Spatiul Eclezial 2

FORME CONSTRUCTIVE GENERATOARE DE EXPRESIVITATE CAPITOLUL 3
Sf. Ioan cel Nou de la Suceava
CAPITOLUL 3
FORME CONSTRUCTIVE
GENERATOARE DE EXPRESIVITATE
3.1 ELEMENTE STRUCTURALE ÎN ARHITECTURA SACRĂ
3.1.1 O mystagogie arhitecturală
“Bisericile din Moldova sunt biserici care sugerează viaţa viitoare. Ele cheamă la o călătorie de la
apus spre răsărit; deci exact contrar cupolei bizantine obişnuite care e aşezată în centru chiar şi la
bisericile mici”
Whilhelm Nyssen
Biserica este locul comun al întâlnirii cu Creatorul, fie că această întâlnire se consumă prin
reculegere, prin actul Sfintei Liturghii sau prin expresivitatea dată acestuia de un sumam de arte
conexe sacrului. Spaţiul ecleziastic îşi exprimă sacralitatea prin semnificaţii şi simboluri articulate
în contextul unei forme specifice. O cale de a materializa sacralitatea conferită ritual este arhitectura
folosită în sensul configurării spaţiale şi volumetrice. Valenţele estetice spaţiale şi decorative, dacă
nu sunt un scop în sine, sunt un rezultat care s-a materializat în valori perene ce au însoţit istoria
milenară a construcţiilor de cult creştin.
139
CAPITOLUL 3 Forme constructive generatoare de expresivitate în arhitectura ecleziastică
Arhitectura sacră este concepută astfel încât să se adreseze atât afectului cât şi intelectului, ea
avându-şi rădăcinile în viaţa şi spiritualitatea umană ce depăşeşte simpla referire la raţiune şi
funcţiune. Scopurile sale esenţiale nu sunt formal-estetice ci în primul rând mistic, ce au urmărit
crearea acelui cadru capabil să negocieze comuniunea divină sub influenţa evoluţiei spirituale.
Peste cele două elemente au rămas constante în determinismul lor conceptual: alteritatea spaţiului
definit şi sistemul structural raţional organic. Oricare ar fi tendinţele stilistice sau teoretice ale unui
moment istoric, construcţiile trebuie să se supună atracţiei gravitaţionale şi în consecinţă orice
alcătuire ce respectă acest principiu este percepută ca ordonată şi inteligibilă în timp, ca o
contradicţie a acestei legi universale, este în mod automat de neînţeles şi prin aceasta
neliniştitoare.[117]
Este esențial să înțelegem că bisericile bizantine sunt construite din perspectiva interiorului.
Interiorul dezvăluie însă o altă realitate, prezentă și viitoare în același timp, cea a împărăției lui
Dumnezeu. Astfel, arhitectura interioară devine ea însăși o icoană, o fereastră deschisă spre
necuprinsul divin. Micul spațiu interior devine infinit, în pofida limitării observabile din exterior.
Dimensiunile exterioare sunt irelevante în acest proces. Ideea negării arhitecturii ca mijloc de
exprimare diferit de pictură este perfect exprimată și în arhitectura sacră românească, în bisericile
bucovinene, unde pictura exterioară anulează zidul, ea continuându-se neîntrerupt și organic din
interior. În cazul acestor biserici nu există nici zid nici fereastră ci o transparență totală. Arhitectura
s-a identificat cu icoana, a fost transfigurată și comunicată plenar cu cealaltă lume.
Configurarea arhitecturală este astfel indisolubil legată de conformarea sistemului constructiv,

biserica, fiind spaţiul de adunare a unei comunităţi, excede ca dimensiuni edificate obişnuite, iar
realizarea de clădiri de dimensiuni relativ mari (acoperirea deschiderilor importante) au fost din
cele mai dificile probleme cărora, în decursul istoriei a trebuit să li se răspundă prin alcătuirea
sistemului constructiv. Sistemele constructive au căpătat valenţe de simbol. În timpul existenţei
sale milenare, meşterul constructor a fost în acelaşi timp atât creatorul formelor arhitecturale
cât şi a celor constructive ale edificiilor sale. Nici o contradicţie ireconciliabilă între aceste două
laturi ale activităţii lui nu era posibilă. Calitatea estetică a unui sistem structural era un mijloc
important şi esenţial la îndemâna lui pentru a fi folosit. Expresivitatea şi estetica îşi pot trage seva
din conştienta armonie, dar şi din antagonismul fără de logică constructivă. Proporţiile
dimensionale pot comunica idei şi pot vehicula semnificaţii iar geometria şi numerele sunt
suporturile primare ale gândirii mistice.
Înţelegerea sistemelor constructive – prin folosirea arcului în forma sa organică dar şi amplificat
în boltă, simbolistica Cerului şi a luminii se face simţită copleşitor în arhitectura ecleziastică ce
face din biserică „Cerul pe pământ”.[4] Simplitatea naturală a arcului care în mişcare generează
forme complexe cu valoare de simbol pare că nu aparţine materiei tributare gravitaţiei, ci stă în
directă legătură cu Cerul a cărei copie este. Precum cerul cosmic, aşa este şi cupola, izvorul şi
140
lăcaşul luminii ce se revarsă peste naos. Spre deosebire de bazilicile romanice cu plafonul plat,
arcul şi cupola bizantină permit atât înaintarea spre divinitate cât şi înălţarea transcendentală
la cer, conferind spaţiului o dimensiune sacramentală.
În afară de bolta centrală sau de celelalte ce o susţin, orice biserică, inclusiv cele din occident, au la
capătul dinspre Răsărit spaţiul altarului, aproape la toate curbat. În sens material, această curbură în
plan orizontal, prin translare, generează geometric pe cea verticală, adică bolta, iar în sens spiritual
ea indică comunitatea orientată spre unirea cu Creatorul, originea tuturor, în care îşi găsesc toate
odihna şi mântuirea. În Orient, acest înţeles e accentuat prin faptul că acest loc a început să fie
despărţit încă de la Sf. Sofia a lui Justinian, sugerând misterul divin spre care înaintează poporul
credincios. În orice caz, şi în Occident şi în Orient, această orientare a spaţiului liturgic spre răsărit
arată caracterul de călătorie a vieţii pământeşti spre întâlnire eschatologică în Dumnezeu.
Biserica Ortodoxă, având pe lângă orientarea spre altarul curbat la răsărit şi una spre bolta centrală
sau spre celelalte bolţi, arată în sens mistic că încă din viaţa pământească avem cu noi pe Hristos-
Pantocreatorul drept susţinător, dar şi transcendenţa unirii cu el în viaţa viitoare. E o credinţă care s-
a pierdut în arhitectura occidentală pe cale teologică, determinând decisiv alcătuirea spaţială. Mai
mult, așezând altarul în mijloc pe transept s-a eliminat orice sentiment de taină şi a închis
comunitatea în imanent [..] Orientarea axială a spaţiului de la Apus spre Răsărit e comună
bisericilor din Balcani dar se ghiceşte în ele şi o amintire a construcţiilor apărute în timpul
migraţiilor popoarelor nordice, mai ales a clădirilor vizigote păstrate în Spania sau în arhitectura de
lemn a nordului, aceste clădiri duc cu gândul la corăbiile ce plutesc prin şuvoiul timpului şi se
îndreaptă spre limanul vieţii de dincolo. Absidele laterale de lângă altar, proprii planimetriei
trilobate, dau comunităţii liturgice convingerea că se află adunaţi în interiorul crucii lui Hristos.
Forma bisericii, atât ca alcătuire, dar şi în conţinut, sunt simboluri, în sensul de chipuri ale unor
acţiuni spirituale şi mijloace sensibile prin care se produc acestea.[101]
Cel care a explicat în modul cel mai profund sensul bisericii realizat arhitectonic, pe de o parte ca
un cosmos unificat, pe de alta înaintând spre deplina unificare a fost Sfântul Maxim
Mărturisitorul.[5] Sfântul Simeon va relua şi îmbogăţi aceste idei „Biserica se arată …: Pridvorul,
Naosul şi Altarul ceea ce închipuieşte Treimea, căci pridvorul închipuieşte cele de pe pământ,
naosul Cerul, iar Sfântul Altar, cele mai presus de Ceruri.”„Fiecare biserică este un centru
cosmic. Ea reproduce structura internă a universului – este Ierusalimul ceresc care arată unirea
cerului cu pătratul în naos sau corabie eshatologică. Peste care se înalţă forma sferică a cupolei
ca măsură şi cifru ceresc al împărăţiei. Iar măsura face orice lucru frumos”. Aşa descrie Sfântul
locaş din Edessa Isac Sirul într-o mistagogie dedicată simbolisticii bisericii lăcaş de cult.
Comentariile mistagogice apar în perioada de tranziţie lentă între antichitate şi evul mediu menite a
explica celebrările ritualice din interiorul bisericii şi modul cum trebuie să arate locul în care
acestea se produc. Acestea narau în mod explicit ritualurile şi celebrările la care luau parte atât
141
clericii cât şi credincioşii de rând, într-o epocă în care ermetismul simbolistic al liturghiei impieta
asupra participării active a enoriaşilor la ritual. Discrepanţa dintre interpretarea simbolică a
liturghiei şi liturghia însăşi duce la o codificare a slujbei ce trebuie descifrată prin mistagogii.
Structurate ca gen literar, aceste comentarii fac posibilă înţelegerea ritualurilor ca acte care
semnifică altceva decât aparenţele. Semiotica actului religios nivelează disparitatea dintre sensul
intrinsec al liturghiei şi interpretarea ei alegorică. Origen a fixat principiile şi a definit metoda
explicării mistice a liturghiei adoptând tradiţia iudaică care face trecerea lentă de la exegeza
spirituală vechi testamentare la interpretarea mistagogică. În galeria comentatorilor doar doi autori
se ocupă de simbolismul cosmic al templului creştin şi anume Sf. Simeon al Thesalonicului şi Sf.
Maxim Mărturisitorul. „Mystagogia” a fost scrisă de Sf. Maxim Mărturisitorul în sec al VII-lea
d.H. şi având subtitlul „Cosmosul şi sufletul chipuri ale bisericii” cuprinde două părţi: prima
tratează semnificaţia simbolică a bisericii edificiu iar a doua explică semnificaţiile spirituale şi
mistice ale sfintei sinaxe ce se celebrează în biserică.
Pentru Maxim părţile bisericii edificiu şi ritualurile oficiate au multiple semnificaţii pe care spiritul
le descoperă graţie „intuiţiilor contemplative”. Datorită polivalenţei analogice postulate de Origen,
semnificaţiile sinaxare au o inepuizabilă diversitate. În ceea ce priveşte simbolismul cosmic al
templului creştin Sf. Maxim îl consideră unul din multele mesaje ale bisericii egal ca importanţă cu
cele ce ţin de dogmatică. În capitolul 2 „cum este Sfânta Biserică imaginea lumii” Sf. Maxim
afirmă că aceasta este „.. modelul şi imaginea lumii întregi compusă din esenţe vizibile şi invizibile
pentru că reprezintă aceiaşi ca şi ea”. Altfel spus biserica este imagine a lumii pentru că reproduce
ordinea binară a acesteia iar asemănarea lor constă în faptul că amândouă sunt compuse. Ordinea
binară a templului creştin este o proiecţie a formulei hristologice adoptată la Calcedon pe care Sf.
Maxim îşi structurează întreaga demonstraţie. „.. ea (biserica) arată că părţile sunt acelaşi lucru şi
vădeşte că o parte este pentru cealaltă, prin coeziune, ceea ce fiecare dintre ele este pentru ea însăşi:
naosul este sanctuarul in potentia iar sanctuarul este naosul in actu el însuşi conţinând principiul
propriei mistagogii”. Deoarece universul în ansamblu are o structură hristologic binară, Sf. Maxim
conchide că acesta „.. este un fel de altă biserică, nefăcută de mâini omeneşti care este relevată cu
înţelepciune de cea făcută de om”. Vorbind de cele două lumi profetul Iezechiel le asemuieşte cu o
roată în altă roată într-o mişcare unitară a acestora în univers în care sanctuarul este lumea de sus a
puterilor cereşti iar ca naos lumea de jos a vieţii sensibile. Simbolismul polivalent al mistagogiei îşi
păstrează structura binară prin reprezentarea lumii sensibile care are „ca boltă cerească divinul
sanctuar şi ca pământ frumuseţea naosului”.
O simbolistică limitată doar la lumea sensibilă nu mai este cosmică deoarece cosmosul este divizat
într-o lume noestică şi una corporală. Distincţia şi unitatea acestor două părţi ale creaţiei este cum
observa N. Ozolin, obiectul principal al contemplaţiei simbolice care presupune o ştiinţă spirituală
deoarece „perceperea simbolică a lucrurilor inteligibile prin intermediul lucrurilor vizibile înseamnă
142
ştiinţă spirituală şi înţelegere a lucrurilor vizibile prin cele invizibile”. Toată această demonstraţie
de hermeneutică mistică este făcută de autorul mistagogiei cu scopul declarat de a stabili raportul
dintre simbolismul cosmic al templului creştin şi arhitectura contemporană Sf. Maxim.
Interpretarea simbolică a bisericii se referea la forme arhitecturale concrete secolului al VII-lea d.H. dar
Sf. Maxim alege o matrice arhetipală de bazilică alcătuită doar din naos şi absidă ca echilibru între
marile construcţii contemporane – Sf. Sofia – care se pretau cel mai bine simbolismului cosmic şi
multitudinea de bazilici ce împânzesc imperiul creştin.
Absida este prin forma sa o semi-cupolă şi este suficient pentru a-i conferi un sens ceresc, iar
această figură a cerului este un loc comun precreştin al lumii antice. Linia de forţă compoziţională a
formei bazilicale este axul orizontal vest-est şi exprimă la origine dimensiunea timpului şi a istoriei
îndreptate spre eschaton. Sfânta Sofia din Edesa este prima biserică în care apare un simbolism
după un ax vertical prin combinarea spaţială a unui cub cu o cupolă deasupra, simbolism prezent şi
în topografia creştină” a lui Cosmas în sec. al VI-lea d.H. pentru reprezentarea universului. Axa
„lume sensibilă – lume noetică” rămâne orizontală în analiza Sf. Maxim pentru că este identică axei
naos-altar dar progresia lineară în timp se vede înlocuită prin juxtapunerea şi interacţiunea a două
lumi a căror distincţie-unitate reflectă stabilitatea, imuabilitatea şi statica templului cosmic.
Menţinând vechea schemă bazilicală, autorul mistagogiei consacră prelevanţa specific bizantină a
simbolismului spaţial asupra celui temporal prezent deja în bisericile lui Iustinian – Sf. Sergiu şi
Bachus sau Sf. Irina la Constantinopol şi San Vitale la Ravenna. Sf. Maxim nu descrie explicit
acest concept dar anticipează prin metafore schema ulterioară care preia axa orizontală şi o înalţă
vertical pentru a o aplica edificiilor cu plan central încununate de „Cupole cereşti” ca normă a
bisericilor bizantine.
3.1.2 Semiotica structurilor
Pentru a înţelege mesajul transmis de subtilul joc al spaţiilor configurat de formele structurale trebuie să
facem apel la simboluri şi la cadrul în care se mişcă acestea şi anume semiotica. Dintre numeroasele
simboluri care ne guvernează cunoaşterea, în arhitectură putem admite ca fundamentale doar categoria
simbolurilor arhetipale. Mircea Eliade spune despre gândirea simbolică: „nu este apanajul exclusiv al
copilului, al poetului sau al dezechilibratului; ea e consubstanţiala fîinţei umane, precede limbajul şi
gândirea discursiva”.[115]
În universul edificării spaţiale întâlnim doar simbolurile centrului şi a ciclicităţii întrupate în toate miturile
lumii. Simbolurile centrului pot fi considerate adevăratele simboluri ale arhitecturii, ele generând spaţiul,
în timp ce cele ale ciclicităţii au prezenta complementară la nivelul decoraţiei. Exemplul cel mai evident
este sistemul de patru coloane în colţurile unui pătrat unite prin arce ce definesc o cupolă ca esenţă spaţiala
a naosului bisericilor bizantine. Cupola simbolizează cerul şi Ierusalimul ceresc, în timp ce pătratul
simbolizează pământul, coloanele, simboluri ale copacului universal ce leagă cerul de pământ.
143
Fără a genera spaţiul arhitectural, toate tradiţiile se revendică de la centrul ordonator sau axa
centrului, ce străbate şi uneşte palierele intermediare ale cosmosului. Distrugerea unei ordini
stabilite, abolirea unei imagini arhetipale, echivalează cu o regresie în haos. Gestul edificator îl
reproduce pe cel al creaţiei, aşa cum orice construcţie este o proiecţie a universului, şi din acest
motiv, repetat necontenit, este un gest ritual ce nu poate ieşi din ordinea lumii. Orientarea şi
construirea rituală a spaţiului sacru are valoare cosmologică pentru ca ritualul prin care omul
construieşte un spaţiu sacru este eficace în măsura în care reproduce lucrarea zeilor. Centrul
ordonează atât universul cât şi spaţiul construit, cele două paliere aflându-se pe aceeaşi axă şi din
acest motiv simbolurile nu pot fi decât simbolurile creaţiei şi ale centrului. Împreuna cu cercul,
crucea şi pătratul, centrul este unul dintre cele patru simboluri fundamentale. Dar crucea este chiar
simbolul centrului, iar cercul este cerul, pătratul proiecţia acestuia pe pământ, iar această încărcătură
semantică le conferă sacralitate.
O serie de alte simboluri ale centrului prelevate din natură şi transpuse în sistemele spaţiale au
îmbogăţit limbajul arhitectural. Simbolul pădurii se regăseşte în ansamblurile monahale prin
colonadele ce înconjoară spaţiul central ca un spaţiu iniţiatic. Trecerea de la planul rectangular al
unei construcţii la acoperiri cu cupole este un mod de a simboliza trecerea din planul terestru în cel
celest, dar nu printr-un obiect sau grafism, ci prin ceea ce caracterizează cel mai bine arhitectura,
spaţiul. Rafinamentul bisericii ortodoxe nu este unul constructiv ca în cazul catedralelor gotice -
pădure minerală - ci unul simbolic. Trecerea de la pătrat la cerc se face prin elemente intermediare
generate prin rotirea pătratului de bază, sugerând prin simbolistica copacului treptele de
spiritualizare. Biserica ortodoxă nu a avut nevoie de coloană, ca prezenţă fizică, pentru a-şi
transmite mesajul, ea fiind prin spaţiul generat simbolul copacului - cruce. Coloanele cu capitel sunt
prezente aici nu ca elemente redundante, ci pentru a figura alte simboluri ale creştinismului –
coloanele din colţurile naosului îi simbolizează pe cei patru evanghelişti, cele 12 coloane plasate în
pronaos sau mai târziu în pridvor îi reprezintă pe apostoli, marcând spaţiul iniţiatic care pregăteşte
întâlnirea cu divinitatea. La bisericile de lemn, contravântuirile stâlpilor ce bordează pridvorul
mimează ramurile copacilor şi uneori prin rotunjirea lor se obţin arce care sunt trimiteri la elevaţia
pe verticală între pământ şi cer. Dacă crucea verticală asigură această legătură, crucea orizontală
regăsită în planul bisericii reprezintă evoluţia umană. Planul treflat cu cele trei spaţii în succesiune
este materializarea simbolisticii arhitectural - constructive, a centrului sau creaţiei. Pridvorul şi
pronaosul simbolizează, pădurea - spaţiul care pregăteşte şi purifică, naosul este axul vertical, ca
simbol al ascensiunii spirituale, iar altarul este grota, proiecţia orizontală a arcului protector al
centrului tainic, al naşterii şi învierii.
3.1.2.1 Scara divino-umană

Prin scara divino-umană se înţelege în genere raportul dintre dimensiunea arhitecturală şi cea a
corpului uman. Pentru o construcţie fie modestă sau imensă, omul trebuie să fie modulul ei ca
144
măsură comună a ansamblului.[24] Lucrurile pot sta aşa într-o societate cu oarecare viziuni
umaniste, dar în societăţile teocratice omul dispare pentru a rămâne doar suveranul. Programele
arhitecturale deservind statul ori biserica, instituţii ce se contopesc adeseori, într-o autoritate
instituţionalizată, nu respectă scara umană, întrucât prin dimensiuni ele trebuiau şi căutau sa
exprime măreţia şi puterea, depăşind cu totul coordonatele omeneşti. Renaşterea a repus în drepturi
scara umană prin principiul antic „omul = măsura tuturor lucrurilor" dar termenul de umanism a
apărut cu mult înainte, la apologeţii creştini, pentru care întregul univers se roteşte între Dumnezeu
şi Creaţia Sa, Omul. Întruparea Fiului lui Dumnezeu - ce uneşte în persoana sa firea umană şi cea
divină - a însemnat o schimbare radicală a concepţiei despre om în toate domeniile vieţii, atât în
plan social cât şi artistic. Constructorii creştini au trebuit sa aleagă pentru formele primelor biserici
din enciclopedia arhitecturii elenistice şi romane şi cum le era străină atât autonomia contemplativă
grecească, cât şi scenografia romană, au ales în fond ceea ce era vital pentru ei din experienţele
precedente, îmbinând în bisericile lor scara umană a grecilor si simţul spaţiului interior al
romanilor. Templul sau biserica nu mai erau locuinţa zeului antropomorf, ci erau icoana
templului — Hristos. Lăcaşul eclesial urma să transpună în formele arhitecturale tocmai modelul
divin care nu era decât unul singur , Hristos - Dumnezeu şi Om. De aceea scara arhitecturală pe
care urmau să o respecte edificiile ecleziale nu mai era doar scara umană, ci divino - umană.[85]
Ideea că lăcaşul de cult este casa lui Dumnezeu, Cerul pe Pământ, a rămas neschimbată de-a lungul
timpului. Au variat numai concepţiile privitoare la transpunerea ei în forme materiale, dimensiunile
şi proporţiile corespunzătoare. De la proiectarea unei biserici imense ca Sf. Sofia, imagine vie a
creştinismului triumfător, s-a trecut în timp la realizarea unor lăcaşuri mai mici, mai aproape de
modestia trăirii christice. Cu timpul, în conceperea lăcaşurilor de cult a fost înţeles faptul că
dimensiunile fizice ale edificiilor nu pot oferi decât o palidă imagine a celorlalte dimensiuni pe care
este chemată să le îndeplinească biserica, cele de natură spirituală, care transcend lumea materială
în care este obligată biserica să se edifice. Argumentaţia teologică a spaţiului eclezial pune în
discuţie şi un fapt unic în conceperea unei clădiri şi anume antinomia prezentă în formele evoluate
ale bisericilor ortodoxe. Antinomia este categoria ce exprimă contradicţia dintre două teze ce se
exclud reciproc, dar care pot să fie demonstrate logic. Antinomiile credinţei pot fi regăsite în toate
formele ei de manifestare şi nici arhitectura eclezială nu a fost ocolită de acestea. La prima vedere,
ele pot părea stângăcii estetice sau erori structurale, dar o înţelegere a sensului lor teologic poate
corecta această percepţie.[89] De pildă structura spaţială a edificiilor care îmbină forma centrală,
adunată a naosului cu cea alungită, dinamică a întregului ansamblu.
În planul interpretărilor pur estetice nu poate exista o similitudine între forma statică, stabilă a
pătratului şi cea dinamică a dreptunghiului, dar în plan teologic ele se înrudesc depăşind astfel
antinomia estetică. Pe de altă parte dubla axialitate - cea verticală imprimată de turlă şi cea
orizontală către altar - conduce la apariţia a două orientări spaţiale, având relativ aceeaşi forţă. Ea
145
nu este decât manifestarea spaţială a crucii, antinomică prin însăşi structura sa. Nu se poate vorbi
despre o ambiguitate a direcţionării, o lipsă de afirmare clară a uneia dintre ele, întrucât nici în
cazul crucii nu se poate spune care dintre braţele ei este mai important în plan spiritual. Cu atât mai
mult, nu este vorba despre vreo luptă între contrarii, aşa cum ar părea, când se considera că
structură specifică spaţiului eclezial a rezultat din întâlnirea a două principii arhitecturale - tipul
bazilical ce se dezvoltă pe axa longitudinală şi firul central în jurul axei verticale. Concluzia
generală este aceea că valoarea simbolică şi importanţa compoziţională a celor două axe majore,
cea verticală generată de cupolă şi cea orizontală orientată spre altar sau arc - receptacol în plan, au
creat o ambiguitate şi o concurenţă rezolvate în tipologiile complexe prin apariţia celei de a treia
axe, perpendiculară pe acestea şi exprimată planimetric în absidele laterale.[35]
Fig. 3. 1 Evoluția ansamblului turlă – cupole - bolți
În arhitectură se poate vorbi despre spaţii închise şi spaţii deschise în raport cu determinarea
spaţială fără a fi necesară o expresie materială pentru a transmite acest lucru. Cadrul spaţial eclezial
este cel care reuneşte în sine cele două atribute, aparent antinomice, finitul şi infinitul. Axele sale,
direcţionate orizontal şi vertical, formează crucea, structură simbolizată de tipul trilobat, cu cele trei
abside semicirculare. Infinitul este sugerat de forma rotunjită a lor, spaţii în care mişcarea pare a se
termina, când de fapt tocmai circularitatea lor sugerează mişcarea perpetuă. Spre deosebire de
primele două „biserici" - omul şi lumea care prin însăşi structura lor sunt infinite, biserica - lăcaş
este circumscrisă spaţial şi material, dar prin mijloacele structurale folosite; de regulă cele
semicirculare - arce, bolţi - se reuşeşte o dematerializare spaţială şi o dozare a luminii ce sugerează
nonfinitul, în aceeaşi măsură în care sugerează finitul.
3.1.2.2 Limbajul structurilor

Spaţiul eclezial a operat cu mijloacele structurale - constructive relativ universale: bolta, cupola,
arcele, pilierii, coloanele, conca, absidele. Traseele semicirculare ce nu aparţin exclusiv
146
vocabularului sacru, iar universalitatea simbolică a anumitor forme - crucea, cercul sau pătratul -
sunt lucruri intrate deja în conștiința breslei. Similitudinile se limitează la gama formală, aşa cum
interpretările simbolice sau desluşirea semnificatului se dezvoltă în sens mistic. Ceea ce determină
viziunea simbolică nu este informarea ci formarea duhovnicească specifică trăirii ortodoxe şi nu se
poate „trăi" simbolul sacru şi nici nu se poate descoperi sensul simbolisticii sacre decât trăind într-o
anume experienţă spirituală. Perceperea unui simbol - epifania simbolică - nu poate fi disociată de
contextul liturgic şi mistic în care a apărut.
Cupola, ca element definitoriu din perspectiva mistică a arhitecturii ortodoxe a fost scoasă din acest
context în secolul XVIII şi a fost împărtăşită şi de alte culte, suportând astăzi o analiză obiectivă
doar din trei puncte de vedere:
 simbolic:
- cupola defineşte axa verticală ce uneşte cerul cu pământul;
- cupola simbolizează cerul, în perfecţiunea sa;
- cupola simbolizează universul a cărui cheie este Iisus;
 estetic:
- cupola îşi subordonează formele arhitecturale ale construcţiei;
- cupola este un element coeziv dominant al siluetei arhitecturale.
 constructive:
- o cupolă este o formă adecvată de utilizare a materialelor rezistente la compresiune, dar
friabile când sunt solicitate la întindere, cum sunt cărămida, piatra sau betonul;
- o cupolă, răspunde adecvat, prin forma sa, acţiunilor mediului mecanic.
O astfel de analiză, corectă în felul ei, ignoră tocmai modul pentru care cupola a fost aleasă spre a
încununa biserica, şi anume semnificaţia sa cultică, iar în cursul ei coordonata transcendentă se
pierde în clasificări științifice. Geneza elementelor arhitecturale specifice spaţiului eclezial nu poate
fi explicată pe deplin dacă nu se ia în calcul elementul religios.[30] Originalitatea arhitecturii
bizantine nu se poate explica numai prin simpla combinaţie de elemente morfologice romane şi
orientale. Configuraţia în plan, sistemul structural şi arta ce îl împodobeşte au o determinare în
primul rând spirituală şi apoi estetică. În spaţiul de tip central ce adună şi închide spaţiul în sine,
sistemul de arce cu cupolă ce o susţine caracterizează morfologia spaţială. Analizând structurile
constructive constatăm că nu componenta arhitecturală este cea care defineşte exclusiv
caracteristica spaţiului respectiv.
Din unghiul de vedere strict stilistic sau constructiv, comparând o bazilică bizantină cu un templu
grec se poate demonstra totala deosebire dintre o construcţie care închide spaţiul şi alta care îl
acoperă. Folosirea de către arhitectură a unui vocabular tridimensional care include omul este
147
principala sa trăsătură ce o diferenţiază de celelalte arte ale trăirii creştine. Forma structurală a
cupolei nu poate aduce automat „cerul pe pământ" ci doar privită din perspectiva christică ce
transcende vederea fizică. De aceea cupola bisericilor europene - redescoperită în Renaştere şi
frecvent folosită în Baroc, devenind emblematică în silueta oraşelor - nu are configuraţia cupolei
bizantine, căci nu are aceeaşi sursă de inspiraţie şi nu are aceeaşi semnificaţie. Generalizând şi
analizând în termeni obiectivi se poate vorbi despre o concavitate specifică spaţiilor bizantine,
renascentiste sau baroce, moldoveneşti sau valahe. Dar fiecare are o altă motivaţie.[56]
3.1.2.3 Mesaje semiotice

Principiile estetice sunt dinamice şi nimic nu este absolut când este vorba de ele. Cu toate acestea
nevoia de estetic se regăseşte permanent în devenirea umană astfel încât şi cele mai banale obiecte
pot avea însuşiri artistice. Alcătuirile structurale au în general o poziţie ingrată în raport cu
categoria estetică, în sensul că în general este asociată intelectului şi mai puţin afectului. O structură
poate exista în sine fără arhitectură, dar arhitectura fără structură este de neconceput, la fel cum
estetica se poate manifesta în afara arhitecturii, dar o construcţie inestetică iese din sfera arhitecturii.
Înțelegem de aici că legătura între structură şi estetică este mijlocită de arhitectură şi nu putem ignora
aceste aspecte ale structurii care sunt influenţate de frumuseţea unei construcţii şi la rândul lor o
influențează.[117]
Practica edificării demonstrează că o construcţie satisfăcătoare estetic poate ignora legile structurale
- arhitectura greacă – la fel cum structurile corecte sunt purtătoare în sine de frumos – arhitectura
fierului. Gradul de participare al structurii la impresia artistică este diferit şi toate construcţiile
situate la aceste două extreme au o componentă structurală care este destinată să influenţeze
răspunsul estetic. Prin structură, o construcţie poate să transmită un mesaj semiotic, adică o
comunicare nonverbală ca produs al recunoaşterii universale sau a satisfacerii unei funcţiuni.
Mesajul semiotic este profund ataşat unei culturi şi totodată vehiculul acesteia prin timp, pe
parcursul căruia sensurile se pot schimba căpătând noi valenţe. Folosirea structurii în arhitectură
poate introduce un mesaj semiotic fie pe cale indirectă, atunci când rezultatul estetic depinde de
structură, dar aceasta este ascunsă sau directă la acele clădiri la care structura este unic determinată
de regulile naturii şi are propria semnificaţie. Mesajele pur structurale se trag din înţelegerea
noastră intuitivă a comportării structurale, care este generată atât de experienţa noastră fizică cu
acţiunile structurale, cât şi din percepţia formelor constructive ale naturii.
Percepţia vizuală a structurilor naturale a dezvoltat un set arhetipal de înţelegere a gravitaţiei

dublată şi de un confort mental de cunoaştere a lor. Cu acest bagaj emoţional suntem dispuşi să
analizăm şi structurile artificiale şi orice lipsă de naturaleţe ne provoacă o senzaţie de surpriză
stingheră mai degrabă decât sentimentul de echilibru relativ la comportarea structurală onestă.
Mesajul structurilor recente este ambiguu tocmai datorită ineditului lor, pe când cele consacrate
148
cum ar fi arcul în spaţiu ne conduc în mod natural la o înţelegere şi de aici la un set de valori şi
mesaje bazate pe experienţă. O reacţie similară este reliefată de acele forme structurale corecte care
îşi au justificarea în fenomene fizice subtile ce ţin de acumularea de intuiţii atavice capabile de
răspunsuri estetice.
Arcele şi bolţile din materiale tradiţionale au un mesaj mult mai puternic de stabilitate tocmai prin
locul comun în cultură faţă de noile materiale care păstrând aceeaşi formă curbă, nu reuşesc să
inducă acelaşi sentiment datorită lipsei de echivalent static. În nici un domeniu uman nu este mai
relevantă legătura dintre tehnică şi artă ca în arhitectură şi este de la sine înţeles că o separare ne
poate priva de emoţia estetică generată de simbioza lor.[88]
Decorarea cu cărămidă a pereţilor este una din trăsăturile distinctive ale arhitecturii bizantine şi a
fost un argument pentru identificarea şcolilor regionale. Există numeroase diferenţe în
ornamentarea suprafeţelor, aşa cum există şi în construcţia pereţilor. Caracteristică pentru
Constantinopol, decorarea cu cărămidă era armonizată cu paramentul faţadei, motivele decorative
erau fixate în nişe sau arce de boltă, dar apar şi în timpanele şi scoicile nişelor de pe absidele
bisericilor, adică, atât pe suprafeţe plate, cât şi curbate. Bandourile în zig-zag sunt foarte populare,
şi sunt rezultatul practicilor de construcţie.
În combinaţie cu tehnicile de construcţie a pereţilor, decorarea cu cărămidă este un mijloc eficient

pentru identificarea şcolilor, sau chiar a atelierelor individuale. Decorarea suprafeţelor este zona
construcţiei unde meşterul putea insera anumite forme de individualizare într-o clădire cu aspect
conservator. Pe de altă parte, decoraţiunile din cărămidă sau ceramică puteau fi foarte uşor văzute şi
copiate de către alţi constructori fără a ţine cont de detalii tehnice. De exemplu, un cerc cu o cruce
în mijloc, cu braţe proeminente, apare pe multe clădiri care pot fi datate din secolul al XI-lea. În
multe cazuri, constructorii încercau să conecteze arcadele cu stratificarea zidăriei peretelui. Această
practică este evidentă atunci când tehnica cărămizii acoperite a început să fie folosită.
Istoria arhitecturii este scrisă în ruine, din cauza faptului că multe detalii pot fi observate doar în
acest stadiu. Dacă o clădire este întreagă, multe detalii tehnice sunt invizibile; doar când peretele
este ruinat se poate vedea secţiunea sa. Faptul că multe detalii tehnice erau vizibile doar
atunci când clădirea era în construcţie, subliniază importanţa confreriilor pentru transmiterea
cunoştinţelor arhitecturale. Deseori se confundă stilul arhitectural cu practicile din ateliere.
Când analizăm detaliile arhitecturii bizantine, este util să ne amintim că stilul poate fi învăţat doar
prin observare: aparenţa exterioară a unei clădiri poate fi imitată la ani distanţă de la construcţia sa.
Pe de altă parte, practicile din confrerii nu puteau fi învăţate decât prin contactul direct în procesul
de construcţie. Aceste detalii tehnice reprezintă semnătura unei bresle. Tiranţii şi contraforţii preiau
împingerile atunci când secţiunea reazemului nu permite asta ori lipsesc bolţile adiacente.
149
3.2 MATERIALELE DE CONSTRUCŢII
3.2.1 Blocurile de zidărie
Iisus le-a zis: ”n-aţi citit niciodată în Scripturi ca piatra pe care au aruncat-o ziditorii, aceasta a
ajuns să fie în capul unghiului?
Matei 21, 23-44
3.2.1.1 Cărămida
Cărămida este o piatră artificială obţinută din amestecul de argilă şi adaosuri de nisip foarte fin,
uscată la soare şi arsă la temperaturi de 1000°C. Se caracterizează prin rezistenţă la
compresiune, datorată structurii omogene, izolant termic, uşurinţa de punere în operă, dimensiuni
uşor de manevrat, muchii vii şi feţe netede. [38]
Caracterul arhitecturii bizantine a fost direct influenţat de resurse şi varietatea materialelor de

