PORTOFOLIU RELIGIE

STOICA ALEXANDRU FLORIN Clasa a12-aB

Profesor coordinator:Dobrica Cristina

Cuprins:

1.Datoriile crestinului fata de aproape.

2.Un stil architectural la alegere.(gotic).

3.Semnificatia asezarii icoanelor in biserica.

4.Rolul tinerilor in apararea vietii.

5.Rolul dialogului ecumenic si intereligios.

6.O confesiune crestina.(ortodoxia).

7.Eseu in care sa descriem relatia cu profesoara de religie.

1. Datoriile crestinului fata de aproape.

Datoriile faţă de semeni au fost precizate de Mântuitorul în Sfânta Evanghelie: celui ce voieşte
...să îţi ia haina ta, lasă-i şi cămaşa (Mt. 5, 40); celui ce te bate pe tine peste obraz, întoarce-i şi pe
celălalt... (Lc. 6, 29); iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine ...(Lc. 6, 35).
Să nu uităm că mântuirea noastră va depinde de trei factori: cum am ştiut să
păzim poruncile lui Hristos, cum am ştiut să ne sfinţim pe noi înşine şi cum am încercat să-L facem
viu pe Dumnezeu în inima şi sufletul aproapelui nostru.
Şi cum putem să facem aceasta din urmă? Împlinind ultimele şase porunci ale Decalogului.
Toate acestea se cuprind în trei virtuţi de
seamă: cinstirea sau respectarea aproapelui; dragostea către aproapele; dreptatea faţă de
aproapele.
Cinstirea aproapelui este recunoaşterea vredniciei pe care o are orice semen al nostru. Toţi
oamenii fiind creaţi după chipul lui Dumnezeu, au datoria să-şi recunoască unul altuia vrednicia şi
însuşirile cu care i-a înzestrat Dumnezeu.
Dragostea către aproapele este virtutea prin care creştinul doreşte şi voieşte aproapelui
binele vremelnic şi veşnic, dându-şi totodată şi silinţa de a-i face acest bine. In virtutea aceasta
sălăşluieşte deplin duhul învăţăturii şi vieţii creştine. De aceea, Mântuitorul o şi numeşte semnul
de recunoaştere al creştinului: întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea
dragoste unii faţă de alţii (In. 13, 35).
Dreptatea este dovada dragostei către aproapele şi se arată în respectarea vieţii, sănătăţii,
cinstei, libertăţii şi tuturor bunurilor lui. Ea este temelia bunei rânduieli între oameni.
Împlinirea datoriilor către aproapele este o dovadă a dragostei noastre către
Dumnezeu. De aceea, creştinul este dator să le îndeplinească cu toată conştiinciozitatea, luându-
şi ca măsură datoriile către sine însuşi, după cuvintele Mântuitorului: Să iubeşti pe aproapele tău
ca pe tine însuţi (Mt. 22, 39) şi: Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi
asemenea (Lc. 6, 31).
Datorii faţă de viaţa sufletească a aproapelui: rugăciunea, atât pentru cei vii cât şi pentru cei
adormiţi; exemplul, pilda bună, sfatul; întoarcerea celor rătăciţi pe calea adevărului şi a celor
păcătoşi la virtute; învăţarea celor neştiutori şi nepricepuţi; sfatuirea celor ce au nevoie de un sfat;
mângâierea celor întristaţi şi iertarea celor ce ne greşesc de şaptezeci de ori câte şapte (Mt. 18, 22);
răsplătirea răului cu bine etc.
Datorii faţă de viaţa trupească a aproapelui:
• faptele milosteniei trupeşti: hrănirea celui flămând; adăparea celui însetat; îmbrăcarea celui
gol; cercetarea celui aflat în necazuri şi nevoi; cercetarea celui bolnav; găzduirea călătorilor;
îngroparea celor pe care nu are cine să-i îngroape etc;
• ferirea de tot ceea ce ar putea primejdui sau nimici libertatea, sănătatea şi viaţa
semenului (de exemplu, omorul şi furtul).
2.Gotic
Goticul este o perioadă din arhitectura și arta europeană medievală începând cu anul 1140 și până
în jurul anului 1500. Termenul a fost introdus în anul 1550 de Giorgio Vasari, care făcea aluzie
peiorativă la tribul germanic al goților, ca prototip pentru o cultură inferioară, "barbară".
Arta gotică este diferită de arta romanică prin tendința liniilor verticale, prin căutarea echilibrului în
locul stabilității maselor. Goticul a fost succedat de Renaștere.
Centrele orașelor din Transilvania sunt dominate cel mai adesea de construcții sacrale în stil gotic
(Cluj, Sibiu, Mediaș, Sighișoara, Brașov, Sebeș, Bistrița, Reghin) ș.a.m.d. Exemple ilustrative în
acest sens sunt Biserica Sfântul Mihail din Cluj, Catedrala Evanghelică din Sibiu, Biserica Sf.
Margareta din Mediaș, Biserica Evanghelică din Bistrița ș.a.
În arhitectură, stilul gotic este caracterizat prin înălțarea zidurilor și a deschiderilor din acestea
pentru a da impresia de ridicare spre cer, impresie realizată și cu ajutorul unor coloane de sprijin
plasate în afara incintelor acoperite, precum și prin arcuri care se întretaie deasupra golurilor sub un
unghi ascuțit la partea lor superioară.
Goticul nu s-a manifestat doar în domeniul arhitecturii, ci și în cel al artelor plastice (pictură,
sculptură). Deschizătoare de drumuri a fost Statuia Sfântului Gheorghe, operă a meșterilor
clujeni Martin și Georg, prima statuie ecvestră turnată în bronz în evul mediu (comandată
la 1373 pentru palatul imperial din Praga).

