul de “ordin” este unul extrem de potrivit deoarece el nu
numai că sugerează organizarea componentelor templului, dar şi sugerează
relaţia şi proporţia dintre aceste elemente şi întreg. De fapt, termenul de
ordin a fost introdus de către arhitectul roman Vitruvius, cuvântul provenind
din latinescul ordo (ordine), echivalentul grecesc al lui ordo fiind cosmos.
 TEMPLUL DORIC
 Primele două ordine, Doric şi Ionic, au evoluat de-a lungul secolelor VII-V
Î.Hr. Cel de-al treilea, Corinticul, se dezvoltă mai târziu în secolul V Î.Hr.,
suprapunându-se în parte cu un stil creat de romani din combinarea
Ionicului şi Corinticului, stil numit Compozit.
 Cel mai timpuriu şi mai simplu, templul doric, fără bază, cu capiteluri
simple şi cu metope nedecorate, s-a dezvoltat în perioada 700-500 Î.Hr. în
Grecia continentală, acolo unde s-au stabilit invadatorii Dorieni veniţi din
Balcani. Evoluţia acestui ordin poate fi foarte bine surpinsă comparând
templul doric timpuriu al Herei de la Paestum în Sudul Italiei (530 Î.Hr.) cu
pilonii săi masivi, cu Templul Aphaia-ei din Aegina creat în timpul doricului
târziu (490 Î.Hr.), care se remarcă prin simplicitate şi precizia detaliului.
Ordinele greceşti
Capitel doric
Templul Herei, Paestum, Italia, 530 Î.Hr.
Templul Aphaia-ei din Aegina (490 Î.Hr.)
 TEMPLUL IONIC
 Templul Ionic s-a dezvoltat pe insulele şi pe coastele Asiei Mici, zone
colonizate de către grecii care s-au refugiat aici din faţa dorienilor.
Coloanele ionice sunt mai subţiri, mai uşoare, sculptate mult mai delicat şi
pot fi recunoscute foarte uşor, volutele şi capitelurile sale fiind
asemănătoare cu coarnele unui berbec. De la prima vedere ne putem da
seama că avem de-a face cu un ordin mult mai complex decât cel doric.
Coloanele mai zvelte stau pe o bază decorată, metopele şi triglifele au
dispărut, dar friza şi arhit frontonul sunt decorate. Treptele până la stilobat
(baza pe care stă templul) sunt mai puţin masive decât în cazul Doricului şi
astfel mai uşor de urcat. Ionienii întreţineau legături comerciale cu egiptenii,
iar influenţa exercitată de marile temple egiptene se resimte în cadrul
templelor ioniene, mult mai măreţe în comparaţie cu templele doriene
create în Attica. De ex. Templul Artemisei din Efes era atât de mare încât
Antipater (sec I D.Hr.) l-a inclus în lista sa a celor Şapte Minuni ale Lumii.
Capitel ionic
 TEMPLUL CORINTIC
 Capitelul corintic, conceput sub forma unui clopot întors în sus
înconjurat de frunze zimţuite, a rezolvat pe de o parte o
problemă ce apărea în cazul pilonilor din colţ în cadrul
ordinului ionic, făcând ca noul capitel să fie văzut din faţă, iar
pe de altă parte, capitelul corintic oferea posibilitatea sculptării
sale într-o formă elaborată, ceea ce l-a făcut extrem de
popular în Roma doritoare de lux. Un prim exemplu de
utilizare a stilului corintic este cel al Monumentului Choragic al
lui Lysicrates din Atena (335-334 Î.Hr.). O întrebuinţare mult
mai dramatică a stilului corintic apare la Templul lui Zeus
Olimpianul din Atena, început în timpul tiranilor (sec. VI Î.Hr.),
dar terminat abia în sec. I D.Hr. de către împăratul roman
Hadrian.
Monumentul Choragic al lui Lysicrate, Atena, 335-334 Î.Hr.
Templul lui Zeus Olimpianul, Atena
 Însă pentru a găsi exemple clasice ale primelor două ordine nu trebuie
decât să mergem pe Acropole. Astăzi urcarea pe Acropole se realizează pe
scări impresionante de piatră, întrerupte la mijloc de un drum folosit pentru
animalele duse la sacrificiu, dar acestea datează doar din epoca romană.