construcţii. În Constantinopol, materialele de construcţie uzuale erau piatra pătrată, cărămida şi
mortarul de var. Acestea pot fi completate de o varietate de marmură şi alte pietre decorative, care
erau cel mai adesea spolia – adică bucăţi refolosite din situri mai vechi. Coloanele erau invariabil
spolia, dar transportarea şi ridicarea lor erau considerente importante în procesul de construcţie. În
construcţia zidurilor, cărămida era combinată cu o piatră de dimensiuni mici în tehnică opus
mixtum. Acest lucru simplifică anumite aspecte ale construcţiei, eliminând necesitatea bucăţilor
tăiate şi permiţând atenuarea iregularităţilor prin aplicarea mortarului. Acoperişurile erau învelite cu
ceramică sau plăci de piatră, sau cu folii de plumb. Sticla pentru ferestre putea fi produsă doar în
bucăţi mici şi erau înrămate în piatră, lemn sau ramă de mortar.[32]
Procesul producerii cărămizii era complicat, dar urma tradiţia impusă de romani. Procesul începea
cu extragerea argilei, care era ulterior frământată, pusă într-o groapă puţin adâncă şi amestecată cu
apă, folosind o săpăligă sau piciorul. Cărămizile din lut erau amestecate cu paie în procesul de
frământare, pe când cărămizilor arse li se adăugau agenţi minerali, în principal nisip, pentru a
echilibra argila şi pentru a preveni crăparea în timpul arderii. Argila era apoi scoasă din groapă,
acoperită şi depozitată. Procesul de fabricare a cărămizii necesita probabil munca mai multor
meşteri – unul care să aducă argila umedă, altul care să le pună în mulaje speciale şi încă unul care
să care cărămizile, cu tot cu mulaje, în zona de uscare, unde erau aşezate pe o suprafaţă plană de
nisip. Mulajele erau făcute din lemn sau metal. În perioada bizantină de mijloc, mulajele nu aveau
fund şi aveau doar părţile laterale pentru a determina dimensiunile generale ale cărămizii. Un atelier
bun, format din trei oameni putea produce 4000 de cărămizi pe zi. După ce stăteau la uscat mai
multe zile, cărămizile puteau fi stivuite până ce erau gata de ardere.
150
Pentru a obţine o duritate maximă, cărămida trebuia să fie încălzită la o temperatură de 800-950 de
grade Celsius. Acest proces putea fi făcut şi fără ajutorul unui cuptor. Prin această metodă,
cărămizile se stivuiau într-o zonă deschisă, permiţând interspaţii intre ele şi loc pentru ca focul să
fie făcut la un nivel cât mai jos. Cantităţi mari de cărămizi puteau fi astfel arse în acelaşi timp, dar
acest lucru a condus la rezultate inegale, multe cărămizi rămânând nearse. Era o varietate foarte
mare de dimensiuni ale cărămizii bizantine. În timpul proceselor de uscare şi ardere, cărămizile
puteau să se micşoreze până la 10%, iar producătorii trebuiau să fabrice mulaje destul de mari
pentru a permite micşorarea produsului final. Exemplele standard măsoară aproape 32-36 cm2 – de
obicei, în pic mai mare decât un picior bizantin – şi aproape 3,5-5 cm grosime. Suprafeţele puteau fi
neregulate şi erau câteodată crestate cu degetul pentru a ajuta cărămizile să se lipească de mortar
când erau aşezate. Dimensiunile cărămizilor nu par să se fi schimbat de-a lungul istoriei bizantine
de aceea, acestea nu pot fi folosite ca şi criteriu de datare a construcţiilor.
Cărămizile pot fi debitate în diferite forme şi dimensiuni, ce au variat de-a lungul istoriei şi le este
propriu conceptul standardizării şi modulări tehnice. Datorită uşurinţei fabricării, costului
redus, dimensiunilor mici şi formelor variate, cărămida - cel mai vechi material de construcţie, s-a
bucurat de o largă întrebuinţare la zidării, exclusiv de cărămidă, sau în combinaţie cu piatră,
la sisteme structurale în arc şi coloane, precum şi la decoraţii, prin profilarea şi glazurarea în
cromatica diversă. Cărămida are şi o componentă ezoterică datorită faptului că regăsim în ea
materialele creatorului divin - apă, foc, pământ - iar meşteşugul fabricării ei aparţinea celor
iniţiaţi. Pentru realizarea operelor de arhitectură medievală cu caracter monumental, cetăţi, biserici,
castele, palate, s-au utilizat în toate epocile piatra de râu, piatra de carieră spartă sub forma
„cioplitură”, sau făţuită, cărămida, lemnul, teracota, iar ca material de legătură varul alb amestecat
cu pietricele fine, nisip şi adesea cu adaos de sfărâmături de cărămidă.
3.2.1.2 Piatra
Piatra este întrebuinţată din cele mai vechi timpuri în construcţii datorită rezistenţei sale deosebite la
compresiune când eforturile se transmit perpendicular pe direcţia stratificaţiei numit şi patul pietrei,
cât şi naturii sale nobile derivată din posibilitatea prelucrării multiple. Piatra naturală se extrage din
cariere sub formă prismatică, neregulată debitată după necesităţi şi care ulterior suportă grade diferite
de fasonare. Calitatea pietrei este dată de tipul de rocă din care se extrage. Aceasta poate fi magmatică
- granit, bazalt, andezit - sedimentară - calcar, gresie, pietriş, nisip, gips, argilă - sau metamorfică -
ardezia, marmura, cuarţul. În funcţie de aceste calităţi şi rezistenţa mecanică, pot fi folosite la elevaţii,
la agregate sau lucrări decorative. Discretele decorații exterioare ale bisericilor bizantine simbolizau
lumina dumnezeiască. Îmbrăcămintea de piatră a bisericii era astfel concepută ca o mandorlă de
lumină, nimbul radiațiilor radioase emanate de natura îndumnezeită a omului ce se împărtășește din
Hristos în spațiul liturgic interior. Caracterul imaterial și atemporal al acestui spațiu era simbolizat
prin încercarea de a disimula până la negare forma arhitectonică exterioară a clădirii.
151
Cu excepţia folosirii unor unelte mai sofisticate, practicile de exploatare nu s-au schimbat prea mult
de-a lungul timpului. Piatra era de obicei scoasă din zăcământ de-a lungul unei pante, lucrând de la
vârf spre bază, urmând anumiţi paşi. Blocurile erau scoase ori prin cioplirea unui canal în piatră, cu
ajutorul unui târnăcop pentru a izola blocul, ori erau separaţi de rocă folosind pene cu lovituri de
ciocan într-un canal cioplit la suprafaţă. O dată separate, blocurilor individuale li se dădea o formă,
sau erau încărcate şi apoi transportate. Din cauza efectuării exploatărilor bizantine la o scară mai
mică şi din cauza dimensiunilor reduse ale blocurilor individuale de piatră, procesul trebuie să fi
fost mult mai simplu în perioada bizantină, decât fusese în perioada târzie a Antichităţii.
Exploatarea marmurei şi a altor pietre de lux trebuie diferenţiată de cea a pietrei pentru construcţii.
Coloanele multicolore de marmură şi acoperişurile de piatră au reprezentat simboluri ale statutului
social încă din timpurile romane. Aprovizionarea cu marmură se baza pe mai mulţi factori,
incluzând existenţa unui număr mare de forţă de muncă pentru a lucra în carierele de piatră şi un
sistem bine stabilit pentru comerţ şi posibilităţi de transportare maritimă pentru blocuri mari de
piatră.
Piatra naturală putea fi extrasă din cariere sub formă de cuburi de formă neregulată debitate după
necesităţi.
Tipul de roci din care se puteau realiza blocurile:
a) roci magmatice: granit, bazalt, andezit, bazalt;

 provin din solidificarea materialelor aflate în stare topită în interiorul pământului, sau a lavei.
 prezintă rezistenţe mecanice superioare
b) roci sedimentare: calcar, gresie, pietriş, nisip, ghips, argilă.
 provin din acţiunile chimice ce se petrec în scoarţă asupra rocilor magmatice şi sedimentare
 se utilizează la lucrări decorative.
c) roci metamorfice: ardezia, marmura, cuarţitul
 provin din acţiunile chimice ce se petrec în scoarţă asupra rocilor magmatice şi sedimentare
 se utilizează la lucrări decorative.
3.2.2 Mortarele
Al doilea ingredient în construcţia bizantină era mortarul, cu care piatra şi cărămida făceau masă.
Mortarul de var era bazat pe calcinarea pietrei de var. Încălzită la aproape 1000 grade Celsius,
piatra de var suferă o transformare chimică – bioxidul de carbon este eliberat lăsând în urmă var
nestins. Acesta poate fi apoi stins, sau făcut lapte de var, prin adăugarea apei pentru a crea un agent
de legătură, hidroxidul de calciu. Scufundate în apă, blocurile de var nestins se descompun
(emanând căldură) şi formează un fel de chit care poate fi amestecat cu agregate pentru a crea
152
mortar. Procesul de ardere pentru calcinarea varului este similar cu cel al cărămizii şi poate fi făcut
şi într-un cuptor, deşi atât temperatura cât şi timpul de ardere trebuie mărite. Cuptoarele moderne
pentru var necesită de la trei până la şapte zile de ardere.
Mortarele se definesc ca fiind amestecuri bine omogenizate de lianţi, nisip, apă, în care se pot
introduce adaosuri active – substanţe cu caracter plastifiant, de accelerare sau întârziere a prizei,
coloranţi, etc. Lianţii sunt substanţe minerale sub formă de pulberi sau bulgări, care în amestec cu
apa formează o pastă care acoperă granulele de nisip şi care prin pierderea apei transformă
amestecul într-o masă pietroasă. În compoziţia mortarelor se utilizează atât varul gras sau aerian,
care se întăreşte la aer şi are o priză lentă, cât şi cel hidraulic. Materialele ce compun liantul se
introduc într-o proporţie dinainte stabilită, şi se exprimă în volume, în greutate sau în procente. De
exemplu, mortarul medieval - o parte var stins, şi trei părţi nisip. Calitatea mortarului granulometria
şi culoarea nisipului utilizat diferă ca loc şi timp, şi constituie indicii de datare a edificiului. În
epoca medievală, se utiliza mai mult mortarul de var alb gras. Acesta. este ductil aderent absoarbe
apa dar permite evaporarea spre deosebire de varul hidraulic ce face o priză rapidă sub apă dar
produce probleme de condens. Rolul mortarului este de a da coeziune zidăriei contribuind la o
repartiţie uniformă a încărcărilor în asize. În acelaşi timp este suplu urmărind mişcările construcţiei
fără a rigidiza excesiv în sensul construcţiilor monolitice indeformabile. Prin calităţile sale mortarul
ameliorează rezistenţa zidăriei la flambaj şi la efectele dinamice.
Proprietăţile lianţilor:
 consistenţa;
 plasticitatea;
 timpul de întărire.
Un număr de variabile au afectat calitatea şi aspectul mortarului bizantin. Piatra de var calcinată se
poate să fi conţinut impurităţi, precum argila. Dacă varul conţinea mai mult de 8% argilă,
putea fi folosit pentru a crea un mortar care să fie folosit într-un mediu umed. Totuşi, dacă avea mai
mult de 20% argilă nu putea fi folosit la crearea mortarului. Romanii erau foarte exigenţi în
alegerea pietrei de var; bizantinii mai puţin. Folosit în construcţii, varul era amestecat cu materiale
diferite sau agregate, pentru a forma mortarul. Materiale inerte puteau fi adăugate în groapă când
varul era stins.
Agregatele erau necesare pentru a atenua varul şi pentru a preveni crăparea lui când acesta era uscat
şi micşorat. Fără agregate era posibil ca varul să rămână instabil. Mortarul bizantin variază în
culoare de la gri până la roz, depinzând de materialul inert folosit ca agregat, care putea varia de la
nisip, cărămidă concasată şi până la pietricele. Cărămida concasată şi praful de cărămidă erau foarte
des folosite, conferind mortarului o culoare rozalie – o practică care datează încă din timpul
romanilor şi recomandată de Vitruvius.
153
Mortarul timpuriu bizantin, o dată întărit, avea o rigiditate particulară, iar mostrele analizate recent
de la Hagia Sofia s-au dovedit a avea o forţă de tracţiune de 2-3 ori mai mare decât al celui
medieval vestic. Analiza mortarului bizantin timpuriu indică o reacţie chimică lentă între mortarul
de var hidratat şi agregatele de cărămidă concasată şi praf de var rezultând un material tare ca
cimentul. Cercetătorii numesc această reacţie „pozzolanic” – adică este comparabil cu ceea ce se
întâmpla în timpul prizei cimentului roman. Fragmentele de cărămidă par să se fi întărit şi rigidizat
mortarul şi să-i fi conferit un caracter compact. Nu se ştie foarte clar dacă această reacţie chimică
era înţeleasă pe deplin în timpurile bizantine, dar prezenţa frecventă a fragmentelor de cărămidă de
dimensiuni semnificative sugerează că zidarii erau conştienţi de importanţa lor.
În construcţia tipică bizantină din Constantinopol, straturile de mortar aveau o grosime normală
între rândurile de cărămizi, aproximând grosimea acestora – aproape 5 cm pentru stratul de mortar
şi 3,5-5 cm pentru cărămidă. Pentru rândurile de piatră era folosit mai puţin mortar, dar în ambele
cazuri orice neregularitate putea fi mascată prin aplicarea mortarului. Când mortarul era folosit în
cantităţi mari, timpul de uscare devenea un factor critic în procesul de construcţie, şi chiar pentru o
construcţie de mărimi reduse timpul de construcţie era dependent de stabilitatea mortarului.
Colapsul fatal al schelăriei care l-a omorât pe Sf. Athanasie din Athos, poate fi pusă pe seama
mortarului încă nu foarte rigid (titanos) al peretelui în construcţie. Mortarele de var au nevoie de
săptămâni pentru a se usca, mai ales dacă este pus în strat gros şi constructorii sunt nevoiţi să
adauge stabilizatori adiţionali pentru a începe mai repede construcţia. Testele pe mortarele timpurii
bizantine au indicat că deformarea cauzată de acţiunea de dilatare şi micşorare poate fi ridicată la
început, dar după aproximativ 30 de zile, mortarul devine relativ stabil.
3.2.3 Zidăriile
Pentru realizarea operelor de arhitectură medievală s-au utilizat în toate epocile piatra de râu, piatra
de carieră spartă sub forma "cioplitura" sau făţuită, cărămida, lemnul, teracota, iar ca material de
legătură varul alb amestecat cu pietricele fine, nisip şi adesea cu adaos de sfărmături de cărămidă.
Din materialele caracteristice zidăriilor istorice şi anume piatra şi cărămida, pot fi realizate mai
multe tipuri de zidării, ce diferă între ele prin modul de punere în operă şi dimensiunile
elementelor.
 zidăria de piatră naturală - brută, cioplită, făţuită, de talie

 zidărie de cărămidă - aparentă sau tencuită
 zidării mixte - piatra şi cărămida sau piatra naturală şi blocaje
Modul de aşezare şi conformare a zidăriei respectă regulile stereotomiei. Din materialele caracteristice
zidăriilor istorice şi anume piatra şi cărămida, puteau fi realizate mai multe tipuri de zidării, ce
diferă între ele prin modul de punere în operă şi dimensiunile elementelor. Zidăriile din piatra
154
naturală puteau fi realizate din piatră brută, cioplită, lucrată (făţuită) sau de talie. Zidăriile de
cărămidă puteau fi cu cărămidă aparentă sau tencuite. Zidăriile mixte se executau din piatră şi
cărămidă sau piatră naturală şi blocaje.
Fig. 3. 2 Diferite tipuri de zidării din căramidă, piatră și mixte
3.2.3.1 Zidăria de piatră naturală

În întreaga Europă medievală, zidăria se inspiră după modelele romane ce se găseau până la graniţa
limes-ului imperiului roman. Construcţiile de început ale epocii feudale vădesc o tehnică inabilă şi
rudimentară, păstrând vagi reminiscenţe ale cunoştinţelor romane.
3.2.3.2 Zidării din piatră brută

Se utilizau atât la fundaţii, la ziduri de umplutură cât şi la elevaţii. Blocurile de piatră sunt sau nu
legate cu mortar. Forma blocurilor de piatră este neregulată – aşa cum se scot din carieră.
 Zidăria uscată din piatră – este utilizată mai mult la fundaţii şi socluri, pietrele fiind aşezate în
straturi de mortar, astfel că fiecare să ocupe golul lăsat de cele două pe care se acoperă.
 Zidării din piatră brută cu mortar cu rosturi orizontale (piatră de carieră sau de râu), materialul
este dispus de manieră de a primi forţele perpendicular pe patul de pază, rosturile situate în
planul forţelor sunt decalate asiză cu asiză pentru a permite perfecta coeziune, decalajul
rosturilor există şi în secţiune transversală – pentru a asigura omogenitatea transmiterii
155
eforturilor în interiorul zidăriei, pietrele la muchii şi la colţuri sunt alese şi cioplite astfel încât să
prezinte 2 feţe cât mai plane în unghi drept cu rosturile orizontale, între două blocuri alăturate
spaţiul umplut cu mortar constituie un rost continuu de adâncime constantă.
 zidărie „opus incertum”- utilizează piatră brută poligonală – de carieră, pietrele sunt astfel
aşezate încât în nici un punct nu se întâlnesc mai mult de trei rosturi; decalajul se menţine şi pe
verticală, unghiurile ieşinde ale feţei poligonale se adaptează unghiul lăsat de 2 pietre apropiate.
 zidărie „opus cementicum”, utilizează bolovani de râu sau cioplitură pusă în operă fără
preocuparea de a regulariza rosturile.
3.2.3.3 Zidăria din piatră spartă

Zidăria din piatră spartă sau cioplitura utiliza moloane de formă neregulată, de dimensiuni mici (l= 15-
30cm; gros.= 10-20cm); uneori aceste zidării erau combinate cu cărămida – utilizată ca pat de repartiţie.
La grosimile mari de ziduri se foloseşte tehnica zidăriilor cu 2 feţe zidite – din piatră cioplită ce alcătuiesc
concomitent cofrajul pentru emplecton şi paramentul vizibil; umplutura este alcătuită din blocaje de piatră
brută amestecată cu mortar. Regulile de conformare specifice sunt:
- se realizează din piatră de carieră, care a suferit o operaţie prealabilă de cioplire, faţa
văzută este cioplită din gros cu muchii vii, regulate. Cele 2 feţe de pat sunt pe cât posibil
paralele.
- rosturile orizontale sunt continui; rosturile verticale sunt întrerupte
- la construcţia zidăriilor mixte (la care paramentele sunt executate din piatră cioplită iar
interiorul din piatră brută), la cca 2m pe înălţime se intercalează pe toată lăţimea zidului un
rând de piatră cioplită sau cărămidă pentru uniformizarea transmiterii eforturilor;
- la două feţe văzute la o coadă lungă pe o faţă corespunde o coadă pe cealaltă.
3.2.3.4 Zidării din piatră făţuită

Zidăriile din piatră făţuită, prelucrată se utilizează blocuri de piatră tăiată în forme prismatice şi
lucrată (făţuită) pe 5 laturi, faţa posterioară cioplită brut de dimensiuni medii sau moloane (doar
faţa văzută prelucrată lung 50-100 cm, h= 30-50cm, gros= 25-50cm). Regulile de conformare
constau in utilizarea a 3 categorii de pietre:
 obişnuite (cu coadă scurtă);

 butise (cu coadă lungă);
 curmezişuri (cu coada cât grosimea zidurilor cu 2 feţe văzute).
Dispunerea acestor pietre se face alternativ, evitându-se alăturarea pietrelor de acelaşi tip, în
vederea repartizării uniforme a eforturilor. La zidării decorative se întâlnesc şi moloane – având
156
doar faţa văzută prelucrată şi 3-7cm adâncime. Finisarea feţei văzute a moloanelor este tratată
decorativ (drepte, cu chenar, cu bosaje – drepte, teşite, profilate) – spriţuită din gros, etc.
Fig. 3. 3 Diferite tipuri de zidării din piatră
3.2.3.5 Zidăria din piatră de talie

Este realizată din blocuri de piatră făţuită cu grijă, aşezate după un apareiaj regulat şi asize neegale
sau egale. Piatra de talie este tăiată şi desenată după legile stereotomiei, vădind o perfectă
cunoaştere a materialului. În arhitectura gotică, utilizarea pietrei se conformează principiului de
economie de material şi manoperă, desenul trebuind să se înscrie în forma generală a blocului de
piatră.
3.2.4 Utilizarea materialelor de construcţii refolosite - spolia
Deşi noi materiale de construcţii au continuat să fie produse şi exploatate în perioadele de mijloc şi
târzie bizantine, totuşi cărămida şi piatra erau constant folosite. Când monumentele mai vechi
cădeau în ruină, ele erau dărâmate, iar bucăţile erau refolosite în noi construcţii fig. 3.4.
Reutilizarea se practica până la cele mai înalte nivele de importanţă, şi chiar şi cele mai simple
materiale puteau fi refolosite. Spre exemplu, la mănăstirea Pantocrator, în secolul al XII-lea,
cantităţi mari de cărămizi refolosite au fost utilizate. Acestea variază în mărimi de la 38/38/5 cm
până la 26/26/3,5 cm; multe poartă amprenta lucrărilor în cărămidă din perioada antichităţii târzii.
Multe elemente arhitecturale refolosite erau încorporate într-un context similar celui anterior, fără o
157
nouă tăiere – spre exemplu, numeroase capiteluri şi ramele uşilor de la Chora sunt elemente mai vechi,
dar în acelaşi timp multe bucăţi erau tăiate din nou pentru scopuri noi. Teoretic, fiecare cornişă din
clădirea din secolul al XIV-lea este retăiată dintr-un relief de marmură mai vechi. În zonele fără
expunere rămân tiparele vechi. O placă, care nu mai era în sit, a fost retăiată pentru a forma cornişa care
ajunge deasupra unei jumătăţi de coloană pe exterior. Frecventa reutilizare a materialelor de construcţii
face dificilă stabilirea unei cronologii în arhitectura bizantină. Dacă piatra, cărămizile şi sculpturile
puteau fi refolosite, metodele tehnice de stabilire a unei date devin limitate.
Fig. 3. 4 Zidării realizate prin procedeul spolia
Reutilizarea frecventă a elementelor arhitecturale este percepută ca având o semnificaţie ideologică. Pe

de altă parte, utilizarea de spolia în construcţiile din Constantinopol poate fi interpretată ca şi o reflexie
a conştiinţei istorice. Etalarea proeminentă a mai vechilor coloane, capiteluri, rame de uşi şi cornişe în
construcţiile precum Chora, poate fi privită şi ca o încercare de stabilire a unei legături simbolice cu
trecutul. La Chora, elementele noi sunt folosite laolaltă cu cele vechi. În Constantinopol, trecutul poate
fi exploatat în mai multe feluri – ca sursă pentru materialele actuale, dar şi ca inspiraţie vizuală. Desigur
că, disponibilitatea imediată şi importanţa materialelor refolosite au implicări majore pentru arhitectura
bizantină de mai târziu şi pentru decorarea arhitecturală.
3.2.5 Materiale pentru acoperişuri
Şapte sisteme diferite de acoperire sunt cunoscute în arhitectura bizantină. Deşi multe clădiri erau
boltite, era totuşi necesară acoperirea suprafeţei de exterior pentru a o proteja. Scurgerile de apă erau
158
incidente obişnuite şi puteau duce la prăbuşirea structurală. De altfel, acoperişul era de obicei prima parte
a clădirii care trebuia schimbată, de aceea dovezile pentru sistemele de acoperire bizantină sunt limitate.
Cel mai simplu şi cel mai ieftin sistem era acela cu plăci de ceramică, continuând un sistem cunoscut din
antichitate. Fără a face diferenţa între plăcile plate cu jgheaburi şi cele curbate din arhitectura romană,
bizantinii foloseau de obicei o singură formă de placă, care era semicilindrică ca formă, dar puţin conică,
şi printr-un sistem de prindere reciprocă putea fi asamblat. Plăcile măsoară 35-40 de cm şi au 2-3 cm
grosime. Sisteme similare de acoperire continuă să fie folosite şi astăzi şi pot fi văzute la un număr mare
de clădiri. Producerea plăcilor urma acelaşi parcurs cu cel al producerii cărămizilor şi putea avea loc chiar
în aceleaşi locaţii. Dar acest proces implica un pas diferit: plăcile subţiri erau formate mai întâi într-o ramă
plată, puţin trapezoidală şi apoi puse pe un lemn curbat până ce se întăreau. Plăcile de ceramică obişnuite
pentru acoperişuri erau puţin mai mari la unul din capete, pentru ca o placă să se poată suprapune peste
cealaltă.
Cel mai scump şi cel mai durabil tip de acoperiş era cel cu placi metalice. Datorită disponibilităţii sale,
maleabilităţii şi temperaturii scăzute de topire, plumbul era cel mai adesea folosit. Era aplicat pe acoperiş
în plăci mari rectangulare, iar falţurile erau bătute cu ciocanul. În perioadele bizantine, plumbul era extras
din Pontus, din Macedonia şi din Balcanii nordici. Din cauza suprafeţelor curbate şi deselor linii unduite
ale acoperişului bizantin, plăcile de plumb puteau fi adaptate după nevoile acoperişului. Spre exemplu,
„domul dovleac”, formă populară în arhitectura bizantină, avea o suprafaţă de interior canelată, care se
putea adapta şi suprafeţei de exterior, aşa cum se poate vedea şi în porţiunile încă păstrate.
Fig. 3. 5 Acoperiș cu învelitoare din foi de plumb
Preferinţa bizantină pentru suprafeţele curbilinii şi formele unduite a fost poate încurajată de
utilizarea plăcilor de plumb pe acoperiş. Acest lucru este adevărat în arhitectura din şi de pe lângă
Constantinopol. De fapt, este greu să ne imaginăm unele din cele mai elaborate forme de acoperiş
cu un alt tip de acoperire. Aceste forme nu au fost atât de populare printre constructorii otomani,
când multe acoperişuri şi domuri erau nivelate; unduirile pitoreşti au fost eliminate cu o plombă de
pietriş.
159
3.3 REALIZAREA ELEMENTELOR STRUCTURALE
3.3.1 Construcţia fundaţiilor
Fundaţiile sunt cu siguranţă un aspect important în orice proiect al unei construcţii şi erau de obicei
cea mai rezistentă parte a clădirilor medievale. Deoarece construcţiile cu sisteme structurale de
pereţi adesea au planuri şi tipuri de bolţi diferite, breslele aveau o mare flexibilitate în ceea ce
priveşte aspectul. Fundaţiile bizantine erau construite din piatră sau cărămidă. Ele erau săpate în
stratul de piatra dacă era posibil şi, ocazional, chiar tăiate din acestea. Primul strat era tăiat direct
din piatra bruta, înălţate din zidărie pentru a crea o platformă de nivel pentru construirea bisericii. O
platformă de nivel era creată la o adâncime de aproximativ 1,4 m sub podeaua naosului şi acoperită
cu un strat de var şi praf de cărămidă. Deasupra acestuia se înălţau fundaţiile pentru pereţi, precum
şi doi pereţi cu fundaţii transversale care securizau bazele pentru cele patru coloane individuale
dinspre pereţii exteriori. Pereţii despărţitori erau umpluţi cu pietre dure, fără mortar, deasupra
cărora a fost construită podeaua. Pereţii de fundaţie, fără bază, ajungeau la o adâncime care varia de
la 1,3 la 2 m sub podeaua bisericii.
Liniile interioare ale fundaţiilor nu sunt legate în totalitate de perimetru, poate pentru a contracara o
posibilă sedimentare inegală. La capătul pereţilor de fundaţie erau puse grinzi de lemn, cu câte două
bare paralele în fiecare perete. În locul în care se întâlnesc, barele sunt conectate prin pivoţi de
metal şi acoperite cu un strat de protecţie de înaltă calitate din mortar întărit, menite să ofere o
stabilitate mai mare. Întărirea cu lemn era o practică bizantină standard în fundaţia construcţiilor.
La sistemele de fundaţie ale bisericii, suporţii interni erau incluşi în planul clădirii, fiind nevoie de
parâme sau de o reţea de pereţi de fundaţie pentru a conecta punctele de suport cu pereţii exteriori –
adică să lege împreună sistemele de fundaţie. Sisteme similare pot fi observate la alte biserici cruce
greacă înscrisă. Compactarea balastului neinclus în mortar ar fi trebuit să creeze un fel de barieră de
vapori dedesubtul podelei din marmură. De exemplu erau unele capele funerare construite deasupra
cimitirului, construit direct pe platforma expusă din roca de bază. Piatra de bază era întreruptă de
morminte construite din bucăţi de piatră; cu toate că era inacceptabil ca mormintele deja existente
să fie acoperite cu zidărie. Pentru a remedia această problemă, s-au pus grinzi de lemn deasupra
mormintelor şi s-au construit pereţii deasupra acestora. Lemnul în timp s-a deteriorat, lăsând astfel
numeroase goluri în fundaţia peretelui.
Folosirea lemnului în sistemele de fundaţie, ţinând cont de barele de întărire din pereţii
construcţiilor, era o practică standard. În fundaţiile bisericii din Sardis, săpăturile au dezvăluit un
aranjament de grinzi de lemn, sau cruciuliţe, îmbinate prin pivoţi de metal, iar apoi acoperite cu
mortar. Exonarthexul original din perioada bizantină de mijloc avea forma unui portic contemporan cu
volumul principal al clădirii, dar era construit deasupra unor fundaţii de care nu era legat. Tasarea acestor
fundaţii uşoare ducea la prăbuşirea exonarthexului original şi necesita reconstruirea lor în perioada
160
bizantină târzie. Fundaţiile mai vechi puteau fi refolosite dacă erau considerate destul de rezistente
pentru noua construcţie. În multe cazuri, refolosirea locului de construcţie era legată mai mult de
caracterul său sacru decât de fundaţiile sale. Existenţa unor fundaţii mai vechi putea să influenţeze
şi aspectul noii biserici.
În cele mai multe construcţii din Constantinopol, fundaţiile includeau şi cisterne. Cisterna se
extinde pe sub naos şi părţi ale arcadei, având coloanele de susţinere a cotei de călcare aşezate
direct sub coloanele naosului. Acolo unde doar cisternele s-au păstrat, arheologii au dedus planul
clădirii dispărute doar din substructuri. Multe dintre acestea trebuie să fi fost biserici, cu o curbură
asemănătoare unei abside de-a lungul părţii estice, dar absenţa unui corespondent direct lasă multe
detalii nelămurite. Substructura era împărţită într-o reţea de compartimente boltite, cu patru bolţi
domice sub zona naosului, şi zonele de sub arcadă cu subdiviziuni similare.
3.3.2 Construcţia pereţilor
Caracteristica pereţilor din clădirile bizantine era alternarea fâşiilor de cărămidă şi piatră, urmând
exemplul opus mixtum din perioada romană târzie. Piatra pătrată, cu faţa atât spre parte interioară,
cât şi spre partea exterioară ale peretelui şi emplectonul întărit umpleau spaţiile dintre faţade.
Cărămizile formau de obicei un strat de nivelare, ca un rost orizontal care se extindea pe toată
grosimea peretelui şi lega cele două faţete între ele. Într-un tipar standard de repetiţie sunt două
până la cinci straturi de cărămidă, pe o înălţime de 2/3 de metru sau chiar puţin mai mare. Un
exemplu tipic este Chora de la începutul secolului al XIV-lea, care are patru straturi de cărămidă,
măsurând 42 – 46 cm înălţime. Cărămizile măsoară 4 – 5 cm grosime şi sunt aşezate foarte aproape
una de cealaltă, pe când legăturile de mortar măsoară 5 – 7 cm grosime. În ciuda numeroaselor
variaţii ale sistemului, există întotdeauna o unitate la construcţia pereţilor în Constantinopol. În
practica standard, suprafaţa interioară cât şi cea exterioară au aceeaşi stereotomie. Cornişele
interioară şi exterioară corespund, de asemenea, iar boltirea de la exterior corespunde cu punctele
de pornire ale arcadelor şi bolţilor de la interior. Peretele era conceput ca un element solid, nu doar
ca învelire a unui miez de umplutură. Cărămizile sunt foarte frecvent poziţionate vertical, cu
pietrele individuale înconjurate de cărămidă pe toate cele patru părţi, într-un sistem numit
cloisonné, împrumutând un termen din ebenistică. Benzile decorative în dinţi – adică cărămizi
aşezate la un unghi de 450 – adaugă adâncime şi umbrire suprafeţei, formând atât benzi orizontale,
cât şi conturarea arcadelor.
Benzi similare în dinţi din Constantinopol formează o cornişă la capătul peretelui, dar nu apar
niciodată la mijloc şi nici nu înconjoară arcade, decât atunci când acestea sunt la capătul
peretelui.[51]. Această tehnică este caracterizată de întreruperea straturilor alternante de cărămidă
din suprafaţa peretelui. Acestea sunt ulterior ascunse în stratul de mortar, iar legăturile par să fie
considerabil mai late decât cărămida. În mod normal, cărămida astupată era folosită în pereţi în
161
îmbinarea cu straturile de piatră, alternând un singur rând de piatră cu benzi late de cărămidă
acoperită. Motive estetice, cât şi structurale au fost sugerate pentru dezvoltarea acestei tehnici.
Efectul dungat caracteristic, creat de cărămizile subţiri şi straturile late de mortar au fost foarte
apreciate, iar tehnica a fost adesea continuată pentru arcade. Alternarea poziţiilor cărămizilor creau
o suprafaţă interioară neregulată care permitea învelişului să se lipească mai repede de miez. Logica
acestei metode este comparabilă cu cea romană a construcţiei pereţilor, în care cărămizile învelite
aveau formă triunghiulară şi aşezate astfel încât suprafaţa exterioară era netedă, iar cea interioară
era zimţată, pentru a face priză cu miezul de ciment.
Aspectul asizelor de cărămidă corespunde cu schimbările formale din tratamentul peretelui, care au
avut loc în această perioadă, când a devenit o practică articularea suprafeţelor cu arcuirea, pilaştrii
în trepte şi nişe. Pe măsură ce suprafeţele deveneau din ce în ce mai reliefate era mai dificil
integrarea armonioasă a cărămizilor de măsuri regulate în pereţi de măsuri diferite. Fie motivele
structurale, fie estetice, au dominat în anumite circumstanţe, dar în arhitectura bizantină, structura şi
decorarea erau în strânsă legătură una cu cealaltă. Arcuirea exterioară, spre exemplu, putea atât să
întărească clădirea în câteva puncte critice, cât şi să articuleze faţada. În mod similar, cărămida
învelită se poate să fi fost folosită şi pentru satisfacerea considerentelor estetice şi structurale, în
acelaşi timp. Tehnica numită îmbinări cu cărămizi de umplutură şi mortar, a fost derivată din
construcţia cu cărămizi în asize, dar motivaţia pentru folosirea ei este diferită. Această tehnică pare
să fi fost folosită pentru optimizarea avantajului materialelor refolosite. Cărămizile refolosite şi
ţigla puteau fi folosite pentru acoperire, cu condiţia să fi fost într-o formă bună, iar materialele
deteriorate puteau fi folosite ca şi material de umplutură.
3.3.3 Buiandrugi și arce din cărămidă
Comportamentul la încărcare al acestor buiandrugi corespunde, buiandrugului cu zidărie deasupra.