Arhitectura gotică[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Arhitectură gotică.
Apariția arhitecturii gotice s-a produs într-o regiune din centrul Parisului, numită Île-de-
France.Revoluționara mișcare arhitecturală nu s-a dezvoltat din senin: multe dintre elementele ce
definesc arhitectura gotică au fost împrumutate de la alte culturi sau inventate pentru a rezolva
probleme structurale întâlnite de zidarii romanici. Arhitectura gotică s-a datorat în mare parte unei
recrudescențe a matematicii și științei. Operația matematică fundamentală din spatele artei romanice
timpurii a fost adunarea. Elemente inovatoare, precum arcul frânt sau bolta cu nervuri, nu și-au putut
împlini potențialul constructiv până la dispariția zidăriei compacte. Abordarea sintetică i-a situat pe
arhitecții perioadei gotice într-o categorie stilistică și ideologică nouă.Elementele specifice goticului-
arcele frânte, bolțile pe nervuri, arcele butante și fațadele tripartite-au fost reunite întâia oară într-o
construcție deosebit de originală : biserica abației Saint-Denis, de lângă Paris.
Nașterea goticului 1140-1281[modificare | modificare sursă]
Construcția care marchează începutul epocii gotice este biserica abației de la Saint-Denis, lângă
Paris. Ea a fost construită sub conducerea abatelui Suger, una dintre cele mai influente figuri politice
ale epocii. Acesta, descriind construirea bisericii de la Saint-Denis, scria despre o nouă lumină care
urma să invadeze biserica ajutând experiența religioasă.Urmând interpretarea neoplatonică a lui
Dumnezeu ca lumină, Suger susținea că această contemplare a frumuseții fizice conduce spre
iluminare. Dorința sa era de a preface lumina într-un element arhitectural care determina înlocuirea
zidurilor solide prin structuri scheletale și ferestre. Printr-un procedeu strict geometric, arhitectura
luminii a ajuns să influențeze tehnicile de construcție timp de decenii.
 3. Semnificatia asezarii icoanelor in biserica.

Icoana (gr. EICON, chip, înfăţişare) este o reprezentare a unei realităţi spirituale
nevăzute, însă existentă, adică lumea duhovnicească, cu ajutorul elementelor materiale,
lumeşti. Ea nu este un tablou religios, ci reprezintă un obiect de veneraţie, fiind totodată un mijloc
de întâlnire a omului cu Dumnezeu.
Intreaga Biserica, arhitectura, frescele si mozaicurile sale, reprezinta in spatiu ceea ce
momentele liturgice reprezinta in timp: anticiparea imparatiei, participarea la Prezenta divina. In
celebrarea lui Dumnezeu, cuvantul si imaginea formeaza un intreg din care razbat sensul si semnificatia vie a
Scripturii.”.

Programul iconografic al bisericii a cunoscut de-a lungul timpului numeroase modificări, majoritatea
produse de deciziile Sinoadelor Ecumenice, si o importantă componentă de teoretizare. Se pot aminti aici cateva
nume importante în teologia ortodoxã, care au scris în legãturã cu semnificațiile simbolice ale locașului de cult
și ale actelor liturgice care se sãvârsesc în el: în sec. VII Sf. Maxim Mãrturisitorul (Mystagogia), în sec. XIV
Nicolae Cabasila (Tâlcuirea dumnezeiestii Liturghii), iar în sec. XV Sf. Gherman patriarhul Constantinopulului
(Descrierea bisericii si explicare misticã) si arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului (Tâlcuire despre
dumnezeiescul locas).
“Biserica este cerul pe pãmânt” spunea Sf. Gherman patriarhul Constantinopolului. Având ca principiu
călăuzitor redarea în fața oamenilor Ierusalimul ceresc, biserica desfãsoarã în fata credinciosului, prin
intermediul icoanelor, realitãtile ceresti.
Mai mult, prin chiar ordinea asezãrii icoanelor în bisericã se observã recapitularea (includerea) tuturor
în Hristos.

NAOSUL
Imaginea predominantã si care exprimã ceea ce am spus este chipul lui Hristos Pantocrator din
cupola centralã a naosului. Prin faptul cã suntem cu totii inclusi (recapitulati) în El, suntem “trupul lui Hristos,
si mãdulare fiecare în parte” (I Cor. 12, 27), iar aceasta înlesneste ca si între noi sã fie o legãturã puternicã.
Hristos ni se împãrtãseste tuturor atât spiritual, prin comuniunea de gând si de credintã stimulatã prin vederea
icoanei Lui, cât si prin Sfânta Împãrtãsanie, unde Hristos se dã pe Sine întreg fiecãruia.

Bisericile ortodoxe sunt zugrăvite după o anumită rânduială, în funcţie de arhitectura bisericii,
destinaţia şi semnificaţia ei. Există un program, tipic iconografic care alcătuieşte un ansamblu logic şi unitar.
Naosul este partea centrală a bisericii ortodoxe. Naosul reprezintă suprafața cea mai întinsă a corpului
bisericii, cele patru laturi ale sale semnificând cele patru zări simbolul lumii terestre, pe care se sprijinã o
 cupolã în calotã sfericã, sfera este simbolul perfectiunii divine. În unele biserici, pe arcada altarului spre
naos, sunt reprezentate cele nouã cete îngeresti constituind corespondențe între lumea cereacă și cea pământească
și anume, rolului mijlocitor al îngerilor îi corespunde stadiul eclesial intermediar, din imediata apropiere a
clerului, reprezentat în Bisericã de monahi.
 În cupola din Naos (turla cea mare), sunt zugrăviţi locuitorii cerului: Dumnezeu Pantocrator, înconjurat
de serafimi şi heruvimi, cei 12 Apostoli, prooroci, iar la baza turlei cei 4 evanghelişti, în fiecare colţ pe
pandantivi.
 Pereţii laterali ai naosului sunt zugrăviţi cu scene care ilustrează sărbătorile mari ale Ortodoxiei, sfinţii
martiri, sfinţi militari, sfinţi călugări, marii pustnici.
 Planul bisericilor au ca model crucea lui Hristos, iar centrul crucii se suprapune cu cupola unde tronează
Iisus Pantocrator “Stăpânul Universului și Unul din Sfânta Treime” înfățișat cu cartea Evangheliilor în mâna
stângă, este „Cel Înviat plin de slavă, ce adună sub El lumea văzută și cea nevăzută”.
 In Biserică patrundem prin pronaos menit sa faca trecerea intre lumea exterioara si Casa Domnului, care
în vechime era separată de naos printr-un zid cu uşi de comunicare. Aici stăteau odinioară catehumenii. Pe bolţi
se zugrăveşte scena numită TOATĂ SUFLAREA (un cer în mijlocul căruia tronează Hristos înconjurat de îngeri
şi sfinţi). Pereţii sunt pictaţi cu scene din viaţa şi pătimirea sfinţilor mucenici. Pronaosul corespunde stadiului de
purificare a sufletului. Catehumenii sunt initiati, prin intermediul imaginilor din pronaos, în mãretia si puterea
lui Dumnezeu, cel de care vor sã se apropie. Scene ca Judecata de Apoi sau întâmplãri din Vechiul Testament,
pictate aici, sensibilizeazã omul spre frica de Dumnezeu cu deschidere spre cea de-a doua treaptã, a credintei în
El.

