ARHITECTURA ROMANĂ

 În timpul Imperiului Roman, arhitectura a cunoscut o evoluţie

spectaculoasă. Prin folosirea unor noi tehnici de construcţie, arhitectura
romană a atins o culme care, din multe puncte de vedere, nu a mai fost
atinsă în spaţiul european decât în secolele al XVII-lea, al XVIII-lea sau
chiar în secolul al XIX-lea.
 Însă lucrul acesta nu este evident la prima vedere, mai ales dacă comparăm
arhitectura romană cu cea greacă, vestită pentru proporţiile şi ordinele ei, şi
constatăm că romanii au lăsat problemele de artă în seama grecilor,
împrumutând de la arhitectura greacă doar caracteristicile ei exterioare. De
exemplu, dacă privim Forum-ul din Roma dinspre Vest, am putea crede că
este vorba de o transpunere foarte fidelă a planului unei agora.
 Dar la o examinare mai atentă ne putem da seama cât de superficiale sunt
în realitate asemănările dintre cele două popoare. Astfel, în timp ce grecii
căutau armonia omului cu universul, romanii nu aveau timp pentru astfel de
idealisme.
 Romanii s-au remarcat ca un popor robust, cu un deosebit simţ practic, cu o
gândire logică, ei excelând în realizarea de legi, în opere inginereşti şi în
administrarea vastului lor teritoriu. Ei nu căutau armonia în spirit sau în
sferele celeste ci în spaţiul domestic şi în teritoriile cucerite. Chiar şi religia
romană era centrată pe familie, cu statui miniaturale ale zeilor casei
penates, plasate în atrium şi luminate de lămpi. Virtuţile pe care le preţuiau
ei cel mai mult (alături de curajul fizic) erau pietas (loialitatea faţă de părinţi
şi înaintaşi) şi gravitas (responsabilitatea).
 Mai mult decât atât, romanii îi considerau pe greci ca fiind slabi şi învechiţi,
în viziunea lor, doar stilul de viaţă roman fiind corect.
 Originile acestui popor deosebit au un caracter legendar şi romantic, fiind
legate de iubirea ilicită dintre zeul Marte şi o fecioară vestală, din uniunea
celor doi rezultând cei doi gemeni: Romulus şi Remus, abandonaţi şi salvaţi
mai apoi de celebra lupoaică, a cărei statuie de bronz se află azi pe dealul
Capitolin din Roma, pe locul unde Romulus a fondat oraşul.
 Presupusa dată a fondării Romei este anul 753 Î.Hr., momentul de la care
romanii calculau toate datele (ab urbe condita), dar în realitate oraşul nu a
existat înainte de anul 600 Î.Hr., iar statuia de bronz a lupoaicei a fost
realizată în perioada Renaşterii.
 Într-adevăr, pe vremea când în alte locuri din lume aveau loc evenimente
importante: Buddha predica în India; Confucius în China; Jimmu, primul
împărat japonez ajungea pe tron; iudeii se aflau în robia babiloniană, iar
perşii puneau bazele unui mare imperiu – Roma nu reprezenta decât unul
dintre micile oraşe-state din Centrul Italiei.
 Abia în anul 509 Î.Hr. Roma a făcut primul pas spre măreţie, alungându-i pe
regii etrusci şi proclamându-se republică. Din acest moment, romanii au
iniţiat un program sistematic de cuceriri:
 Mai întâi romanii reuşesc să-şi învingă vecinii, astfel că în sec. III Î:Hr.
Roma domina întreaga Italie.
 În sec. III-II Î.Hr., în urma celor trei războaie punice, romanii cuceresc
Nordul Africii şi Spania.
 În sec. I Î.Hr., Roma cucereşte regatele elenistice, urmaşele Imperiului lui
Alexandru cel Mare.
 30 Î.Hr.: Octvian Augustus proclamă Imperiul. La acest moment, întreaga
lume cunoscută era deja supusă Romei, iar Marea Mediterană reprezenta,
după cum îi spune şi numele “mijlocul lumii”.