Armătura orizontală este plasată fie în tipare speciale, sau în cofraje orizontale. Pentru a satisface
cerințele arhitecturale se poate de asemenea prevede un buiandrug orizontal cu armătura pe direcția
sa. Rezistența la forțele tăietoare și tensiunile grinzi armate ne arată că de fapt este un buiandrug
”fals”, fără capacitate portantă.
Buiandrugii din zidărie, în formă de arce, sunt folosiți îndeosebi pentru recondiționarea clădirilor
vechi, dar de asemenea sunt redescoperiți ca un design modern în conjunctură cu zidăria de fațadă.
Datorită manoperei laborioase, aceste arce sunt adesea produse din elemente prefabricate , care sunt
montate in situ pe cofraje pregătite. Cu un raport deschidere-înălțime favorabil și încărcări
predominant permanente, arcul poate fi proiectat în concordanță cu direcția încărcărilor. Raza
arcelor semicirculare este egală cu jumătate din înălțimea deschiderii, cu centrele diametral opuse
față de capete. Grosimea îmbinărilor la partea inferioară a arcului (intrados) nu ar trebui să fie mai
mică de 5 mm, iar la partea exterioară a arcului (extrados) să nu fie mai mare de 20 mm. pentru raze
162
mai mici devin necesare așa numitele voussoirs. De aceea arcele groase sunt construite în inele
individuale, unul peste celălalt. Arcele sunt întotdeauna construite folosind un număr de unități
astfel încât să nu existe o articulație la partea superioară, ci o cheie.
Articulațiile inferioare trebuie să fie aranjate perpendicular pe linia de încărcări și trebuie să sprijine
întreaga bază a arcului. Pentru construirea arcelor se folosesc cărămizi obişnuite, iar curbura este
dată de grosimea variabilă a rostului de la 0,5 cm la intrados până la 2,0 cm la extrados fig. 3.6.
Aceste dimensiuni sunt date de rezistenţa la compresiune in ansamblul secţiunii arcului. Rosturile
sau paturile pe mortar împart arcul în rânduri sau asize şi sunt perpendiculare pe tangenta la linia
intradosului. Sistemul de ţesere a cărămizilor este decalat ca la zidăria comună iar dimensiunile
arcelor se exprimă prin lăţimi de cărămidă: grosimea este dată de distanţa dintre intrados şi
extrados, iar lăţimea de profunzime dintre feţe.
Fig. 3. 6 Dimensiunile extreme ale rostului de mortar la arce, arc din zidărie placat cu piatră
O asiză este şirul de cărămizi între două rosturi pe întreaga profunzime a arcului, iar regula de
construcţie presupune ca rosturile de pe feţe să fie convergente arcelor și sunt date de formă şi
deschidere, iar dimensiunile sunt exprimate în numărul de feţe sau jumătăţi de cărămidă vizibile.
Când grosimea depăşeşte 4 feţe sau 2 cărămizi, arcele se execută în inele concentrice pentru a evita
rosturile excesive.
3.3.4 Construcţia arcadelor şi a bolţilor
În capitala bizantină, bolţile erau aproape invariabil construite din cărămidă şi mortar simplu. În
alte părţi ale imperiului bizantin, piatra era foarte des folosită în construcţia bolţilor. În
Constantinopol, arcadele erau ocazional legate cu elemente alternate de cărămidă şi piatră, doar ca
parte a decorării faţadei; dacă o arcadă era în principal structurală, era construită în întregime di
cărămidă şi mortar. Cărămida ar fi fost mai uşor de manipulat decât piatra şi ar fi creat un întreg
163
omogen. Mai mult, nu ar fi necesitate o cioplire specială şi era destul de uşoară pentru a fi ridicată
fără echipament special. Deşi ilustraţiile adesea prezintă un mecanism de ridicare a coloanelor,
cărămizile şi mortarul erau cărate pe o targă de către muncitori. Astfel, o boltă bizantină era mult
mai uşor de construit decât una romană, romanică sau gotică.
Există o mare varietate în alegerea formei bolţilor în arhitectura bizantină. Bolţile cilindrice, bolţile
intersectate şi bolţile domice au fost folosite individual sau în serie. Mai mult, ele puteau fi folosite
interşanjabil. Spre exemplu, într-o biserică cruce în pătrat, compartimentele colţurilor puteau fi
acoperite ori prin bolţi cilindrice, ori prin bolţi intersectate. O varietate similară se regăseşte în
domuri, care erau de obicei emisferice şi ridicate pe cilindri deschişi. Interiorul unui dom putea fi
lăsat ca o suprafaţă nearticulată, dar de obicei era împărţit în segmente corespunzătoare numărului
de ferestre din cilindru.
Fig. 3. 7 Cofraje pentru arce cu deschideri Fig. 3. 8 Construirea arcelor pe cofraje din
mari lemn
În Constantinopol, toate domurile bizantine care există şi astăzi au supravieţuit articulate.

Diviziunile în 8, 12 şi 16 erau foarte frecvente. Alte tipuri de diviziuni erau rare, ca cea de la
Nea Moni din Chios, care iniţial aveau un singur dom cu nouă părţi. Suprafaţa interioară a
domului putea fi împărţită de nervuri, care se întindeau până la cilindru, între ferestre, sau
prelucrat ca aşa-numitul „dom dovleac”, cu segmente canelate care dau spre exterior. Nici un
tip nu avea avantaj structural şi, de asemenea, ele par interşanjabile. Arcadele erau în mod
normal semicirculare. Arcadele ogivale apar rar în arhitectura bizantină târzie, şi doar într-un
context decorativ.
164
Arcadele în formă de potcoavă erau foarte populare în Anatolia Centrală, dar nu şi în

Constantinopol. Arcadele nivelate sau segmentele apar uneori, ca şi în naosul de la Nea Moni
din Chios dar, în general, constructorii din Constantinopol erau conservatori în construirea
arcadelor. Uneori, se luau măsuri pentru a simplifica construcţia, prin reducerea deschiderii
arcadei. Arcadele naosului nu sunt în întregime arcade voussoir. Ele sunt construite în straturi
orizontale la suprasarcină, iar construcţia voussoir începe doar de la părţile de arc superioare. În
mod ciudat, exact contrariul se întâmplă în unele arcade din secolele al-XI-lea şi al-XII-lea.
Unghiul cărămizilor voussoir se înalţă de-a lungul părţilor de arc, astfel încât ca liniile radiale
ale voussoir-lui să nu se întâlnească doar într-un singur punct. În acelaşi timp, forma arcadelor
tinde puţin spre o curbă în lanţ. Motivul pentru această formă nu este clar, şi nici construcţia ei
logică. Se poate să fi fost rezultatul unei construcţii rapide şi neglijente.
Din cauză că majoritatea bisericilor bizantine sunt mici, majoritatea bolţilor necesitau rar
cofraj. De obicei, cofrajul se limita doar la arcadele care împărţeau spaţiul în arcade mai mici,
unice cărămizile erau aşezate într-un tipar radial de voussoir. În bolţile în cruce sau în cele
domice erau aşezate aproape orizontal – de fapt, înclinate. Bolţile domice trebuie să fi fost
aşezate fără suport, deoarece straturile de cărămidă erau aproape orizontale. Multe domuri se
poate să fi fost construite fără cofraj, sau cu unul rudimentar. În schimb, un „dom dovleac” –
format dintr-o serie de suprafeţe legate – se poate să fi fost construit fără nici o cintrare. De
fapt, geometria unui dom dovleac avea o formă unică rigidă, cu fiecare segment având o formă
de arcadă, dar poziţionat orizontal sau aproape orizontal.
Conectarea arcadelor plate concentra greutatea la muchii, dar prevenea de asemenea deplasarea
lor spre interior până la întărirea mortarului. Acest lucru adăuga stabilitatea necesară pentru
construcţia fără suport. Odată ce fiecare strat era completat în jurul circumferinţei, acesta
devenea propriul sau suport. Atât domurile cu nervuri, cele dovleac cât şi formele boltite
bizantine pot fi discutate în termeni estetici. Adică, ele sunt adesea examinate în principal în
relaţie cu manipularea spaţiului sau cu planul interior de mozaic sau fresce. Evident, aceste
domuri satisfăceau atât cerinţele decorative cât şi cele structurale ale constructorului.
Odată cu scăderea dimensiunilor clădirilor începând cu secolul al VI-lea, există o mutare a

centrului de interes de la structură la construcţie. Constructorii bizantini au creat metode
eficiente şi rapide de construcţie care erau mai mult potrivite bisericilor mici care
caracterizează arhitectura perioadelor târzii. Au putut de asemenea să dezvolte sisteme integrate
de întăriri capabile să reziste forţelor de tensiune în timpul procesului de fixare. În final,
preferinţa pentru interioare mici, cu subdiviziuni, se poate să fi apărut ca un răspuns la
caracterul practic al construcţiei.
165
3.3.5 Construcţia bolţilor cu şi fără cintre
Folosirea cintrei – şi lipsa ei – este un aspect important, dar adesea neglijat, în construcţia bizantină.
Bolţile bizantine erau construite cu sau fără cintrare, depinzând de dimensiunile lor. Spre exemplu,
o boltă cilindrică mare ar fi necesitat o ramă substanţială de lemn, pentru a menţine o curbură
regulată. Dificultăţile construcţiei cu cintre sunt adesea discutate în manualele despre arhitectura
romană. Uneori, urma ramei a rămas în tencuiala umedă, iar acest lucru este util la reconstruirea
formei ei.
Bolţile cilindrice erau construite deasupra cintrelor semicilindrice de lemn, pe care se aplica un strat
de mortar înainte de fixarea cărămizilor. Şoldurile (partea de mijloc dintre coroană şi pornirea unui
arc) bolţii cilindrice erau construite fără suporţi adiţionali, dar cintrul de lemn era folosit pentru
coroana bolţii, care se forma deasupra unui strat de mortar, care păstrează tiparul bordajului de
lemn.
Fig. 3. 9 Execuția bolților din zidărie Fig. 3. 10 Eșafodaje la execuția bolților fără cintre
Arcadele erau apoi simplu construite prin tehnica cărămizii astupate. Dar cărămizile erau probabil
aşezate în grabă, iar voussoire-le nu erau concentrice. Deşi marginile scafei sunt finisate, suprafaţa
cintrului a fost lăsată neprelucrată, lăsând un strat gros de mortar care păstrează urma cintrului de
lemn. Un cintru construit din lemn, chiar şi pentru o simplă arcadă, era o muncă complexă de
166
tâmplărie. Trebuia să formeze linia bolţii şi să o susţină sub greutăţile încărcăturilor. Lemnul poate
să susţină greutăţi pentru o perioadă scurtă de timp, dar se curbează în timp. Cintrul trebuia de
asemenea îndepărtat fără afectarea construcţiei, şi fără să cauzeze fisurarea bruscă a bolţii. Mai
mult, cintrul necesita suport de dedesubt, ori pe schelăria care se extindea până la nivelul pardoselii,
ori era atârnată de cornişe, de centuri, sau bordurile din construcţie. Cintrul putea, de asemenea, să
fie ancorat în zidărie, prin talpa de eşafodaj, sau prin simpla conectare la grinzile de legătură.[76]
În bolţile expuse, care există şi astăzi, nu mai există nimic care să indice utilizarea cintrului.
Adesea, doar presupunem că a fost folosită, dar un număr mare de domuri mari antice, creştine şi
islamice se poate să se fi susţinut singure – adică, construite fără cintre. Această posibilitate ar
trebui luată în considerare pentru majoritatea arhitecturii bizantine. Constructorii bizantini adesea
preferau bolţi mai mici care puteau fi construite din cărămizi de centură, fără cofraj. Numeroase
bolţi mici şi fără suport necesitau muncă mai puţin specializată şi un timp mai scurt de construcţie
decât o singură boltă mare, susţinută, acoperind aceeaşi zonă. Existau şi avantaje şi dezavantaje
pentru ambele sisteme. O boltă cu suport necesita iscusinţa unui tâmplar pentru pregătirea
cofrajului, dar construcţia ulterioară a bolţii putea progresa repede şi fără ajutorul unui muncitor
expert, deoarece forma era fixată de cofraj. Şi mai important e faptul că nu era nevoie să aştepte ca
mortarul din zidăria inferioară să se întărească, pentru a termina bolta.
Al doilea pas era cunoaşterea „momentului” – tendinţa unei arcade incomplete de a cădea spre
interior. Zidarii trebuiau să construiască în aşa fel încât cărămizile să nu se mişte până ce mortarul
nu se întărea. Acest lucru putea fi realizat prin folosirea unui mortar mai consistent. Cărămizile
puteau fi aşezate în straturi orizontale, sau în straturi înclinate, sau puteau fi conectate împreună.
Toate aceste metode erau folosite în construirea bolţilor bizantine. Bolţile în cruce cu profil domic
puteau fi de asemenea construite fără cintre. Cărămizile nu erau dispuse radial – adică nu urmăreau
curbura bolţii, pe măsură ce se înălţa. Cărămizile erau sprijinite una de cealaltă în straturi succesive,
construite de pe toate cele patru părţi. Intersecţiile de la colţuri ajutau la stabilizarea construcţiei
până când mortarul se întărea.
3.3.5 Consolidarea cu lemn a arcadelor şi bolţilor
Pe măsură ce zidarii înălţau pereţii, ei pozau şi grinzi de legătură în grosimea zidăriei şi le fixau la
colţuri pentru a ajuta stabilizarea construcţiei până când mortarul atingea ultimul stadiu de întărire.
Această practică a fost deja amintită la fundaţiile construcţiilor. Lemnul era de asemenea folosit ca
grinzi de legătură în arcade, bolţi şi domuri, pentru acelaşi motiv. Folosirea lemnului era legată de
practicile breslei, dar nu există destule dovezi pentru a face comparaţii importante. Întărirea cu
lemn juca un rol foarte important în stabilizarea construcţiei, în stadiul său iniţial atunci când
datorită cantităţilor mari de mortar folosit, zidăria era expusă la fenomenul de scurgere a
mortarului maleabil.
167
Cantităţi mari de mortar erau folosite pentru a înlesni construcţia pereţilor, cu legături de mortar,
uneori la fel de groase ca şi cărămizile. Aceeaşi practică era aplicată şi la boltire. Acest lucru avea
atât avantaje, cât şi dezavantaje. Deşi a eliminat necesitatea unui voussoir tăiat special, mortarul de
var era expus la fenomenul fluxului de plastic. Peretele era uneori întărit în puncte critice cu pilaştri
care articulau sistemul structural. Mai important, grinzile de lemn erau inserate la diferite nivele
pentru a stabiliza construcţia până ce mortarul ajungea la ultimul stadiu de întărire. Fixate sau
legate între ele, grinzile de lemn creau o serie de cercuri de tensiune care securizau clădirea
împotriva deformării, facilitând astfel o construire mai rapidă. Sistemul de legături din lemn,
începea în pereţi, continua la nivelul boltirii, unde devenea vizibil sub formă de legături din lemn
care se extindea de-a lungul pornirii arcadelor şi boltirilor cilindrice. Deşi grinzile de legătură nu
mai jucau un rol structural important după ce mortarul se întărea, ele erau lăsate acolo şi decorate.
Un set apărea deasupra coloanelor, de la pornirea bolţilor joase, cu un al doilea set la pornirea
bolţilor cilindrice de la îmbinare. O serie de cavităţi măsurând aproximativ 15/15 cm a fost
descoperită în grosimea pereţilor, poziţionate în spatele şi puţin mai sus de cornişele de marmură.
Deschideri pătrate în suprafaţa peretelui la aceeaşi înălţime – adică la pornirea arcadelor şi bolţilor
– erau conectate direct la cavităţile grinzilor şi extinse puţin mai încolo, în grosimea peretelui.
Fixate la acelaşi nivel, grinzile de legătură trebuie să fi fost ancorate prin conectarea de grinzile
peretelui. Tijele de metal au fost introduse în anii 1950 dublând sistemul original de lemn.
Blocurile care formau cornişele de marmură la pornirile bolţilor erau ori fixate împreună prin ţinte
de metal, ori securizate printr-un sistem de grinzi de lemn, plasate imediat în spatele lor. Cavităţile
grinzilor variau în mărime, cu o grosime maximă de 22 centimetri pentru grinzile de lemn. Acestea
formau un inel de tensiune, dar serveau şi ca ancore pentru grinzile de lemn ce se extindeau de-a
lungul bolţilor. Mai mult, ele ajutau la stabilizarea coloanelor şi suporţilor interni într-o biserică
cruce în pătrat prin conectarea lor cu pereţii exteriori. Când o grindă de legătură se extindea de-a
lungul unei arcade sau a unei bolţi, intersecta o altă grindă fixată în adâncimea peretelui. Domurile
bizantine erau normal înălţate pe cilindrii cu ferestre în care se folosea întărirea cu lemn. Pe lângă
grinzile de legătură de la punctele de pornire, lanţurile de lemn care formau inele de tensiune erau
construite în fiecare dom bizantin, la mai multe nivele. Acestea pot fi văzute în ferestrele cilindrilor
în cele mai mute domuri care încă mai supravieţuiesc.
Tijele sunt fixate la un singur unghi, aparent pentru a le conecta de suprafaţa superioară a
capitelului de marmură – adică, între capitel şi suprasarcină, şi nu deasupra suprasarcinii – pentru a
stabiliza stratul din interiorul peretelui. Vechimea tijelor de legătură este confirmată de capitelurile
sud-vestice care au fost reconstruite şi mărite cu tencuiala sculptată care acoperea tijele când
întâlneau capitelurile. Tijele întâlneau peretele exterior la o înălţime care corespunde cu pornirea
bolţilor joase şi cu pragul rândului inferior de ferestre. Deşi nu există nici o cornişă la acest nivel,
este logică plasarea unei grinzi stabilizatoare în interiorul peretelui. Fig. 3.8
168
Fig. 3. 11 Poziţia grinzilor de consolidare în Fig. 3. 12 Goluri ramase în urma utilizării

pereţi consolelor de lemn de la eșafodaje
3.3.7 Schelăria şi găurile de eşafodaj
Cofrajele de susţinere în timpul execuţiei se realizează din lemn şi forma lor dau conturul
intradosului. Ele au rolul de a susţine zidăria până la montarea bolţarului de cheie şi priza
mortarului.
Execuţia cofrajelor sau cintrelor are reguli proprii şi sunt compuse din părţi cu forme şi funcţii
diferite:
 învelişul urmăreşte forma intradosului şi se dispune la partea superioară a eşafodajului;

 coastele susţin învelişul şi formează structuri complexe funcţie de dimensiunea arcului;
 eşafodajele sunt structuri de susţinere articulate de elemente de decofrare;
 dispozitivele de decofrare se aşează sub structură şi asigură extragerea graduală a
cofrajelor de sub arc până la intrarea în sarcină a acestuia;
Cofrajele au structura proprie pentru o bună decofrare şi nu reazemă niciodată pe zidărie.

Arcele cu deschideri mici până la 1,5 m se cofrează pe tambur. Deschiderile golurilor determină
completarea structurală a cofrajelor. Astfel, pentru arce de peste 2,0 m deschidere, coastele
cofrajelor se rigidizează prin triangulaţii de şipci, peste 3,0 m coastele sub formă de panouri, iar
peste 4,0 m se folosesc structuri elaborate din categoria grinzilor cu zăbrele. Decofrarea se
poate face înainte ca mortarul să facă priză sau după întărirea mortarului. În primul caz se
conferă o stabilitate sporită a arcului care capătă configuraţia finală în timpul prizei. În al doilea
caz, deplasările sunt mici în timpul decofrării, dar pot apare fisuri ireversibile în timpul
stabilizării arcului.
169
Pentru construirea pereţilor înalţi şi a bolţilor, era necesară asigurarea platformelor pentru
muncitori fig. 3.13, la diferite nivele. În construcţia bizantină, schelăria era de obicei construită
pe pereţi sau ancorate în ei. Se găsesc vestigii ale grinzilor ataşate de pereţi prin găuri de
eşafodaj.
Un sistem de grinzi în consolă era construit în straturile zidăriei pe măsură ce construcţia se

înălţa. Uneori grinzile se extind în perete, proiectându-se prin ambele faţade. Două sau mai
multe grinzi de aceeaşi mărime susţineau platforma pe care zidarii lucrau. Când clădirea era
terminată, muncitorii scoteau schelăria şi umpleau găurile pentru eşafodaj fig.3.14. Schelăria
putea fi folosită din nou de către zugravi care puteau astfel lucra de sus în jos, astupând găurile
pe măsură ce înaintau.
Fig. 3. 13 Poziţia grinzilor de consolidare în pereţi Fig. 3. 14 Goluri rămase în zidărie

Doar schelăria construită în perete lăsa urme în construcţie. Urmele găurilor de eşafodaj în perete şi
maniera în care erau umplute, erau legate de practicile unei anumite confrerii, în unele cazuri,
acestea pot fi combinate cu alte informaţii tehnice pentru a găsi legătură între breslele angajate în
execuţie şi există peste 20 de variaţii în jurul imperiului bizantin. În Constantinopol, variaţiile
găurilor de eşafodaj erau limitate, fiind legate de elaborarea zidăriei în straturi şi de folosirea
limitată a cărămizii decorative pe suprafeţele pereţilor.
La pereţii construiţi din straturi succesive de piatră şi cărămidă, găurile de eşafodaj apar în rândul
inferior al fiecărui strat. Înălţimea grinzii corespunde înălţimii unei cărămizi plus două legături de
mortar, sau 10 – 12 cm. După îndepărtarea eşafodajului, gaura era astupată cu materiale identice cu
zona peretelui, şi, în cele mai multe cazuri poziţiile lor sunt aproape imposibil de identificat.
Execuţia bolţilor, este asemănătoare cu a arcelor şi anume se porneşte de la naştere către cheie în
asize succesive de cărămizi legate de mortar.
170
3.4 EVOLUŢIA SISTEMELOR STRUCTURALE

„Dumnezeul în veci geometrizează”
Platon
3.4.1 Originile şi evoluţia arhitecturii vechi creştine
Aspectul general al bazilicii, modificată prin practica creştină, este de cameră singulară, perspectiva
sa orizontală fiind amplificată de colonade paralele ce păreau să conveargă spre altar alăturându-se
la un capăt pe axa centrală. Acesta era punctul de focalizare a clădirii şi în jurul lui se adunau
preoţii şi laicii pentru oficierea liturghiei, fiecare parte de comunitate având locul său prestabilit. În
centrul absidei semicirculare, podit de o jumătate de dom, episcopul avea scaunul său, pupitrul şi de
ambele laturi, scaunele prezbiterienilor; de aici apărând termenul prezbiteriu pentru această parte a
bisericii. De asemenea, cunoscut şi ca exedra sau concha datorită formei sale; ca şi bema pentru că
era supraînălţată de câteva trepte faţă de pardoseală sau ca şi tribuna sau tribunal datorită
similarităţii platformei ocupate de magistraţi în bazilica civilă. Clerul superior era separat de restul
congregaţiei de altar în jurul căruia erau grupaţi diaconii, situat pe coarda absidei, de obicei
deasupra confessio şi dedesubtul unui ciborium sau baldachin. La rândui, acesta era îngrădit de o
balustradă.
Sala mare rectangulară însăşi era împărţită de rânduri paralele de coloane. Camera centrală, nava,
corespunzătoare absidei în lăţime era echivalentul sumei camerelor laterale. Înălţimea centrală a
bazilicii era cu mult mai mică decât înălţimea oricărei alte camere, inclusiv nava, fiind doar o
fracţiune mai mare decât lăţimea ei, astfel că perspectiva orizontală era puternic accentuată. Aici, în
corpul principal al bisericii, erau situaţi clerul inferior, corul şi laicii. Bărbaţii şi femeile erau
separaţi, însă metoda de separare era în funcţie de zonă. Pe tărâm grecesc, tribunele erau prevăzute
deasupra spaţiului femeilor, dar acolo unde lipsea, poziţia era fie transversală, bărbaţii situându-se
de-a lungul navei, în faţa şi spatele lor aflându-se femeile (precum în nordul Siriei, unde exista o
predilecţie locală pentru uşile amplasate pe peretele sudic), sau longitudinal, în care caz bărbaţii
fiind în general pe partea dreaptă iar femeile pe partea stângă. Aranjamentul din urmă pare să fi fost
mai obişnuit şi „Testamentum Domini” atribuind latura sudică bărbaţilor iar latura nordică
femeilor, astfel lăsând nava aparent neocupată; acesta este un document sirian şi este astăzi
cunoscut că multe biserici siriene aveau o exedră, din care episcopul prezenta ceremonia, ocupând
astfel o mare parte din navă. În Grecia, pe de altă parte, o practică similară poate fi observată; în
Bazilica Philippi nava centrală este separată de celelalte camere de un dublu stylobat. Pentru că
pardoseala de piatră dintre coloane era dreaptă, era evident utilizată pentru aşezat, destinat pentru
grupuri ca fecioare, văduve, soţii de diacon pe laturile navei de-a lungul colonadelor, spaţiul central
fiind rezervat diaconilor pentru a circula. Ultima diviziune a clădirii este terasa, unde
catehumenilor şi penitenţilor li se permitea să asiste.
171
Bisericile sub forma bazilicală, deşi similare ca funcţional arhitectural, diferă în anumite detalii,
prin care pot fi împărţite în patru categorii: romane, elenistice, orientale şi de tranziţie. În
bazilica romană sau latină, rânduri paralele de coloane din marmură, dispuse în ordine, sprijineau
ahitrave lungi ca şi în cazul Sf. Maria Maggiore. Această grindă în schimb susţine greutatea
celestului, peste care sprijină acoperişul din lemn, un plafon plat ascunzând elementele
acoperişului, păstrând astfel linia orizontală a clădirii îmbunătăţindu-i totodată şi acustica. Plafonul
este divizat de grinzi în spaţii goale acoperite cu panouri chesonate ca în lacunaria.
O caracteristică notabilă a bazilicii romane este transeptul, obţinut prin extinderea chancel-urilor
în nave. Originea transeptului pare a avea două teorii. Pe de o parte pentru a oferi acomodare
adecvată pentru clerici între altar şi apsis şi pentru mesele prothesis-ului, pe care credincioşii
amplasau ofrande de pâine şi vin; pe de altă parte pentru a furniza un spaţiu larg în jurul
sarcofagului sfântului patron. Prima variantă poate fi numită transept-prothesis, a doua numindu-se
transept-martyrium. În Roma transepturile sunt toate de un singur tipar arhitectural, obţinute prin
scurtarea colonadelor şi deschiderilor, la o distanţă mai mare sau mai mică faţă de peretele estic,
lăsând un spaţiu de forma dreptunghiulară. Transeptul Lateran este un transept-prothesis, deoarece
nu are nici un mormânt, pe când Sf. Petru si Sf. Paul sunt clasificate ca transept-martyria.
Faţadele bazilicilor romane erau evidenţiate în contrast cu interiorul, prin decorarea bogată a
prezbiteriului, nava neavând nimic în comun cu cărămida aparentă a zidurilor exterioare şi
semidomul portant al apsis-ului. Există două tipuri de faţade: cea gable respectând linia exterioară a
structurii, şi faţada ecran cu învelitoare pătrată ce era construită în general în consolă. Suprafaţa a
fost uneori fragmentată de o linie de cărămizi amplasată în diagonal de-a lungul marginii, dar la
biserici mai importante, cele ca Sf. Petru, Sf. Maria Maggiore şi Lateran un mozaic era aplicat la
răsărit către portic. Porticul însuşi, în care penitenţii îşi aveau locul, era o arcadă independentă pe o
parte a atriumului dreptunghiului. Aceasta era o curte deschisă pavată cu marmură, înconjurată de o
colonadă; proteja biserica de zgomotele stradale, dinspre care se intra printr-o poartă, adesea
suspendată de un propylon sau anteportal. În general acesta lua forma unui triunghi proiectat arc pe
o pereche de coloane conectată de zidărie prin arhitrave. În centrul atriumului, precum impluviumul
din casă parohială, era phiale sau cantharus, o fântână utilizată în cazul ceremoniilor. Aici sub
porticurile acoperite catehumenii veneau pentru iniţiere şi săracii primeau porţii de pâine; de
asemenea, aici, când înmormântările erau permise în interiorul oraşelor, mulţi din credincioşi erau
primiţi pentru odihnă. Un exemplu tipic a bazilicii Latine, ce era rezervat aproape exclusiv Romei,
este Sf. Petru; fundaţia a fost turnată imediat după 333 d.C., o parte peste un cimitir păgân, şi până
la distrugerea ei, aproximativ 1200 ani mai târziu era cea mai frumoasă biserică Constantiniană încă
în picioare.[55]
Componentele principale ale bazilicii elene erau identice cu cele ale bazilicii romane, ambele fiind
derivate din acelaşi prototip. Exista acelaşi mod de împărţire a navei, camerelor şi absidei, acelaşi
172
funcţional şi aceeaşi dispunere a diferitelor ordine a comunităţii, exceptând femeile ce erau relocate
într-o galerie (matroneum) construită pe marginile camerelor. Erau totuşi anumite diferenţe
punctuale, în particular folosirea arhivoltelor şi încorporarea vestibulului în structura rectangulară
pentru a forma narthex-ul.
În perioada creştină timpurie metoda pilaştrilor era adesea folosită, excepţie făcând centrul Siriei
unde absenţa clădirilor păgâne de unde coloanele puteau fi obţinute şi încărcarea structurii din
piatră, datorită lipsei lemnului, a conturat o caracteristică tipică bazilicilor Haurane. Acele biserici
cu acoperişuri din piatră erau împărţite în compartimente centrale şi laterale prin două rânduri de
arce transversale şi longitudinale peste nava centrală, şi două arce transversale unul peste celălalt,
dintre care cel inferior peste camere şi cel superior peste galeria de la etaj; acestea erau consecvent
cruciforme în secţiune. Pilaştrii erau totdeauna meniţi să suporte arcul triumfal peste intrarea spre
absidă. Odată cu dezvoltarea arhitecturii domului, aceştia au devenit suporţi principali, iar coloana a
rămas doar cu o poziţie decorativă.
Bazilica elenă, ca şi corespondentul ei latin era de obicei precedată de un atrium, deşi în mod
particular în Siria existau excepţii la această regulă. Ocazional, biserica era înconjurată de un zid
rectangular, spaţiul aferent temenos aparţinând templului grecesc. Atriumul roman şi elenistic erau
identice, iar porticul avea acelaşi rol ca şi vestibul pentru biserică, urmând ca, încorporat în bazilica
elenistică să formeze parte integrantă cu clădirea. În vest, vestibulul era deschis către exterior, în
timp ce în est, aşa numitul nartex, era închis spre exterior de o uşă cu deschiderea către interior. În
Siria, verande largi erau incluse în structură; schema generală cuprindea scări către nartex
completată de o logie, flancată de două turnuri ce echilibrau nava. Uşile acestei intrări erau bogat
ornamentate, adesea sculptate în lemn cu portal de piatră sculptată. Ferestrele erau des folosite,
deoarece erau introduse nu doar în celest ci şi în compartimentări şi ziduri, ca în cazul Ravenna. În
secolul al VI-lea, absida ce era poligonală, a fost prevăzută cu ferestre aparent pentru interesul
simbolic atribuit răsăritului soarelui peste elementele euharistice; însă această inovaţie ce permite
pătrunderea luminii strălucitoare, tindea să strice efectul mozaicelor. Se presupune că transeptul din
est, ca şi nartexul, era originar din Grecia şi a fost regăsit doar în profunzime în acele districte unde
influenţele elenistice erau predominante; transeptul este obţinut prin scurtarea camerelor şi
colonadelor, lăsând un dreptunghi liber, perpendicular pe navă. În vest în cadrul euharistiei
credincioşii aduceau ofrandele la prothesis, dar în est ofrandele erau prezentate direct
diaconului înaintea ceremoniei, probabil în diakonikon, o parte din pâine şi vin fiind amplasat
în prothesis de către diaconi. Transeptul a fost folosit ca pastophoria.
Un expedient secundar arhitectural ce include acest ritual, a fost sanctuarul tripartit, construcţia a
două camere adiacente simetrice ce flanchează absida şi dând spre camerele laterale. În mod
frecvent, acest sanctuar tripartit a fost închis de către un zid estic singular şi părea evident că acest
plan a fost adoptat iniţial în secolul al IV-lea pentru motive estetice pentru a păstra forma
173
rectangulară a clădirii, pe exterior. La începutul secolului al V-lea, în nordul Siriei cele două
camere laterale au încetat sa fie simetrice, una dintre ele continuând să fie o cameră închisă. Am
putea presupune că funcţiunea acestei camere era prothesis, unde preotul şi diaconul îşi pregăteau
liturghia. Re-examinarea multora dintre acele biserici cu acest funcţional a dus la concluzia că
încăperea cu arc era de fapt o capelă unde relicvele martirului erau depuse. Mai târziu, a fost
recunoscut avantajul acestor camere pentru adunarea ofrandelor pre-euhariste şi forma simetrică a
sanctuarului tripartit s-a întins către litoral şi interiorul continentului Asiei Mici în secolul al V-lea,
în final ajungând în Grecia în secolul al VI-lea.
Bazilica orientală, cunoscută şi ca biserica hambar îşi are originea în Mesopotamia; a existat
temporar în Armenia şi trecând spre Anatolia, a ajuns în Cipru, Creta şi Grecia. Caracteristica cea
mai importantă a fost o navă oarbă, zidul navei nefiind ridicat peste camere. Planul de cotă zero era
similar cu cel roman sau elenistic, dar era mai scurt, pentru a compensa lipsa celestului, lumina
fiind obţinută prin ferestrele din apsis şi zidurile laterale. Acoperişul nu era din lemn, însă invariabil
arcuit, caracteristică de origine asiatică, fiind regăsit în Persia, Mesopotamia şi Siria. Aceste arce
erau sprijinite pe culee, uneori cu stâlpi adjuncţi. Nu exista atrium dar nartexul era ataşat de clădire,
în centrul Anatoliei fiind regăsită o cameră cu coloane şi arce comunicând cu nava printr-o uşă.
Două camere externe fiind aşezate în opoziţia precedentului, de fiecare parte; cea din nord fiind
accesibilă cu ajutorul arcului, în timp ce cea din sud putând fi accesată doar printr-o uşă ce dădea în
biserică.
Bazilica transversă, aşa cum arată şi numele, era o singură navă cu unghiuri drepte pe perimetru,
ce unea uşa principală cu absida. În Siria de est, o ediţie mai complexă a aceluiaşi plan originar
probabil din Arabia, a fost obţinut prin combinarea unor serii de arce grinzi sprijinite pe stâlpi,
zidăria perimetrală fiind ridicată până la nivelul coroanei arcelor ce sunt apoi acoperite de plăci din
piatră. Acest tip nu a avut nici o influenţă asupra dezvoltării ulterioare a artei creştine, poate doar în
formaţia transeptului, însă asta rămâne doar o conjunctură deoarece dovezi concludente suficiente
nu au fost descoperite. Bazilica, într-o formă sau alta, a avut o arie de răspândire de la Mesopotamia
şi Siria către Marea Britanie; în vest s-a perpetuat de-a lungul a o mie de ani, dar în est a încetat să
mai fie de uz general după secolul al V-lea când a fost depăşită de bisericile de tip central.
3.4.2 Evoluţia gândirii inginereşti
Forma şi execuţia băilor lui Traian au fost opera lui Apollodor, arhitectul şef al lui Traian. A folosit
cu această ocazie câteva idei ce mai fuseseră folosite la o scară mai mică, combinând cu aceasta
avantajul patronajului imperial pentru a realiza o capodoperă la scară imperială. Situl rectangular se
întinde pe mai bine de 10 hectare, iar clădirea principală în sine avea 175 pe 135 metri. Băile lui
Traian erau cu adevărat enorme, cu locuri pentru aproximativ 1500 de clienţi şi o capacitate totală
de probabil două ori mai mult de atât, la aceştia adăugându-se numerosul personal de serviciu. În
174
inima complexului sunt patru spaţii mari: caldarium, tepidarium şi frigidarium (camere şi băi
fierbinţi, calde şi respectiv reci) plus nataţio, o piscină în aer liber. Pe oricare parte a acestor zone
principale se găseau diferite alte cămăruţe pentru masaj, mişcare şi relaxare. Cu o deschidere de 23
de metri, frigidariumul era mai larg decât naosul oricărei alte catedrale construite mai târziu –
majoritatea naosurilor gotice au o deschidere în jur de 12 metri – şi cu o înălţime de 32 de metri era
depăşită în înălțime doar de catedrala de la Beauvais. Mărimea sa era egalată doar de catedrala din
Florenţa, al cărei naos măsoară în jur de 20 de metri şi se ridică la peste 40 de metri. Se cunosc mai
puţine detalii despre Băile lui Traian decât despre cele ale lui Hadrian, construite după planurile lui
Apollodor la sfârşitul vieţii sale în Leptis Magna în Africa de Nord. Planul lor general şi aspectul
frigidariumului erau similare, deşi ceva mai mici.[65]
Uriaşul frigidarium rectangular era format din trei travee structurale rectangulare, aşa cum le
numim astăzi. Fiecare travee era o boltă din beton lungă de 18,5 metri, lată de 23 de metri şi înaltă
de 32 de metri, formată de intersecţia a două bolţi cilindrice sub unghi drept. Ideea aceasta fusese
folosită de multe alte ori la scară mai mică – într-adevăr, era modul standard de a construi tavanul
unei camere pătrate. Totuşi, la Băile lui Traian fig. 3.10, bolţile nu doar se întindeau pe o distanţă
mare, dar erau şi mult mai înalte ca orice altă boltă clădită anterior, şi era nevoie de o mare atenţie
pentru a face descărcările laterale până în fundaţie. Aceasta a fost realizată folosind bolţi laterale
mari pentru a purta descărcarea în planul curb, funcţionând prin tăiere, în acelaşi fel în care un zid
de tăiere este astăzi folosit pentru a purta încărcările de vânt în jos până în fundaţia unei clădiri.
Fig. 3. 15 Băile lui Traian
Aceste bolți tăiate, sau contraforturi, sunt o realizare remarcabilă de inginerie, nu mai puţin
ingenioasă decât folosirea contrafortului zburător, dezvoltat o mie de ani mai târziu, şi
demonstrează marea abilitate a arhitecţilor de a vizualiza forţele nu doar în două dimensiuni ci în
trei. Una dintre cele mai interesante caracteristici a bolţilor este că sunt rectangulare în plan, iar
175
aceasta a dus la o rară şi semnificativă deviere de la obiceiul roman de a folosi doar bolţi
semicirculare la clădirile lor. Dacă două arcade se ridică la aceeaşi înălţime la centrul bolții, dar au
deschideri diferite, sunt posibile doar două alternative: una dintre bolți trebuie să fie ori eliptică în
secţiune, ori să fie uşor ascuţită, în maniera bolților gotice.
În această cameră mare în incinta unui palat roman al plăcerilor găsim prototipul arhitecturii
bisericii creştine ce a dominat Europa timp de 1800 de ani după Traian. A instituit limita practică
superioară pentru înălţime şi deschidere ce este posibilă fără folosirea extensivă a fierului şi
oţelului. A instituit mijloacele pentru concentrarea sarcinilor unui acoperiş în patru coloane într-o
reţea pătrată sau rectangular, permiţând accesul prin toate cele patru direcţii. A instituit ideea unei
travee structurale care va da arhitecţilor o flexibilitate fără precedent în forma clădirilor, deoarece
poate fi repetată de câte ori este nevoie, în două direcţii dacă este necesar.
Panteonul (cca. 118-26). Conceput la doar patruzeci de ani de la inaugurarea Coloseumului,