ICONOSTASUL
Mentinand departe de ochii mirenilor savarsirea anumitor taine, ICONOSTASUL pune în faţa noastră
o recapitulare a istoriei mântuirii. Este zidul sau peretele acoperit de icoane, care desparte altarul de
naos. Este asezat frontal între naos si altar, rolul sãu fiind atât despãrtitor cât si unificator. Despãrtitor prin simpla
lui prezentã, semnificând deosebirea dintre preotia haricã si cea universalã, si unificator prin intermediul
icoanelor de pe el, care descoperã ochiului celui neavizat mãretia Tainelor care se petrec în altar.
 Are trei uşi, cele centrale numindu-se uşi împărăteşti iar cele laterale, diaconeşti sau îngereşti.
 Partea de sus a iconostasului are 3 rânduri orizontale de câte 13 icoane.
o În primul rând sunt reprezentate praznicele împărăteşti, cu Cina cea de Taină în mijloc.
o Pe al doilea rând sunt reprezentaţi cei 12 Apostoli, având în mijloc icoana Mântuitorului.
o În ultimul rând sunt zugrăviţi 12 dintre proorocii Vechiului Testament, având in mijloc icoana Maicii
Domnului.
o Deasupra iconostasului, în mijloc, se înalţă crucea.
o Pe uşile împărăteşti se pictează de obicei scena Bunei Vestiri iar pe cele laterale, Sfinţii Arhangheli Mihail şi
Gavriil.

Denumirea de uși împărătești este dată de faptul că ele marchează intrarea în Împărăție, prezentând în
partea de sus icoana Buneivestiri, considerată prima fază a Întrupării și care anticipează Euharistia, iar în partea
de jos sunt înfățișați cei patru evangheliști care vin să propovăduiască Cuvântul Domnului. Iconostasul
înseamnă Trupul lui Hristos în care el adună Vechiul și Noul Testament și eshatologia, dezvăluind
credincioșilor latura cerească. În iconostasele mari, icoanele sunt poziționate de așa natură încât centrul pare
să fie constituit de Marele Deisis care domnină ușile împărătești, de unde iese preotul cu Sfintele Daruri.

)
ALTARUL
In ceea ce priveste altarul, este partea cea mai tainică şi mai sfântă a locaşului de cult, este locul
Jertfei Sfintei Liturghii.
 În locul central deasupra Sfintei Mese se zugrăveşte chipul Maicii Domnului, care tronează la hotarul
dintre cer şi pământ, ca mijlocitoare între Dumnezeu şi oameni. Ea este reprezentatã sezând, cu coatele îndoite
si mâinile ridicate în rugãciune spre cer, iar la piept, frontal, Hristos copil binecuvântând. Se mai poate întâmpla
ca în preajma tronului sãu sã fie reprezentate douã din cetele îngeresti: serafimii si heruvimii. Rolul mijlocitor
al Maicii Domnului este subliniat prin dispunerea acestei icoane exact deasupra mesei altarului.
 În jos, spre pãmânt, sunt reprezentate în ordine scena împãrtãsirii Apostolilor din mâinile lui
Hristos, Sfintii Trei Ierarhi si Heruvimii si Serafimii.
 Pe peretii altarului sunt zugrăvite scenele: Liturghia Îngerească; Împărtăşirea Apostolilor sau Cina cea de
Taină; Mari ierarhi: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Dialogul, Sfântul Ioan Gură de Aur şi
Sfântul Arhidiacon Ştefan.
4.Rolul tinerilor in apararea vietii.
Ortodoxia învaţă că viaţa este un dar de la Dumnezeu, ca urmare a iubirii Sale. De aceea, viaţa umană
trebuie preţuită, conservată şi ocrotită, ca expresia cea mai sublimă a activităţii creatoare a lui
Dumnezeu, Care ne-a dat viaţă nu doar pentru o existenţă biologică, ci pentru veşnicie. Dumnezeu
este singurul Care hotărăşte totul în ce priveşte viaţa fiecăruia. De aceea, noi trebuie să respectăm
viaţa semenului ca pe propria noastră viaţă. Însă, mai mult decât asta, fiecare din noi avem datoria de
a evita tot ceea ce ne-ar putea primejdui sau distruge propria noastră viaţă.