 Popoarele cucerite nu erau obligate să renunţe la identitatea şi obiceiurile
lor, cu condiţia să accepte legea romană, taxele şi serviciul militar roman,
precum şi religia romană (extrem de permisivă şi neconstrângătoare).
 Toleranţa religioasă şi rasială a romanilor era probabil mai mare decât cea
existentă în timpul vestitei democraţii ateniene. Chiar şi în ceea ce privea
clasele sociale romanii au stabilit un model interesant: deşi aristocraţii
patriceni dominau Senatul, plebeii aveau dreptul de a ocupa o serie de
funcţii în stat, şi chiar în cazul sclavilor exista un sistem de “ucenicie” în
vederea obţinerii cetăţeniei.
Harta Imperiului Roman
 “Imperiul Roman şi-a bazat existenţa pe aplicarea celei mai înalte tehnologii
pe care o văzuse lumea până atunci: mărturie stau drumurile sale, podurile,
apeductele, tunelurile, clădirile impozante, flota comercială, ştiinţa militară,
metalurgia şi agricultura” (A.N. Whitehead)
 Imperiul Roman a determinat disoluţia frontierelor comerciale şi politice şi a
încurajat o vastă activitate comercială.
 Imperiul Roman a însemnat apă curentă în case, băi publice devenite
adevărate instituţii sociale, forumuri pentru activitatea politică şi juridică,
circuri pentru întrecerile de care, amfiteatre pentru luptelele de gladiatori,
dar şi teatrele dedicate pieselor dramatice, dintre care cele mai îndrăgite nu
erau tragediile ca şi în Grecia clasică, ci mai degrabă comediile sociale ale
lui Plautus şi Terentius.
 Nu este de mirare astfel că arhitectura creată de aceşti oameni a fost
menită mai degrabă să îndeplinească scopuri practice decât să satisfacă
simţul estetic.
Băi publice, Dougga, Tunisia, sec.
III D.Hr.
 Romanii au lăsat în seama grecilor problemele artistice, astfel că s-au
inspirat din formele greceşti atunci când au construit clădiri masive şi
impunătoare, potrivite pentru un mare imperiu. Această caracteristică apare
în mod clar în cazul forumurilor construite de împăraţii romani pentru a
răspunde nevoilor sociale, comerciale şi politice din ce în ce mai mari şi mai
complexe.
 Augustus (31 Î.Hr.-14 D.Hr.) este cel care deschide seria acestor forumuri,
prin construcţia unui nou Forum în Roma, menit să înlocuiască amestecul
dezordonat de clădiri ce se ridicaseră împrejurul celui vechi. În cadrul noului
Forum apare o stoa cu coloane de-a lungul ambelor părţi ale unui spaţiu
dreptunghiular, închis la un capăt printr-un Templu al lui Marte. Deşi
inspiraţia originală este elenistică, amprenta romană este evidentă. Clădirile
nu mai sunt poziţionate ca şi răspuns la mediul natural, în comuniune
mistică cu contururile locului; în schimb apare un nou concept: acela a
spaţiului atent proiectat şi împărţit de către arhitect.
Forumul Imperial, Roma, 27 Î.Hr.-
14 D.Hr.
 Noile forumuri sunt mult mai puţin preocupate de templele individuale,
accentul căzând acum pe proiectul de ansamblu, menit să pună în evidenţă
puterea imperială.
 În cazul amfiteatrului cunoscut sub numele de Colosseum, avem de-a face
cu o arhitectura în mod clar romană. În timp ce grecii foloseau aceste teatre
exclusiv pentru arta dramatică, romanii foloseau circurile şi teatrele pentru
diferite curse şi concursuri. Multe teatre şi amfiteatre romane au rezistat
până în zilele noastre.