Vechii greci traversau agora în diagonală urmând drumul procesional după
care urcau în zig-zag pe o cărare până la marea poartă de intrare,
Propylaea, situată în Vest. Izolat într-un bastion aflat la dreapta intrării se
află micul templu ionic al lui Nike Apteros (Victoria fără aripi), proiectat de
către Callicrates aproximativ în 450 Î.Hr., dar neconstruit până în 424 Î.Hr.,
acesta fiind singurul care a supravieţuit dintre templele mici care înconjurau
Acropolea. Propylaea a fost construită de către Mnesicles aproximativ în 437
Î.Hr.. Acesta a folosit doricul în cazul coloanelor exterioare şi ionicul în cazul
celor interioare. În cazul Propylaeii apare un aspect important al planului:
nimic nu este direct, totul este în perspectivă, într-un anumit unghi.
Planul Acropolei
Vedere a Acropolei
Templul lui Nike Apteros, Acropolis, 450-424
Î.Hr.
Propylaea, Acropolis, 437 Î.Hr.
Propylaea, Acropolis, reconstituire
 Arhitecţii greci au realizat clădiri simetrice pe care le-au aşezat în locuri
nesimetrice, manipulând nivelul solului astfel încât sentimentul de unitate se
realizează numai vizitând întreg situl şi nu analizând clădirile în parte dintr-o
poziţie statică.
 Primele temple de pe Acropole, dedicate zeităţilor protectoare ale oraşului,
au fost distruse în întregime de către perşi. Pericle, după victoriile împotriva
perşilor de la Salamis şi Plataea (480-479 Î.Hr.), a folosit o parte din
fondurile adunate de la statele-oraşe greceşti împotriva perşilor pentru a
reconstrui templele de pe Acropole. Această decizie a stârnit o dispută între
oraşele-state greceşti, Pericle fiind acuzat de proasta gestionare a fondurilor
de război, conflictul degenerând în Războaiele Peloponeziace (431-404
Î.Hr.), după care Atena şi-a pierdut supremaţia.
 Reconstrucţia nu s-a realizat sub supravegherea unor arhitecţi, ci sub
îndrumarea unui sculptor, Phidias. Decizia aceasta nu era atât de
surprinzătoare, deoarece templele erau în mare măsură săli de expoziţie
pentru statuile zeităţilor şi atleţilor, sculptura fiind considerată o formă
superioară de artă.
 PARTHENONUL
 Primul lucru pe care îl vedeau pelerinii pe noua Acropole era statuia de
bronz a Atenei realizată de Phidias. După relatările contemporanilor, statuia
era atât de impresionantă încât soarele oglindit în coiful zeiţei era folosit de
către navigatori pentru a lua cursul spre Pireu, portul Atenei. Statuia lui
Phidias se afla pe acelaşi loc cu predecesoarea sa, înafara zidului vechiului
templu.
 Statuuia nu mai există astăzi, aşa că ochiul vizitatorului modern se
întâlneşte în primul rând cu Parthenonul. În vechime, în interiorul
Parthenonului se afla o a doua statuie a zeiţei Atena realizată de Phidias, de
datat aceasta din aur şi pietre preţioase. Astăzi, putem urca stilobatul şi
intra în interiorul templului fără probleme, dar în sec. V Î.Hr., înspre
Propylae se afla spatele templului, pelerinii trebuind să ocolească templul
pentru a putea intra pe poarta aflată în Est, cu faţa spre soare. Spre Nord,
dincolo de Parthenon se află micul templu Erechteum (421-406 Î.hr.), care
în sec. V juca un rol mai important decât Parthenonul în ceremoniile
dedicate zeiţei Atena.
Parthenonul (Ictinus, Callicrates), Acropolis, 447-
432 Î.Hr.
Planul Parthenonului
 Deoarece Erechteum-ul coboară cu două nivele mai jos pe coasta dealului,
nu s-a putut folosi o colonadă continuă, dar această problemă a fost
rezolvată printr-o folosire inteligentă a ionicului, mai precis prin ridicarea cu
două nivele a acelei părţi a templului care cobora şi realizarea faţadei
adiacente la jumătatea înălţimii. Extrem de interesantă este veranda, unde
un rând de fecioare solid construite, numite Caryatide a luat locul coloanelor
clasice.