Panteonul reprezintă un mare pas înainte în ingineria structurală , iar Apollodor a jucat aproape cu
siguranţă un rol major în designul său. A fost angajat de către Împăratul Hadrian pentru a înlocui o
clădire mai veche pe acelaşi sit, care arsese. Aceasta, la rândul ei, înlocuise Panteonul original
fondat de consulul Marcus Agrippa în jur de 25 Î.C., care arsese de asemenea, în 80 D.C. Probabil
soarta acoperişurilor de scândură a clădirilor anterioare a determinat căutarea unei soluţii ignifuge şi
crearea ulterioară a celei mai mari deschideri construite înainte de sec. 19. Domul Panteonului se
întinde până la 44 de metri iar înălţimea sa este aproximativ aceeaşi. Chiar şi domul lui
Brunelleschi pentru Catedrala din Florenţa (1434) şi domul Catedralei Sf. Petru din Roma (1590) se
deschid cu în jur de un metru mai puţin.
Domul Panteonului este construit în mare parte din beton, dar acest cuvânt maschează multe
subtilităţi inginereşti. Domurile din beton nu erau noutate. Primele cunoscute sunt două semidomuri
de 6 metri din Pompei care fuseseră construite cu mai bine de 200 de ani înainte. Palatul lui Nero,
Domus Aurea, avea un dom octogonal ce se deschidea în jur de 14 metri. Toate acestea fuseseră
construite cu amestecul de ciment roman obişnuit – straturi alternante de pastă de ciment şi cărămizi
sparte, nu materialul semiomogen folosit astăzi. Dar domul Panteonului este de trei ori mai mare în
diametru faţă de cel din Domus Aurea.
Fie că învăţaseră de la domuri construite anterior, fie de la mari arcade şi bolţi de beton, arhitecţii
domului ştiau că o asemenea structură împinge spre exteriorul arcului său şi că, asemenea unei
arcade, pilaştrii au nevoie să reziste momentului răsturnării fiind groşi la baza lor. Această
descărcare exterioară a unei serii de segmente ale domului determină deasemenea ca circumferinţa
să tindă a se lungi în apropierea unghiului de boltă. La un dom clădit, cărămizile individuale sau
voussoire se deschid, în timp ce la un dom construit din material omogen se dezvoltă sarcini de
tensiune, numite sarcini inelare prin analogie cu inelele de metal folosite la butoaie de lemn.
176
Magnitudinea acestor sarcini inelare depinde de masa totală a materialului de deasupra, şi poate fi
redusă făcând domul cât de uşor se poate.
La Panteon fig. 3.16, greutatea domului este redusă prin câteva căi diferite. În primul rând, betonul
foloseşte în mod progresiv caementae (sau agregat, cum îi spunem astăzi) din ce în ce mai puţin
dens pe măsură ce creşte înălțimea. În fundaţie, agregatul constă în sfărâmături de travertin, rămase
în urma cioplirii marilor blocuri de travertin folosite în diferite părţi ale clădirii. La primul nivel al
Panteonului agregatul constă din straturi alternante de travertin şi tuf. La al doilea etaj agregatul
este din straturi alternante de tuf si fragmente de gresie, în timp ce etajul superior şi partea
inferioară a domului au un agregat făcut în principal din cărămizi sparte. Următoarea bandă îngustă
a domului este dintr-un agregat constând din straturi alternante de cărămizi sparte şi tuf, în timp ce
agregatul de la capacul domului este din straturi alternante de tuf foarte uşoară şi piatră ponce.
Fig. 3. 16 Panteonul, secțiune și vedere generală [516]
În plus faţă de reducerea densităţii betonului folosit, întreaga secţiune transversală a domului se
reduce progresiv de la pilaştri către coroană, iar centrul domului lipseşte cu totul pentru a forma un
oculus. În final, părţile inferioare ale domului sunt uşurate cu încă 10 procente probabil, fiind adânc
cofrate la interior. Betonul a fost turnat în cofraje în straturi orizontale. Într-un anume punct, în
funcţie de rigiditatea cofrajului, viteza cu care betonul se întărea, şi când a fost scos cofrajul,
betonul începea să funcţioneze ca un dom adevărat, dezvoltând sarcini radiale de compresie şi
sarcini circumferenţiale corespunzătoare care ar fi fost în tensiune în apropierea pilastrului. Deşi un
beton de bună calitate ar fi fost îndeajuns de rezistent la tensiune pentru a suporta aceste sarcini
inelare, betonul domului Panteonului s-a crăpat de-a lungul liniilor radiale în apropierea pilaştrilor.
Cu toate acestea, asemenea crăpături au apărut o singură dată în istoria structurii şi nu ameninţă
întreaga stabilitate a domului, deoarece fiecare pereche de segmente opuse este stabilă prin ea
însăşi. Crăpăturile au fost reparate bine la interior din motive estetice şi la exterior pentru a preveni
infiltraţiile apei. O problemă mai serioasă ar fi fost curbarea domului subţire datorită unui raport
supraunitar între sarcină şi grosime, dar grosimea mare a domului lângă pilaştri a prevenit aceasta.
177
Zidurile au propria lor poveste structurală. Acestea sunt, de fapt, departe de a fi solizi. Pe lângă
nişele mari de la nivelul solului şi altele mai mici mai sus, zidurile conţin goluri şi un coridor cu
totul ascuns vederii. Astfel, zidurile conţin mult mai puţin material decât dacă ar fi fost solide,
mergând de la probabil 35 % soliditate la nivelul aticului până la 50 % soliditate la nivelul solului.
În mod evident aceasta a reprezentat o economie a materialelor de construcţie, iar la nivelul solului
în mod special, nişele aveau funcţia importantă de a găzdui statuile celor şapte zeităţi planetare în
numele cărora era construită clădirea. Păstrând întreaga adâncime a zidului, stabilitatea sa împotriva
răsturnării este menţinută, la care se adaugă economia de material.
Împingerile de la baza cupolei generează eforturi de întindere foarte mari în zona superioară a
naşterilor. Compoziţiile centrale cu sprijin a cupolei pe bază poligonală şi în mod curent pe 12
reazeme au săgeată foarte mică la racordarea cupolei cu poligonul de sprijin. Reducerea reazemelor
creşte raportul dintre săgeată şi raza conturului bazei, dând naştere la probleme de statică atingând
punctul critic la cupolele cu 4 puncte de sprijin. Într-un studiu comparativ se ia o cupolă cu rază
constantă care acoperă spaţii poligonale cu număr variabil de laturi. Intersecţia cupolei cu planuri
perpendiculare pe diagonalele poligoanelor demonstrează că raportul dintre săgeată – diferenţa
dintre razele cercurilor circumscris şi înscris - şi raza cupolei creşte invers proporţional cu numărul
de laturi sau reazeme. În tamburul cupolei apar forţe de compresiune datorate momentelor de
răsturnare pe direcţia diagonalelor şi cu cât săgeata este mai mare, şi acestea cresc. Raza de creştere
se dublează de la 12 la 8 reazeme şi de la 8 la 6 reazeme ajungând de 10 ori mai mare la patru
reazeme. Reducerea poligonului bazei de la dodecagon la octogon şi apoi la hexagon s-a produs
fără probleme structurale.
Compoziţiile octogonale cu coji duble s-au rezolvat cu lobi poligonali sau circulari, iar cele
hexagonale folosite foarte rar, acestea nefiind biaxiale, prin evitarea reazemului în axul longitudinal
şi aşezarea lui în cel transversal dau naştere unor abside laterale bifore. Pătratul acoperit de cupolă,
fie el monocelular sau cu dublă anvelopă, ridică probleme structurale deoarece acoperişul este
susţinut biaxial de patru abside racordate cu semicalote de acesta. Semicalotele comprimă tamburul
cupolei după direcţii mediane perpendiculare pe laturile pătratului care, combinate cu reacţiunile pe
diagonală a pandantivilor, formează un sistem de 8 forţe convergente echilibrate. Acest mecanism
permite trecerea de la planul central polilobat la cel cruciform cu 4 lobi, iar mai târziu, la Sf. Sofia,
la un plan longitudinal cu 2 lobi şi 2 arce, dar cu probleme de statică datorate lipsei simetriei
biaxiale.
Evoluţia conceptuală dar şi tehnologică va duce la abandonarea compoziţiei cu dublă anvelopă şi

consacrarea structurilor independente. Acestea pot fi pătrat cu 4 lobi şi cupolă pe octogon sau
cupolă cu 4 reazeme la care racordarea cu 4 lobi laterali se face deasupra lor prin intermediul a 4
bolţi în cruce. Variantele acestea duc la două direcţii majore în evoluţia structurală a spaţiului
ecleziastic – una cu plan central octogonal cu grupe de câte 3 reazeme la colţuri pe care sprijină
178
cupolă şi alta cu câte 4 reazeme de sprijin a cupolei în cruce. Aceasta din urmă, simplificată prin
lipsa lobilor stă la baza tipului bizantin de cruce greacă înscrisă. Geneza acestui tip identitar pentru
o întreagă cultură este de fapt încercarea reuşită de a introduce o cupolă într-o structură bazilicală.
Pornind de la cupola peste martirium cu sprijin central, se încearcă plasarea ei în structură bazilicală
pe traveea centrală adosată absidei altarului, dar acestea dimpreună cu semicalota ce o acoperă, nu
pot prelua pe direcţie longitudinală împingerile din cupolă precum bolta cilindrică dinspre vest.
Soluţia stă în amplasarea cupolei în zona mediană a navei centrale, dar asta duce în mod natural la
mărirea secţiunii coloanelor de separaţie cu navele laterale, ceea ce implică o izolare a acestui
spaţiu prin obturarea vizibilităţii. Zidăria masivă ce susţine cupola se perforează până devin grupuri
de 4 stâlpi la colţurile pătratului de sprijin. Bazilica cu 3 nave se transformă astfel într-una cu 5
nave care afectează unitatea spaţială a interiorului. Prin renunţarea la navele marginale oricum
izolate vizual, se obţine o supleţe pe direcţia liturgică, dar şi un tip planimetric nou cu 4 stâlpi liberi
dispuşi în cruce. O altă variantă evolutivă elimină cei 4 stâlpi centrali mărind diametrul cupolei ce
acoperă astfel 3 din cele 5 nave şi sprijină pe grupuri de câte 3 stâlpi transformând planul central
din pătrat în octogon. Eliminarea navelor laterale în a doua variantă duce la un plan central şi
evoluţia se închide, pe când la prima variantă care stă la baza crucii înscrise, acest demers deschide
un nou capitol al evoluţiei arhitecturii ecleziale.[76]
3.4.3 Tipologia structurală a categoriilor planimetrice
Din cauza dimensiunilor reduse, arhitectura bizantină din perioadele de mijloc şi târzie, nu a captat
interes din punct de vedere al sistemelor structurale sau al construcţiei bolţilor. Sistemelor
structurale bizantine le lipseşte bravura dimensiunilor şi măiestria tehnică asociate cu dezvoltările
contemporane gotice şi romane, sau cu monumentele din perioada iustiniană. O mare atenţie este
acordată în ultimul timp statisticilor despre bolţile la scară mare mai ales ale celor de la Hagia
Sophia. Cu siguranţă că dimensiunile Hagiei Sophia au necesitat ca aspectele structurale să fie
prioritare, dar structura în arhitectura bizantină de mai târziu nu a fost luată în considerare prea
mult. După perioada de tranziţie, dimensiunile clădirilor s-a redus dramatic. Un dom tipic perioadei
dintre secolele al X-lea si al XIV-lea măsura mai puţin de 6 metri în diametru, în comparaţie cu
deschiderea de 31,2 metri a domului de la Hagia Sophia. Astfel, aspectele structurale nu mai
necesitau preferinţe în design-ul arhitectural.[87] Ar fi chiar mai adecvat să vorbim despre boltirea
bizantină mai de grabă în termeni de construcţie, decât în termeni de structură.
Constructorii bizantini erau mai preocupaţi de procesul boltirii construcţiei decât de principiile
staticii. Prin urmare constructorii au creat o varietate de sisteme structurale care erau mai adecvate
dimensiunilor clădirilor lor, care puteau fi construite repede şi simplu – metode care erau eficiente,
rapide şi potrivite pentru dimensiunile reduse ale monumentelor. Mai mult, practicile de construcţie
de după perioada de tranziţie se poate să fi avut un efect direct asupra design-ului arhitectural, cu
179
dezvoltări ale unor noi soluţii care erau şi funcţionale şi satisfăcătoare din punct de vedere estetic,
dar care erau şi potrivite pentru tehnologia construcţiilor disponibilă. Pe lângă atenţia pentru
pragmatica construcţiei bolţilor, constructorii bizantini au luat în considerare şi integrarea boltirii în
aspectul general al clădirii. Deşi de dimensiuni reduse, bolţile unei biserici bizantine erau destul de
grele, pentru a necesita o consolidare adiacentă. Porţiuni din pereţi erau întărite în aşa fel încât să
fixeze distanţierii bolţilor, iar sistemele articulării faţadei erau astfel extinse pentru a exprima vizual
şi sistemul structural.[98] Dimensiunile reduse ale arhitecturii după perioada de tranziţie au dus la
numeroase inovaţii în metodele de construcţie, care nu au fost niciodată cercetate corespunzător.
3.4.4 Influenţe şi condiţionări structurale
Toate sistemele de boltire folosite după perioada de tranziţie se bazau pe simetria bilaterală de la
deschiderea domului. La cel mai înalt element şi centru al sistemului structural, domul era stabilizat
din punct de vedere al distanţierilor exteriori prin bolţi cilindrice (sau, uneori prin intersecţii de
bolţi) pe cele patru părţi, iar acestea formau un element cruciform în structura clădirii. Acest sistem
a corectat un defect major al formei bisericilor mari cu dom din secolul al VI-lea, precum H. Sophia
şi H. Irene din Constantinopol, şi a continuat şi în dezvoltările structurale din secolele ce au urmat.
Din acest punct de vedere, cel mai important eveniment din evul mediu a fost probabil reconstruirea
bisericii Hagia Irene din Constantinopol, în 750, după prăbuşirea ei la cutremurul din 740.
Aspectului iniţial îi lipsea consolidarea corespunzătoare de la nord la sud, dar reconstrucţia i-a
adăugat bolţi cilindrice deasupra galeriilor, creând unitate în cruce la mijlocul clădirii. Deşi clădirile
de mai târziu erau considerabil mai mici, şi multe au domul înălţat pe un cilindru deasupra unităţii
cruciforme, forma centralizată structural a Hagiei Irene renovată, a devenit un element standard în
arhitectura bisericească.
În perioadele bizantine de mijloc şi târzie, preocuparea pentru stabilitatea clădirilor construite la

scări diferite, a dus la apariţia diferitelor tipuri de biserici. De exemplu, tipul cruce în pătrat era
ideal pentru o biserică cu domul mai mic de 7 metri în diametru. Dincolo de această scară, un dom
înălţat deasupra a patru coloane devenea din ce în ce mai stabil. Când s-a mărit scara la Sf. Sofia
din Kiev, s-au introdus mai mulţi piloni cruciformi stabili, ca principal suport şi pentru închiderea
spaţiilor care înconjurau miezul clădirii.
În numeroase clădiri din secolul al XII-lea, creşterea dimensiunilor a dus la o aparentă renaştere a
formei arhitecturale care nu se mai folosise de câteva secole, iar acest lucru a creat numeroase
confuzii în definirea noţiunii de evoluţie în arhitectura bizantină. În Bizanţul secolului al XI-lea
dezvoltarea bisericii cu dom octogon a permis de asemenea şi mărirea zonei naosului. De exemplu,
şi la Katholikonul din Hosios Loukas, interiorul naosului este compact, acoperit de un dom larg,
care stă pe opt piloni. Constructorii de aici au ales să folosească „squinch”(un element structural
180
utilizat pentru completarea în partea superioară a unui pătrat cu unghiuri de cameră, pentru a crea o
baza adecvată pentru o cupolă sferică) sau arcade proeminente, în locul pandantivelor, pentru a face
trecerea de la pereţi la dom. Acest lucru permitea greutăţii domului să fie distribuită uniform
deasupra a opt puncte de suport şi nu patru.
Fig. 3. 17 Squinch - element de trecere de la pătrat la octogon
În loc să concentreze încărcătura la colţuri, aşa cum ar fi făcut pandantivele, arcadele proeminente
ajustează greutatea pe laterală. În acest timp naosul mai înalt este înconjurat de spaţii subsidiare pe
două nivele, lucru care ajută la consolidarea împotriva presiunii exterioare a domului emisferic.
Deşi dezvoltarea domului pe „squinches” înainte de Hosios Loukas este neclară, forma
Katholikonului fig. 3.18, este remarcabil sofisticată, iar originea lui rămâne unul dintre cele mai
mari mistere alea arhitecturii bizantine. O origine estică exotică – arabă, sasaniană sau caucaziană –
este frecvent sugerată. Oricum, forma a fost reinterpretată şi construită în manieră bizantină.
Oricare ar fi fost inspiraţia lui, constructorul care a proiectat Katholikonul din Hosios Loukas fig.
3.19, cu siguranţă a înţeles structura. De-a lungul clădirii, peretele reazem este aproape eliminat în
favoarea unui sistem cu puncte de sprijin. Bolţile în cruce apar în spaţiile secundare, iar acestea
ajustau greutatea în punctele cheie de suport, decât să se bazeze pe peretele-suport. Faţadele
principale ale clădirii sunt compuse din arcade în serie, care exprimă sistemul structural, dar în
cadrul arcadelor, peretele este aproape un perete-cortină, în principal compus din ferestre
nonstructurale şi plăci de închidere. [36]
181
Fig. 3. 18 Mănăstirea Myrelaion – Istanbul Fig. 3. 19 Catolicon – Hosios Loukas
Dorinţa pentru claritate structurală şi dezvoltarea unui sistem structural eficient, bazat pe puncte de
suport, sunt adesea asociate cu romantismul francez şi arhitectura gotică, dar aceste aspecte sunt
adesea vizibile şi în multe monumente bizantine şi la o dată mai timpurie. Deşi puţine clădiri erau
atât de deschise în ceea ce priveşte forma ca şi Katholikonul de la Hosios Loukas, sau ca Myrelaion
fig. 3.18, o structură logică similară stă la baza liniei faţadelor majorităţii bisericilor bizantine. De
fapt, dezvoltarea caracteristicilor faţadelor bizantine poate fi înţeleasă ca un răspuns direct la
sistemul structural al clădirii.
Formatul „arcadei triumfale”, aşa cum se poate vedea la Myrelaion, cu o arcadă mare, centrală,
flancată de arcade mai mici, mai joase, exprimă diviziunile spaţiale interioare, precum şi sistemul
structural. Uneori, ca în biserica Theotokos de la Hosios Loukas, acesta a fost redus la expresia unei
arcade la îmbinare fig. 3.20. Totuşi, în unele faţade ale bisericilor bizantin târzii, există schimbare
manieristă a clarităţii structurale, evidentă la aceste monumente timpurii. Spre exemplu, la faţada
sudică a Chorei fig. 3.21, ritmul suporţilor este accelerat, pentru ca jumătăţile de coloane să apară
ilogic susţinând ferestrele. O similară lipsă de relaţionare între prelucrarea faţadei şi sistemul
structural a fost observată şi în numeroase monumente bizantine târzii. Odată cu declinul
rigurozităţii arhitecturale din secolul al XIV-lea, faţadele devin adesea mai mult decorative.
3.4.5 Coloanele
Dispoziţia coloanelor se poate să fi avut un efect direct asupra aspectului unei clădiri. Spre
exemplu, o biserică cruce greacă înscrisă, necesita patru coloane de mărimi similare la o scară care
se potrivea clădirii proiectate. După încetarea exploatării marmurei, toate coloanele folosite pentru
bisericile bizantine deveneau spolia şi trebuiau transportate la locul construcţiei. Ridicarea
coloanelor de orice mărime presupunea folosirea unui mecanism de ridicare cu funii şi scripeţi. Nu
doar coloana trebuia ridicată, ci şi numeroasele ei componente – bază, ax, capitel şi postament –
182
trebuiau să fie asamblate şi fixate. Se obişnuia în arhitecturile greacă şi romană să se lipească baza,
axul şi capitelul de coloană cu pivoţi de bronz fixaţi în plumb.
Fig. 3. 20 Teotokos– Hosios Loukas Fig. 3. 21 Chora– Istanbul
Plumbul topit era turnat într-un canal cioplit în piatră, pentru a asigura pivotul când coloana era
ridicată. Această practică a continuat şi în arhitectura creştină timpurie iar tăieturile pentru pivoţi şi
canalele pentru plumb pot fi observate pe suprafeţele de legătură ale coloanelor, capitelelor şi
bazelor în multe situri. Ocazional, acolo unde nu au fost furaţi, pivoţii sunt păstraţi şi încă ataşaţi de
ax sau capitel. Fixarea coloanelor cu plumb a continuat probabil până în perioadele bizantine târzii,
deşi această practică nu s-a mai întâlnit în altă parte.
3.4.6 Arcele
Dintre toate elementele structurale ce alcătuiesc o zidire ecleziastică, cel mai stabil dar şi cel mai
încărcat de expresivitate este arcul. Capabil să definească funcţional şi simbolic clădirea atunci
când este pus în diverse ipostaze, arcul este definit de Leonardo da Vinci astfel : „un arc constă din
două slăbiciuni care rezemându-se una de alta, devin o forţă”.
Pornind de la încercările lui da Vinci şi Baldi de a explica pe consideraţii teoretice, cauza

împingerii arcului, trecând prin cercetările lui Hire şi Parent asupra condiţiilor de echilibru ale unei
bolţi, considerând aceasta ca o problemă de matematică şi statică ajungem la concluziile lui
183
Gregory după care axa teoretică corectă a arcului ar trebui să aibă forma lănţişorului inversat.
Polony descompune o cupolă în fâşii, o studiază în continuare ca bolţi şi demonstrează că
deteriorarea lor este cauzată de faptul că suprafaţa mediană a unei cupole se abate de la curba
presiunilor.[18] Starea de eforturi cea mai avantajoasă rămâne cea de membrană în care placa
subţire este solicitată uniform pe întreaga grosime a secţiunii, iar transmiterea sarcinii exterioare la
reazeme se face în modul cel mai raţional. Acest lucru a fost demonstrat în zilele noastre şi este
valabil pentru plăcile subţiri din beton. Bolţile clasice de cărămidă respectă aceste reguli, iar
determinările la vremea respectivă s-au făcut intuitiv. Dacă e să asimilăm bolta unei pânze subţiri,
ceea ce de altfel şi este, ea acţionează asemănător cu o suprafaţă cutată formată din multe lamele
înguste. Încărcările ajung astfel în cute şi sunt distribuite apoi tangenţial în componente către
lamele învecinate.
Acestea acţionează în direcţia longitudinală ca nişte şaibe portante care sunt împiedicate de a se
deforma liber prin legături rezistente la forfecare cu elementele învecinate. Încărcarea unei
suprafeţe cilindrice cu eforturi axiale şi momente încovoietoare este în funcţie de raportul laturilor
şi de 'modul de rezemare. Dacă pânza cilindrică se consideră structură portantă închegată apare o
analogie clară cu comportarea grinzii. Suprafaţa subțire curbată pe sensul deschiderii, deci pe cel
scurt, se reazemă direct pe capetele curburii, eforturile se scurg spre reazeme pe drumul cel mai
scurt, ca la boltă, fără a mai fi nevoie să aleagă drumul ocolit prin timpan, respectiv prin nervurile
de rigidizare sau arc-dublouri. Combinaţiile sunt obţinute prin intersectarea mai multor suprafeţe
cilindrice obţinându-se astfel cupole rezemate pe patru sau mai multe puncte.
Fig. 3. 22 Obținerea arcelor prin analogie cu cablurile
Un arc nu este nimic altceva decât un cablu răsturnat fig. 3.22, îngheţat în forma sa curbă.
Întinderea (sau tensiunea) în cablu devine împingere (sau compresiune) în arc, iar împingerile în
afară exercitate asupra cablului devin împingerile spre interior asupra arcului, care îl împiedică să
se deschidă. Pentru a îngheţa forma arcului, numită antifunicularul încărcărilor, trebuie rigidizat
prin îngroşare, altminteri va flamba, aşa cum tind să se deformeze toate elementele subţiri
184
comprimate. Deoarece arcul trebuie să fie rigid pentru a se evita flambajul la încărcări mari, el nu
are nevoie de grindă de rigidizare. El îşi păstrează forma sub o varietate de încărcări şi este stabil,
pe când un cablu fără grinda de rigidizare este instabil. La un arc comprimat în întregime -
greutatea proprie şi încărcările acţionează toate în jos - poate fi construit din materiale care rezistă
bine la compresiune cum sunt piatra, cărămida sau betonul. Un arc de zidărie este construit din
blocuri izolate sau bolţari care trebuie rezemaţi provizoriu pe un cintru, făcut de obicei din lemn.
Arcul este început simultan de la ambele capete ale cintrului şi când bolţarul de coamă este împănat
între cei doi bolţari adiacenţi, cintrul poate fi coborât deoarece fiecare jumătate de arc se reazemă
pe cealaltă jumătate.[76]
Arcele sunt bare cu axa curbă plană încărcate cu sarcini în planul lor. Caracteristica axelor din
punct de vedere al solicitărilor este preponderenţa eforturilor axiale de compresiune, faţă de
momentele încovoietoare şi forţele tăietoare. Aceasta spre deosebire de grinzi, unde predomină
efectul momentelor încovoietoare. Arcele se caracterizează şi prin faptul că acestea dezvoltă
împingeri laterale asupra rezemărilor, chiar dacă sunt încărcate numai cu sarcini verticale. Datorită
prezenţei împingerilor laterale se ajunge la o reducere importantă a momentelor încovoietoare, în
comparaţie cu grinda simplă rezemată cu aceeaşi deschidere.
Fig. 3. 23 Arce din zidărie la diferite biserici
185
Arcul poate descrie un traseu curb între două puncte de sprijin şi care susţine un zid de deasupra
unei deschideri sau întăreşte intradosul unei bolţi. Arcul care urmăreşte şi întăreşte o boltă pe
intradosul ei se numeşte arc dublou, iar arcul care este conţinut în grosimea unui zid se numeşte
arc de descărcare. Arcele dublouri pot descărca pe pilaştrii angajaţi, pe console, pe îngroşări ale
zidurilor sau pot fi pierdute în planul zidului, în zona de naştere fig. 3.24.
Arcul transportă în general eforturi de compresiune. El poate fi descris printr-o anumită

configuraţie cu numeroase variante geometrice posibile, definită prin părţile şi elementele sale
constitutive de diverşi termeni consacraţi în literatura de specialitate.[95] Aşadar arcele se comportă
mai favorabil decât grinzile drepte şi permit, ca în cazul structurilor pe bolţi şi arce din Evul Mediu,
utilizarea pietrei şi cărămizii în cadrul zidăriei care alcătuiau structurile portante din acea vreme.
În arhitectura ecleziastică arcul şi bolta reprezintă elemente de o deosebită eleganţă stilistică,

capabile să rezolve funcţiunile care le revin şi să asigure rezistenţa în timp a edificiilor. Arcele se
utilizează ca elemente portante la hale industriale, complexe expoziţionale, pieţe, gări, poduri, etc.
Arcele static determinate des folosite în construcţii sunt arcul triplu articulat şi arcul cu tirant.[18]
Fig. 3. 24 Detalii descărcare arce: a- arce dublouri; b- pe pilastru; c- pe consolă; d- pierdut,

pe îngroşarea zidului; e)- arc buiandrug si arc de descărcare
Împingerile laterale produse de arcele triplu articulate trebuie preluate de elementele de construcţie
care susţin arcul. La poduri, arcele reazemă pe fundaţii masive (culee) care preiau în condiţii bune
împingerile. La construcţiile industriale însă, preluarea împingerilor laterale de către elemente de
susţinere (pereţi, stâlpi) devine dificilă, de aceea se introduce de obicei un tirant, care preia o parte
186
din împingeri. Pentru a menţine condiţia de determinare statică, introducerea legăturii suplimentare
(a tirantului) este compensată prin transformarea unei articulaţii din reazem în reazem simplu.
3.4.6.1 Elementele componente ale arcelor

Un arc în plin cintru este definit de următoarele elementele constitutive:
 deschiderea sau coarda – este distanţa măsurată pe orizontală la baza arcului;

 săgeata: este distanţa măsurată pe verticală dintre planul de naştere şi punctul de cotă maximă a
intradosului arcului.
 picioarele sau reazemele arcului: sunt elemente de sprijin verticale care primesc şi transmit la
pământ încărcările provenite din arc;
 planul de naştere (de impostă): este planul de unde începe construcţia arcului, pe care este
aşezat primul bolţar;
 impostă: este elementul care suportă un arc, marcat printr-o tratare decorativă particulară;
 intradosul: este suprafaţa curbă inferioară a arcului;
 extradosul: este suprafaţa curbă superioară a arcului;
 grosimea arcului: este distanţa dintre intrados şi extrados;
 feţele arcului: sunt planurile verticale care limitează arcul;
 lăţimea arcului: este distanţa dintre feţele arcului;
 bolţarul: este elementul modular constitutiv ar arcului, care are în general formă de prismă
trapezoidală; în cazul arcelor executate din cărămidă normală, elementul modular este
reprezentat de o cărămidă, împreună cu stratul de mortar aferent unei feţe (rost), care are
dimensiuni variabile între intrados şi extrados;
 bolţarul de naştere: este primul bolţar al arcului aşezat pe planul de naştere (de impostă);
 bolţarul de cheie (cheia arcului): este bolţarul central aşezat în punctul cel mai înalt al arcului;
în cazul arcelor simetrice, prezenţa acestuia este obligatorie, rezultând un număr impar de bolţari
pe ansamblul arcului;
 bolţarii de contracheie: sunt bolţarii aşezaţi de ambele părţi ale bolţarului de cheie;
 rosturile: sunt planuri radiale care separă bolţarii;
 rosturile în secţiunea particulară „de şale”: sunt rosturile care fac un unghi de cca 30 grade cu
planul de naştere; aceste rosturi marchează limitele sub care arcul îşi diminuează în mod sensibil
comportamentul static la compresiune, tinzând să se deschidă;
 ranforsările: sunt elemente ajutătoare dispuse pe extradosul arcului, de la planul de naştere până
la partea superioară, cu rolul de a împiedica deplasările în zona rosturilor de şale;
187
 arhivolta: este configuraţia morfologică prin care arcul se exprimă la exterior, în plan vertical,
punând în evidenţă bolţarii şi materialele constitutive;
 curbura: este dată de raportul (R) dintre săgeată şi deschiderea arcului:
- dacă R = 1, arcul este în plin cintru,
- dacă R > 1, arcul este înălţat sau ascuţit,
- dacă R < 1, arcul este turtit sau micşorat.
3.4.6.2 Clasificarea arcelor

Arcele se pot clasifica în următoarele două categorii:
 Arce reale:
- active;
- pasive;
 Arce aparente.
După forma finală a intradosului arcelor există mai multe denumiri ale acestora:
 Arc înclinat - planul verical al axei directoare nu este perpendicular cu cel al frontului sau
 Jumătate-arc - traiectorie oarecare şi nu posedă nici o recădere;
 Arc dublu - arc în nervură separat de două vute;
 Arc dublu-diafragmă - format dintr-un arc şi o diafragmă;
 Arc drept - planul vertical al axei directoare este perpendicular pe frontul sau;
 Arc ecartament - plasat între două elemente paralele şi perpendicular pe acestea;
 Arc formant - adăugat sau angajat într-un perete, el formează nervura sub frontonul unei vute în
boltă ori dintr-un pătrat de vute;
 Arc al frontului - format la extremităţile vutei, în special a celei pe care este în parament;
 Arc deformat - la racordarea complexă între două fragmente ale sale de traiectorie diferită;
 Arc îngemănat cu recadere pereche - nu formează practic decât un singur arc, cheia pereche este
în locul de întâlnire a traiectoriilor fiecăruia dintre arce;
 Arc- nervură - parte ieşindă în intradosul unei bolţi;
 Arc “autrepasse” - traiectoria oarecare se prelungeşte dedesubtul deschiderii mai mari, în
segmente mici;
 Arc în străpungere - mulurile direct în suport;
 Arc profund - ruloul intradosului este format din bolţari de lungimi diferite;
 Arc înclinat – naşterile nu sunt la acelaşi nivel;
 Arce suprapuse, arce etajate - de susţinere ale unora peste altele în mai multe nivele;
188
 Arc teşit - săgeată/fleşa este inferioară mijlocului suportului.