 Teatrul de la Orange (aprox. 50 Î.Hr.), din Sudul Franţei, de proporţii
extraordinare, s-a păstrat extrem de bine, în ciuda faptului că acoperişul de
lemn care adăpostea scena nu mai există; iar în amfiteatrele de la Arles şi
Nimes din Provence (ambele de la sfârşitul sec. I D.Hr.) se desfăşoară încă
lupte de tauri. Însă teatrul de la Orange este neobişnuit deoarece, la fel ca
şi teatrele greceşti, el este parţial “scobit” în coasta dealului. Iar aici avem
diferenţa fumndamentală dintre formele greceşti şi cele romane.
Teatru, Orange, Franţa, a. 50 D.Hr.
Teatru, Orange, Franţa, a. 50 D.Hr.
 Concentrarea grecilor pe exterior este întoarsă, în cazul teatrului, din interior spre
exterior: teatrul nu are practic exterior, deoarece se afla situat într-o nişă aflată de
obicei la baza dealului, în afara oraşului. Panta scaunelor era asigurată astfel de panta
naturală a dealului.
 În total contrast cu teatrul grecesc, Colosseum-ul, construit de împăraţii Vespasian,
Titus şi Domitian între anii 72 şi 82 D.Hr. se află poziţionat în centrul oraşului, are o
formă eliptică şi se află la nivelul solului. În cazul acestui tip de amfiteatre era nevoie
atât de o arhitectură exterioară, cât şi de una interioară. O dată intraţi în Colosseum,
al cărui imens auditorium putea găzdui 55 000 de spectatori şi care a fost folosit până
în sec. VI D.Hr., putem să ne ridică privirea în sus înspre cele patru rânduri de scaune
rămase, dar şi în jos înspre locul unde se afla podeau arenei şi unde astăzi se pot zări
o reţea complexă de pasaje. Toate acestea ne indică o extrem de complexă
arhitectură interioară. La fiecare nivel existau pasaje cu boltă între tribune, ele
asigurând o evacuare rapidă a spectatorilor în caz de incendiu. Sub arenă se găseau
cuştile şi zonele unde erau ţinute animalele şi gladiatorii, ele fiind legate printr-o reţea
de pasaje, aceştia fiind aduşi pe scenă cu ajutorul unor lifturi mecanide şi a unor
rampe.
Colosseum-ul, vedere dinspre Nord,
Roma, 72-82 D.Hr.
Colosseum-ul, vedere din interior, substructura
Exteriorul, cele trei ordine: Doric, Ionic şi Corintic
suprapuse
Exterior, intrare boltită
 În mod clar avem de-a face cu o construcţie mult mai complicată şi mai
sofisticată decât un templu dreptunghiular bazat pe coloane ce susţin lintel-
uri. Ce ne-a făcut oare să credem că amfiteatrul roman reprezintă o simplă
imitaţie a celui grecesc? Dacă ne îndreptăm spre exteriorul Colosseum-ului
observăm imediat elementul care ne-a indus în eroare: cele patru nivele ale
Colosseum-ului prezintă o faţadă care reproduce cele treo ordine greceşti:
Doricul la primul nivel, Ionicul la cel de-al doilea, şi Corinticul la cel de-al
treilea şi al patrulea. Dar ordinele greceşti nu joacă în cadrul Colosseum-ului
decât un rol decorativ, nefiind implicate în realizarea structurii construcţiei.
 De altfel, romanii au folosit pe scară largă ordinele greceşti, favoritul lor
fiind Corinticul cu motivele sale florale şi cu accente luxuriante. În mod cert,
Corinticul era cel mai potrivit ordin pentru decorarea imenselor temple
romane, precum cele de la Baalbek (Liban). Cel mai mic dintre templele de
la Baalbek, Templul lui Bacchus este mai mare decât Parthenonul.
Templul lui Bacchus, Baalbek, Liban, sec. II D.Hr.
 Romanii au mai adoptat două ordine – ordinul numit Compozit, o
combinaţie între Ionic şi Corintic, şi cel numit Etruscan sau Toscan, o
versiune mai greoaie a doricului.