Păcatele împotriva vieţii sunt multe, începând cu violenţa şi terminând

cu eutanasia sau suicidul.
Violenţa poate fi verbală, adică ţipete, înjurături, sau fizică, prin bătăi, lovituri cauzatoare de răni sau
chiar de moarte, fiind generată de cele mai multe ori de mânie necontrolabilă. De aceea, Sfânta
Scriptură ne îndeamnă la o viaţă liniştită: Fericiţi cei blânzi că aceia vor moşteni pământul (Mt. 5,
5). Violenţa are efecte grave atât asupra trupului, dar şi asupra psihicului tânărului, acesta putându-şi
pierde încet stima de sine sau poate prezenta tulburări de integrare socială.
În faţa violenţei, tinerii au mai multe posibilităţi: fuga, apelarea la autorităţi, ajutorul străin, dar şi
propriile puteri. Un aspect important este încercarea de a evita motivul violenţei, printr-un
comportament controlat şi stăpânire de sine.
SINUCIDEREA, una dintre cele mai mari plăgi ale societăţii, se defineşte prin curmarea conştientă
şi voluntară, directă şi arbitrară a propriei vieţi. În afară de nebunie, deznădejdea este cea care duce
la sinucidere. Ea înseamnă pierderea încrederii în bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu, cauzele
fiind necredinţa, mândria, frica şi mai ales lipsa unui duhovnic bun.
Dacă alte păcate lasă posibilitatea pocăinţei, sinuciderea desfiinţează pentru totdeauna o astfel de
posibilitate, cel ce apelează la ea aruncându-se definitiv în suferinţa veşnică.
Sfânta Scriptură ne oferă exemple care îndeamnă împotriva sinuciderii! „Şi deşteptându-se temnicerul
şi văzând deschise uşile temniţei, scoţând sabia, voia să se omoare, socotind că cei închişi au fugit.
Iar Pavel a strigat cu glas mare, zicând: Să nu-ţi faci nici un rău, că toţi suntem aici (Fapte 16, 27-
28); Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni şi ştiţi că orice ucigaş de oameni nu are viaţă
veşnică, dăinuitoare în El (I In. 3, 15); Să nu ucizi! (Ieş. 20, 13).
Biserica condamnă deci sinuciderea pentru că este crimă împotriva omului, a societăţii şi a lui
Dumnezeu, Care ne-a dăruit viaţa. Împotriva păcatului deznădejdii şi a gândului sinuciderii, Biserica
propune rugăciunea stăruitoare, spovedania şi împărtăşirea cu Sfintele Taine.
Un alt mare păcat este EUTANASIA, adică metoda de provocare rapidă şi fără durere a unei
morţi imediate, pentru bolnavii incurabili, cu scopul de a le curma suferinţa.
Potrivit creştinismului, viaţa este un dar al lui Dumnezeu. Existenţa şi libertatea omului se leagă
în primul rând de Dumnezeu, apoi de părinţii săi şi de mediul înconjurător. Hotărârea de a muri nu ne
aparţine, deci, nouă, ci Domnului, Care are absolută suveranitate asupra vieţii noastre.
Intervenţia cu brutalitate în încetarea vieţii celui suferind, având ca pretext mila sau compătimirea lui,
are la bază o înţelegere strict pământească a vieţii umane, fiind deci imorală. Mântuitorul Hristos ne-
a învăţat că nici cele mai grele suferinţe nu îndreptăţesc distrugerea vieţii, căci orice clipă a ei, chiar
dacă pare fără sens, preţuieşte foarte mult, sub aspectul moral, pentru viaţa de dincolo, putând prilejui
creştinului aflat în suferinţă căinţă pentru păcatele sale.
Dacă cei ce administrează eutanasia sunt ucigaşi, cei ce-şi dau acordul de a fi eutanasiaţi, dacă
sunt în deplinătatea facultăţilor mintale, sunt sinucigaşi.
Această concepţie este o pervertire a sensului suferinţei. Pierzând sensul transcendent al fiinţei
umane, omul modern nu mai este capabil să recunoască valoarea inviolabilă a propriei vieţi, ajungând
astfel în situaţia de a propune eliberarea de viaţă ca şi cum ea ar fi un simplu obiect. Adevăratul creştin
trebuie să înţeleagă că suferinţa poate duce la smerenie, la pocăinţă, la curăţare de patimi, adică la
luarea crucii şi urmarea lui Hristos, către propria suferinţă şi moarte.
În cazul bolilor incurabile, Biserica recomandă folosirea tuturor mijloacelor în vederea uşurării
durerii provocate de boală: administrarea Sfintelor Taine, consiliere duhovnicească, rugăciune,
tratament medical etc.
Demnitatea omului constă în faptul că el este coroana creaţiei, chipul lui Dumnezeu (Fac. 1, 26).
Potrivit acestei demnităţi, omul este dator să lupte împotriva patimilor din el, care nu fac altceva decât
să degradeze această demnitate.
Din nefericire, ispitele vieţii pun în faţa tinerilor posibilitatea desfrânării, a dezmăţului, a
laxismului, a delăsării. Faţă în faţă cu aceste realităţi, tinerii trebuie să ia atitudine, necedând în faţa
plăcerilor pătimaşe, pentru că riscă astfel să devină robii acestora, ruinându-şi atât sănătatea fizică
cât şi pe cea şi psihică şi nimicind astfel chipul lui Dumnezeu din fiecare dintre ei.
Dar demnitatea umană este astăzi atacată şi de nenumărate practici făcute în numele ştiinţei,
ca de exemplu ingineria genetică, ce are scopul de a manipula viaţa umană. Clonarea ar anula
individualitatea şi specificul persoanei umane, iar ingineria genetică transformă embrionul uman într-
un simplu material folosit la diferite experimente.
Tânărul poate şi trebuie să fie atent la toate aceste plăgi ale societăţii, luptând împotriva lor prin
rugăciune, sfaturile prietenilor şi mai ales ale duhovnicului, dar şi prin propriile sale puteri şi convingeri.

5. Rolul dialogului ecumenic si intereligios.

Religia crestina este astazi o religie divizara in mai multe confesiuni si culte la care se adauga si
numeroase secte (cca 10 mii).
Prima ruptura in sanul religiei apre odata cu schisma din 1054, cand catolicismul se desparte de
ortodoxie, ruptura accentuata in secolul al XVI-lra odata cu aparitia Reformei protestante, care
imparte Apusul intre catolici, luterani calvini si anglicani.
DIn secolul al XVII-lea apar numeroase culte neo-protestante ajungandu-se astazi la o paleta
destul de diversa a confesiunilor si cultelor ce alcatuiesc cea mai mare religie ca numar de adepti
de pe Terra. (1700 000 000 adepti).
Dupa Marea Schisma oamenii au inceput sa doreasca sa fie din nou o singura Biserica crestina
asa cum o lasase Mantuitorul. Ceea ce nu au facut soldatii romani care l-au crucificat ,
neindraznind sa ii rupa camasa au facut, la figurat vorbind urmasii Sai, crestinii, care au rupt
unitatea Bisericii Sale.
De-a lungul timpului au existat o serie de încercări de reîntregire a Bisericii, despre care vom
discuta astăzi.
Încercări de unire s-au făcut destul de multe, atât pe timpul împăraţilor bizantini din secolele al
XI-lea – al XV-lea, cât şi în zilele noastre.