 Arc supraelevat - traiectorie oarecare şi la care naşterile sunt ţinute deasupra coronamentului de
suporţi;
 Arc înălţat/ridicat - săgeata este superioară mijlocului deschiderii;
 Arc în cerc - arc trasat pe un suport decupat ce urmează o curbă complexă care nu poate fi
executată cu compasul;
 Arc conic - traiectoria descrie un segment de curbă conică;
 Arc eliptic - traiectoria descrie un segment de elipsă;
 Arc hiperbolic - traiectoria descrie un segment de hiperbolă;
 Arc parabolic - traiectoria descrie un segment de parabolă;
 Arc în plin-cintru - egal sau sensibil egal cu jumătate de cerc;
 Arc segmentat – teşit, în segment inferior sau jumătate de cerc traiectorie;
 Arc toartă - de - paner – împărţit în jumătăţi-ovale (la trei, cinci, şapte,…centre);
 Arc acoladă, în pinten – braţe în curbă şi contra-curbă reunindu-se în punct ascuţit la vârf,
fiecare braţ fiind concav la bază şi convex la vârf;
 Arc rupt - două braţe concave reunindu-se în punctul de la vârf;
 Arc spart - segmentat în patru, mai puţin ascuţit decât arcul în trei puncte;
 Arc spart la cheie (ogiva) - trebuie precizat că în general arcul rupt nu posedă cheie, doar un
punct de vârf;
 Arc rupt teşit – segmentat în două, mai ascuţit decât arcul în trei puncte;
 Arc în cerc - traiectoria este o curbă complexă care nu poate fi executată cu compasul;
 Arc răsturnat - traiectorie complexă formată din curbe şi contra-curbe;
 Arc în corn-de-vacă – conţine o parte oblică, în formă de porţiune triunghiulară de con.
 Arc Tudor - arc teşit a cărui traiectorie este o dreaptă racordată la naştere prin două segmente a
cărui rând este egal sau superior cu o cincime de la deschidere;
 Arc şlefuit-ajustat) - două braţe curbe şi contra-curbe se reunesc în puncte obtuze la vârf, fiecare
braţ fiind convex la bază şi concav la vârf;
 Arc îndoit/ curbat cu contra-curbe - cu două braţe convexe reunite într-un punct la vârf;
 Arc în lancetă – segmentat în două, mai ascuţit decât arcul în trei puncte (centrele sunt plasate la
exteriorul arcului şi rândurile sunt mai mari decât deschiderea);
 Arc maur - traiectoria ia forma unui vârf de lance;
 Arc în mitra, triunghiular - traiectorie de-a lungul a două drepte formând un unghi la vârf;
 Arc în mitra tocită - unghiul din vârf este reamplasat printr-un mic segment de cerc;
189
 Arc sinuos - format din curbe alternative convexe şi concave;

 Arc polilobat - format din lobi sau mici segmente concave separate unele de altele printr-un
redent;
 Arc poligonal - traiectorie de-a lungul dreptelor formând burţi succesive;
 Arc serpentină - sugerează forma unei serpentine;
 Arc în trei-puncte - rupt/spart în două segmente în care poate să-se înscrie un triunghi echilateral
(centrul fiecărui segment este plasat la naşterea altuia, rândul lor fiind egal cu al deschiderii);
În fig. 3.21, 3.22 se prezintă o parte dintre tipurile de arce cele mai întâlnite.
Fig. 3. 25 Diverse tipuri de arce din zidărie
O curiozitate structurală a arhitecturii bizantine târzii este arcul butant. Arcele butante apar ocazional
în arhitectura bizantină târzie din Istanbul, aparent sub influenţa formelor gotice, după ocupaţia
romană din secolul al XIII-lea. Totuşi, nu au fost niciodată înţelese pe deplin, şi nu au fost niciodată
utilizate ca părţi integrante ale sistemului structural, aşa cum au fost în Europa de vest.
Arcele butante au fost adăugate galeriei vestice ale Hagiei Sophia ori în perioada ocupaţiei romane
din secolul al XIII-lea, ori la restaurarea din 1317. De dimensiuni inegale, ele se poate să fi făcut parte
din acelaşi proiect care a adăugat o clopotniţă la faţada vestică. Zidăria la contraforţii nordic şi sudic
190
este similară, iar aceştia se poate să fi fost iniţial arce butante, blocate ulterior. Făcând parte din
procesul de susţinere a marii biserici de-a lungul timpului, pilonii contrafort vestici sunt poziţionaţi în
puncte unde sunt practic inutili, fără o relaţie corespunzătoare cu sistemul structural al clădirii.
Fig. 3. 26 Planurile de imposte la perechi de arce care descarcă pe un reazem comun
Planurile de naştere sau impostă fig. 3.26 (la arcele în plin cintru sau înălţate) se pun perpendicular
pe curbura intradosului în vederea descărcării eficiente a eforturilor pe suprafaţa cărămizilor spre
deosebire de cele turtite sau suprapuse unde se pun înclinate.
Fig. 3. 27 Arce din zidărie de cărămidă cu diverse roluri
Zidul de deasupra naşterilor care acţionează ca o pană pot deplasa reazemele şi de aceea imposta se
sprijină pe console la o cotă superioară pe plan înclinat. La cheie se află întotdeauna o cărămidă
numită bolţar de cheie în raport cu care arcul este de regulă simetric.
Execuţia arcului se începe simultan de la reazeme şi cu câteva asize înainte de închidere se

montează bolţarului de cheie şi se trasează pe cintru poziţia rândurilor rămase libere. Rândurile sunt
dispuse radial în direcţia centrului de arc din raţiuni estetice. Pentru o geometrie clară a asizelor se
foloseşte un fir fixat în centru, iar când acesta este inaccesibil se foloseşte un tipar pe care sunt
marcate rosturile. Arhitectura orientală, dar şi cea apuseană folosesc cel mai frecvent arcul
191
semicircular care are centrul în planul de naştere şi de impostă şi intradosul tangent la feţele
elementelor de sprijin. Foarte răspândite sunt şi arcele a căror săgeată este mai mică decât raza,
numite arce turtite formate din segmente de arc micşorate, planul de naştere este convergent la
centru si înclinat în raport cu acesta.
Creşterea razei duce la aplatizarea segmentului de arc până la anularea formală a acestuia. Cazul
extrem îl reprezintă arcele în platbandă cu intradosul plat şi rosturile converg într-un punct sau
două dispuse încrucişat. Deschiderea platbandei este mică, iar pentru golurile mai mari aceasta este
dublată de un arc de descărcare dispus deasupra pentru preluarea panoului de umplutură. Figurativ,
o platbandă este un arc circular intersectat de două planuri paralele orizontale, cel inferior trecând
prin cheia intradosului, iar panourile de impostă au o înclinaţie de 60 de grade (regulile statice sunt
identice cu ale arcului). Arcele eliptice au intradosul semieliptic putând fi înălţate sau turtite în
funcţie de dispunerea pe verticală a razei mici sau mari. Rosturile sunt perpendiculare pe tangentă
la intrados, iar pentru trasare se utilizează un instrument special cu 4 articulaţii prin care trece o
sfoară fixată în cele 2 centre. O altă metodă de trasare a acestui arc dificil se face prin racordarea
semiarcelor.
3.4.7 Bolțile și cupolele
Translarea sau rotirea schematică a arcelor generează bolţi fig. 3.28 care au aceleaşi reguli
structurale ca acestea. Deosebirea dintre arc şi boltă constă în faptul că primul este o boltă restrânsă
la grosimea zidului şi ca atare acoperă doar goluri de zidărie pe când bolta închide şi defineşte
spaţii unitare. Dintre toate elementele structurale ale bisericii, cupola fig. 3.29 este cea care
defineşte ideal cadrul arhitectural ca fiind imaginea universului „ Cerul pe pământ". Datorită acestei
configuraţii geometrice bine conturate, forma bolţii este dată de traseul intradosului foarte vizibil pe
când extradosul de regulă rămâne ascuns. Intradosul este o rezultantă geometrică a unei translări –
traseul curb sau drept al generatoarei pe curba direcotare – sau rotaţie – rotirea axială a unei curbe.
Complexitatea bolţilor este dată de modul de compunere a lor – de la simplul arc până la intersecţii
de bolţi.
Bolţile simple pot fi cilindrice sau în leagăn cu contur variat în secţiune – în plin cintru turtit,
eliptic, ascuţit – ori calote sferice sau semisferice. Bolţile în leagăn pot fi drepte, oblice sau
rampante, în funcţie de direcţia axei. Eforturile se descarcă pe direcţie transversală la nivelul
impostei pe structura generatoarei la bolţile din cilindri lungi, iar la cele din cilindri scurţi
descărcarea se face pe contur inclusiv timpanele.
Bolţile se ranforsează prin arce dublouri care pot fi executate înaintea pânzei cilindrice cu rol de
cofraj pierdut. Bolţile sferice numite şi cupole sunt generate de rotaţia unei curbe în jurul unei axe.
Conturul bazei poate fi circular sau poligonal regulat definit de zidăria pe care se descarcă eforturile
192
din calotă. Cercul de bază circumscris unui poligon generează o cupolă suspendată, iar secţionarea
ei cu planuri verticale pe conturul poligonului o transformă în boltă „a vela”. Cercul de bază înscris
în poligon generează o boltă care trebuie racordată la contur prin elemente spaţiale de tranziţie
numite pandantivi – triunghiuri sferice – ori trompe de colţ - triunghiuri plane.
Fig. 3. 28 Intersecție bolți Fig. 3. 29 Tipuri de cupole
Când cercul de proiecţie a bolţii este mai mic decât cercul de sprijin se intervine cu structuri de
spijin formate din arce intersectate sau semicalote etajate. Intersecţiile de bolţi semicilindrice dau
naştere la cele mai plastice compoziţii structurale care au personalizat epoci şi curente artistice.
Intersecţia dintre semicilindri cu raza diferită generează bolţi cu lunete folosite pe scară largă la
locuinţe unde penetraţiile apar în dreptul golurilor de ferestre şi uşi. Razele egale definesc în zona
de intersecţie bolţi în cruce cu baza pătrată. Un semicilindru cu baza pătrată secţionat cu planuri
verticale pe direcţia diagonalelor bazei va genera patru suprafeţe egale câte două numite unghia
cele care au curba directoare completă şi fuso cele ce conţin doar jumătate din curba directoare.
Fig. 3. 30 Cupolă și bolți zidn zidărie
193
Combinându-le între ele, aceste suprafeţe formează bolţi cu muchii intrânde sau mănăstireşti
alcătuite din patru fuso ce sprijină pe zidurile de contur ori bolţi cu muchii ieşinde sau din felii
alcătuite din patru unghia ce se descarcă pe coloane amplasate în colţurile bazei. Bolta bizantină
este o boltă cu muchii ieşinde a cărei generatoare este curbă, astfel încât cheia bolţii este mai sus de
cheile arcelor timpan. Modelul spaţial seamănă cu o boltă „a vela” cu nervurile în diagonală. Bolta
ştefaniană este o boltă compusă pe două sau trei registre în care se face o trecere succesivă de la
pătratul de bază la cercul tamburului prin intermediul pandantivilor şi a arcelor piezişe.
O variantă a bolţii moldoveneşti este cea stelată cu origini caucaziene care are pe tamburul median
patru perechi de arce care generează în proiecţie un octogon sau stea cu opt colţuri, o idiogramă
foarte frecventă. În simbolistica creştină, atât steaua cu opt colţuri ca intersecţie a două pătrate cât şi
bolta stelată ca alcătuire structurală au origini şi cauze diferite – prima ca simbol grafic, a doua ca
diagramă structurală - şi este cu atât mai miraculoasă această suprapunere de sacru şi profan în
arhitectura românească.
3.4.7.1 Arcade şi cupole din blocuri de pământ

Bolţile şi cupolele care acoperă spaţiile interioare şi care sunt făcute din blocuri de pământ se
regăsesc în principal în cadrul construcţiilor religioase din Asia.
Aceste structuri prezintă mai multe avantaje în zonă cu climă fierbinte şi uscată, mai ales în zonele
cu o mare variaţie a temperaturii zilnice. Date fiind inerţia lor termică proprie şi înălţimile lor
considerabile, în mijlocul unui spaţiu, acolo unde se adună aerul uşor şi cald şi poate fi lesne
eliminat prin deschizături, spaţiile boltite furnizează un control natural climatic mai bun decât cele
cubice. Acestea au perimetrele suprafeţelor mai înguste, decât camerele cubice cu acelaşi volum şi
în consecinţă, un câştig de căldură mai scăzut. Şi în zonele cu climă rece şi moderată, bolţile şi
cupolele prezintă mai multe avantaje. Cu cât perimetrul suprafeţei este mai redus, în cazul aceluiaşi
volum, cu atât pierderea de căldură este mai mică, deci energia de încălzire este redusă. În toate
zonele de climă, bolţile şi cupolele necesită mai puţin material de construcţie, pentru îngrădirea
unui volum dat. În zonele subdezvoltate, bolţile şi cupolele sunt, de obicei, mai ieftine în
comparaţie cu acoperişurile plane sau mai puţin înclinate. Prin observaţie s-a demonstrat că
încăperile cu bolţi şi domuri produc un efect plăcut şi calmant asupra celor care le locuiesc, în
contrast cu încăperile care au plafoane plane.[80]
3.4.7.2 Geometria bolţilor şi cupolelor

Bolţile şi cupolele sunt elemente structurale bidimensionale, curbate care au rolul de a acoperi
spaţiile interioare. Structurile-cochilie cu aceeaşi geometrie prezintă comportamente structurale
foarte diferite. Acestea sunt capabile să transfere momentele de încovoiere reazemelor lor. În orice
caz, bolţile şi cupolele din zidărie transferă doar încărcările de compresiune. Dacă sunt curbate o
singură dată, acestea sunt denumite bolţi. Dacă sunt curbate de două ori sunt denumite cupole.
194
Bolţile şi cupolele pot fi construite dintr-o varietate de elemente geometrice de bază. În cazul
cupolelor care formează suprafeţe de revoluţie, ale căror forme provin din rotaţia unei curbe, în
jurul unui ax vertical (de obicei un arc circular) şi care sunt situate deasupra unor camere pătrate,
problema de geometrie constă în nevoia de a descoperi modalitatea de trecere de la geometria
circulară a domului la cea pătrată a camerei. Există patru sisteme diferite pentru rezolvarea acestei
probleme fig. 3.31.
Fig. 3.31 Modalităţi de trecere de la geometria circulară a domului la cea pătrată a camerei.
Soluţia A este o cupolă trunchiată, al cărui cerc de jos este circumscris pătratului, iar planurile
verticale trunchiate se întâlnesc cu suprafaţa domului, pentru a forma arce. Soluţia B se numeşte
cupolă cu pandantive. Aici o cupolă sferică este aşezată pe partea inferioară a unei cupole
trunchiate. Suprafeţele triunghiulare dublu curbate sunt denumite pandantive. Soluţia C prezintă o
cupolă cu trompe, al cărui cerc inferior este înscris în pătrat, iar suprafeţele interconectate, denumite
trompe, sunt compuse dintr-o serie de astfel de arce cu raze crescătoare. Această soluţie mai poate
fi descrisă şi ca o cupolă trunchiată aşezată pe pătratul înscris pe diagonală, având suprafeţele astfel
lăsate (triunghiulare în plan) sub formă de trompe. Soluţia D este un dom parţial compus din
trompe cu dimensiuni reduse, al cărui cerc inferior este desenat în jurul celui mai mare octogon
regulat care se înscrie în pătrat, formând planuri trunchiate pe patru dintre părţi şi trompe pe
celelalte patru. Soluţia E arată o modalitate total diferită de rezolvare a acestei probleme şi poate fi
denumită cupolă în formă de clopot. Aici avem o dublă curbură în continuă schimbare, începând de
la margini cu o curbură (în fromă de şa) anticlastică ( o curbură care este convexă într-o direcţie şi
concavă în direcţia perpendiculară) şi continuând până în vârf cu o curbură (în formă de dom)
sinclastică, ( una care este curbată în mod similar în ambele direcţii).
3.4.7.4 Bolţi nubiene

Prin tehnica bolţii nubiene, folosite de secole în Egiptul Superior, bolţile pot fi construite fără nici
un fel de cofraj prin utilizarea arcelor înclinate făcute din chirpici. Astfel de bolţi sunt construite în
mod obişnuit, din chirpici, măsurând 15 cm în lăţime, 25 cm în lungime şi doar 5-6 cm în grosime.
Aceasta înseamnă că greutatea fiecărei cărămizi, raportată la o unitate de perimetru de rosturi de
mortar, este foarte scăzută, ceea ce previne alunecarea din timpul construcţiei, a chirpiciului aşezat
195
în poziţii înclinate. Gradul de înclinare al arcadelor este un factor decisiv în procesul de construcţie.
Aceasta ar trebui să fie între 65’-70’ cu planul orizontal, aşa cum au arătat testele, dacă arcadele
sunt construite la un unghi mai mic partea inferioară a bolţii ar putea să se prăbuşească în timpul
construcţiei, pe când dacă unghiul este mai mare, chirpiciul ar putea luneca din vârf.
Bolţile nubiene au nevoie de unul sau doi pereţi verticali, pe care să se sprijine arcadele înclinate.
Este, de asemenea, posibilă sprijinirea arcadelor de o „arcadă centrală de susţinere”, care în mod
normal are secţiunea unei bolţi şi trebuie să fie prevăzută cu un cofraj. Secţiunea transversală a
bolţii nubiene, care este în principal încărcată cu propria ei greutate, ar trebui să aibă forma unui
lănţişor inversat, astfel încât să conţină doar tensiuni de compresie.
3.4.7.5 Cupole afgane şi persane

În Afganistan, de secole întregi a fost folosită o tehnică de construire a cupolelor fără cofraj. Prin
această tehnică sunt realizate cupole plane în formă de clopot, pentru acoperirea camerelor pătrate
prin construirea arcadelor înclinate, care sunt fixate la unghiuri de 30°, faţă de orizontală. Prin
această tehnică, bolţile de chirpici care formează arcada ar trebui să se atingă în muchiile lor
inferioare şi penele ar trebui introduse în găurile superioare. Întrucât această metodă permite
efectului boltirii să se producă înainte ca mortarul să se usuce, muncitorii pot chiar să se aşeze pe
cupolă în timpul construcţiei.
3.4.7.6 Cupole nubiene

Tehnica cupolei nubiene a fost cunoscută în Egiptul Superior de mii de ani. În cadrul acestei
tehnici, straturi circulare de chirpici sunt aşezate folosind un dispozitiv de ghidare mobil. Prin
această tehnică, blocurile sunt răsucite pe muchie. Prin acest lucru se evită alunecarea
blocurilor proaspăt aşezate. În orice caz, acest lucru necesită ca blocurile în fromă de pană,
speciale, să fie folosite în mod periodic. Din cauza timpului de lucru cerut, cu durată mare,
majoritatea cupolelor au fost construite fără răsucirea blocurilor, ceea ce înseamnă aşezarea
acestora în formă de stea.
Principalul dezavantaj al tehnicii cupolei nubiene este acela că pot fi produse doar cupole
sferice. În cadrul cupolelor sferice, forţele de întindere inelare se produc în părţile de jos. De
aceea, la acoperirea deschiderilor mai mari trebuie aplicate suplimentar benzi oţel sau centuri
inelare din beton armat sau alte elemente de întărire. O deschidere lungă, rectangulară a nartex-
ului exterior este legată de arcade, iar bolta era construită pe aceste segmente în formă de
săgeată, aparent fără cintre. Totuşi, pe fiecare parte straturile de cărămizi se curbează spre
exterior, iar în forma sa finală bolta pare să fie o combinaţie de boltă în cruce şi boltă domică.
Bolţi similare, fără cintre, domice în cruce se construiesc şi astăzi în Iran.
196
Semidomuri şi scoici erau de asemenea construite fără cofraj. Scoica era construită în secţiuni
în formă de săgeată, începând cu zonele triunghiulare ale laturilor; rândurile orizontale erau
apoi plasate de-a lungul centrului, iar procesul se repeta.[49] Scoica era formată din segmente
triunghiulare ale straturilor de cărămizi, aşezate la un unghi, cu cărămizile, formând o arcadă la
centrul bolţii. Deasupra acestor elemente definitorii, restul scoicii era construit într-o manieră
asemănătoare unei bolţi în cruce, construită succesiv din trei părţi. Dacă nu erau aşezate
deasupra unui perete solid, majoritatea arcadelor probabil foloseau cofraj în timpul construcţiei.
Acest lucru poate explica de ce arcadele din construcţiile bizantine sunt de cele mai multe ori
regulare, cu construcţie voussoir radiale, pe când bolţile nu sunt. Mai mult, adesea găsim
diametre identice în arcadele unei clădiri. De fapt, faţada este chiar neregulată, dar deschiderile
arcadelor sunt identice în dimensiuni.
Repetiţia arcuirilor a adăugat un grad mai mare de regularitate vizuală faţadei. În acelaşi timp,
sugerează faptul că, elevaţia era simplificată prin reutilizarea aceluiaşi cofraj de la o arcadă la
alta. Odată construite, arcadele ajutau la definirea şi sprijinirea construcţiei necentrate din jurul
lor. Spre exemplu, pandantivii delimitaţi de arcade şi cornişe nu necesitau cofraje. În
construcţia majorităţii pandantivilor, straturile de cărămidă sunt aşezate aproape orizontal.
A altă trăsătură importantă în construcţia pandantivilor este includerea ţevilor ceramice şi a

amforelor. Deschideri circulare reprezentând capete expuse ale ţevilor sau gurilor amforelor
sunt adesea vizibile în centrul sau în colţurile inferioare ale pandantivilor. Aceste elemente
ceramice sunt de obicei numite „ulcioare acustice” sau „rezonatori”. Totuşi, proprietăţile lor
acustice erau minime iar extra amplificarea nu era necesară într-o biserică mică bizantină:
scoica absidei ajuta la răspândirea sunetului spre exterior, de la bema spre naos, şi nu avea
distanţă foarte mare. Această concepţie greşită poate fi pusă pe seama lui Vitruvius, care a
afirmat că în teatrele antice, oale rezonante erau plasate sub scaune pentru a amplifica sunetul.
În majoritatea exemplelor bizantine, gurile expuse nu sunt oale; sunt doar capetele ţevilor
ceramice, iar scopul lor trebuie înţeles în relaţie cu construcţia.
3.4.7.7 Pandantivii
Pandantivul fig. 3.27, e de forma unui triunghi sferic cu vârful în jos obţinut prin secţionarea
unei bolţi „a vela” sau pe pandantivi în care calota este în cazul bolţii „a vela” sau de
pandantivi în care calota este aşezată pe planul circular de secţiune. În primul caz, pandantivii
şi calota sunt parte din aceiaşi sferă, iar în al doilea caz aceştia aparţin la două suprafeţe sferice
distincte. Calota se poate ridica direct de pe pandantivi configurând o cupolă sau indirect prin
intermediul unui tambur cu înălţime variabilă în care caz obţinem o turlă. Trompa de colţ face
trecerea de la planul pătrat la unul octogonal circumscris bazei cupolei şi este un element
spaţial de racordare de formă conică, sferică sau intersecţii de cilindri. Trompele conice sunt
jumătăţi de con cu vârful în jos a cărui bază face trecerea de la pătrat la octogon.
197
Fig. 3. 32 Detalii alcătuire Pandantiv
Trompele cilindrice sunt intersecţii de cilindri a căror generatoare sunt ordonate de pătratul bazei
secţionate de un plan diagonal. Trompele sferice sunt semicalote sau semibolţi „a vela” secţionate
pe diagonală. Soluţii constructive derivate folosesc combinaţii de pandantiv cu trompă conică sau
tronconica dispusă sub cercul cupolei sau, în cazul când cercul bazei cupolei este mai mic decât
pătratul, trecerea se face prin pandantivii trapezoidali şi trompa conică susţinută de colonete dispuse
într-un octogon neregulat. Între sistemele de racordare şi forma cupolei sau turlei există o legătură
organică. Marchează o tranziţie în ridicarea clădirii, iar pe cel exterior se găsesc de obicei blocuri
de zidărie, păstraţi sau octogonali imediat sub dom. În timpul construcţiei, acestea ridicau probleme
din cauza greutăţii de la nivelul superior al clădirii.
Masele mari de zidărie necesitau o perioadă foarte mare de timp de uscare, iar o uscare neadecvată
putea produce o prăbuşire structurală. În cadrul edificiilor din prima perioadă a arhitecturii
bizantine, partea centrală era adesea marcată cu o aşa zisă cupolă, de fapt cu o formă conică sau
piramidală, rezultată uneori din intersecţii de bolţi. Se impunea găsirea unui element vertical
dominant care să aibă forma sferică, singura capabilă să sugereze bogatul mesaj spiritual al
spaţiului eclezial.
Prezenţa cupolei deasupra naosului fig. 3.32, aşadar un traseu circular suprapus unuia pătrat sau
dreptunghiular, ca şi deschiderile largi implicând cupole imense şi sarcini constructive pe măsură
au pus mari probleme constructive. Prima dintre ele a fost rezolvarea trecerii de la traseul circular al
cupolei la forma pătrată a naosului. De-a lungul timpului au fost adoptate două sisteme, fiecare
dintre ele având avantaje şi dezavantaje. Pandativii sunt nişte bolţi constituite din triunghiuri sferice
concave ce rezultă în spaţiul dintre traseul circular al cupolei şi cele patru arce majore ale naosului.
Trompele de colţ, sunt sistem de bolţi în formă de segment de con, triunghi plat sau sfert de
sferă.[93]
198
Arhitectura creştină se subordonează pe mai departe arcului în diversele lui forme de manifestare.
Dar încărcătura lui simbolică îl face organic şi uman. Evoluţia sistemului constructiv pe arce a
turlei a necesitat apariţia unei volumetrii piramidale în care nu există decât un singur element
dominant de regulă amplasat în centrul de greutate al compoziţiei. Se impunea deci abandonarea
sistemului de biserici cu mai multe cupole de dimensiuni egale în favoarea celui ierarhizat, în care
una era dominantă iar celelalte se subordonau compoziţional. Acest fapt îşi găseşte măsura în
tipologia de cruce greacă înscrisă în care cupola centrală este însoţită de patru mai mici, cu rol atât
decorativ de îndulcire estetică a verticalităţii, dar şi constructiv prin preluarea şi echilibrarea
împingerilor rezultate din greutatea turlei centrale. Totodată această formă structurală generează şi
planimetria cruciformă, fie ca e vorba de cruce greacă înscrisă sau de triconc. Problema era de
obicei rezolvată prin umplerea spaţiilor moarte cu amfore goale, aşa cum s-a făcut la Lips şi Chora,
în substructurile de la Mangana. Totuşi, aceste amfore nu aveau legătură directă cu suprafaţa
interioară a pandantivilor. Tuburile vizibile erau probabil destinate facilitării uscării în timpul
procesului de construcţie şi prevenirii unei ulterioare apariţii a umezelii în spaţiile moarte din
spatele pandantivului.
3.4.8 Elemente spațiale specifice arhitecturii ecleziastice
Natura cunoaşte bine principiul de rezistenţă prin curbură şi îl foloseşte ori de câte ori este nevoie.
Arcele stau la baza suprafeţelor curbe şi le generează pe acestea prin rotire sau deplasare în lungul unei
axe. Gauss a clasificat suprafeţele curbe în trei categorii – cupola, cilindru, ş.a. La cupolă, foma secţiunii
are curbura în jos şi dacă o tăiem în două în orice direcţie vom regăsi aceeaşi formă a secţiunii. O
suprafaţă tip cupolă are curburile în jos, în toate direcţiile sale radiale. Ea este o suprafaţă
nedesfăşurabilă şi a fost folosita din vechime pentru acoperirea suprafeţelor mari. La cilindru, secţiunile
verticale au curbura în jos cu excepţia uneia, şi anume secţiunea în lungul axei longitudinale este o linie
dreaptă. Cilindrul are curbura nulă în direcţia axei sale.[84] La şei avem două direcţii de curbură nulă,
iar când aceste două direcţii tind să se apropie, şeile devin cilindri, iar dacă i se dă o curbură în jos,
cilindrul devine cupolă. Putem deci considera cilindrul ca o linie despărţitoare între cupolă şi şa.
Una din cele mai des întâlnite combinaţii de suprafeţe cilindrice este bolta intersectată din arhitectura
eclezială. Aceasta constă din intersecţia a două bolţi cilindrice, sub unghi drept, rezemată pe patru arce
marginale şi intersectându-se în lungul unor dolii curbe diagonale care se termină în cei patru stâlpi de
colţ, pe care reazemă bolta. Astfel de boltă se numeşte bolta cu muchii ieşinde şi doliile au fost adesea
evidenţiate vizual, şi posibil structural, cu ajutorul nervurilor, dar, deşi aceste nervuri pot fi importante
din perspectiva estetică, ele nu sunt necesare pentru a susţine bolta deoarece datorită curburii ele sunt
autoportante. Atunci când eliminăm arcele marginale obţinem o boltă cu muchii ieşinde adică un fel de
cupolă cu baza pătrat şi secţiunea verticală semicerc numită şi bolta mănăstirească.
199
Când spaţiul acoperit este poligonal, anvelopanta interioară are aceeaşi formă, iar cupola este din
felii; când este semisferică se impune inserţia unor pandantivi sau trompe curbe sau plane la bază.
Sistemele de trecere complexe sunt exprimate şi la exterior şi sunt formate din registre succesive de
trompe dispuse în progresie aritmetică. Într-o alcătuire structurală rafinată ce conferă interiorului
amploare şi grandoare sacră. Evoluţia planului bazilical – compoziţia, volumetria basilicală se
distinge prin formă rectangulară în plan împărţit într-un număr impar de nave – 3, 5 sau chiar 7.
Intrarea se face pe latura scurtă, iar pe latura opusă se află absida altarului. Nava centrală este
supraînălţată în raport cu cele laterale pentru iluminarea centrală a interiorului. Iniţial şarpanta era
din lemn cu structura aparentă, iar odată cu evoluţia tehnicilor constructive închiderea spaţială
superioară s-a făcut prin bolţi sau sisteme de bolţi cilindirice. Navele laterale aveau un nivel sau
erau supraetajate cu galerii numite matronete. Structura navei centrale descarcă pe două şiruri de
coloane cu arhitravă sau arce.
Altarul capătă o dezvoltare laterală perpendiculară pe arcul longitudinal de forma unui transept care
în evoluţie se deplasează către mijlocul volumului, dând posibilitate dezvoltării verticale în punctul
de intersecţie prin intermediul unei turle sau cupole. Combinaţiile structurale generează trei tipuri
de absidă la altar: 1. egeeană (circulară la interior şi exterior), 2. constantinopolitană sau bizantină
(circulară la interior şi poligonală la exterior), 3.siriană (circulară la interior, înglobate în masa
zidăriei dimpreună cu pastoforiile. Acestea mai aveau o intrare la sud, pentru femei, iar pe latura
apuseană peste absidele laterale două turle numite bit-hilani. Primele bazilici numite şi martirium
fac trecerea de la arhitectura profană la cea sacră şi aveau maxim trei nave – cea centrală cu absidă,
iar cele laterale formau un deambulatoriu în jurul acestuia. Epoca lui Constantin cel Mare este
marcată de bazilicile cu 5 ori 7 nave cu transept decroşat în dreptul altarului. În Ierusalim
prezbiteriumul este înlocuit cu un spaţiu central, octogonal sau circular. Din această tipologie se
dezvoltă planul cruciform prin articularea unor nave simple în jurul nucleului sub forma unor braţe
libere. Compoziţiile cruciforme erau intersecţii de bazilici acoperite de cupole care duc la migrarea
transeptului dinspre altar pentru a dezvolta liber noul accent vertical.
Cupola peste nava centrală generează un tip bazilical cu transept adiacent altarului datorită
împingerilor structurale pe absidă. Spre mijlocul compoziţiei repartiţia structurii este uniformă în
raport cu cupola şi poate prelua împingerile pe ambele direcţii. Apar astfel compoziţiile cruciforme
înscrise într-un plan rectangular cu interspaţii de colţ între braţele crucii şi cu cupolă pe transept.
Această tipologie premergătoare crucii înscrise athonite ia naştere din intersecţia planului bazilical
cu cel cruciform. Consecinţa a fost că din cele două colonade au rămas doar patru stâlpi mult mai
groşi pentru a prelua împingerile din cupolă.
Compoziţia spaţială tinde tot mai explicit către o cruce atât în plan cât şi volumetric. Masivitatea
zidăriei afectează vizual spaţiul interior, iar contracararea acestui neajuns a dus la penetrarea
pereţilor generând apariţia unei noi perechi de nave laterale. Alcătuirea structural-spaţială suferă o
200
contracţie longitudinală prin amplificarea în laterală necesară atât uşurării zidăriei, dar şi
echilibrului forţelor la închiderile cu boltă. Aceasta este pe scurt geneza transformării planului
bazilical în cel de cruce greacă înscrisă cu 5 nave.
Arhitectura este o ilustrare artistică a tehnicii şi îi determină forma. Componenţa tehnică a unui
edificiu este vizibilă şi de multe ori asimilată cu structura constructivă. Indiferent de epocă sau stil,
părţi din structură – coloane, arce, cupole – sau chiar întreaga structură – epoca modernă – s-a
exprimat sincer, fără intermediari în arhitectură. Putem deduce că un sistem structural articulat are o
valoare estetică intrinsecă ce îşi asumă un rol reprezentativ. Formele arhitecturale transmit un mesaj
în termeni estetici grevat de o semiotică structurală. Simbioza dintre arhitectură şi structură
plasează şi legile tehnice pe scara valorilor estetice. Formele structurale sunt structuri organice
autonome cu un principiu economic imuabil – efectul maxim cu efort minim. Natura nu face risipă
şi de aceea alcătuirile naturale excelează prin eficienţa funcţională, o însuşire urmărită permanent în
toată istoria practicii edificante. Etimologia cuvântului structură trebuie căutată chiar în imaginea
ordinii obiectelor construite. Formele structurale sunt configurative ca rezultat artistic al relaţiei
dintre obiect şi forma sa. Calculele în sine nu crează forme ci doar traduc în limbaj tehnic o ordine
determinantă. Formele structurale au forţa expresivă constructiv determinantă după legi naturale,
redată de ordinea arhitectonică. Acest fapt a dat întotdeauna constructorilor sentimentul demiurgic
al lucrării lor.
Materialele şi metodele constructive pot lua înfăţişări diverse în funţie de limbajul cultural, pe când
respectarea codului structural va duce inevitabil la aceeaşi formă. Aşa se explică faptul că două
civilizaţii fără nici o legătură între ele pot ajunge într-un moment al evoluţiei lor la acelaşi limbaj
plastic. Structurile spaţiale sunt definite ca tridimensionale, dar în practica inginerească acest aspect
este neglijat pentru a simplifica procesul de calcul şi în consecinţă orice sistem structural este redus
la două dimensiuni. Interdependenţa spaţială a elementelor structurale generează o capacitate
portantă suficient de puternică la construcţiile care operează cu acest criteriu, dar nesemnificativă la
cele curente.
Cupolele sunt printre puţinele structuri portante spaţiale a căror stabilitate este dată de acţiunea
unitară a ansamblului pe când structurile pe cadre pot fi descompuse şi calculate static în entităţi
separate păstrând o rezervă semnificativă de capacitate portantă. Cupolele au ca obiect de calcul
rigiditatea spaţială şi ca atare natura lor tridimensională reflectată de conţinut şi formal este
determinată de modul de lucru spaţial. În sfera obiectelor uzuale găsim frecvent un comportament
portant al formei. Materialele de construcţie moderne generează noi tehnologii şi în consecinţă
posibilităţile de conformare spaţială portantă s-au diversificat. Astfel, un material a cărei a treia
dimensiune pare neglijabilă – folii de exemplu – prin modelare spaţială după reguli structurale se
constituie în elemente portante infinit mai rezistente la eforturi decât în faza iniţială. Formele noi
201
născute din acest principiu au o mare putere de regenerare formală dublată de o expresivitate în
stare pură. Curt Siegel a identificat 4 grupe de structuri portante cu potenţial expresiv:
 structuri în zăbrele formate din bare rezemate între ele solicitate la eforturi longitudinale,
tensiune şi compresiune;
 structuri cutate cu capacitate portantă ca rezultat al plierii unei plăci solicitate în plan la tensiune,
compresiune şi lunecare, iar perpendicular pe acesta la încovoiere.
 structuri curbate spaţial formate din plăci portante subţiri cu solicitări doar la eforturi verticale şi
de lunecare;
 structuri din cabluri formate din plase sau folii solicitate la tensiune şi piese de susţinere care
preiau eforturile de compresiune şi încovoiere.
3.4.8.1 Cochiliile
Structurile curbate subţiri numite şi cochilii pot reprezenta o alternativă pentru arhitectura
ecleziastică modernă deoarece spaţiul boltit sau conca este o determinantă spaţială. Pânzele subţiri
au însuşirea de a configura forme libere, organice, cu putere de sugestie a naturalului indivizibil.
Suprafaţa curbă şi materialul solid sunt constante ale acestor structuri portante determinate de starea
de tensiune a membranei, care presupune doar acţiunea forţelor tangenţiale. Sarcinile concentrate şi
eforturile care generează încovoieri sunt contracarate de grosimea redusă a acestor suprafeţe în
raport cu deschiderea, şi continuă la modul ideal pe toate direcţiile. În practică apar servituţi care
reduc posibilităţile portante intrinsece mai ales la reazeme, dar forma curbă şi materialul tare sunt
premise suficiente ca structura să fie rezistentă la tensiune, compresiune şi forfecare. Funcţiunea,
materialul şi legile statice determină plastica formei structurale, iar calculul matematic este doar un
mijloc cognitiv. Structuri identice formal pot avea origini geometrice distincte şi în consecinţă,
calcul static dar nu determinant. În funcţie de legile dimensionării formelor structurale , acestea
sunt grupate după similitudini formale.
3.4.8.2 Suprafeţele subţiri cilindrice