 Dar caracteristică pentru arhitectura romană este folosirea coloanelor non-
structurale, înglobate total sau parţial în perete – un procedeu numit al
coloanelor angajate sau semiangajate. În unele cazuri coloanele sunt
aplatizate, find numite pilaştri.
 Acest procedeu apare foarte clar evidenţiat în cazul unui alt tip arhitectural
roman: arcul triumfal. Aceste arcuri, ridicate pentru comemorarea victoriilor,
erau amplasate de obicei la intrarea în forum. Ele trebuiau să fie suficient
de largi şi înalte pentru ca procesiunile triumfale să poată să treacă pe sub
ele. Inscripţiile de pe aceste arcuri, care prezentau în detaliu victoriilor unor
împăraţi precum Titus, Constantin sau Severus, sunt atât de clare şi
impresionante încât au reprezentat baza literelor renascentiste şi a celor
actuale.
Arcul lui Titus, Roma, coloane angajate
Arcul lui Constantin
Pilaştri
 Fie că avem de-a face cu o construcţie cu un singur arc, ca şi în cazul
Arcului lui Titus, care se află la marginea Forumului (81 D.Hr.), sau cu un
arc conceput în triplu motiv (mic, mare, mic), precum în cazul Arcului lui
Constantin (315 D.Hr.), masiva arhitravă pe care se află dedicaţia seamănă
cu o pancartă sau un steag de luptă purtat de legionari.
 Deoarece ordinele şi motivele clasice nu mai erau necesare din punct de
vedere structural, accentul începe să cadă pe formele decorative. De ex.
decoraţiile interioare din Pompei anticipează foarte bine motivele decorative
ale Barocului. O adevărată bijuterie a arhitecturii romane s-a păstrat la
Petra în Iordania: este vorba de templul El-Deir, sculptat în roca roşie din
deşertul arab.
 Romanii nu trebuiau să se bazeze pe structura greacă bazată pe stâlpi,
coloane şi lintel deoarece ei au dezvoltat o metodă mult mai eficientă de
susţinere: arcul adevărat. Acesta nu a fost inventat de romani: arcul
adevărat îşi are originea în Egiptul perioadei 2 500 Î.Hr.. Un exemplu
elocvent al folosirii arcului adevărat îl găsim în cazul mormântului lui
Ramses al II-lea, de la Theba (1 200 Î.Hr.).
Pompei, picturi murale
Pompei, picturi murale
Pompei, mozaic
Templul de la El-Deir, Petra,
Iordania, sec. II D.Hr.
 Romanii nu s-au remarcat ca un popor extrem de inventiv, dar au ştiut să se
folosească de cunoştinţele altor popoare pe care le-au întrebuinţat pentru a
îmbunătăţi viaţa de zi cu zi.
 Acelaşi lucru s-a întâmplat cu arcul adevărat. Acesta se bazează pe presiunea
exercitată asupra pietrelor ce radiază în jurul arcului, numite voussoirs. În
timpul construcţiei arcul era susţinut de un eşafod temporar, din lemn sau din
pământ. O serie de arcuri cu umplutură între ele formeză un tunel numit boltă
butoi sau boltă tunel, iar acolo unde două bolte tunel se intersectează la
unghiurile drepte se formează o boltă în cruce.
 Exploatarea acestei structuri a mers mână în mână cu dezvoltarea cimentului.