O1. Cauzele nereintregirii bisericii

Din păcate, aceste încercări nu au dus la nici un rezultat, din două motive:
 1. În primul rând, din cauza mandriei. Nimeni nu voia să recunoască greşelile făcute de un
popor sau altul

în decursul istoriei, greşeli care au fost în defavoarea Sfintei Biserici.

2. În al doilea rând, din cauza intereselor politice. Cele mai puternice state doresc să-şi
impună supremaţia

peste altele mai mici. Este normal ca în acest caz, cei robiţi să urmeze credinţa statului cuceritor.
De aceea, nu s-a ajuns la nici un rezultat, ba ruptura s-a adâncit şi mai mult.

O2.Ecumenismul sau miscarea ecumenica

Prin ecumenism sau mişcare ecumenică înţelegem tendinţa manifestată în lumea creştină a
secolului
XX de unire a tuturor Bisericilor, pentru a se ajunge la o singură Biserica, cea a lui Hristos.
Apărută iniţial în sânul Protestantismului, dorinţa de refacere a unităţii Bisericilor a găsit ecou
favorabil şi
în rândul Bisericilor Ortodoxe şi Romano-Catolice.
Mişcarea ecumenică s-a conturat sub acest nume, în 1920.
In 1948, la Amsterdam, în Olanda, s-a întemeiat „Consiliul Ecumenic al Bisericilor” prin
fuzionarea
Mai multor Biserici şi grupări creştine din care fac parte confesiunile protestante şi câteva
Biserici
Ortodoxe (au intrat in 1961). Biserica Romano-Catolică nu face parte din CEB.
În cadrul acestui Consiliu Ecumenic, Biserica Ortodoxă sustine că ea este „Biserica cea una,
sfântă,
sobornicească şi apostolească”. Ortodoxia nu se consideră doar o religie, ci si Biserică, adevărata
Biserică
întemeiată de Mântuitorul Hristos pe Cruce, care a păstrat nealterate adevărurile de credinţă.

O3. Rolul dialogului ecumenic

 Participarea Ortodoxiei la Mişcarea Ecumenică are un rol misionar, adică acela de a

chema,de a uni cu ea

toate Bisericile creştine care s-au desprins din ea, formând astfel Biserica nedivizată de la
inceputul creştinismului. întoarcerea tuturor Bisericilor desprinse din ea la baza doctrinară
creştină a
Sinoadelor Ecumenice, a accentuat necesitatea şi folosul Sfintei Tradiţii, care, alături de Sfânta
Scriptură,
este o mărturie a Evangheliei lui Hristos, a atras atenţia asupra învăţăturii de credinţă despre
preacinstirea Maicii Domnului, a arătat că icoana este o realitate dintotdeauna a Bisericii.

 Un alt rol al dialogului ecumenic este şi cel de accentuare a misiunii Bisericii în societate.
Ceea ce

motivează Bisericile în dialogul lor este dorinţa de reconciliere.

Violenţa împotriva femeii este un fapt extrem de prezent în viaţa societăţii. In aceste
condiţii, Bisericile
au fost chemate să denunţe violenţa sub toate aspectele ei, ca formă a păcatului, ca formă de
violare a
drepturilor persoanei umane.
În cadrul dialogului ecumenic, Ortodoxia şi-a adus o contribuţie remarcabilă. Ea a cerut
Mişcarea ecumenică este bună în intenţiile sale, însă după mai bine de trei sferturi de veac de
consfătuiri,
întruniri, congrese, discuţii şi adunări generale, se constată că Bisericile sunt încă departe de a
realiza
unitatea de credinţă în Iisus Hristos.

6. .O confesiune crestina.(ortodoxia).
Biserica Ortodoxă (cunoscută și ca Biserica Ortodoxă Răsăriteană) este o comunitate de
credință creștină. Astăzi creștinii ortodocși sunt organizați în biserici ortodoxe autocefale (greacă,
rusă, română, sârbă, bulgară, albaneză, poloneză etc.), aflate în comuniune liturgică (euharistică)
unele cu altele. Între bisericile ortodoxe autocefale, primatul onorific este deținut de Patriarhia
Ecumenică a Constantinopolului. După numărul de credincioși, ortodocșii formează în lume a doua
comunitate creștină, după Biserica Catolică.
Numele de Ortodoxie vine din limba greacă, de la ορθο (ortho - drept, corect) și δοξα (doxa - slăvire
sau, într-un înțeles mai general, opinie), traducându-se, deci, literal „dreapta-slăvire”, cu înțelesul de
„credință, opinie corectă”, sau „dreapta-credință”. Este de menționat că și unele din celelalte biserici
creștine își consideră propriile învățături ca fiind drepte, sau chiar singurele drepte.
Bisericile Ortodoxe Răsăritene reunesc astăzi o parte importantă a credincioșilor creștini. Istoric și
cultural, ele sunt purtătoare ale unei tradiții bogate, dezvoltate de-a lungul a două milenii de viață
creștină într-o largă zonă geografică.
Fundamentele teologiei creștine ortodoxe au fost stabilite la primele șapte sinoade ecumenice, ținute
între secolele al IV-lea și al VIII-lea. Din motive religioase, dar și politice, geografice și culturale, între
biserica apuseană (romano-catolică) și cea răsăriteană (ortodoxă) s-a produs, gradual, o separare
oficializată în 1054 , cunoscută sub numele de Marea Schismă. În urma acestui eveniment, atât
Biserica Ortodoxă, cât și cea Catolică se consideră a fi singura biserică universală (καθολικι -
catolică sau „universală”) și apostolică, ca și deținătoarea dreptei credințe (Ορθόδοξια - ortodoxă).
Spre deosebire de biserica Romei, ce pune accentul pe universalitate (catolicitate), cea ortodoxă
pune accentul pe puritatea credinței, de unde diferența de nume.
Biserica Ortodoxă (în integralitatea bisericilor locale ce o compun) consideră că are la
bază succesiunea apostolică neîntreruptă, începută de la apostoli.
Prezența Bisericii Ortodoxe este dominantă în zone ce s-au aflat în spațiul cultural al imperiilor
bizantin și rus: Europa de Est și de Sud-est, Asia, părți ale Orientului Mijlociu și ale Africii. În prezent,
numărul de credincioși ortodocși este majoritar
în Belarus, Bulgaria, Georgia, Grecia, Macedonia, Republica
Moldova, România, Rusia, Serbia, Muntenegru și Ucraina. Mari comunități de creștini ortodocși
trăiesc și în Albania (aprox. 30%), Bosnia (31,4 %), precum și în unele state care au aparținut Rusiei
țariste, respectiv Uniunii Sovietice (Țările baltice și Asia Centrală). Prezențe ortodoxe semnificative
se găsesc în multe alte țări din America de Nord, Europa de Vest etc., datorate în special
comunităților formate prin emigrarea est-europenilor.