Suprafaţa subţire cilindrică nu poate fi asimilată bolţii semicilindrice sub aspect al comportării
statice. Deoarece aceasta se comportă ca o suprafaţă cutată formată din lamele înguste, încărcările
unei cute sunt distribuite tangenţial în componente către lamelele învecinate. Acţiunile portante a
suprafeţei curbe se fac transversal, longitudinal şi în timpane. Datorită acestor condiţionări, o
suprafaţă cilindrică acţionează şi este tratată ca o grindă simplă supusă la încovoiere. Timpanele de la
reazeme menţin forma unui segment de suprafaţă cilindrică. Identice ca formă sunt suprafeţele
cilindrice curbate perpendicular pe deschidere în care efectul de boltă lipseşte, şi este independentă de
linia de presiune. Două segmente cilindrice intersectate perpendicular generează o boltă încrucişată cu
dolii asimilate cutelor curbe. Datorită rigidităţii, aceste dolii preiau sarcina menţinerii formei,
202
acţionând ca o nervură sau timpan. Intersecţia mai multor segmente cilindrice în care rezultă numai
coame dă naştere unor forme asemănătoare cupolelor ce se comportă ca o suprafaţă cutată la care
coama preia rolul doliei de rigidizare. O altă linie de dezvoltare este suprafaţa cilindrică simplă
curbată pe o singură direcţie. Curbarea suplimentară pe direcţie longitudinală generează forme
originale cu o mare expresivitate numite segmente cilindrice curbe sau unde. Dubla curbură conferă o
rigiditate suplimentară şi îşi menţine forma şi fără timpan. Adăugarea unor reazeme rigide la capete
dă suprafeţei curbate forma unei bolţi a vela frecvent folosită în neoclasicism.
3.4.8.3 Suprafeţele subţiri de rotaţie

Suprafeţe subţiri de rotaţie cu dublă curbură a suprafeţelor subţiri poate fi considerată ca atare doar la
corpurile de rotaţie, mai exact acele forme spaţiale ce nu pot fi desfăşurate în două dimensiuni. Sfera
este forma elementară reprezentativă pentru corpurile de rotaţie datorită simetriilor în toate direcţiile
şi corespondentelor sale în mediul natural. Pentru analiză, vom lua o calotă sferică din care separăm
un segment îngust, care se comportă ca un arc atunci când sub propria încărcare nu este supus la
încovoiere datorită liniei de presiune de forma lanţului suspendat la capete. Fiind suprafaţă subţire,
segmentul de arc nu este rigid, ci are tendinţa de aplatizare la cheie şi desfacere la bază. Reacţiile
segmentelor învecinate vor fi identice, iar acestea, conjugate, formează la partea superioară o calotă
rezistentă la eforturi de compresiune direcţionate tangenţial, iar la bază un bandou inelar, rezistent la
eforturile orizontale de tensiune. Rezultă un binom de forţe compus din compresiune pe meridiane şi
tensiune pe paralele. Câteva condiţii sunt necesare pentru ca fluxul real de forţe să corespundă
modelului teoretic – curbura să fie continuă şi cu grosime constantă, sarcinile să fie uniform
repartizate, iar reazemul să fie continuu, dar să nu împiedice deformările libere din suprafaţa subţire.
3.4.8.4 Suprafeţe curbilinii autoportante subţiri şi rezistente la încovoiere

În cazul construcţiilor de cult, inclusiv a celor utilizate şi în arhitectura ecleziastică ortodoxă,
structurile de tip cupolă axial simetrice se pot clasifica în:
 suprafeţe curbe subţiri autoportante care lucrează în stadiul de membrană;

 suprafeţe (forme) curbilinii de diferite alcătuiri cu dublă curbură având diferite grosimi şi care
lucrează în stadiul de încovoiere.
Cupolele marilor construcţii medievale de rit catolic, din vestul Europei dar şi cele aparţinând cultului
ortodox de tipul celor ce fac obiectul principal al temei studiate, şi care se află pe teritoriul istoric al
României, pot fi clasificate direct în funcţie de raportul între dimensiuni (grosimea deschiderii
cupolei, tipul de material, forma constructivă, funcţiunea pe care o îndeplinesc în raport cu destinaţia
lor, etc) predominând însă modul de comportare mecanică, cu alte cuvinte modul de comportare la
acţiuni statice, dinamice şi seismice. Aceste acţiuni generează solicitări în elementele structurii în
raport cu distribuţia încărcărilor care le revin şi cu rezistenţele aferente materialelor de construcţie din
care sunt alcătuite.[121]
203
Suprafeţele subţiri autoportante au grosimi mici în raport cu dimensiunile geometrice ale

structurilor componente, lucrează de obicei în stadiul de membrană - ceea ce înseamnă că eforturile
care apar sunt predominant axiale (compresiune şi întindere) şi sunt eficiente în cazul comportării
în stadiul de membrană întrucât, aşa cum se ştie, solicitările axiale conduc la tensiuni normale şi
tangenţiale cu o distribuţie uniformă avantajoasă din punct de vedere al distribuţiei tensiunilor.
În cazul suprafeţelor cu dublă curbură, având forme geometrice diferite care lucrează în stadiul de
încovoiere, starea de eforturi în elementele structurii de rezistenţă este caracterizată de prezenţa
momentelor încovoietoare şi de torsiune, întrucât acestea nu sunt proiectate conform legilor de
distribuţie corespunzătoare solicitărilor simple axiale (compresiunii, întinderii) necesitând analize
mai complexe așa cum se procedează în teoria elasticităţii şi rezistenţa materialelor în general, cu
utilizarea metodelor de analiză numerică, cu ajutorul procedeului elementelor finite,etc. În acest fel,
aşa cum se prezintă în literatură, tehnica de specialitate, este necesară modelarea analitică şi fizică
la diferite scări dimensionale, recurgem la teoria similitudinilor, în cazul în care experienţa
tradiţională a constructorilor din Evul Mediu nu a fost suficientă pentru elucidarea aspectelor
privind comportarea la acţiuni mecanice de natură statică sau dinamică. Astfel lăcaşurile de cult,
bisericile şi catedralele construite în acea vreme, pot fi studiate atât analitic, cât şi experimental
pentru cazul acţiunilor seismice, pentru tasările diferenţiale ale terenului de fundaţie, care pot
conduce la degradări locale sau totale (colaps).
Ca şi în cazul altor construcţii de mare însemnătate pentru spiritualitatea naţională românească, a

căror integritate trebuie păstrată şi controlată în procesul de reabilitare periodică, evaluarea
rezistenţei şi comportării structurale este imperios necesară şi necesită o analiză atentă atât în
domeniul elastic cât şi în cel postelastic, cu luarea în considerare a proceselor de îmbătrânire a
materialului, a modificărilor care au intervenit pe parcursul anilor şi altor „traume" la care a fost
supusă în timp construcţia. Aşadar, în cazul suprafeţelor subţiri Coques, shells (şi alte denumiri
specifice utilizate), încovoierea joacă un rol mai mic în comparaţie cu bara dreaptă sau curba plană
pe suprafaţă (axa) mediană, lucru care devine foarte important în cazul suprafeţelor curbe la care
solicitările de încovoiere nu pot fi neglijate.
O clasificare categorică a structurilor este dificilă, ambiguă şi de fapt neconcludentă. Totuşi ţinând
seama de raportul dintre dimensiuni, de comportarea lor mecanică şi în oarecare măsură de
funcţiunea pe care o îndeplinesc în raport cu destinaţia lor, structurile pot fi considerate:
 elastice, alcătuite din bare (stâlpi, rigle, tuburi) de tipul scheletelor de cadre, de care ne-am
ocupat într-un capitol anterior;
 pe diafragme (rigide) de diferite forme sau în asociate cu cadre (mixte);
 masive, cu raportul dimensiunilor de acelaşi ordin de mărime (ziduri de sprijin, chesoane, cutii
rigide etc), şi structuri de acoperire (reticulare, pânze, gonflabile etc.) din această ultimă
204
categorie fac parte şi suprafeţele autoportante (pânzele subţiri).care sunt menite să acopere
deschideri mai mari în plan, realizând şi forme arhitectonice remarcabile.
În cazul suprafeţelor subţiri, încovoierea joacă un rol mai mic în comparaţie, de exemplu, cu placa
dreaptă încărcată normal pe suprafaţa mediană. O suprafaţă subţire autoportantă, ca o pânză, cum
mai apare uneori denumită, reprezintă astfel o "foaie" (coala) modelată în diverse forme curbe
pentru ca, prin mărimea rigidităţii, să fie capabilă de a prelua şi transmite cât mai bune condiţii
încărcările exterioare la teren.[21] Un exemplu al modului cum este organizată spaţial materia vie
pentru a prelua eforturile, îl constituie forma şi structura osului femural în vecinătatea articulaţiei.
Apariţia betonului armat, material care, prin proprietatea de a putea fi turnat sub orice formă şi prin
relativa lui omogenitate, a permis constructorilor realizarea unor forme curbe observate în natură ca
fiind rigide la diverse tipuri de solicitări. Scopul a fost şi în acest caz, ca în majoritatea
raţionalizărilor constructive, dorinţa de economie şi obţinerea unor forme arhitecturale de mare
efect. Pornind de la încercările lui Leonardo da Vinci şi ale lui Bernardino Baldi de a explica
teoretic mecanismul de transmitere al împingerilor la arce, trecând prin cercetările lui De la Hire
(1640 - 1718) asupra condiţiilor de echilibru ale unei bolţi, ajungem la concluziile matematicianului
D. Gregory, după care axa teoretică corectă ar trebui să aibă forma liniei lănţişorului inversat. La
mijlocul sec. al XVIII-lea, lucrul spaţial al cupolei nu era încă clarificat. Unii matematicieni
descompun cupola în fâşii, o studiază în continuare ca bolţi, caută să demonstreze că deteriorarea
lor este cauzată de faptul că suprafaţa mediană a cupolei se abate de la curba presiunilor.
3.4.8.5 Clasificarea învelitorilor subţiri

Sunt mai multe criterii de clasificare a suprafeţelor subţiri:
1. După criteriul cinematic (modul de generare) deosebim:
 suprafeţe de rotaţie - care iau naştere prin rotirea unui profil fix în jurul unei axe;
 suprafeţe de translaţie - iau naştere prin alunecarea unei generatoare plane de profil constant
paralel cu ea însăşi de-a lungul unei curbe directoare;
 suprafeţe cu plan director şi curbă directoare - sunt suprafeţe care iau naştere prin alunecarea
unei drepte paralele cu un plan fix, pe două curbe sau pe o curbă şi o dreaptă.
2. După forma şi delimitarea lor, suprafeţele subţiri pot fi:
 suprafeţe complete în secţiuni plane normale pe axe de rotaţie;

 suprafeţe incomplete în secţiuni plane normale-pe axa de rotaţie;
 suprafeţe închise în secţiuni plane mediane (cupole), care au tangent un plan în creştet şi ogivale
care au tangent în creştet un con;
 suprafeţe deschise delimitate la partea superioară de un cerc;
205
 aşa numitele forme libere.
3.După solicitarea lor mecanică:
 pânze cu curbura în jos, lucrează la compresiune;

 pânze cu curbura în sus, lucrează la întindere.
3.4.9 Comportamentul structural
Din punct de vedere structural, bolţile şi cupolele sunt suprafeţe curbate care transferă aproape în
exclusivitate eforturile de compresiune către suporturile lor. Bolţile se comportă static la fel cu
arcele la care eforturile se descarcă pe două direcţii cu rezultanta împingerilor laterală oblică pe
direcţia reazemelor. Planul şi elevaţia sunt concepute în arhitectura bizantină în funcţie de echilibrul
bolţilor la care împingerile laterale sunt echilibrate de masa reazemelor sau acţiuni de semn opus al
structurilor conjugale. Acestea sunt, de obicei, construite din cărămizi arse sau pietre plane, cu
rosturi fixate perpendicular pe suprafaţa cupolei, la fel ca straturile modelului radial. Dacă straturile
sunt fixate orizontal astfel încât blocurile de zidărie să creeze în interior proeminenţe, atunci vorbim
de o boltă sau cupolă „falsă”. În asemenea cazuri, întrucât fiecare strat este montat în consolă peste
cel de dinainte, blocurile sunt expuse la forţele de îndoire. Problema principală în construirea
bolţilor este cum se poate transfera forţa exterioară axială de la bază către reazeme şi fundaţii.
Fig. 3. 33 Distribuţia tensiunilor într-un zid Fig. 3. 34 Distribuţia tensiunilor într-o

de cărămidă cornişă inserată.
Cu cât forţele sunt conduse mai abrupt în interiorul fundaţiei, cu atât sunt mai mici forţele
orizontale şi mai uşoară este construirea fundaţiei. O metodă empirică este aceea care spune că
forţele rezultate din presiunea bolţii şi încărcarea pereţilor trebuie să cadă în treimea mediană a
reazemului şi a tălpii fundaţiei. Acest lucru înseamnă că excentricitatea nu trebuie să fie mai mare
de 1/6 din lăţime. Întrucât această considerație se poate referi la o fundaţie foarte mare şi deci
scumpă, ar putea fi indicată plănuirea unor măsuri structurale, suplimentare.
206
În diverse situații atunci când traseul încărcărilor sau intensitatea acestora depășește capacitatea
elementului curb pot apare diverse deplasări intre blocuri astfel creându-se posibilitatea apariției
unui mecanism de cedare, fig. 3.35 Pentru că bolţile din chirpici pot suporta doar forţe de întindere
foarte scăzute, este importantă proiectarea lor astfel încât, pe cât posibil, să apară doar forţele de
compresie. Cu o boltă cilindrică în stare să suporte doar propria greutate, este cazul, doar dacă
secţiunea sa transversală este o curbă inversată a lănţişorului definită ca forma iniţială de către un
lanţ atârnând liber, care este expus doar la forţa de tracţiune.
Fig. 3. 35 Moduri de cedare a arcelor sau bolților din zidărie; 1- încărcare gravitațională, 2-
tasare inegală, 3- deplasare laterală spre exterior, 4- deplasare laterală spre interior
Atunci când este inversată, această curbă reprezintă linia ideală de susţinere (curba de presiune)
pentru o boltă în care apar doar forţe de compresie sub greutatea proprie. Această linie poate fi
calculată prin formula catenară: y = cos (x/a) şi poate fi definită prin poziţia celor două puncte de
susţinere şi a vârfului. Într-o boltă semicirculară, linia de descărcare nu cade în centrul grosimii
peretelui ar putea să cadă chiar în afara structurii, aşa cum este arătat. Acest lucru creează tensiuni
de încovoiere, şi, de obicei, duce la eşec.
207
Dacă grosimea bolţii este destul de mare pentru a include curba de presiune în treimea mediană,
atunci acest pericol este evitat. Secţiunea transversală ideală a unei cupole, sub greutatea proprie, este
aceea care creează doar forţe de compresie, care merg în jos (meridionale) fig. 3.36. Aceasta
înseamnă că este o formă care nu creează nici forţe de întindere şi nici forţe de compresie inelare.
Dacă secţiunea transversală are forma unui lanţ, atunci vor apărea forţele de compresie inelare. Acest
lucru ar putea fi dezavantajos, dacă deschiderile trebuie săpate în cupolă sau dacă este o cupolă cu
deschidere mare.
Fig. 3. 36 Schema statică comparativă –transmiterea eforturilor bolţilor la ziduri; 1- sistemul

static roman, 2- sistemul bizantin, 3- sistemul gotic, 4- sistemul constructiv românesc
O altă trăsătură definitorie a cupolei în comparaţie cu arcul se referă la modul de comportare

odată cu schimbarea raportului de forţe ce acţionează asupra lor. Există o singură formă de arc
supus doar la compresiune pentru o grupare de încărcări dată, comportându-se rigid. El preia
orice grupare nouă de încărcări printr-o combinaţie de compresiune şi de încovoiere în lungul
meridianelor, acționând parţial ca un arc, parţial ca o grindă. Din această privinţă, cupola prezintă
avantajul că ea constă dintr-un element curb din material monolit ce împiedică alunecarea unui
arc meridian în raport cu următorul. Acest mecanism permite cupolei să preia nu numai un singur
fel de încărcări, ci orice fel fără a-şi schimba forma şi fără să dezvolte tensiuni de încovoiere cu
condiţia ca încărcările să fie continue. Din acest punct de vedere cupola este o structură extrem de
eficientă în privinţa utilizării materialelor. Cele mai multe cupole sunt rigidizate la marginea lor
inferioară de un inel puternic care împiedică deplasările pentru toate situaţiile practice. Acest inel
împiedică desfacerea cupolei sub încărcare, încovoaie în mod necesar suprafaţa cupolei în
vecinătatea sa şi introduce în ea o cantitate minoră de tensiuni de încovoiere, în mod obişnuit
doar pe aproximativ 5% din suprafaţa cupolei se dezvoltă tensiuni de încovoiere în vecinătatea
reazemului, în timp ce în rest se dezvoltă doar compresiuni şi întinderi.
208
Descărcarea în cascadă funcţionează numai pe direcţia longitudinală, în timp ce pe direcţia

transversală, respectiv laturile nord şi sud, cupola nu avea elemente de sprijin adecvate, dovada
fiind în cazul Sf. Sofia; mulţimea de contraforţi adăugaţi ulterior ce dau un aspect greoi întregului
ansamblu fig. 3.37. Întregul sistem constructiv eclezial este cupola fig. 3.37, de fapt este pus în
slujba susţinerii acesteia, printr-o multitudine de combinaţii de arce şi bolţi. Contraforţii fig. 3.
38, au fost totuşi necesari şi au căpătat în timp o componentă estetică.
Odată cu apariţia arcelor pe consolă, rolul contraforţilor s-a încheiat din punct de vedere
structural, dar între timp căpătaseră un statut artistic ce a reclamat păstrarea lor în mod formal.
Arcul, ca element definitoriu al cupolei şi bolţii îşi are originea în arhitectura romană în care
elementele structurale creaseră un spaţiu logic, prozaic, dar în care nu vorbea arhitectura ci
tehnica constructivă.[17]
Fig. 3. 37 Transmiterea forţelor prin Fig. 3. 38 Transmiterea eforturilor la arce

elementele structurale care descarcă pe piloni și arce cu contraforți
Orice semnificaţie am putea da cupolei, comportarea ei structurală trebuie să fie înţeleasă înainte
ca să poată fi apreciată folosirea ei în arhitectură. Pentru asta trebuie să ignorăm diferenţele
minore de formă presupuse de cupolă în dezvoltarea sa istorică şi să o considerăm ca o emisferă
perfectă de grosime redusă în raport cu deschiderea. Fie că este rezemată pe partea centrală a
bisericii sau pe pământ, cupola trebuie să suporte propria greutate precum şi cele rezultate din
încărcări utile. Aceste încărcări trebuie canalizate spre pământ şi asemeni arcului descărcarea se
face în lungul curbelor sale în plan vertical, meridianele.
Cupola fig. 3.39, este o sumă de arce identice dispuse în jurul unei baze circulare şi întâlnindu-se
la creştet unde au o cheie comună. Încărcările se însumează de la cheie spre bază, în lungul
meridianelor cuprinse în plane verticale, care sunt din ce în ce mai comprimate pe măsură ce se
apropie de reazemul cupolei. Diferenţa dintre arc şi cupolă constă în grosimea mult diminuată a
cupolei în raport cu arcul de aceeaşi deschidere precum şi lipsa contraforţilor sau tiranţilor pentru
a împiedica împingerile în afară.[90]
209
Ceea ce face cupola să se comporte diferit este faptul că arcele ipotetice din care este constituită
sunt reunite împreună în lungul secţiunilor verticale ale cupolei, făcând din ea o structură
monolită. Reducerea grosimii poate merge de la 1/20 - 1/30 din rază la arc până la 1/200 - 1/300
la cupolă. Continuitatea suprafeţei cupolei permite o asemenea reducere a grosimii introducând o
acţiune în lungul secţiunilor sale orizontale sau paralele care împiedică deschiderea arcelor
meridiane. Sub încărcări, punctele superioare unei cupole se mişcă spre interior iar cele inferioare
spre exterior. Aceste deplasări care se produc liber la un arc sunt împiedicate la cupolă de inelele
orizontale.
Fig. 3. 39 Cupole şi semicupole Fig. 3. 40 Linii specifice cupolelor
Astăzi însă, calculul matematic a pus la punct modelul precis al comportării suprafeţelor subţiri,
şi deosebim trei tipuri de stări de eforturi:
 teoria de membrană în care eforturile unitare de încovoiere sunt reduse în raport cu cele
produse de eforturile normale, sau sunt chiar inexistente. Starea de eforturi este în acest
caz definită de eforturile axiale:
 teoria încovoierii sau mixtă în care cele două tipuri de eforturi unitare au ordin de mărime
comparabilă;
 teoria încovoierii pure în care eforturile unitare produse de forţele axiale sunt reduse în
raport cu cele din încovoiere. În funcţie de forma suprafeţei, modul de rezemare şi modul
cum este încărcata, se aplică una din cele 3 teorii enunţate.
Este important de ştiut însă, că tipul de stare de eforturi de încovoiere pură este periculos şi
dezavantajos în pânze din punct de vedere tehnic, deoarece momente încovoietoare relativ mici
dau naştere la eforturi unitare şi săgeţi mari. Această stare trebuie evitată printr-o judicioasă
alegere a formei pânzei, a modului de rezemare şi dacă este nevoie prin introducerea unor
reazeme suplimentare.
210
3.5 HAGIA SOPHIA, REPER ÎN ARHITECTURA ECLEZIASTICĂ

Hagia Sophia rezistă de 15 secole şi odată cu ea multe structuri bizantine ce au dat contur unei
culturi. Performanţa nu stă în timpul scurs, ci în condiţiile geotehnice dificile şi de risc seismic
ridicat în care acestea, în mod paradoxal, au evoluat şi s-au perpetuat. Miracolul acestei arhitecturi
poate fi o sursă de detalii constructive proprii unei zone seismice utile, nu doar în restaurare, ci şi în
proiectarea edificiilor moderne. Recuperarea vechilor tehnici se poate face prin analiza şi
cunoaşterea ideilor constructive proprii culturilor seismice ce s-au dezvoltat tocmai datorită acestei
condiţionări.
Arhitectura romano-bizantină s-a structurat în Constantinopol pe un fond cultural fabulos, dar un

sol vitreg, şi de aici a iradiat, conform teoriei difuzioniste a lui G.E. Smith, în toată Europa creştină.
Dar această arhitectură nu s-a născut odată cu Hagia Sophia din nimic, „aşa cum nici un stil artistic
prin elementele ce îl definesc nu se naşte brusc, ci prin cumul de experienţe diferite ca loc şi sursă,
într-o serie de biserici premergătoare marii catedrale Sergiu şi Bachus, San Vitale, Gala Placida”
– putem descoperi elementele „in nuce” a stilului bizantin – cupola centrală, arcele pe care se
reazemă cu naşterile în pânza domului, decoraţiile. Bizantinii, îşi spuneau Romaioi, adică romani
chiar când greaca era limbă oficială, ceea ce indică clar sursa elanului edificant al acestei culturi.
Din secolul 5 inovaţiile bizantine se întorc la sursă, spre Italia, şi de aici spre nordul continentului.
Hazardul seismic din Asia Mică a impus reguli de protecţie antiseismică nu numai structurilor
monumentale, dar şi a celor domestice. Constantinopolul, prin faptul că a luat primul măsuri de
prevenire a dezastrelor seismice prin ordine imperiale denotă o înaltă cultură civică izvorâtă din
destinul unei naţii de constructori. Istoria a consemnat că după cutremure devastatoare care nu erau
deloc rare, bazileul impunea prin lege restricţii de înălţime sau volum a clădirilor. Fiecare dezastru
a adăugat o nouă măsură favorabilă îmbunătăţirii comportării structurale.
Fig. 3. 41 Harta Imperiului Bizantin Fig. 3. 42 Aspectul inițial al catedralei

Hagia Sophia, 537
Arhitectura bizantină este rezultatul fuziunii dintre ordinea Romei şi tectonicul oriental, filtrată de
spiritul grec fig. 3.41. Metodele de construcţie fără cintru de susţinere sunt din Orient, materialele şi
211
echilibrul sunt romane, iar creuzetul noului stil a fost geniul grec. Principalul material de
construcţie a fost cărămidă încă din Roma lui Augustus, iar inovaţia structurală determinantă a fost
cupola cu baza pătrată apărută în bazilica greacă. Grandoarea Hagiei Sophia fig. 3.42, se putea
compara doar cu Panteonul roman de care o despărţeau doar 1,5 m şi o sumedenie de subtilităţi
structurale.
Arhitectura greacă şi cea romană se deosebesc structural prin faptul că prima utiliza doar grinda
sprijinită pe coloane, iar cea de-a doua arcul, bolta şi cupola. Acest fapt a conferit arhitecturii
romane o mare libertate, culminând cu apariţia bolţii de intersecţie pe bază pătrată cu stabilitate
foarte mare datorată rezistenţei şi rigidităţii din reazeme. Cupola cu baza pătrată conţine în mod
fericit o semiotică cultică – hazard sau revelaţie? – în care pătratul este Pământul cu cele patru zări,
iar cupola Cerul, astfel încât structura eclezială devine transcendentală între Pământ şi Cer. Cele
două componente trebuie însă să facă faţă unui mediu ostil, zguduit frecvent de cutremure. Pentru a
rezista hazardului seismic, clădirile devenite astăzi istorice trebuie să se bazeze pe o cultură ce
combină tehnica cu tradiţia antiseismică.
Fig. 3. 43 Vederi actuale ale catedralei Hagia Sophia
Catedrala Sfânta Sofia de la Constantinopol a fost de-a lungul istoriei bizantine o clădire unică. Nici
o încercare de a o copia sau imita la scară mai mică sau mai mare nu este atestată timp de aproape o
mie de ani. Primii imitatori ai Sfintei Sofia au fost Otomanii. Structura și forma Sfintei Sofia a
devenit după 1453 un element de identitate arhitectonică otomană. În mod paradoxal în secolul
naționalismelor, statele balcanice eliberate din Imperiul Otoman au prelungit tradiția arhitectonică
otomană construind replici mai mici sau mai mari ale Sfintei Sofia, de multe ori aplicând variantele
arhitectonice inventate pentru construirea moscheelor copii ale Sfintei Sofia. Astfel, modelul Sfânta
Sofia a tins să devină un fetiș identitar, pierzând sensul unicității istorice funcționale și simbolice
ale acestei biserici.
212
Sfânta Sofia a fost dintru-nceput atașată funcției imperiale împreună cu alte biserici importante din
Constantinopol. Ea a fost construită astfel încât să evidențieze triumful politic al creștinismului, așa
cum îl înțelegea împăratul Iustinian, un triumf al unui proiect imperial. Clădirea a fost concepută cu
o structură simbolică bazată pe numerologie, nu pe proporții. Sistemul numerelor sacre întruchipa
simbolic funcția clădirii. Ea nu putea fi construită decât la aceste dimensiuni, iar dimensiunile de
care vorbim sunt exclusive interioare. Forma exterioară nu contează, ea este numai o funcție a
spațiului interior. Practic, Sfânta Sofia nu avea fațadă. Masivele structuri de rezistență, foarte
vizibile din exterior, au început, de la prima reconstrucție a clădirii sub Iustinian, să înece structura
mai zveltă a primului proiect.
3.5.1 Materialele de construcție folosite la structură
3.5.1.1 Zidăria și blocurile de zidărie