Proprietăţile solului vulcanic amestecat cu calacar pentru a realiza un ciment
impermeabil erau cunoscute pe insula vulcanică Thera (rebotezată Santorini
după cea de-a patra cruciadă), dar cea mai bună substanţă pentru realizarea
cimentului era pozzolana, un sol vulcanic roşu provenit din Puteoli (azi
Pozzuoli), un port lângă Napoli. Romanii foloseau mai multe amestecuri pe
care le numeau generic cementum, care variau în
Voussoirs
Boltă tunel
Boltă în cruce
Boltă în cruce
Boltă în cruce
 compoziţie. Romanii turnau cimentuş într-un cofrag permanent, evitând
folosirea unui cofrag ce se îndepărta după turnarea cimentului. Cofragul
putea fi realizat blocuri pătrate de piatră (opus quadratum) sau din bucăţi
mari de piatră (opus incertum). Dacă cofragul era din cărămidă, cărămizile
erau fie aşezate în diagobală pentru a forma dinţi de care să se poată
“prinde” cimentul (opus reticulatum), fie cărămizile erau triunghiulare şi
plasate cu vârful înăuntru (opus testaceum).
 Structura combinată arc/mortar elimina stâlpul sau coloana din structura
clădirii deschizând astfel o lume nouă în proiectarea spaţială. Un exemplu
elocvent al folosirii acestei tehnici îl reprezintă realizarea Pantheon-ului,
templul zeilor construit în timpul împăratului Hadrian între anii 120 şi 124
D.Hr. Cu un diametru de 43,5 metri acesta a fost cel mai mare dom din
lume până în secolul al XIX-lea. Este construit din ciment turnat între pereţi
permanenţi, lăţimea peretului fiind de 7 metri. În exterior se află cărămidă,
iar în interior marmură.
Pantheonul, plan
Oculus
 Acest templu contrastează cu templul grecesc, el fiind conceput să fie privit
şi din înăuntru şi din afară. Templul nu are ferestre, lumina intrând printr-o
gaură aflată în vârful cupolei, numit oculus. Dimensiunile sunt foarte
precise, domul este o hemisferă perfectă, raza sa fiind egală cu înălţimea
sa. Partea superioară a domului este realizată din tufa vulcanică pentru a
nu îngreuna domul, care este modelată.
 Arcul şi cimentul au fost folosite de romani într-o serie de alte tipuri de
construcţii: poduri, apeducte, porturi, drumuri, case, sisteme de canalizare.
În cele mai multe cazuri, romanii transportau apa prin intermediul
conductelor subterane, dar atunci când conductele trebuiau aduse la
suprafaţă pentru traversarea unor văi, romanii făceau apel la apeducte,
care erau susţinute de poduri arcuite. Acestea erau folosite şi în cazul
drumurilor, ele reprezentând unele dintre cele mai frumoase mostre de
arhitectură romană. De exemplu, Apeductul lui Augustus de la Segovia, are
nu mai puţin de 128 de arcuri din granit alb şi se ridică la o înălţime de 27,5
metri. Sistemul roman de aprovizionare cu apă ce aproviziona oraşul Nimes
(Franţa) avea 40 km lungime şi includea faimosul Pont du Gard (14 D.Hr.),
care s-a păstrat extrem de bine până în zilele noastre.
Apeductul din Segovia, aprox. 109
D.Hr.
Pont du Gard, Nimes, Franţa, 14
D.Hr.
 Trebuie să precizăm că şi civilizaţiile anterioare celei romane cunoşteau
salubrizarea. De exemplu, în cazul Palatului din Cnossos (2000 Î.Hr.) apa
era transportată prin conducte de teracotă şi ajungeau pe sub palat în băi
contruite tot din teracotă. Sargon I al Asiriei (721-705 Î.Hr.) avea
rezervoare de apă amplasate lângă băi, iar succesorul său Sennacherib
(704-681 Î.Hr.) precum şi Polycrates din Pergam au construit apeducte.
Romanii însă au fost primii care au conceput sisteme de canalizare şi
salubrizare pentru oraşe întregi. Astfel, canalizarea principală din Roma care
se scurgea în Tibru, numită Cloaca Maxima, construită de către etrusci
înainte de 510 Î.Hr., a rămas singura mare canalizare din Europa până în
secolul al XVII-lea. În casele celor bogaţi (domus), apa era încălzită în
cuptoare, de unde printr-un sistem de conducte ajungea la fiecare baie.