 Parthenonul reprezintă cea mai cunoscută realizare arhitecturală a Greciei
antice. Construit între anii 447 şi 432 Î.Hr. de către Ictinus şi Callicrates sub
îndrumarea lui Phidias, Parthenonul respectă canonul proporţiilor dorice
clasice adoptat după sec. VI Î.Hr., cu excepţia faptului că cele şase coloane
tradiţionale din partea vestică şi estică au fost înclocuite cu şiruri de opt
coloane. Farmecul Parthenonului este dat însă de subtilităţile liniei şi
proporţiei. Atunci când a fost măsurat în detaliu în sec. XIX, s-a descoperit
că nu există aproape nici o linie dreaptă în întreaga structură: suprafeţele
sunt găurite, îngroşate sau subţiate, astfel încât ochiul să poată să alunece
de-a lungul contururilor neobstrucţionat de vreo deformare optică.
Erechteum, Acropolis, 421-406 Î.Hr.
Veranda Caryatidelor, Erechtheum,
Acropolis, 421-406 Î.Hr.
 Majoritatea constructorilor greci din epoca clasică foloseau un procedeu
numit entasis prin care se dorea subţierea coloanelor, dar pentru a
contracara tendinţa ochiului de a vedea coloana curbându-se în interior din
orice unghi, se realiza o uşoară îngroşare a coloanei la o treime din înălţime.
Exemplul cel mai interesant al aplicării acestui procedeu îl reprezintă
Templul Herei din Paestum. Dar în cazul Parthenonului acest exerciţiu de
iluzie optică nu se limitează la coloane. Toate liniile orizontale (precum
arhitrava sau stilobatul) par să coboare înspre mijloc, astfel că sunt şi ele
corectate în acelaşi fel; coloanele din colţuri sunt mai groase şi mai
apropiate de coloanele vecine, astfel încât să nu pară că se îndreaptă direct
spre cer etc. Proiectarea şi realizarea Parthenonului a presupus calcule şi
măsurători meticuloase, precizie în calcul, o adevărată artă a zidăriei şi o
fineţe unică a percepţiei.
 Dar să coborâm de pe Parthenon pentru a merge pe străzile Atenei. Casa
obişnuită din sec. V Î.hr. reprezenta o învălmăşeală de camere fără geamuri
care dădeau spre curţile legate între ele prin alei întortocheate.
Impresionant era însă spaţiul deschis al pieţei agora, unde se găseau mari
hale pentru întâlniri, aici realizându-se actul de guvernare şi elaborarea de
legi. Aici s-a născut democraţia. E drept e vorba de o democraţie limitată de
vreme ce dreptul de a vota, de a fi ales şi de a exercita funcţii publice nu
era acordat femeilor, sclavilor şi străinilor, indiferent de cât timp se aflau în
Atena. Dar aici s-a stabilit principiul democraţiei reprezentative şi a liberei
exprimări, care va marca fundamental gândirea europeană. Aici şi-a rostit
Pericle celebrele discursuri funerare în care celebra caracterul distinct al
civilizaţiei greceşti. Aici, sub colonadele acelor stoa (locuri de plimbare
acoperite, mărginite cu magazine, care vor deveni emblematice pentru
agora), se adunau filosofii şi disciploii lor punând bazele unor mari sisteme
filosofice (Socrates, Platon, Aristotel).
 Stoa reprezenta o invenţie simplă a grecilor, dar cu mare influenţă asupra
arhitecturii. Grecii au folosit coloana şi lintelul, legându-le pentru a forma o
colonadă lungă, cu multe întrebuinţări. Era o metodă eficientă de grupare a
magazinelor şi atelierelor. Stoa a reprezentat elementul unificator al agorei.
Stoa lui Attalus, de sub Acropole, cu două etaje, a fost construită
aproximativ în 150 Î.Hr.. A fost reconstruită de către Şcoala Americană de
Arheologie ca şi muzeu, oferindu-ne o imagine foarte precisă a acelei stoa
clasice.
 Alte clădiri importante: sala de întruniri, primăria, gymnasium-ul, stadium-ul
şi teatrul.
Stoa lui Attalus
Stoa lui Attalus
Teatru, Epidauros, 350 Î.Hr.