Biserica Ortodoxă a celor șapte Sinoade

Ecumenice are la bază Vechiul și Noul
Testament. Conducătorul ("Capul") ei este
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, „Păstorul cel 
bun”, care îndrumă credincioșii, mădularele 
vii ale Bisericii, pe calea spre mântuire.
Biserica Ortodoxă a celor șapte sinoade
ecumenice recunoaște un același Dumnezeu Treimic, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, întreit în ipostas
(Persoane), dar Unul în ființă (esență), Dumnezeu atotputernic, preexistent lumii și complet
independent în raport cu orice, deosebindu-se astfel fundamental de religiile naturale, în care
dumnezeul / dumnezeii iau naștere într-un univers preexistent.
Teologia Bisericii Ortodoxe, a celor șapte sinoade are la bază dragostea, căci ,,Dumnezeu este
iubire" (I Ioan 4:8) (I Ioan 4, 8) și este reluat în scrierile teologilor ortodocși, care afirmă
că Dumnezeu este iubirea. Iubirea a fost propovăduită și arătată prin fapte de Iisus Hristos,
considerat unul din cele trei Ipostasuri (Persoane, sau personalități) ale Sfintei Treimi, care s-a
coborât pe pământ și s-a întrupat ca om, și-a jertfit viața și a luat asupra lui păcatele oamenilor
pentru a îi mântui de păcat, iar prin învierea sa a transfigurat și îndumnezeit (θεοσισ) trupul omenesc
luat. Astfel, definitorie pentru înțelegerea în ortodoxie a venirii lui Hristos în trup este formula Sf.
Atanasie cel Mare: "Dumnezeu a devenit om pentru ca și omul să poată deveni dumnezeu". Prin
vorbă și faptă, Hristos a arătat că se poate trăi în lume făcând voia lui Dumnezeu („Acestea vi le-am
grăit, ca întru Mine pace să aveți. În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea. ”,
Ioan 16,33) și a scos în evidență din cele zece porunci două, dar care cuprind totul și care îl fac pe
cel ce le îndeplinește să le facă în mod automat și pe restul: dragostea de Dumnezeu și de
aproapele („El i-a răspuns: Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul
tău și cu tot cugetul tău. Aceasta este marea și întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să
iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. În aceste două porunci se cuprind toată legea și prorocii.”,
Matei 22, 37-40).
Teologia acestei Biserici se bazează pe scrierile Bibliei, pe Tradiția Bisericii și pe trăirea vieții
religioase în cadrul Bisericii, singurul loc în care Biblia poate fi corect înțeleasă. Se acordă o mare
importanță Sfintei Împărtășanii, eveniment în urma căruia credincioșii se unesc spiritual și material
cu Iisus Hristos.
Virtuțile (faptele bune) au o importanță mântuitoare, acestea făcând parte din procesul de sfințire
(teologie) (împărțit teologic în trei etape: curățire, luminare și îndumnezeire). Lucrarea virtuților se
face și în referire la episodul judecății universale, formulată în Evanghelia după Matei, capitolul XXV.
Între Biserica Ortodoxă a celor șapte sinoade, pe de o parte, și catolicism, pe de altă parte, există
deosebiri (a se vedea legăturile indicate în continuare). Vom menționa doar una: ortodocșii
consideră că Biserica este formată din mulțimea credincioșilor – mădulare vii – al cărei cap este
Iisus Hristos – Mirele. În acest context, Biserica, ca clădire și ca organizare administrativă are un rol
subordonat, de a sprijini viața duhovnicească a mulțimii credincioșilor conduse de „Păstorul cel bun”.
Persecuții împotriva ereticilor[modificare | modificare sursă]
Edictul lui Teodosiu al II-lea din 435 prevedea pedepse grele pentru cei care dețineau sau
răspândeau scrieri ale lui Nestorie.[1] Cei la care erau găsite scrieri ale lui Arie din Alexandria erau
condamnați la moarte.[2]

Diferențe confesionale[modificare | modificare sursă]

Europa Ortodoxă

O biserică ortodoxă din Kostroma, Rusia.

Față de Bisericile vechi-orientale sau necalcedoniene[modificare | modificare

sursă]
Bisericile vechi-orientale (care își păstrează în titulatura oficială numele "ortodox", dar nu sunt în
comuniune liturgică cu Biserica Ortodoxă și nu se consideră o parte constituentă a acesteia) s-au
despărțit de ortodoxia răsăriteană în secolul al V-lea, refuzând să accepte cel de-al Patrulea Sinod
Ecumenic, de la Calcedon, precum și pe cele care au urmat. Ele sunt Biserica Coptă, Armeană,
Siro-iacobită, Etiopiană, Eritreană și Indiană.
Diferența principală este una ce ține de hristologie. Biserica Ortodoxă susține, conform hotărârilor
Sinodului de la Calcedon, că Hristos are două naturi (φισισ - firi), omenească și dumnezeiască,
"nedespărțite, neîmpărțite, neamestecate și neschimbate". Bisericile necalcedoniene contestă
această învățătură, fie într-o formă radicală numită monofizitism (Dumnezeu fiind considerat a avea
o singură natură/fire, cea dumnezeiască), fie într-o formă mai moderată numită miafizitism
(Dumnezeu fiind considerat a avea o singură natură, dar compusă).
Deși, începând cu secolul al XX-lea, se poartă un dialog teologic susținut între Biserica Ortodoxă și
cele vechi-orientale, momentan, acest dialog nu a dus la nici un rezultat acceptat universal de către
cea dintâi.
Față de Biserica Anglicană[modificare | modificare sursă]
Deși la începutul secolului al XX-lea se considera că diferențele dogmatice păreau să fi dispărut,
vorbindu-se chiar de o iminentă unire între ortodoxie și anglicanism, în urma evoluțiilor acestuia din
urmă după cel de-al Doilea Război Mondial s-a ajuns la o serie de poziții ireconciliabile,
nemaiputându-se vorbi de un crez comun. Pe lângă amplificarea în anglicanism a unor învățături de
credință (neo)protestante, diferendul fundamental cu ortodoxia este dat de viziunea diferită a
anglicanilor în privința hirotoniei femeilor și a acceptării homosexualității.
Față de Biserica Catolică[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Diferențe teologice între Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă.
Între Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică există o sumă de deosebiri doctrinare. Cele mai
cunoscute dintre ele poartă numele de punctele florentine. Acestea sunt:

 nerecunoașterea primatului episcopului Romei asupra celorlalți episcopi (în Biserica Ortodoxă,
toți arhiereii, indiferent de titlul purtat - patriarh, mitropolit, arhiepiscop, episcop - sunt considerați
egali);
 nerecunoașterea adăugării Filioque din Crez (considerat în Biserica Ortodoxă o învățătură
greșită, cu profunde implicații teologice);
 nerecunoașterea validității folosirii la Euharistie a azimei, adică a pâinii nedospite, folosită de
Biserica Catolică (Biserica Catolică recunoaște ca validă atât folosirea pâinii azime, cât și a celei
fermentate);
 nerecunoașterea existenței Purgatoriului (considerat în Biserica Romano-Catolică a fi un loc de
mijloc între rai și iad, în care sufletele celor decedați se purifică până la intrarea în Rai).
Alte diferențe față de Catolicism considerate importante de Biserica Ortodoxă sunt:

 infailibilitatea ex-cathedra a Papei (Biserica Ortodoxă consideră că nu poate exista o persoană

infailibilă, indiferent de poziția eclezială pe care o deține);
 harul sau grația creată (Biserica Ortodoxă consideră că harul sau energia dumnezeiască este
necreată, ca mijloc prin care Dumnezeu se împărtășește pe sine oamenilor);
 neprihănita zămislire sau imaculata concepție a Fecioarei Maria (Biserica Ortodoxă consideră că
toți oamenii, inclusiv Născătoarea-de-Dumnezeu, au fost zămisliți și s-au născut având păcate;
ulterior, prin conlucrare - συνεργια - cu Dumnezeu pot ajunge la sfințenie);
 thesaurus meritorum (tezaurul de merite) ale sfinților - din a cărui supra-abundență, consideră
Biserica Catolică, ar putea lua și restul credincioșilor, - precum și indulgențele (Biserica
Ortodoxă consideră că virtuțile sunt personale și nu pot fi "împrumutate" sau "dăruite"; mântuirea
este o conlucrare personală a unui om cu Dumnezeu);
 celibatul clericilor (Biserica Ortodoxă acceptă căsătoria preoților și diaconilor, cu condiția să se
facă înainte de hirotonia acestora);
 practica botezului prin stropire sau turnare (Biserica Ortodoxă practică botezul prin întreită
afundare, ce simbolizează îngroparea și învierea lui Hristos).
Biserica Ortodoxă consideră că una dintre deosebirile cele mai importante constă în
formula filioque ("și de la Fiul"), care a fost adăugată de către Biserica Catolică la Simbolul
Credinței definit de cele șapte Sinoade Ecumenice. Adăugarea se referă la Duhul Sfânt și afirmă că
El purcede nu numai din Tatăl, ci și din Fiul. Ea se bazează pe Evanghelia lui Ioan, capitolul 15,
versetul 26 în care Iisus Hristos învață ucenicii spunându-le: „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care
Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi
despre Mine”. Catolicii interpretează textul în sensul că dacă Iisus trimite Duhul, aceasta ar implica
faptul că Sfântul Duh ar purcede din Fiul. Ortodocșii subliniază faptul că trimiterea nu este același
lucru cu purcederea, că faptul că Duhul Sfânt a fost trimis nu implică faptul că, în mod obligatoriu, El
ar fi și purces din Fiul. Dacă se omite sublinierea „care din Tatăl purcede”, fraza în sine nu oferă, în
realitate, un argument definitiv nici uneia dintre concepții, ea fiind valabilă în ambele cazuri. Iar dacă
se ia în considerare textul ”care din Tatăl purcede” – cum este, de altfel, normal să se procedeze –
apare întrebarea de ce Iisus Hristos, odată ce a considerat necesar să afirme purcederea Duhului
Sfânt din Tatăl, nu a menționat și purcederea din Fiul. Un alt aspect foarte important subliniat de
Biserica Ortodoxă este acela că, dacă Duhul Sfânt ar purcede și din Fiul, El ar apare a Îi fi
subordonat. Se observă faptul că a trimite pe cineva nu înseamnă subordonare, pentru că poate
apare și între persoane egale, în timp ce purcederea Duhului Sfânt din Fiul ar putea semnifica un
grad de subordonare, fapt care ar fi în contrazicere cu dogma care afirmă că cele Trei Persoane
sunt întru totul egale.
O cercetare a documentelor relevă faptul că, în epoca în care s-a formulat doctrina filioque, Vestul
era confruntat cu necesitatea combaterii unor erezii, astfel încât a apărut posibilitatea ca din dorința
de a sublinia anumite aspecte să se ajungă la formulări cu înțelesuri nedorite. Se pare că doctrina a
apărut în Spania. Adăugarea a fost aprobată în anul 809 de către Conciliul de la Aachen și a fost
examinată de Papa Leon al III-lea, care deși ar fi aprobat doctrina, ar fi interzis, totuși, în mod expres
inserarea ei în Crez. Atitudinea Papei se vede și mai clar în decizia pe care a luat-o cu acel prilej, de
a se scrie pe două tăblițe de argint Crezul fără adăugire în limbile latină și greacă, pe care a dat
ordin să fie așezate pe pereții Catedralei Sfântul Petru din Roma.

 Vezi articolul principal: Punctele florentine.