Încălzirea se realiza prin intermediul unor vase în care se ardea cărbune,
aceste vase fiind transportate din cameră în cameră. În cazul regiunilor mai
reci, prcum Britania sau Galia, dar şi în cazul villa-elor de oraş şi a băilor
publice se folosea hypocaust-ul.
Cloaca Maxima
Hypocaust
Hypocaust
 Practic, podeau era ridicată pe stâlpi de cărămidă, iar căldura emanată de
cuptoare se ridica în camere printr-o serie de deschizături.
 Viaţa nu era nici pe departe atât luxoasă pentru oamenii obişnuiţi, care
populau cele 46 602 insulae (ansambluri de locuinţe sărace) înregistrate la
censul organizat la Roma în anul 300 D.Hr. Aceşti oameni se puteau
considera norocoşi dacă aveau o baie comună la parterul locuinţei,
majoritatea trebuind să ia apa de la robinete aflate pe stradă. Viaţa acestor
oameni (mai ales a bărbaţilor) era mult îmbunătăţită datorită standardului
ridicat al serviciilor publice. Astfel, băile publice erau fie gratuite, fie
percepeau taxe foarte mici şi erau amplasate în clădiri somptuoase. De
exemplu, băile publice ale împăratului Caracalla din Roma (212-216 D.Hr.)
erau înconjurate de grădini şi gymnasia şi dispuneau de o încăpere rotundă
cu dom care era împărţită într-o cameră caldă (calidarium), o cameră cu
temperatură medie (tepidarium) şi un bazin de înot în aer liber
(frigidarium). Aceste băi dovedesc geniul roman în ceea ce priveşte
împărţirea spaţiului interior.
Insulae
Sursă publică de apă, Pompei
Băile publice ale împăratului
Caracalla
Apodyterium (garderoba)
Calidarium, Herculaneum
Baia femeilor, Băile centrale,
Herculaneum
 Insulae-le aveau adesea 3 sau 4 etaje, dar puteau ajunge chiar la 5 sau 6
etaje. Cele din portul Romei, Ostia Antica, deşi astăzi sunt în ruine, ne oferă
o imagine a acestor insulae, caracteristice fiind micile magazine cu arcade la
parter. Acest model a fost preluat de către arhitecţii Renaşterii, mai ales în
cazul palatelor construite pentru prinţii comercianţi florentini, acest model
fiind folosit şi astăzi. Aceste “ansambluri de locuinţe” erau însă foarte
vulnerabile în caz de incendiu. Potrivit istoricului roman Tacitus, după
incendiul din 64 D.Hr., înălţimea insulae-lor a fost limitată la 21 m, lemnul
din construcţie a fost înlocuit cu piatră, iar acoperişurile plate au devenit
obligatorii. După ce oraşul a fost reconstruit, s-au creat artere precum
actuala Via del Corso, pentru a înlesni evacuarea în cazul unor incendii.
Primul detaşament de pompieri a fost creat în anul 6 D.Hr. de către
Octavian Augustus, în urma unui incendiu care a distrus un sfert din oraş.
 Nivelul de trai al celor bogaţi depăşea cu mult simplele nevoi materiale ale
păturii sărace. Erupţia vulcanului Vezuviu în anul 79 D.Hr. A determinat
acoperirea oraşului comercial Pompeii cu un strat de lavă topită. În acest fel
aspectul oraşului s-a păstrat intact până azi: străzile pavate, fântânile cu
 mozaicaţi, magazinele şi tavernele, casele celor înstăriţi cu picturi murale,
podele cu mozaicuri, arhitrave deasupra uşilor şi peristiluri cu coloane.