Cu toate că benzile de cărămidă şi piatră alternante pe exteriorul faţadelor unei biserici aparţin
Bizanţului timpuriu, regăsim aceste benzi utilizate frecvent şi în perioada medie. Acestea erau
compuse din patru sau mai multe linii de cărămidă pe când pietrele mari erau de obicei aşezate la
baza zidurilor sau stâlpilor. Utilizarea şi distribuţia materialelor de construcţie au respectat un
principiu arhitectural bizantin şi anume să închidă toate eforturile apărute la nivelele superioare, în
cadrul zidăriei perimetrale. Utilizarea timpanului este un indicator pentru buna stăpânire a
eforturilor.
Calitatea materialelor depindea de dinamica liniilor de propagare a eforturilor: cu alte cuvinte, nu

era suficient contrabalansarea eforturilor, ci totodată materialul trebuind să absoarbă din eforturi.
Astfel cărămizile au ajuns să fie un material de construcţie de bază. Utilizarea lor în cadrul unui
perete conferă acestuia mai multă stabilitate generală, iar când e folosită în benzi, contrabalansează
greutatea de deasupra. O utilizare totală a cărămizii apare la arce, domuri sau bolţi. Această
utilizare ulterioară a dus la o reducere a presiunii pe structura inferioară şi o mai bună absorbire a
eforturilor bidirecţionale. Începând cu Iustinian, dimensiunile cărămizii s-au redus treptat câte
puţin. Mai mult, textura pare şi ea să varieze: „cărămizile timpurii erau brute şi conţineau un
amestec mare de materiale cum ar fi pietriş. Sunt arse puternic şi sunt mai degrabă maro-gri decât
roşiatice. Cărămizile ulterioare sunt mai fine, mai roşii şi nu atât de arse” constată Vincenzo
Ruggieri în „Istoria elementelor structurale bizantine”. Cunoscând aceasta, se poate observa că în
cadrul aceleiaşi clădiri poate fi găsită o bogată varietate de cărămizi (neluând în considerare
bucăţile şi jumătăţile). Aceste informaţii ne fac să credem că anumite cărămizi au fost preluate din
alte zone şi refolosite. O încercare de a data o clădire doar după cărămizi poate oferi astfel rezultate
eronate. Mortarul folosit poate fi totuşi o metodă de datare mai indicată; grosimea stratului de
mortar poate fi de asemenea un element folosit la datare. Calitatea mortarului pe de altă parte, ar
putea oferi detalii despre tiparul geologic al zonei.
213
Zidăria la partea inferioară a absidei exterioare şi împrejurul nişelor este compusă din pietre
aproape pătrate cu o consistenţă foarte poroasă şi din piese din marmură bine tăiate, ocazional
sculptate cu modele ce arată că au fost refolosite. Pietrele sunt aşezate în rânduri relativ regulate ce
sunt întrerupte la intervale neregulate de la 30 cm până la 200 cm de unul sau patru (de obicei două
sau trei) rânduri de cărămizi subţiri, similare cu cele folosite la nişe şi în interiorul navei. Cărămizi
de acelaşi tip sau fragmente de cărămizi sunt folosite ocazional în îmbinările cu mortar.
Dimensiunile cărămizilor şi ale mortarului variază considerabil, dar grosimea obişnuită a
cărămizilor este între 3,5 şi 5 cm, iar a mortarului fiind de aproximativ 3 cm; lungimile cărămizilor
sunt cu atât mai puţin relevante, dar lungimi de 32 şi 35 cm sunt des întâlnite. Culoarea mortarului
este gri deschis, foarte friabil şi moale; feţele expuse s-au erodat, punând în pericol rezistenţa
peretelui. Spre partea superioară a zidului, cărămida devine neregulată şi piatra se micşorează în
dimensiuni.
Piatra, cărămida şi mortarul sunt principalele elemente ale structurii unei biserici – pilonii şi
coloanele, arcadele, bolţile şi domul. Substanţiale dar totuşi destul de mici cantităţi de fier şi
cherestea se găsesc pe post de scoabe şi legături. Există un număr limitat de utilizări interne ale
plumbului şi un număr foarte mare de utilizări externe pentru acoperirea bolţilor.[40] Piatra este
folosită în primul rând pentru piloni. Aceasta este ori calcar, ori rocă verde (un granit). Uneori
acestea două se găsesc împreună, aparent în cantităţi egale. Alternarea regulată a unuia sau mai
multor rânduri de piatră cu un număr de rânduri de cărămidă regăsită de altfel în majoritatea
construcţiilor bizantine şi folosită în nivelele inferioare nu se prea regăseşte în biserica propriu-zisă
cu excepţia câtorva consolidări ale pilonilor contrafort.
Rânduri simple de piatră se regăsesc în câteva părţi ale structurii, acolo unde construcţia este în
mare parte din cărămidă. Acestea se regăsesc la câteva nivele inferioare ale pilonilor contrafort,
incluzând şi nivelele de susţinere ale bolţilor cilindrice care leagă aceşti piloni de cei principali. Ele
mai apar şi la cele trei cornişe care înconjoară întregul naos în partea superioară şi vârfurile
pandantivilor de la baza domului. Ultima utilizare structurală a pietrei este la coloanele de marmură
ale colonadelor naosului şi în coridor şi galerii. Cu posibila excepţie a câtorva axe de porfir din
„exedrae” toate axele sunt monoliţi. Ele au fost în mod necesar fixate în sensul opus stratificării
naturale a pietrei, care naşte riscul de despicare sau fisurare locală sub presiunea greutăţii, mai ales
dacă din varii motive distribuţia presiunii nu este uniformă. Consolidarea împotriva acestui risc este
probabil unul dintre motivele pentru folosirea inelelor de bronz la vârf şi la bază, posibil cu fâşii
orizontale de plumb inserate în spatele lor, pentru a oferi o rezistenţă mai mare. Inelele au înlocuit
de asemenea şi proiectarea profilelor de la marginile axelor din coloanele clasice, permiţând astfel o
oarecare economie de marmură.
Exemple de construcţii din cărămidă aparentă mai pot fi văzute şi la cei doi piloni contrafort sudici,
unde cărămida se regăseşte pe întreaga grosime. Cărămizi tăiate sau rupte erau folosite acolo unde
214
era necesar, cu scopul de a face legături, sau acolo unde materialele refolosite erau utilizate pentru
reparaţii. În multe din părţile structurii originale grosimea tipică este de 40-50mm. Mai târziu
dimensiunile exterioare se micşorează şi grosimea creşte. S-a considerat a fi mai prudentă utilizarea
celei mai mari cărămizi în arcadele mari care cuprind pilonii principali ce susţin domul. O
examinare mineralogică a arătat că acestea nu puteau fi făcute din argile locale, aşa cum aparent
erau celelalte cărămizi de structură. Sunt similare cu cele romane şi au fost probabil luate din alte
construcţii timpurii şi refolosite. O importanţă structurală mai mare o au „legăturile” de mortar care
sunt mult mai groase decât cărămizile fig. 3.44. Grosimea tipică a unei legături de mortar este de
50-60mm. Astfel, este substanţial mai mult mortar decât cărămidă în întreaga masă. Asta înseamnă
că rezistenţa şi rigiditatea lucrării în cărămidă erau dependente foarte mult de caracteristicile
mortarului.
Fig. 3. 44 Materiale utilizate la construcția catedralei, zidărie din cărămizi cu rosturi de

dimensiuni mari ale mortarului
3.5.1.2 Mortarul
Mortarul are o grosime de 4-5 cm pentru îmbinările verticale şi 2-4 cm pentru cele orizontale.
Uneori – în principal la cărămizi – grosimea atinge 7 cm fig. 3.44. Cât despre calitate, mortarul nu
este tare, ci mai degrabă moale. Culoarea este predominant roşiatică (amestec cu cărămidă spartă) şi
sunt cazuri unde este gri sau ocru. Mortarul folosit era făcut din pastă de var şi nisip. Dar
întotdeauna conţinea, pe lângă nisip o proporţie substanţială de cărămidă sfărâmată. Acest tip de
mortar diferă de la nisip foarte fin până la fragmente de 10mm sau chiar mai mari în dimensiune.
Fragmentele mai mari serveau în primul rând economiei nisipului şi varului. Nisipul fin dădea o
culoare rozalie şi, foarte important, este posibil să fi dat mortarului proprietăţi hidraulice similare cu
acelea date de „pozzolanas” naturale folosite în jurul oraşelor Napoli şi Roma. Cel mai important
merit al mortarului hidraulic folosit în masele groase de construcţii în cărămidă, este acela că
rezistenţa lui se datorează unei reacţii chimice interne care este independentă de contactul cu aerul.
Pe de altă parte, rezistenţa unui mortar din var pur şi nisip, depinde de carbonatarea varului pentru
215
care contactul cu aerul este esenţial. În cel mai bun caz, această carbonare are loc foarte încet şi
poate apărea doar pe o suprafaţă limitată de-a lungul mai multor sute de ani, în miezul unui perete
sau pilon gros. Arderea cărămizii înainte de a fi sfărâmată, tinde totuşi să o facă inertă din punct de
vedere chimic.
Sursa celor mai fine particule vine din cărămizi arse de la suprafaţa clemelor, şi este posibil ca
aceste particule să fi dat proprietăţi hidraulice mortarului. Desigur nu tot mortarul este identic.
Diferenţele se pot observa atât în constituţie cât şi în culoare. Ele par a se trage din schimbările
tehnice încete de-a lungul unei perioade de timp şi astfel servesc ca indicaţii generale de datare.
Colorarea în roz devine mai evidentă în lucrările mai târzii incluzând construcţii datate cu precizie
din secolele al X-lea şi al XIV-lea. Este corelată cu proporţii mai mari de siliciu solubil indicat de
analizele chimice. Toate rosturile din construcţiile din piatră sunt tencuite printr-un amestec diferit
şi mai fin, chiar şi acolo unde nu s-a intenţionat să rămână vizibil. Acest detaliu nu are valoare
structurală, dar ne pot oferi o indicaţie a datei construirii.
Tencuirea din secolul al VI-lea a fost întotdeauna puţin concavă în secţiune şi scobită puţin în
spatele marginilor cărămizilor. Mai târziu, faţada era de obicei plată, câteodată netezită cu o
aparenţă de perete şi având tendinţa să acopere parţial marginile cărămizii. Mortarul nu prezintă
unitate texturală şi varul şi cărămida au fost amestecate; mai multe bucăţi de ceramică şi zidărie se
regăsesc în mortar. Culoarea este un test al texturii folosit la producerea mortarului, dar nu se pot
oferi certitudini despre cum atmosfera a intervenit în colorarea sau păstrarea texturii, şi nici că
stingerea varului a fost efectuată pe loc sau a fost adus de undeva. Variaţia în dimensiuni în cadrul
aceleiaşi clădiri nu trebuie pusă doar pe nenumăratele reparaţii ci mai ales pe provenienţa stocului
de cărămidă. Materialul de bază rămâne varul folosit în benzile de-a lungul pereţilor perimetrali.
Când nu era aliniat cu benzile, ci folosit unitar, blocurile pătrate erau dispuse de obicei pe partea
inferioară a zidurilor, iar cea rectangulară pentru pereţii superiori.
3.5.1.3 Elemente din fier

Există două utilizări ale fierului. Una este sub forma scoabelor dintre blocurile adiacente de piatră
din cornişe. Cealaltă este sub forma barelor lungi, unele aşezate în jgheaburile cornişelor de sub
semidomurile „exedrae – ei”, iar cele mai multe cuprinzând arcadele şi bolţile, sau pereţii pilonilor
contrafort. Terminaţiile ancorărilor demonstrează prezenţa unor bare şi mai lungi sub podeaua
galeriei. Fierul pare a fi în general de o foarte bună calitate, cu o minimă coroziune vizibilă.
Scoabele sunt în general sub forma de U întors. Ele variază considerabil în mărime, iar modul de
utilizare nu este deloc regulat. De aceea, este foarte posibil ca majoritatea, dacă nu toate, să fi fost
adăugate după construcţie. Barele de fier de legătură, mai lungi, variază pe transversală, dar şi în
modul în care capetele lor sunt ancorate.
216
3.5.2 Sistemul structural primar
În circumstanţe normale, toate greutăţile acţionează în jos şi trebuie într-un fel să atingă solul prin
intermediul zidăriei, dispusă în galerii. Rezistenţa şi rigiditatea relative ale galeriilor alternative
derivă din proprietăţile materialelor folosite, şi sugerează o distincţie dintre sistemul principal care
susţine încărcătura principala, şi sistemele secundare care se susţin doar pe ele însele. Aceste
sisteme sunt paralele cu principalele componente arhitecturale: spaţiul primar al navei şi spaţiile
secundare ale narthex – elor, navelor laterale şi galeriilor. Această paralelă este incompletă
deoarece trebuie să considerăm ca părţi integrante ale sistemului primar acele elemente care susţin
bolţile înalte deasupra navei, dar se ridică din marginile navelor şi galeriilor laterale.
Fig. 3. 45 Planul inițial al catedralei Hagia Sophia
Elementele care susţin domul şi alte bolţi înalte deasupra navei sunt, pilonii principali, pilonii
secundari şi pilonii contrafort, toate în afara spaţiului navei, şi grupuri de arcade cuprinzând
aceşti piloni. Sistemul structural primar le cuprinde pe toate acestea, cât şi domul şi bolţile,
semidomurile de deasupra absidei, pereţii absidei şi colonadele „exedrae – ei”.
Sistemele secundare cuprind toate celelalte elemente structurale ale bisericii propriu-zise. Ele
includ, şi arcadele şi bolţile „narthex – ului”, şi principalele firide ale navelor laterale şi galeriilor,
217
şi toţi pereţii susţinători şi coloanele care nu fac parte din sistemul primar. Ele includ de asemenea
şi marile timpane de sub arcadele principale, sudic şi nordic, şi pereţii rampelor de acces.
Colonadele pot fi considerate ca făcând parte din ambele sisteme. Pilonii contrafort exteriori trebuie
consideraţi ca elemente suplimentare ori ale sistemului primar, ori ale celui secundar, depinzând de
apariţia lor. Aceştia vor fi în mare parte ignoraţi în cele ce urmează.
Fig. 3. 46 Aspect din interiorul catedralei
3.5.2.1 Pilonii
Cei patru piloni principali şi cei patru piloni secundari fig. 3.47, 3.48, sunt construiţi din piatră, cel
puţin până la ieşirea bolţilor galeriei. Cei patru piloni contrafort sunt construiţi similar la bază, dar
doar până la nivelul ieşirii bolţilor navei laterale. Totuşi, chiar şi la nivelul solului, nici unul din
piloni nu este o singură masă de zidărie pe întreaga secţiune transversală. Pilonii principal şi
contraforţii din în nava laterală nu sunt legaţi de masele principale ale pilonilor, ci doar se sprijină
de ei. Pilonul secundar cât şi cel contrafort sunt penetraţi de coridoare boltite.
Fig. 3. 47 Elementele structurale principale Fig. 3. 48 Pilonii centrali – sistemul

și traseul transmiterii încărcărilor structural principal
218
Pilonii contrafort fig. 3.49, erau construiţi aproape în întregime din cărămidă şi, cum ieşirile spre
navele laterale sunt din nou din piatră pe ambele părţi, piatra acum se sprijină pe cărămidă în
partea contrafort. Există sunt mai multe adăugiri nelegate la toţi aceşti piloni umplând ceea ce
erau iniţial firide deschise ale colonadelor. Toate aceste discontinuităţi – ori simple lipsuri de
legătură între părţile unui pilon care se sprijină una pe alta, ori separări aduse de coridoare
deschise sau altfel de ieşiri – reduc rezistenţa totală a pilonilor la încărcături orizontale, în timp ce
rezistenţele totale potenţiale ale pilonilor principal şi contrafort la încărcături laterale au fost
reduse şi mai mult de deschiderile mai largi care au fost lăsate între ei pentru a oferi coridoare
continue.
Fig. 3. 49 Poziționarea pilonilor contrafort si preluarea încărcărilor de către aceștia
Deasupra nivelului de ieşire al bolţilor galeriei toţi pilonii au fost construiţi din cărămidă, în afară
de un singur rând de piatră care formează cornişa superioară. Pilonii secundari sunt trunchiaţi
deasupra nivelului cornişe, continuând îndeajuns pentru a sprijini vutele bolţilor cilindrice care ies
din ele de la estul al vestul navei.
Există penetrări acoperite ale bolţilor, aşezate vertical deasupra coridoarelor boltite la nivelul galeriei şi
la o înălţime mult deasupra nivelelor de ieşire ale arcadelor principale din navă. Pilonii contrafort
continuă ca turnuri în trepte acum substanţial modificate intern faţă de formele lor originale.
219
Fig. 3. 50 Reprezentare izometrică a Fig. 3. 51 Reprezentare izometrică – marginile

elementelor catedralei bazei domului și a arcadelor peste naos
Deschiderea ferestrelor – iniţial mai largi decât sunt acum – la pereţii exteriori au ca principale elemente
pereţii estic şi vestic. Palierele scărilor sunt susţinute pe arcade transversale canelate în aceşti pereţi şi
apoi duc etajele principale cu ajutorul altor arcade înclinate, sub formă de clopotniţă. Pereţii continuă
către faţadele exterioare al e pilonilor principali fără nici o discontinuitate în legături deasupra galeriilor
şi doar se sprijină de aceste faţade. La etajul superior, grosimea peretelui este considerabil redusă.
3.5.2.2 Colonadele şi cornişe

Stâlpii monolitici de coloană sunt acel tip de element structural al cărui caracter este foarte vizibil şi
a cărui funcţie este evidentă. Deoarece coloanele galeriilor nu stau direct deasupra celor de la
nivelul solului, arcadele şi cornişele de deasupra coloanelor de la bază trebuie să redistribuie
greutăţile verticale care vin de deasupra fig. 3.52. Arcadele superioare au sarcina de a colecta
greutăţile distribuite de la un nivel mai înalt făcându-le legătura cu coloanele galeriei.
Fig. 3. 52 Aspectul colonadelor
Cupolele arcadelor superioare sunt construite din cărămidă, cu lăţimea scafei de aproape 1,2m.
Cupolele arcadelor mai joase sunt mai late, de aproape 1,6m. Arhitectural, cornişele sunt de fapt
benzile vizibile de marmură, cioplite pe dinăuntru. Din punct de vedere structural, ele ar trebui să
220
aibă aceeaşi lăţime ca şi blocurile de marmură din care au fost făcute. Deasupra colonadelor, aceste
blocuri se extind pe faţetele posterioare ale arcadelor pe care se, dându-le o lăţime generală de 1,8m
şi 2,2m. Deoarece ele continuă fără întrerupere pe faţetele pilonilor, ele sunt plasate pentru a servi
ca punţi de legătură între pilonii principali şi legături periferice în jurul „exedrae-ei”. Se cunoaşte
foarte puţin despre legarea originală a blocurilor de marmură, pentru a servi în acest mod. Toate
scoabele vizibile de la suprafeţele superioare expuse, par a fi fost adăugate mai târziu, incluzând şi
barele lungi ale cornişei superioare. Sub cornişe există legături continue de fier între piloni. Bare
lungi de fier se întind în linii continue de-a lungul ieşirilor din cupolele susţinute de colonade. În
colonadele galeriilor ele sunt mai reduse pe transversală, iar lungimea depăşeşte puţin 2m. Capetele
lor sunt încorporate în ieşirile din cupole, iar barele de la suprafaţă sunt integrate de faţetele de
marmură sau mozaic ale scafelor cupolelor sau în vârful capitelelor în aşa fel încât nu mai pot fi
făcute inserţii ulterioare.
3.5.2.3 Arcadele, bolţile, semidomurile, pandantivii şi baza domului

Arcadele, bolţile, semidomurile şi pandantivii care se întind între piloni de deasupra navei sunt
toate construite din cărămidă. Multe dintre acestea, ies aproape direct din cornişa superioară. Sunt
de asemenea şi două cupole mai joase în părţile nordică şi sudică, care nu au nici o scafă vizibilă
înăuntru, de vreme ce faţetele lor interioare se combină cu cele ale pereţilor timpanului.
Fig. 3. 53 Poziția arcelor, cupolelor și bolților
Acestea sunt cupolele largi ale căror faţete şi scafe se proiectează proeminent spre exterior. Ele
pornesc din estul sau vestul faţetelor interioare ale pilonilor principali, cam la acelaşi nivel cu
acoperişul galeriei şi sprijină şi întăresc cupolele mai largi care încadrează timpanele pe aceste
părţi. Aceste din urmă cupole sunt cele mai importante dintre toate cu o lăţime a scafelor de
aproape 4,5m. Ele sunt construite din două inele, fiecare de aproape de 0,8m adâncime din cărămizi
de cea mai mare dimensiune. De-a lungul celor mai joase ferestre ale timpanului, ele sunt
încorporate în zidăria originală a pereţilor timpanului şi sunt construite chiar orizontal pe faţetele
lor interioare aşa cum arată profilul din secolul al XIX-lea al lui Salzenberg. Mult mai puţin se
221
cunoaşte despre cupolele superioare din părţile nordică şi sudică din cauza faţetelor exterioare
care sunt ascunse în baza domului şi chiar faţetele lor interioare sunt ascunse.
Salzenberg arată un singur rând de cărămidă ţi piatră de boltă, mai mare de 1m adâncime.
Formele aproximative ale părţilor superioare ale arcadelor principale estică şi vestică pot fi
deduse din ceea ce se vede pe cornişa domului şi din indicaţiile faţetelor estică şi vestică ale
bazei domului. Aceste cupole diferă considerabil, fiind construite la diferenţe mari de timp. În
spatele acestor cupole semidomurile principale au o grosime minimă de puţin peste 0,8m
probabil compuse din două cărămizi normale.
La capetele estic şi vestic sunt bolţile cilindrice care se întind între pilonii secundari. Acestea
sunt puţin mai mici de 1m adâncime la bază, iar vutele lor sunt sprijinite de extensii ale
pilonilor oarecum deasupra cornişei din care pornesc.
Bolta estică are absida semidomului construită pe marginea ei estică. Se cunoaşte foarte puţin
despre arcadele diagonale, care se întind deasupra „exedrae-ei” între pilonii secundari şi cei
principali adiacenţi. Fără nici o discontinuitate vizibilă pe suprafaţa lor, nu există nici o
indicaţie despre adâncime şi lăţime, dar în profilul său, Salzenberg le arată cu o adâncime
considerabilă. Oricare ar fi lăţimea lor, acesta a fost absorbită de îngroşările cilindrice de la
baza semidomurilor mari, într-o etapă ulterioară a construcţiei. Structura celor patru
pandantivi are straturi interne, cel puţin în părţile superioare, construite într-un mod similar
cu cel al semidomurilor mari.
Deasupra bazelor arcadelor principale şi în jurul vârfurilor pandantivilor este cea mai înaltă
cornişă, care serveşte drept punct de plecare pentru dom. Blocurile de marmură din care este
compus nu sunt aşezate cu vârful pe extradosul domului. La bază, nervurile domului sunt de
aproape 1,2m lăţime şi puţin peste 2m adâncime, cu excepţia vestului, unde adâncimea a fost
substanţial mărită în reconstrucţia din secolul al X-lea. Deoarece ele continuă vertical la
exterior, pe întreaga înălţime a ferestrelor, ele se adâncesc progresiv, până sunt aduse din nou
la aceeaşi înălţime. Ele sunt construite din cărămizi, aşezate nu foarte radial în comparaţie cu
centrul curburii, ci puţin mai plat.
Sub ferestre există pereţi parapet scunzi. Deasupra lor, la înălţimea la care nervurile sunt
reduse la exterior, începe acoperişul continuu al domului. Grinzile au fost construite integral
cu nervuri şi folosind acelaşi tip de cărămizi. Acestea sunt de aproape 0,7m grosime,
exceptând din nou vestul, unde, ca şi renurile, sunt mai groase. Proiecţia interioară a
nervurilor se reduce gradual şi dispare înaintea bazei pentru a oferi o suprafaţă netedă pentru
porţiunea centrală a decorări cu mozaic.
222
a. b.
c. d.
Fig. 3. 54 Necesitatea introducerii pandantivilor, prin poziționarea domului central:
a- ipoteza descărcării directe pe arce;
b- apariția stării de tensiuni, fisurare printr-o descărcare punctuală;
c- introducerea pandantivilor;
d- descărcarea uniform distribuită prin pandantivi
3.5.3 Sistemele secundare.
Sistemele secundare nu sunt independente de sistemul primar. Ele împart cu acest sistem
colonadele din jurul navei şi necesită un suport din parte pilonilor. Sunt cinci sisteme secundare.
Două pe fiecare parte formează galeriile laterale, fiind separate una de cealaltă de pilonii principali
estici şi de pilonii contrafort. Al cincilea sistem, separat de celelalte de pilonul principal vestic şi de
pilonul contrafort, formează firidele vestice ale coridoarelor şi ale galeriilor laterale şi conectarea
„narthex-ului” cu galeria vestică. Toate sistemele includ una sau mai multe lungimi ale colonadelor
navelor şi secţiuni din peretele exterior iniţial. Toate includ una sau două rampe de acces. La
firidele centrale, pe fiecare parte, trebuie adăugat şi timpanul susţinut de colonadele laterale ale
navei, de vreme ce acestea sunt pereţi despărţitori plombaţi şi nu suport pentru arcadele principale
223
nordică şi sudică. Forma unor bolţi este complexă şi nu regulată din punct de vedere geometric,
datorită nevoii de adaptare la curbe, în plan a colonadelor „exedrae” şi din cauza faptului că toate
colonadele navei se ridică mult mai sus decât nivelele de pornire ale bolţilor coridoarelor.
3.5.3.1 Bolțile
La fel ca bolţile înalte de deasupra navei, toate celelalte au fost construite, tot din cărămidă. Este
puţin probabil ca învelişul bolţilor să fie mai mare decât o cărămidă normală în grosime. Cărămizile
acestor bolţi au fost aşezate în inele circumferenţiale ca şi în dom, de la o înălţime mică deasupra
punctului de pornire, în aceeaşi manieră de construcţie, ca la domul Occidental „Hagia Irene”. La
bolţile în cruce din coridoare, cărămizile au fost aşezate la fel ca la bolţile similare ca formă din
camera mare care se deschide direct spre capătul sudic al galeriei vestice.
O practică mai timpurie, ar fi sugerat folosirea semidomurilor pentru a acoperi hemiciclurile. Dar
pentru a dezvolta această idee mai departe, ar fi fost necesar să se găsească o modalitate de
acoperire a firidei centrale. De vreme ce firida ar fi trebuit să fie pătrată, sau cel puţin rectangulară,
exista probabil o singură metodă de boltire. Aceasta era bolta în cruce, care se pare că a fost folosită
la „San Lorenzo” din Milano. O asemenea boltă nu ar fi stat prea bine între semidomurile mari, şi
n-ar fi avut semnificaţie simbolică. Un dom a fost preferabil, spunând mai multe de la sine şi
raportându-se mai bine din punct de vedere vizual la semidomurile laterale. Se pare că a fost
alegerea ideală, încă dintr-un stadiu iniţial. Problema a fost atunci găsirea unei modalităţi de a-l
plasa deasupra unei firide pătrate. Domuri mult mai mici erau plasate deasupra firidelor pătrate, cu
mult timp înainte. Tehnica uzuală era aceea de a începe construcţia domului doar de la colţuri,
astfel încât pe cât creştea în segmente triunghiulare separate, cu atât se închidea gradual spre
centrele laterale şi devenea aproape un cerc închis în plan, când acestea se atingeau. Diametrul său
era diagonala pătratului.
În faze iniţiale ale construcţiei, blocurile erau aşezate pe rânduri orizontale, fiecare râd succesiv
acoperindu-l pe cel de dedesubt. În construcţiile de cărămidă, de început, rândurile erau aşezate ori
în acelaşi fel, ori arcuite puţin la colţuri pentru a oferi o stabilitate mai mare. Probabil, ca o dezvoltare a
acestei tehnici, domurile romane mai târzii, de ciment, de deasupra camerelor poligonale, erau de obicei
construite prin acoperirea colţurilor cu forme nedefinite, asemănătoare cu pandantivii. Iniţial, căutând o
soluţie geometrică pentru Hagia Sofia, problemele practice asociate cu cele de scală, au fost lăsate
temporar la o parte. Cea mai aplicabilă în mod direct ar fi fost „squinch”, deoarece fusese deja
dezvoltată. Dar dacă ar fi fost folosită, încă ar fi fost nevoia de o tranziţie de la octogon la cerc, şi
nu era un precedent adecvat pentru acest lucru. Soluţia ulterioară islamică, de a adăuga o a doua
legătură de „squinches”, mai mici, şi chiar o a treia, nu a fost luată în calcul deoarece nu s-ar fi
potrivit cu semidomurile de la est ţi vest. Pentru geometricieni ca Anthemius şi Isidor ar fi fost la
fel de neelegant în context, ca şi tranziţiile nedeterminate de la Sarvistan şi Domus Aurea.
Aproximări iniţiale ale pandantivilor cuplate cu formele semidomurilor mari, ar putea totuşi, să fi
224
servit ca punct de plecare. Dacă aceste semidomuri ar fi fost concepute ca fiind deschise, aşa cum
au fost într-un final, către semidomurile mai mici de deasupra exedrae-ului şi către bolţile cilindrice
de la extremele estică şi vestică, porţiunile lor inferioare (haşurate în ilustraţie), ar fi fost deja
pandantivi încorporate.
3.5.3.2 Pereţii exteriori şi coloanele

Pereţii exteriori iniţiali şi pereţii care separă „narthex-ul” de navă şi coridoare fig. 3.55, au fost de
asemenea construiţi aproape în întregime din cărămidă. Pereţii separatori trec pe lângă faţadele
vestice ale pilonilor secundari aparent, fără nici o legătură, iar peretele estic trece similar pe lângă
faţadele estice. La nord şi la sud, există tangenţe similare (nelegate) cu aceşti piloni. Astfel există, din
acest punct de vedere, o distincţie clară între sistemul primar şi cel secundar.
Fig. 3. 55 Forma structurală exterioară a catedralei
La nivelul solului, pereţii estic şi vestic, sunt mai groşi şi mai puţin slăbiţi de deschideri decât pereţii
nordic şi sudic. Celelalte susţineri ale bolţilor, în afară de suportul oferit de colonadele navei şi de
piloni, sunt coloanele independente din coridoare şi galeriile laterale. Fiecare coloană este sprijinită de
distanţierul bolţii prin legătura cu pilonii adiacenţi sau cu pilastrul de pe pereţii exteriori. La capătul
firidelor aproape toate coloanele care stau lângă pereţi sunt legate de pilastru prin arcade scurte sau
semi-arcade şi legături de cherestea. În aceeaşi măsură, bolţile care se sprijină de pilonii principali sau
contrafort, dar care nu sunt încorporate în ei, sunt legate deasupra capitelelor lor, de aceşti piloni cu
semi-arcade scurte şi bare de cherestea.
225
Astfel toate aceste coloane sunt, teoretic, extensii ale pilaştrilor exteriori, sau ale pilonilor adiacenţi, şi
au ca sarcină susţinerea greutăţii verticale. În firidele centrale, coloanele pereche din coridoare sunt
legate cu bare de cherestea, mult deasupra capitelelor, sau prezintă dovezi de a fi fost o dată astfel
cuprinse. În aceste firide centrale există, la ambele nivele, sisteme extensive de legături de metal,
majoritatea traversând lăţimea firidelor pentru a ajuta la susţinerea transversală a distanţierelor
exterioare ale bolţilor. Majoritatea acestor legături se întind independent între punctele de pornire ale
bolţilor. Cele mai lungi au deschideri independente, de aproape 9,5m, dar nu sunt cele originale şi
sunt ancorate de coloane cu inele forjate care înconjoară stâlpii. Celelalte legături trec pe sub
pavimentul de lespezi de marmură ale galeriilor. Ca şi ceilalţi pereţi exteriori, timpanele au fost
construite aproape în întregime din cărămidă. Piatra a fost folosită doar pentru părţile proeminente şi
înguste de la deschiderile ferestrelor şi pentru coloanele de la capătul ferestrelor centrale. O altă
trăsătură principală este diminuarea în grosime a fiecărui perete spre vârf, lucru care corespunde cu
lărgirea scafelor exterioare ale arcadei cadru pe interior.
3.5.3.3 Stabilitatea arcadelor şi a suporţilor

Arcada este cel mai simplu element de deschidere, ea susţine greutăţile care acţionează asupra ei, cu
o simplă acţiune compresivă asemănătoare cu acţiunea de întindere la un lanţ care atârnă, dar în
sens invers. Aşa cum lanţul îşi schimbă curbele pentru a susţine orice schimbare în modul de
încărcare, sau orice altă mişcare a suporţilor lui, aşa şi lina curbată a distanţierului compresiv din
cadrul arcadei, trebuie să se schimbe dacă greutatea se schimbă sau suporţii se mişcă. Diferenţa
principală este că lanţul care atârnă poate fi mult mai flexibil, permiţând astfel schimbările
necesare, pe când arcada este mai instabilă şi trebuie să fie destul de adâncă pentru a acomoda în
siguranţă orice linie de distanţare necesară. Cât de adânc este nevoie, depinde de cât de mult
profilul ales se conformează posibilelor linii de distanţare. Pentru un profil semicircular, cu
construcţii sprijinite de vute, o adâncime minimă de aproape 1/20 parte a deschiderii este necesară
pentru tipul de greutate, aşteptată intr-o structură boltită.
Cele mai problematice caracteristici ale arcadei sunt nevoia de suport temporar – cunoscută ca şi
intrare – în timpul construcţiei şi distanţierii exteriori şi inferiori pe care se sprijină. Cu cât e mai
plată arcada, cu atât e mai mare distanţierul exterior. Acest distanţier poate împinge suporţii la bază
şi siguranţa arcadei depinde de mişcările lor. Teoretic, mişcarea poate fi restricţionată în două
moduri. Unul este folosirea unei legături orizontale de-a lungul bazei, pentru a absorbi direct
distanţierii orizontali, lăsând suporţii să susţină doar greutatea verticală. Cealaltă este oferirea
suporţilor abilitatea de a susţine distanţierii orizontali, deşi această abilitate o au doar capetele
suporţilor, acolo unde un număr similar de arcade sunt aliniate.
Această a doua posibilitate necesită suporţi care sunt destul de rigizi, masivi şi adânci în direcţia
distanţierilor pentru a-i direcţiona pe aceştia spre sol, în aria bazei. De fapt, ei trebuie să extindă
arcada în jos, spre bază. Dacă n-ar fi uşor să se asigure întreaga adâncime doar de piloni solizi, se
226
pot folosi perechi de piloni. Dar rigiditatea combinată ar fi atunci dependentă de interconectări. Cu
nişte interconectări slabe, ar putea apărea prăbuşiri în foarfecă, în secţiunile umbrite, iar pilonii
separaţi ar ceda distanţierilor mai uşor.
3.5.3.4 Domul
Faptul că domul este curbat în două direcţii şi constituit din două inele orizontale şi două arcade
verticale, deschide posibilitatea unei alte metode de susţinere a greutăţii. Prin aceasta, multe sau
toate din distanţierele exterioare pot fi eliminate, adâncimea necesară (acum numită mai degrabă
grosime) poate fi redusă şi, teoretic, există posibilitatea construcţiei fără suport temporar de intrare.
Intrarea poate fi dispensabilă, deoarece, în timpul construcţiei, fiecare inel orizontal complet va
funcţiona ca o arcadă circulară prevenind astfel prăbuşirea interioară a arcadelor verticale
incomplete.
Fig. 3. 56 Domul central - vedere exterioară Fig. 3. 57 Ansamblu dom central

semidomuri și bolți
Singurul suport temporar este acela de a ţine fixate cărămizile individuale sau blocurile în timp ce
inele orizontale succesive sunt adăugate. În părţile semisferice complete ale domului, arcadele
verticale constituente, încă tind să cadă în regiunea de lângă coroană. Dar, mai jos, ele tind să se
deschidă. Pentru a rezista acestor mişcări, inelele orizontale încă dezvoltă compresii interne lângă
coroană, dar acum vor dezvolta tensiuni interne mai jos. Cu condiţia ca rezistenţa materialelor să nu
fie depăşită, această împărţire a greutăţii între arcadele verticale şi inelele orizontale, înseamnă că
nu este nevoie ca domul să aibă o grosime suficientă pentru a acomoda o anumită linie de
distanţiere internă: liniile de distanţiere din arcadele constituente pot să urmeze simplu oricare
profil este ales. O grosime de aproape 1/100 parte a diametrului este suficientă. Înseamnă de
asemenea că, dacă părţile sunt verticale la bază, ca într-o emisferă completă, liniile de distanţiere
pot fi de asemenea verticale şi nu este nevoie de prezenţa distanţierilor exteriori pe suporţi.
Într-un dom mai superficial, distanţierii sunt tangenţiali cu suprafaţa de la bază. Rezistenţa
materialelor este totuşi importantă. În construcţia domului forţa de întindere a zidăriei este mică. Pe
227
măsură ce scala creşte este aproape sigur să fie depăşită, în apropierea bazei, în domul complet,
deoarece forţa de întindere aici este proporţională cu raza curbei, neţinând cont de grosime. Ar
putea fi depăşită şi într-un dom mai mic, ca simplu rezultat al expansiunii termale sau ca mişcări ale
suporţilor. Când acest lucru se întâmplă, crăpături radiale au loc în partea inferioară, şi o mai mare
grosime se cere aici. Domul devine de fapt un cerc de arcade parţial independente, toate sprijinindu-
se de regiunea coroanei. Ca şi alte arcade, ele se vor distanţa spre exterior, pe suporţi. Teoretic,
distanţierul poate fi împiedicat să ajungă al suporţi cu ajutorul legăturilor acum circumferenţiale.
3.5.3.5 Semidomul
Semidomul este un dom incomplet fig. 3.58, în care fiecare inel orizontal este aşezat fără eficacitate
prin secţionarea lui. Astfel, trebuie să se comporte mai mult ca un inel din arcade parţial verticale,
distanţate spre exterior, cu diferenţa că aceste arcade se vor împinge pe regiunea coroanei, toate
într-o singură parte. Dacă semidomul se sprijină pe altceva, regiunea coroanei va trimite presiunea
spre el. Arcadele verticale constituente se vor comporta atunci la fel ca arcadele volante ale
contrafortului volant – deşi este necesară o adâncime mai mică pentru acest lucru. Dacă nu este
nimic altceva pe care să se poată sprijini, coroana va fi împinsă în faţa şi va cădea câte puţin. Prin
această mişcare exterioară, o altă arcadă va fi fixată în suprafaţa curbată din spatele marginii, iar
această regiune trebuie îngroşată. Această arcadă va susţine distanţierul inferior şi exterior nivelului
de pornire.
Fig. 3. 58 Domul central, semidomurile și pilonii centrali
228
3.5.3.5 Sistemul complet de boltire şi suporţii acestuia: posibilităţi actuale.