Față de Biserica Luterană[modificare | modificare sursă]

 nerecunoașterea tezei lui Luther Sola Scriptura (Biserica Ortodoxă alătură învățăturilor Bibliei și
predania sau tradiția bisericească);
 respingerea tezei Sola Fide - îndreptățirea doar prin credință (Biserica Ortodoxă consideră că
mântuirea este o conlucrare divino-umană, care implică atât credința corectă a omului -
orthodoxia, cât și aplicarea corectă a acestei credințe - orthopraxia);
 nerecunoașterea desființării preoției sacramentale (sfințitoare) din luteranism;
 nerecunoașterea desființării monahismului (călugăriei);
 nerecunoașterea a doar două Taine, botezul și euharistia, în luteranism (Biserica Ortodoxă are
șapte taine principale - botezul, mirungerea, cununia, preoția, spovedania, împărtășania și
maslul, - dar nu reduce în mod absolut numărul lor la acestea, la ele adăugându-se alte
"ierurgii", precum sfințirea apei sau aghiasma, monahismul, înmormântarea etc.)
Biserica suedeză are un episcop care este lesbiană,[3] în timp ce bisericile ortodoxe privesc
homosexualitatea drept păcat și nu permit femeilor să devină preoți sau episcopi.
Față de Biserica Calvină (reformată)[modificare | modificare sursă]
În plus față de diferențele amintite mai sus, ce privesc Luteranismul, Biserica Ortodoxă respinge
credința calvină în predestinarea omului (potrivit căreia destinul omului este fixat dinainte de
Dumnezeu, fără a putea fi schimbat prin deciziile libere ale individului) și susține libertatea deplină a
acestuia de a își alege singur propriul destin.
Față de Bisericile neoprotestante[modificare | modificare sursă]
Pe lângă deosebirile esențiale arătate mai sus privind învățăturile Sola Scriptura și Sola Fide, mai
există o multitudine de diferențe, care variază în funcție de denominația neoprotestantă. Dintre
acestea, amintim:

 cinstirea Fecioarei Maria ca Născătoare-de-Dumnezeu (întemeiată pe Luca 1:42 și practica

Bisericii primare);
 închinarea la icoane, chipuri ale lui Iisus Hristos, Maicii Domnului și ale sfinților, considerate de
Biserica Ortodoxă un simbol al persoanei reprezentate; astfel, închinarea nu se adresează
materiei icoanei, ci celui reprezentat;
 închinarea la moaștele sfinților (Biserica Ortodoxă consideră că aceștia, asemeni lui Hristos în
Schimbarea la Față, și-au preschimbat și transfigurat întreg trupul, prin lucrarea harului
dumnezeiesc, acesta devenind astfel nestricăcios; închinarea la sfinți este, astfel, o cinstire a lui
Dumnezeu, prezent prin harul dumnezeiesc din acele oseminte sau moaște);
 Biserica Ortodoxă respinge interpretarea simbolică a Euharistiei, considerând că pâinea și vinul
se preschimbă la Liturghie în adevăratul trup și sânge al lui Hristos;
 Biserica Ortodoxă practică botezul copiilor, bazându-se pe obiceiul Bisericii primare, când o
întreagă familie, indiferent de vârsta membrilor săi, se convertea la creștinism, dar acceptă și
botezul adulților.

Biserica ortodoxă în ziua de azi[modificare | modificare sursă]

Există astăzi 14 biserici ortodoxe locale autocefale și 2 autonome, aflate între ele în comuniune
euharistică; mai sunt, de asemenea, una a cărei autocefalie este parțial recunoscută și 5 cu
autonomie parțial recunoscută. O serie de comunități ortodoxe, din cauza unor probleme canonice,
se află în afara acestei comuniuni liturgice, dar împărtășesc aceeași credință dogmatică (vezi lista
de mai jos).

Bisericile Ortodoxe[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Bisericile ortodoxe.
Bisericile ortodoxe sunt bisericile care recunosc doar primele șapte concilii ecumenice, fiind
denumite de aceea și Biserici ale celor șapte concilii. Împreună ele alcătuiesc Ortodoxia. Nu toate
bisericile ortodoxe sunt recunoscute ca atare de celelalte biserici ortodoxe. În comuniune sunt doar
bisericile autocefale cu cele autonome, pe când cele necanonice sunt excluse de la uniunea
mutuală.

Referințe[modificare | modificare sursă]

1. ^ Jay E. Thompson (1 septembrie 2009). A Tale of Five Cities: A History of the Five Patriarchal Cities
of the Early Church. Wipf and Stock Publishers. p. 138. ISBN 978-1-4982-7447-0.
2. ^ María Victoria Escribano Paño (2010). „Chapter Three. Heretical texts and maleficium in the Codex
Theodosianum (CTh. 16.5.34)”. În Richard Lindsay Gordon; Francisco Marco Simón. Magical Practice
in the Latin West: Papers from the International Conference Held at the University of Zaragoza, 30
Sept. – 1st Oct. 2005. BRILL. pp. 135–136. ISBN 90-04-17904-6.
3. ^ Mary Frances Schjonberg Lesbian Priest Ordained Bishop in Stockholm Episcopal News Service, 9
noiembrie 2009.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

 „Biserica Ortodoxă din Europa de Est în secolul XX”, coodonator Christine Chaillot, Editura
Humanitas, 2011.
 Bartolomeu Anania, Spre un ecumenism interpersonal, în: Cristian Colceriu, Elite Clujene
Contemporane - Cluj Contemporary Elites, vol. I, Academia Romana, CST, Editura Clear Vison,
Cluj-Napoca, 2009, pp. 29 - 47.
 Irineu Pop, Jertfă si bună rodire, în: Cristian Colceriu, Elite Clujene Contemporane - Cluj
Contemporary Elites, vol. II, Academia Romana, CST, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2014, pp.
27-39, pp. 883-900.
 Andrei Andreicut, Dinamica despătimirii, în: Cristian Colceriu, Elite Clujene Contemporane - Cluj
Contemporary Elites, vol. II, Academia Româna, CST, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2014, pp.
27-39
7.Eseu in care sa descriem relatia cu profesoara de religie.

Relatia cu doamna profesoara de religie de-alungul celor 3 ani de liceu a fost una de respect
reciproc.Pot sa spune ca din aceasta relatie am avut foarte multe de castigat pentru cultura mea
generela deoarece am acumulat foarte multe informatii utile pentru viata pe care o voi urma.