 Cei bogaţi îşi foloseau villa-ele lor de la ţară pentru a scăpa de agitaţia din
Roma. Aceste villae erau de obicei amplasate pe teritoriul unor mici
proprietăţi care se întreţineau în mod autonom, iar în lipsa stăpânului
acestea erau conduse de un înlocuitor care dispunea de un personal
compus din oameni liberi şi sclavi. Aceste villa includeau teren arabil, livezi
de măslini, vii, ateliere etc. În interiorul villa-ei se afla un atrium, adică o
curte pavată cu mozaic în centrul căreai se afla un bazin, numit impluvium,
folosit pentru înot sau doar ca bazin pentru peşti. Impluvium-ul avea şi rolul
de a colecta apa de ploaie de pe acoperişurile cu ţiglă roşie care încojurau
atrium-ul. După atrium urma camera unde se lua masa, cu trei “divanuri”
lungi amplasate de-a lungul a trei laturi ale mesei (romanii mâncau în
poziţie înclinată). Urma camera de lucru a stăpânului, biblioteca,
dormitoarele propritearilor şi ale oaspeţilor şi băile. Unele case mai mari
erau înconjurate cu o curte deschisă cu peristil grecesc, cu iarbă, fântâni şi
statui, tufe de dafin, alei mărginite cu trandafiri etc.
Planul casei lui Vettii, Pompeii, sec.
II Î.Hr.
Casa lui Vettii, Pompeii
Casa lui Vettii, Pompeii
Casa lui Vettii, Pompeii
 În ceea ce priveşte palatele împăraţilor romani, ele pot fi asemănate prin
opulenţă cu palatele Chinei imperiale. De ex. împăratul Diocleţian a
construit în anul 305 D.Hr. la Spalato (Split, Croaţia) un palat în care să se
retragă. Planul palatului este cel al unei fortăreţe legionare, fiind aproape
un oraş în sine. La rândul său, Villa lui Hadrian de la Tivolli (118-134 D.Hr.)
era un mic regat. Ceea ce a rămas din cei 14 km de grădini, paviloane,
palate, băi, teatre şi temple poate fi văzut şi azi.
 În sectorul public de data aceasta, romanii au dezvoltat un nou tip de sală
înaltă, basilica. Acest tip de clădire apare pentru prima dată în peisajul
citadin o dată cu Basilica Porcia, construită în anul 184 Î.Hr. Basilica a
devenit tot mai populară sub Imperiu, ea adăpostind activităţile legale şi
comerciale din oraşe. Realizată din piatră sau din cărămidă şi mortar,
bazilica permitea dezvoltarea de spaţii largi fără ajutorul unui număr mare
de coloane. Planul bazilicii a fost preluat de către Biserica Creştină şi a fost
stabilit ca şi normă în epoca creştinismului primar şi în cea bizantină.
Palatul lui Diocletian, Spalato (Split,
Croaţia)
Palatul lui Diocletian, Spalato (Split,
Croaţia)
Villa lui Hadrian, Tivoli, 118-134
D.Hr.
Bazilica lui Maxentius, Roma, 306-
325 D.Hr.
 Bazilica are de cele mai multe ori un plan rectangular, lungimea
reprezentând de două ori lăţimea acesteia. Ea este împărţită într-o sală
principală (nava) şi unul sau două culoare delimitate de coloane. Acoperişul
era realizat din lemn, iar lumina intra printr-un rând de geamuri plasate pe
ambele părţi ale zidurilor superioare ale navei. La un capăt al bazilicii se afla
o absidă semicirculară aici aflându-se de obicei tribunalul, uneori înălţat
pentru scaunul magistratului şef. Vestigiile Basilicii lui Maxentius, terminată
de urmaşul său Constantin (306-325 D.Hr.) ne arată o bazilică cu două
abside, cea de-a doua adăugată de către Constantin şi un acoperiş cu boltă.
 Modelul bazilicii s-a impus atât în Imperiul Roman de Apus cât şi în cel de
Răsărit, liantul reprezentându-l noua religie, Creştinismul. Mai precis,
împăratul Constantin cel Mare a fost cel care a început construcţia bisericii
Sf. Petru în Roma pentru ca mai apoi să transfere capitala imperiului în
Byzantium, pe care l-a renumit Constntinopol.