Chiar dacă designul final includea ori un dom central continuat cu pandantivi, ori unul cu o rază
redusă a curburii fig. 3.59, plecând dintr-o cornişă de deasupra lor, ar fi posibil şi astăzi să fie
realizat în mai multe moduri. Dacă, spre exemplu, ar trebui să fie construit din beton armat, cu
câteva legături adiţionale, acolo unde ar fi cerute de structură, domul, pandantivii şi semidomurile,
ar putea fi construite ca acoperişuri subţiri de formă semisferică. Ele ar fi întărite pentru a rezista
tensiunilor circumferenţiale din părţile inferioare, şi îngroşate acolo unde n element se întâlneşte cu
celălalt într-o formă arcuită şi unde domul întâlneşte vârful pandantivilor. Bolţile cilindrice de la
capetele estic şi vestic ar trebui să fie mai groase, deoarece ele sunt mai curbat doar în direcţia
deschiderii, dar doar arcadele suport principale ar trebui să aibă o adâncime considerabilă.
Astfel, dacă pilonii susţinători s-ar putea extinde spre exterior, atât cât este necesar pentru a se
potrivi cu extinderile asociate tensiunilor din părţile inferioare ale învelişurilor, acestea din urmă, ar
exercita doar apăsări verticale pe ei. Distanţierii exteriori orizontali exercitaţi de cele două bolţi
cilindrice şi de toate arcadele, ar putea fi susţinute de distanţieri de legătură între baze, pentru ca ei
să nu mai preseze spre exterior stâlpii. Deformările ce ar putea avea loc în timpul construcţiei ar
putea fi limitate prin turnarea tuturor învelişurilor într-un cofraj rigid corespunzător şi prin câteva
pretensionări ale armăturii şi ale altor legături. Atunci, doar piloni relativ subţiri ar fi necesari,
susţinuţi corespunzător pentru a rezista greutăţilor laterale ce pot rezulta din vânt (care poate fi mult
mai important la o greutate redusă), sau cutremur.
Fig. 3. 59 Dimensiuni inițiale posibile ale pandantivilor și domului
Pe măsură ce pilonii principal şi secundar erau ridicaţi pentru a permite construirea arcadelor,
rândurile de jos aproape orizontale ale zidăriei semidomurilor exedrae ar fi trebuit interpuse între
ele. Dar de la înălţimea centurilor deschiderilor ferestrelor, înclinarea zidăriei ar fi crescut, şi orice
alt progres ar fi necesitat terminarea fundaţiei pentru inelele incomplete care erau oferite de către
229
arcade la marginile anterioare. Doar atunci când construcţia acestor arcade era terminată, se începea
din nou construcţia semidomurilor. Construcţia pandantivelor ar fi putut fi făcută în acelaşi timp cu
cea a pilonilor principali, la o înălţime oarecum mai mare, înainte de a fi oprită în mod similar.
Cu arcadele terminate, construcţia nu mai avea nevoie de aceeaşi cintrare ca pentru construirea
domului. Singurele necesităţi pentru suport temporar, ar fi fost acelea ridicate de întreruperile
inelelor orizontale de către deschiderile ferestrelor, şi de nevoia de a construi inele succesive,
cărămidă cu cărămidă. Orice problemă pe care ar fi putut-o ridica întreruperea inelelor de către
ferestre, era probabil rezolvată de plasarea temporară a unor marcaje de-a lungul deschiderilor, şi
câteodată, prin construirea lespezilor permanente de-a lungul părţii superioare a ferestrei. Oricare ar
fi fost scopul iniţial al acestor lespezi permanente, ele au acţionat iniţial ca marcaje, şi abia mult
mai târziu, după ce crăpăturile s-au extins în jurul bazei semidomurilor, ele au început să fie
tensionate. Odată ce pandantivii erau terminaţi, următoarea sarcină era fixarea cornişei celei mai
înalte. Dar înainte ca acest lucru să fie făcut, trebuia luată o decizie în ceea ce privea
noncircularitatea bazei, care rezultase. Alegerea iniţială ar fi fost ori ca, cornişa să urmeze curba
formată de buzele pandantivilor, ori să o facă circulară prin îngroşarea profilului din faţa buzelor de
la nord şi sud, pentru a compensa deschiderea spre axă.
3.5.4 Evoluția degradărilor
3.5.4.1 Deformaţiile structurale

Deformaţiile au avut loc progresiv de-a lungul istoriei bisericii. Ele au început, pentru fiecare
element, din perioada în care forţe relevante au început să acţioneze asupra ei. Astfel, dacă asupra a
două elemente adiacente sau corespunzătoare s-ar fi acţionat cu forţe similare, având rezultate
similare, dacă ar fi fost construite împreună, totuşi una arătând mult mai puţină deformare decât
cealaltă, nu ar fi putut să fi făcut parte din structură decât într-un moment ulterior. Nu putem
presupune că faţadele pilonilor aveau o înclinare exterioară la momentul construcţiei fig. 3.60, iar
că arcadelor principale le-au fost date deliberat profiluri non-circulare.
Caracterul general tridimensional al geometriei actuale exacte sugerează că toate faţadele originale
ale construcţiei pilonilor şi arcadelor, erau verticale atunci când au fost construite, că toate cornişele
şi colonadele au fost fixate în linii drepte, la fel şi arcele circulare din jurul marilor semicicluri şi
exedrae-ului sau că scafele tuturor arcadelor principale au fost construite ca arce circulare. Atunci
când au fost făcute adăugări sau reconstrucţii parţiale, au fost folosite proceduri similare, cu
excepţia faptului că era necesar să pornească de la ele pentru a adapta opera nouă celei vechi.
Construirea faţadelor drepte cât mai vertical posibil a fost întotdeauna o practica normală. Dacă ar
fi pornit iniţial din piloni verticali, părţile inferioare ale profilurilor lor, care ar fi trebuit să rămână
nedeformate, nu sunt arce circulare, ci sunt părţile inferioare ale arcelor semicirculare cu diametrul
230
egal deschiderilor iniţiale. A fost urmărită întreaga istorie a deformării progresive a tuturor
arcadelor şi bolţilor majore şi a pilonilor lor de susţinere ţinându-se cont de tot ceea ce se cunoştea
despre istoria structurală.
Fig. 3. 60 Descărcarea domului central pe piloni și contraforți – deformarea contraforților

datorită subdimensionării
Deformările cu cel mai mare interes sunt înclinările unor elemente majore, datorate în mare parte
distanţierilor exterioare ale arcadelor, bolţilor şi domului. Reconstrucţia parţială din 558-62 a
stabilit cât de mult au progresat în perioade diferite înclinările unor elemente iniţiale precum pilonii
principali.
3.5.4.2 Probleme asociate procesului de construcţie

Principala problemă asociată fiecărui proces de construcţie este asigurarea că structura incompletă
va fi stabilă la fiecare stadiu, precum structura completă ar trebui să fie. Câteodată acest lucru este
foarte simplu, spre exemplu, atunci când construim un perete sau un pilon prin simpla plasare a
unor blocuri de forme diferite, unul peste celălalt. În alte situaţii, ca atunci când construim o arcadă,
este necesar un suport temporar de intrare.
O a doua problemă se ridică atunci când unele materiale folosite care prind rezistenţă şi rigiditate
fac priza foarte încet – o caracteristică a mortarului. O încărcare prea vremelnică va cauza un flux
231
încet maleabil care poate dezvolta deformări generale care pun în pericol stabilitatea. Viteza
construcţiei poate deveni critică.
Fig. 3. 61 Detaliu deformare arce din structura contraforților
Un rezultat accidental al folosirii acestui tip de materiale, este că deformările iniţiale vor rămâne în
structură, chiar dacă forţele ce le-au produs, mai târziu încetează să acţioneze. Aceasta este din
cauza faptului că mişcarea opusă, atunci când greutatea va fi ridicată, va fi mai mică dacă mortarul
s-a întărit între timp. Astfel, dacă un semidom este construit cu o margine exterioară liberă şi mai
târziu se va construi altceva care se sprijină pe această margine, o parte din mişcarea iniţială spre
exterior a margini va persista.
3.5.4.3 Implicări structurale ale scalei mărite

În general, ele apar deoarece forţele asociate cu greutatea cresc la o rată mai mare decât rezistenţele
opuse lor. Dacă dublăm dimensiunile, forţele vor creşte de opt ori, pe când secţiunea pe transversală
şi rezistenţele vor creşte doar de patru ori. Însă acest lucru nu contează prea mult dacă sunt rezerve
de rezistenţă şi rigiditate. Devine mult mai important pe măsură ce rezervele se diminuează. În orice
structură de zidărie rezervele se diminuează prima oară acolo unde există forţă de întindere. Dar
într-o structură de mărimea Hagiei Sofia, greutatea compresivă poate cauza de asemenea probleme.
În construcţiile din piatră cioplită, riscul principal este crăparea pietrei sub o forţă locală foarte
mare. În construcţiile cu o proporţie mare de mortar, riscul este cel de strângere excesivă, sau de
flux maleabil al mortarului, înainte de a se fi întărit, rezultând astfel deformări generale.
232
3.5.4.4 Efectul seismelor

Seismele măresc rapid greutăţile adiţionale fluctuante, atât pe verticală, cât şi pe orizontală, ale
căror magnitudini, depind atât de magnitudinile mişcărilor de pământ, cât şi de anumite
caracteristici ale structurii – mai importante fiind masa, frecvenţa naturală a vibraţiilor şi abilitatea
de a absorbi energia transmisă către ea. Pentru o structură simplă ca un stâlp independent,
dependenţa este directă. Pentru orice construcţie arcuită şi structură boltită este mult mai complex,
şi poate fi considerat doar aici, în plan mai larg. Principalul efect al greutăţilor orizontale este
adăugarea alternativă şi reducerea distanţierilor exercitaţi pe pilonii care o sprijină. Adăugările pot
conduce şi la crăpături noi, iar zguduiturile continue pot tinde să elibereze reziduuri în crăpături
pentru a le lărgi şi mai mult. Rezultatul va fi creşterea permanentă a mişcărilor exterioare. Efectul
direct al greutăţilor verticale va fi mai important pentru arcade si bolţi. Dar, alternând adăugarea şi
reducerea greutăţilor gravitaţionale normale, ele vor duce indirect spre alte fluctuaţii ale
distanţierilor exercitaţi pe piloni. Efectul final va fi acela al greutăţilor orizontale şi verticale
mişcându-se rapid împreună. Important va fi însă, cum o vor face, şi în mod deosebit cum greutăţile
orizontale nete de pe un suport al unei arcade majore variază în comparaţie cu cele de pe celălalt.
Cel mai rău lucru care se poate întâmpla este ca greutăţile de pe cei doi suporţi să înceapă să
fluctueze defazat, iar acest lucru permite coroanei arcadei să cadă ireversibil. Acest lucru nu se
poate întâmpla de la început. Dar de vreme ce modul de răspuns al suporţilor nu este niciodată
identic, decât cu foarte mici diferenţe la fundaţie, există o tendinţă spre acest lucru atâta timp cât
mişcarea continuă.
Normele actuale de protecţie ignoră tradiţia edificantă şi abilităţile structurale, şi prin asta întărzie
apariţia unei culturi seismice. Structurile medievale din zone seismice au la bază un set de măsuri,
rezultat al experienţei, şi un proces de învăţare prin metoda „probă – eroare”. Prin analogie, putem
denumi acest proces evolutiv un darwinism arhitectonic prin care însuşirile benefice se acumulează
constructiv. Faptul că, în vechime, constructorul lua deliberat măsuri cu caracter antiseismic la
execuţia unor clădiri este atestat de o serie de intervenţii structurale. În primul rând, terenul era
solid şi bine compactat şi se alegeau cele mai bune materiale de construcţie, unele chiar specifice
pentru zone seismice. Înălţimea clădirii era redusă la limita funcţională, iar acoperişul era uşor şi
zidurile cu contraforţi. Piese metalice pentru legarea blocurilor de piatră în zidărie, centuri de lemn
sau metal înglobate în zidăria de cărămidă, tiranţi la naşterea bolţilor pentru absorbţia împingerilor
şi lanţuri metalice pe circumferinţa bazei cupolelor, erau intervenţii frecvent utilizate pentru a
preveni urmările cutremurelor. Unele măsuri au fost luate din raţiuni pur constructive, dovedindu-şi
ulterior eficacitatea antiseismică, altele au devenit reguli structurale şi s-au extins şi în zone
seismice. Marile construcţii, în ciuda complexităţii sale volumetrice, nu sunt la bază un calcul
structural, ci doar aplicarea staticii simple a lui Arhimede şi mecanicii lui Galilei. Statica lui
Arhimede putea permite doar calculul echilibrului forţelor verticale şi a centrelor de greutate, dar
233
forţele orizontale de împingere de la baza cupolelor se estimau doar prin „intuiţia educată”,
dobândită prin practica edificantă.
Criteriul fundamental din cele trei – rezistenţă, rigiditate şi stabilitate – de comportare structurală a
zidăriilor de piatră sau cărămidă este cel de stabilitate şi acesta este cel mai des abordat în studiul
structurilor vechi cu comportare antiseismică. Hagia Sophia este un precursor al modelelor
structurale antiseismice, în primul rând datorită structurii cu schelet, capabilă să preia forţele
seismice. Pe lângă asta, tipul special de cărămidă folosit şi calităţile mortarului completau măsurile
de siguranţă. Cărămizile cu baza pătrată 37,5x37,5 şi înălţime de 4-5cm ce compuneau zidăria
bizantină ajungând chiar la 84cm la arcele cele mari, erau legate mortar într-o proporţie de 50% - o
noutate faţă de zidăria romană – cu calităţi mecanice similare „cimentului roman” datorită spărturii
de cărămidă înglobată. Acest mortar de var aerian avea o rezistenţă la tracţiune foarte mare, iar
deformaţia în domeniul plastic, ductilitatea, era asigurată de straturile de plumb aşezate între asizele
zidăriei. Tot pe plumb se sprijineau şi coloanele cu scopul de a uniformiza transmiterea presiunilor.
Suplimentar, se puneau centuri de bronz la bază şi capitel, pentru a preveni fisurile şi expulzarea
plumbului prin compresiune. La baza arcelor de mică dimensiune alăturate a căror împingeri
scurtau deschiderea, se puneau piese din lemn, vizibile şi astăzi, diferite de tiranţi deoarece preluau
solicitările la compresiune. Elementele similare de lemn de la baza arcelor erau tiranţi, folosite
provizoriu în execuţie pentru a prelua deformările până la priza mortarului. Conceptual, marea
catedrală a fost gândită de sus în jos, adică s-au stabilit caracteristicile mecanico-geometrice ale
cupolei, după care s-a definit scheletul de susţinere a acesteia.
Cupola este o membrană de 70cm grosime rigidizată de 40 nervuri de 1,2x2m la bază, conectate
între ele prin continuitate asizelor. Datorită greutăţii proprii a cupolei, la baza ei apar împingeri
preluate de reazeme. În timpul cutremurelor, aceste forţe orizontale cresc semnificativ datorită
vibraţiilor verticale. La est şi vest împingerile sunt preluate de o semicalotă cu raza egală cu a
cupolei şi transmise la nivel inferior coloanelor. La nord şi sud împingerile la cutremur sunt
preluate de două arce mai robuste decât celelalte două şi lucrează la împingerea laterală transmiţând
greutatea cupolei la pilonii-contrafort – a căror suprafaţă în secţiune este de 100 m2 – cu o forţă de
7-8 megaNewtoni. Structura are unele anomalii de configuraţie ce constă în modul diferit de
preluare a sarcinii de cele două perechi de arce. Rezultă o perioadă fundamentală de vibraţie în cele
două direcţii diferite: 1,53 Hz spre E-V şi 1,85 Hz spre N-S, adică o rigiditate cu 50% mai mare pe
direcţia N-S, lucru ce reclamă luarea de măsuri de măsuri suplimentare în direcţia E-V. Arhitecţii
bizantini considerau că utilizarea contraforţilor masivi era inadecvată, aşa că i-au disimulat pe
aceştia în masa clădirii. Greutatea proprie produce la baza cupolei împingeri în toate direcţiile ce
fac să apară tensiuni de tracţiune tangente la cercurile paralele până la o înălţime de 52°.
Cupola nu se comportă ca un monolit, ci ca un fascicul de arce circulare independente cu chei

comune în zona calotei ce pot produce fisuri la bază, contracarate la Hagia Sophia de ferestrele de
234
la bază. O schemă simplificată de arce virtuale ne arată că un arc din fascicol cu dublă rezemare,
când se mişcă în afară, se fisurează fără să cadă datorită stabilităţii date de arcul cu trei articulaţii
generat de mişcarea reazemelor. La cutremur, se adaugă la împingeri o forţă orizontală în acţiunea
arcului asupra reazemelor care în anumite momente funcţie de direcţia seismului duce la o
descreştere a forţei totale.
Mişcările spre în afară a reazemelor arcului pe piloni sunt oprite de tiranţi, dar aversiunea
constructorilor bizantini faţă de această soluţie a dus la o rezolvare mai elegantă, şi anume folosirea
pilonilor-contrafort mascaţi în funcţional. Acest sistem extrem de eficient la seism este un precursor
al arcului butant pe care s-a clădit stilul gotic. Încă de la început au existat probleme structurale la
construcţia catedralei. Ridicarea cupolei înaintea prizei mortarului din pilonii contrafort au dus la
deformaţii orizontale stopate de supraînălţarea pilonilor în vederea reducerii deschiderii cupolei
care implicit au dus, prin preluarea forţelor orizontale la o cotă superioară, la creşterea momentului
de răsturnare. Cutremurele devastatoare din secolele 6, 9, 10 şi 14 au amplificat aceste probleme,
iar intervențiile postseism au modificat substanţial schema iniţială. Cumulul de intervenţii, unele cu
rol preventiv, au transformat marea catedrală într-un poligon de încercări în care îşi găsesc originea
toate marile teorii structuraliste.
3.5.5 Intervenții asupra structurii catedralei
Consolidările succesive continuate şi în prezent îi conferă acestei enciclopedii structurale care este
Hagia Sophia, o rezistenţă la cutremure cu intensitatea de 7,5 grade. Analiza comportării seismice a
structurilor vechi se poate face numai asupra clădirilor amplasate în aceste zone şi despre care
există mărturii referitoare – data şi magnitudinea seismului, avariile provocate, măsurile luate în
vederea consolidării. Comparativ, Hagia Sophia este amplasată într-o zonă seismică, se cunosc
reacţiile structurii şi intervenţiile făcute şi modul cum acestea au influenţat forma clădirii, în schimb
catedralele gotice au apărut în regiunea pariziană, lipsită de cutremure, nu au suferit avarii decât din
erori constructive şi în consecinţă expresia structurală se conformează acestor date.
Acum ştim că structura gotică bazată pe arce butante îşi are originea în arhitectura bizantină fig.
3.62, 3.63, adică s-a făcut un transfer structural dintr-o zonă seismică într-una fără un astfel de risc
cu consecinţe benefice. În schimb, dacă transferul se face dinspre o zonă fără cutremure spre una cu
hazard seismic există riscul ca pe lângă dezastrul inerent să se producă o serie de mutaţii structurale
care denaturează stilul. Este şi cazul goticului care, odată maturizat, a început să migreze către
Răsărit, fără să influenţeze arhitectura bizantină. În schimb, factorii naturali de risc seismic au
influenţat stilul gotic, acesta ajungând să semene tot mai mult cu cel romano-bizantin. Vedem în
acest circuit al ideilor o dezvoltare organică a structurilor determinată de condiţiile naturale
capabilă de expresivităţi estetice originale.
235
Fig. 3. 62 Modificări aduse pilonilor-contrafort ai catedralei în timpul construcţiei: a- forma

iniţială; b- forma după înălţare şi rigidizare
Studiul elementelor de protecţie la acţiuni seismice în arhitectura bizantină din epoca de tranziţie
porneşte de la cerinţele empirice ale clădirii însăşi, care adesea au fost analizate cu prea puţini
parametri, şi au rămas oarecum depărtate de o înţelegere corespunzătoare. Această analiză are două
părţi ce constau în descrierea naturii seismice a zonei în discuţie, respectiv o analiză asupra cum
acest aspect poate influenţa tehnicile construcţiei.
Descrierile din epocă determină mai multe cauze şi efecte ale seismelor asupra clădirilor: a - panică
generală, b - distrugerea clădirilor construite cu materiale slabe calitativ şi executate cu personal
necalificat, c - daune grave asupra clădirii executate cu personal necalificat (construcţii unde
colţurile nu au fost îmbinate corespunzător, nici proiectate să reziste acţiunii laterale.[85]
Analiza geologică prezintă aria de investigaţie ca o zonă seismică importantă cu populaţie puţină,
dar multe mănăstiri şi biserici. Arhitectul bizantin a trebuit să prezinte o biserică potrivită pentru o
comunitate relativ mică (fie pentru un sat sau mănăstire) într-un teritoriu ce anterior a trecut prin
mai multe cutremure. Fără a specula pe baza tipologiei stilului, sau funcţionalului liturgic, ne
canalizăm studiul pe dezvoltarea tehnologiei construcţiei din punct de vedere empiric. Astăzi
ingineria indică faptul că putem fi destul de siguri că seismicitatea unei arii geografice a fost un
factor major în determinarea arhitecturii şi tipologiei monumentelor (tehnici de construcţie).
Experienţa recentă asupra ingineriei seismice a arătat că deşi o clădire ar fi putut să nu fie proiectată
pentru episoade seismice ar putea totuşi să reziste unor cutremure puternice cu condiţia că, printre
alţi factori, forma sa să prezinte anumite caracteristici. Analiza porneşte de la două premise: a – cât
de avansate erau cunoştinţele în seismică în acea perioadă. b – ce se întâmplă cu clădirile în timpul
236
cutremurelor. Prima priveşte istoria, în timp ce a doua priveşte ceea ce arhitectul a trebuit să ia în
considerare înainte de a începe lucrul.
Fig. 3. 63 Introducerea contraforților ca măsură suplimentară în vederea preluării

deformațiilor
Amintit într-un text de Ammianus Marcellinus, cutremurul din Nicomedia din 358 descrie unda
iniţială amănunţit: menţionează înnorarea cerului, o ceaţă densă coborând şi aşezându-se peste sol,
creşterea intensităţii vântului, o furtună cu valuri puternice ce izbesc ţărmul. Mai departe, autorul
menţionează două tipuri de cutremure, brasmatiae şi climatiae. Aceste două tipuri de cutremure cel
mai probabil descriau ceea ce astăzi reprezintă unde orizontale şi verticale, în care „pământul de pe
o latură a faliei alunecă orizontal sau vertical faţă pe pământul de pe cealaltă latură, astfel generând
vibraţii ce sunt transmise în toate direcţiile, către exterior”, astfel că arhitectul cunoştea aceste două
tipuri de unde după efectele sale, deplasări şi vibraţii, şi avea cunoştinţe practice despre cum să
fundeze o clădire. În mod categoric era conştient că o fundaţie, cu cât e mai adâncă, cu atât clădirea
era mai capabilă să reziste undelor de şoc.
Fără o legătură cu efectul naturii terenului asupra rezistenţei fundaţiei, dacă ar fi să judecăm
arhitecţii după rezultatele lor, trebuie să admitem că aveau o abilitate în a găsi locul de fundare
potrivit. Un merit deosebit al contructorilor bizantini consta în modul cum au distribuit încărcările
la teren. Bisericile se prezintă adesea printr-un zid din cărămidă sau piatră, perimetral clădirii. La
pereţi construiţi numai din piatră, transmiterea încărcărilor nu s-ar fi făcut vertical (gravitaţional), ci
ar fi urmat direcţia forţelor ce este perpendiculară pe suprafaţa pietrelor, generând reacţiuni
orizontale. Prin folosirea cărămizii dispusă în rânduri orizontale se obţine o descărcare raţională a
237
încărcărilor. Cu alte cuvinte, arhitectul a eliminat cât a putut posibilele eforturi laterale (orizontale)
din statica peretelui vertical.
Fig. 3. 64 Consolidarea arcelor din Fig. 3. 65 Detaliu degradări zidărie arce

contraforți prin îngroșarea zidăriei consolidate
Cea de-a doua realizare evidentă este utilizarea cornişelor sau grinzilor îmbinate, ce urmăresc
acelaşi principiu. Cornişa de obicei împarte cele două nivele din cadrul construcţiei şi este
amplasată peste deschiderea absidei, unde serveşte transferului eforturilor transversale cât şi în
distribuţia forţelor seismice. Ţinând cont de aceste două puncte de vedere, putem concluziona că
există o precauţie minimă în tehnicile de construcţie şi că arhitectul bizantin ştia de efectele celor
două tipuri de unde seismice cauzate de cutremure.
Trei factori au contribuit la stabilitatea edificiilor şi conservarea lor într-un mediu seismic. Aceştia
sunt: (1) regularitatea structurală a planului, (2) siguranţa terenului ales pentru construire, (3)
poziţionarea pereţilor de susţinere. În ceea ce priveşte primul factor, toate bisericile din perioada
studiată prezintă o expunere planimetrică tipică. Deşi planul prezintă adiţionări laterale spre
exterior, întregul plan poate fi înscris într-un pătrat ce oferă o simetrie biaxială. Un astfel de plan
este cea mai potrivită schemă geometrică rezistentă la unde seismice, având aceeaşi rigiditate în
ambele direcţii ce sunt de fapt ortogonale una celeilalte. În acest caz, valul seismic sinuos nu
produce mişcări de rotaţie deoarece pentru fiecare direcţie (nord-sud şi est-vest) se întrunesc
aceleaşi proprietăţi structurale în raport cu centrul de greutate. O abordare similară ar trebui aplicată
în privinţa volumului edificiului. Construcţia reprezintă o figură compactă, simetrică şi bine legată,
cu înălţimi egale la cele patru colţuri. Pentru a concluziona, regularitatea simetriei şi formele
volumetrice favorizează rezistenţa seismică deoarece toate elementele structurale oferă aceeaşi
rigiditate la acţiunea seismică.
Cunoaştem că zidăria era făcută din piatră aleasă din zonă şi din cărămidă. Grosimea pereţilor
variază între 65 şi 120 cm; mortarul are o grosime de aproximativ 5-7 cm şi nu este de o calitate
bună. În ciuda varietăţii materialului, clădirea este programată planimetric pentru a avea o cantitate
de material egală de-a lungul ambelor axe ortogonale, ceea ce permite contrucţiei să aibă aceeaşi
238
rezistenţă pe ambele direcţii ortogonale, astfel întrerupând efectele de torsiune. Se mai poate
observa că forma regulată, dimensiunile egale în ambele direcţii şi simplitatea liniilor asigurau nu
numai o rezistenţă unitară, uniformă, ci şi coincidenţa centrului de greutate cu cel de simetrie.
Un alt element fundamental găsit în seismica clădirilor este proiectarea prudentă a unei axe
interioare între ziduri. Distanţa între cele două ziduri este între 5 şi 6 metri (rareori peste 6 metri) şi
un gol în zidărie fiind aproape inexistent. Aceste opţiuni au determinat formarea unei structuri
perfecte gen cutie, compactă şi regulată cu o rigiditate considerabilă, dovedind că arhitectul bizantin
prezintă o conştientizare remarcabilă şi neaşteptată a necesităţii calităţilor antiseismice ale
construcţiei, îşi baza proiectul pe corpuri şi forme compacte ce erau foarte raţionale şi proiectate
conform planimetriei biaxial ortogonale. Aceste condiţii sunt şi astăzi bazele tehnicilor constructive
antiseismice. Arhitectura ca şi tehnică de construire, are întotdeauna cerinţe specific ştiinţifice ceea
ce înseamnă că arhitectul a trebuit să răspundă iniţial problemelor structurale ce derivă din
elementele nepotrivite ale unei clădiri situate într-o zonă anume, înainte de a lua în consideraţie alte
cerinţe.[36]
Biserica include anumite elemente specifice acestui tip de construcţie cum ar fi absida şi domul. Nici
una nu este de provenienţă religioasă, fiind folosite în construcţiile anterioare, dar au trebuit să se
adapteze unei planimetrii sigure împotriva seismelor. Planimetria absidei cu axele sale ortogonale
genera o variantă cu miez estic adânc ce depindea doar de prezenţa sintronului. Absida nu a avut
întotdeauna nevoie de sintron, dar datorită utilităţii sale antice a necesitat o adâncire a absidei. Acest
detaliu combină o derivată constructivă caracteristică bisericilor. Mai mult, dacă privim cu atenţie
peretele estic, putem observa că are o grosime exagerată comparativ cu pereţii perimetrali exterior.
Motivul este simplu: arhitectul a trebuit să reducă eforturile orizontale atât din laturile nordice şi
sudice pentru a evita rezonanţa. Grosimea este astfel un element tampon înainte ca undele seismice să
atingă punctul critic, curba absidei. În general utilizarea domului şi arcelor nu este indicată în
arhitectura antiseismică. Prin faptul că planul de susţinere depinde de planul învelitorii. El trebuie
proiectat fie pentru a susţine domul – cu alte cuvinte, elementele structurale sunt adecvate susţinerii în
siguranţă a domului – fie domul însuşi este un element structural.
Planimetria şi domul formează o unitate arhitecturală, susţinute de utilizarea timpanului şi navelor

laterale. Timpanul poate reduce doar parţial o parte din eforturile orizontale ale semisferei deşi
acestea sunt mai slabe la această înălţime. Cu toate că scopul ei era să lumineze centrul clădirii,
deschiderile laterale nu aveau funcţiuni structurale de a absorbi eforturile din partea superioară
deoarece cele patru braţe sunt arcuite şi astfel imposibil să transforme forţe orizontale în forţe
verticale. Arhitectul a trebuit să aranjeze domul în aşa fel încât să se potrivească în cadrul construcţiei
ca un întreg. Pentru a obţine acest rezultat, baza circulară a timpanului a fost închisă în cadrul unui
pătrat întăritor şi acest pătrat exterior a devenit un element structural frecvent utilizat în arhitectură.
Scopul său principal este să absoarbă o parte din tensiunile orizontale de-a lungul domului şi să le
239
transmită către structura de rezistenţă a clădirii. Transmiterea undelor seismice a trebuit să fie gândită
corespunzător, pentru a permite urmărirea unei verticale în vederea securizării legăturilor între teren şi
structura propriu-zisă. Utilizând o bază pătrată, arhitectul bizantin a aplicat de fapt principiul
„momentul de inerţie al nucleului”. În ceea ce priveşte statica, acest principiu asigură gradul de
siguranţă şi permite conectarea structurilor superioare urmărind direcţiile verticale.
Fig. 3. 66 Modificarea dimensiunii domului central la reconstrucție si introducerea

elementului cilindric pentru transferul distribuit al eforturilor
Aplicând aceiaşi metodă pandantivului, observăm că acesta explică valenţa statică a trecerii
domului la baza pătratică fig. 3.66, neavând totuşi o rigiditate seismică deoarece pornesc din axele
ortogonale. De fapt depinde de baza pătratică să asigure stabilitate pandantivilor de pe exterior.
Cele patru colţuri ale domului (deasupra stâlpilor) pot fi comparaţi cu un cub cu un unghi rotunjit.
Conform principiului menţionat mai sus „momentul de inerţie al nucleului”, navele laterale nu au
rol de absorbire sau susţinere a eforturilor din dom, iar permiterea unei forţe orizontale să iasă
dintr-o structură legată ar afecta dinamica elementelor structurii.
240

Spatiul Eclezial 2

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Spatiul Eclezial 2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

FORME CONSTRUCTIVE GENERATOARE DE EXPRESIVITATE CAPITOLUL 3

Sf. Ioan cel Nou de la Suceava

3.1 ELEMENTE STRUCTURALE ÎN ARHITECTURA SACRĂ

3.1.1 O mystagogie arhitecturală

Configurarea arhitecturală este astfel indisolubil legată de conformarea sistemului constructiv,

3.1.2 Semiotica structurilor

3.1.2.1 Scara divino-umană

Fig. 3. 1 Evoluția ansamblului turlă – cupole - bolți

3.1.2.2 Limbajul structurilor

3.1.2.3 Mesaje semiotice

Percepţia vizuală a structurilor naturale a dezvoltat un set arhetipal de înţelegere a gravitaţiei

În combinaţie cu tehnicile de construcţie a pereţilor, decorarea cu cărămidă este un mijloc eficient

3.2 MATERIALELE DE CONSTRUCŢII

3.2.1 Blocurile de zidărie

Matei 21, 23-44

Caracterul arhitecturii bizantine a fost direct influenţat de resurse şi varietatea materialelor de

Tipul de roci din care se puteau realiza blocurile:

a) roci magmatice: granit, bazalt, andezit, bazalt;

 zidăria de piatră naturală - brută, cioplită, făţuită, de talie

Fig. 3. 2 Diferite tipuri de zidării din căramidă, piatră și mixte

3.2.3.1 Zidăria de piatră naturală

3.2.3.2 Zidării din piatră brută

3.2.3.3 Zidăria din piatră spartă

3.2.3.4 Zidării din piatră făţuită

 obişnuite (cu coadă scurtă);

Fig. 3. 3 Diferite tipuri de zidării din piatră

3.2.3.5 Zidăria din piatră de talie

3.2.4 Utilizarea materialelor de construcţii refolosite - spolia

Fig. 3. 4 Zidării realizate prin procedeul spolia

Reutilizarea frecventă a elementelor arhitecturale este percepută ca având o semnificaţie ideologică. Pe

3.2.5 Materiale pentru acoperişuri

Fig. 3. 5 Acoperiș cu învelitoare din foi de plumb

3.3 REALIZAREA ELEMENTELOR STRUCTURALE

3.3.1 Construcţia fundaţiilor

3.3.2 Construcţia pereţilor

3.3.3 Buiandrugi și arce din cărămidă

Comportamentul la încărcare al acestor buiandrugi corespunde, buiandrugului cu zidărie deasupra.

3.3.4 Construcţia arcadelor şi a bolţilor

În Constantinopol, toate domurile bizantine care există şi astăzi au supravieţuit articulate.

Arcadele în formă de potcoavă erau foarte populare în Anatolia Centrală, dar nu şi în

Odată cu scăderea dimensiunilor clădirilor începând cu secolul al VI-lea, există o mutare a

3.3.5 Construcţia bolţilor cu şi fără cintre

3.3.5 Consolidarea cu lemn a arcadelor şi bolţilor

Fig. 3. 11 Poziţia grinzilor de consolidare în Fig. 3. 12 Goluri ramase în urma utilizării

3.3.7 Schelăria şi găurile de eşafodaj

 învelişul urmăreşte forma intradosului şi se dispune la partea superioară a eşafodajului;

Cofrajele au structura proprie pentru o bună decofrare şi nu reazemă niciodată pe zidărie.

Un sistem de grinzi în consolă era construit în straturile zidăriei pe măsură ce construcţia se

Fig. 3. 13 Poziţia grinzilor de consolidare în pereţi Fig. 3. 14 Goluri rămase în zidărie

3.4 EVOLUŢIA SISTEMELOR STRUCTURALE

3.4.1 Originile şi evoluţia arhitecturii vechi creştine

3.4.2 Evoluţia gândirii inginereşti

Fig. 3. 15 Băile lui Traian

Panteonul (cca. 118-26). Conceput la doar patruzeci de ani de la inaugurarea Coloseumului,

Fig. 3. 16 Panteonul, secțiune și vedere generală [516]

Evoluţia conceptuală dar şi tehnologică va duce la abandonarea compoziţiei cu dublă anvelopă şi

3.4.3 Tipologia structurală a categoriilor planimetrice

3.4.4 Influenţe şi condiţionări structurale

În perioadele bizantine de mijloc şi târzie, preocuparea pentru stabilitatea clădirilor construite la

Fig. 3. 17 Squinch - element de trecere de la pătrat la octogon

Fig. 3. 18 Mănăstirea Myrelaion – Istanbul Fig. 3. 19 Catolicon – Hosios Loukas

Fig. 3. 20 Teotokos– Hosios Loukas Fig. 3. 21 Chora– Istanbul

Pornind de la încercările lui da Vinci şi Baldi de a explica pe consideraţii teoretice, cauza