DRAGOŞ CIOLACU

ISTORIA ARHITECTURII ROMÂNEŞTI, vol. I

Editura Societăţii Academice “MATEI - TEIU BOTEZ”

Iaşi 2013
 DOCUMENTARE - AS. DRD. ARH. CRISTINA TUDORA

REFERENŢI ŞTIINŢIFICI:
- S. L. DR. ARH. MIHAI DRIŞCU
- S. L. DR. ARH. RALUCA MANOLIU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

CIOLACU, DRAGOŞ
Istoria arhitecturii româneşti / Dragoş Ciolacu. - Iaşi:
Editura Societăţii Academice ’’Matei - Teiu Botez”, 2013 - 2 voi.
ISBN 978-606-582-028-9

Voi. I. - 2013. - Bibliogr. - ISBN 978-606-582-027-2

72(498)(091)

Notă - Acest voiul este un manual. Pentru întocmirea lui s-au

folosit la documentare titlurile menţionate în bibliografie

Copertă - Arh. George Munteanu

■ Editura Societăţii Academice ’’Matei - Teiu Botez”

B-dul Dumitru Mangeroon nr. 43
Director: Prof. univ. dr. ing. Constantin Ionescu
e-mail: cionescu@ce.tuiasi.ro
CUPRINS

CAPITOLUL I ARHITECTURA ŞI ISTORIA......................... .......................... .................. ... 1

1. De ce studiem istoria arhitecturii? ...... ............ . .................... . ........................................ 1

2. Introducere ...................................... ........ ......... ....... ............................ ....... .......... 5
3. Resursele arhitecturii autohtone ...................... ..................... ..... ............ 6

CAPITOLUL II DACIA............... . .... ......................... ....................................... .......................9

1. Arhitectura Daciei ... ........................ .......................................... ............................ ....... 9

2. Programe arhitecturale în Dacia ............ ........... ................... ........................... ...........17
3. Arhitectura romană în Dacia .............. ............ ...... ...... ........ ......................... . 34
4. Arhitectura bizantină ......... ......... ............... .............. ................ ...... ......... ............ . 40

CAPITOLUL III ARHITECTURA VECHE .......................... .................................. .................... 47

1. Evul mediu timpuriu până la 1241 .................................................................. ......... ..... 47

2. Marea invazie mongolă .............................................................. ................. ....... ..........55
3. Constituirea statelor medievale româneşti ........ ................... ........ ....... ......... .... ...... 67

CAPITOLUL IV TRANSILVANIA ............................................ ............... ..... ............... . 113

1. Arhitectura romanică în Transilvania ......................................... .......... .......... ............. 114

2. Arhitectura gotică în Transilvania ........... ....... .......... ..... ........ .......... ..... ........... .. 119
3. Arhitectura de apărare în Transilvania. ................ .................... .................... . ..... ........ 128

CAPITOLUL V ARHITECTURA SACRĂ............. .............. ........................... ....................... 139

1. Scurt secvenţial istoric al arhitecturii sacre româneşti .................................................. .. 139

2. Simbolistica bisericii ............ ................ .......... .............. . ............ ................... ....... . 166
3. * Consideraţii generale ....... . ................ ....... ...................... .................. ...... . 172

9
Arhitectura de apărare 226

CAPITOLUL VI ARHITECTURA MEDIEVALĂ..... .......... .................. ............. .... . 179

v~ 4.
— 1. Ţara
Structură
Românească..............................................................................................................
şi materiale ............... ......... .................. . .............. ....... ..... .......................... ...269
182
— 2.
5. Moldova - arhitectura
Transilvania ştefaniană .....................................
............................... ........................... .................
........................ ........................287
........... ....................... 195
— 6. Cetăţi Ţărăneşti ...... .............. ..................... .......................................... . 299

CAPITOLUL VII ARHITECTURA MEDIEVALĂ TÂRZIE ........................................... ....... 371

— 1. Moldova în.vremea lui Petru Rareş ................. ............ ............... .......................... ...... 372
2. Arhitectura monastică ........................................................................................ ..... ••••• 391
3. Goticul moldav.. ............................................. . ..................................................... ........ 417
4. Ţara Românească ..................... ................................................................. .............. .....430
5. Evoluţia spaţiului de cult .............................................................. .................................. 445
6. Transilvania - arhitectura Renaşterii ................................. ................ ............... .......... 461
7. Istoric în date al arhitecturii româneşti ................................................ ........................... 478
 CAPITOLUL I ARHITECTURA ŞI ISTORIA

1. DE CE STUDIEM ISTORIA ARHITECTURII

Arhitectura s-a transmis în timp sub aspectele sale structurale şi estetice în mod spontan fară ca
arhitecţii să conştientizeze locul creaţiei lor în evoluţia culturală a omenirii. Experienţele anterioare
erau preluate în contemporaneitate în mod critic şi analitic în acord cu noile materiale şi tehnologii sub
forma unor comenzi sociale grefate de factorul politic, începând cu meşteşugurile tradiţionale definite
etnologic fiecare generaţie de constructori a adăugat elemente de personalizare temporala într-un
excurs istoric nepremeditat. Asimilarea tradiţiei în mod creator a dus la cercetarea arhitecturii vechi.
Pornind de la descoperirea unor monumente antice şi trecând prin cercetarea unor şcoli şi programe de
arhitectură veche s-a ajuns, în secolul XIX, la elaborarea unor istorii ce prezentau global fenomenul
arhitectural ca factor cultural. Descoperirea clasicilor arhitecturii şi încercarea de sintetizare a
moştenirii lor istorice a dus la apariţia unor curente estetice cu ecou în tot spectrul cultural. Arhitectura
începutului de secol XIX îşi extragea normele de creaţie din arta greco - romană iar la mijlocul
aceluiaşi secol evul mediu dădea tonul curentelor la modă. Articularea unui vocabular constructiv şi
plastic contemporan având ca sursă arhitectura medievală a dus la fundamentarea istoriei arhitecturii ca
ştiinţă evidenţiind pentru prima dată aportul său teoretic în formarea profesională. Definirea istroriei
arhitecturii ca ştiintă a coagulat un discurs teoretic în favoarea unei creaţii arhitecturale bazate pe
interpretarea tradiţiei versus mimetismul stilistic care dădea tonul epocii. Interesul pentru aspectul
cognitiv al istoriei arhitecturii s-a menţinut în rândul diverselor facţiuni ale breslei arhitecţilor atâta
timp cât trecutul putea fi sursă de inspiraţie pentru creaţia contemporană.
Odată cu apariţia modernismului la începutul secolului XX care şi-a făcut un crez din a
*
combate valoarea perpetuă a clasicismului care a generat, în opinia lor arheologia stilistică a
istorismului revolut, Tendinţa de nivelare estetică impusă de stilul internaţional în raport cu accentele
locale izvorâte din istorie a dus la comprimiterea dialogului dintre avangarda şi moştenirea culturală.
Globalizarea unui vocabular plastic, unic a dus la o reactivare contrară în a doua jumatate a secolului
XX când regionalismul critic a readus în discuţie mesajul
trecutului. Nevoia de continuitate în evoluţia istorică a unei culturi, fie ea şi minoră dar dispusă
strategic cum e cea autohtonă, a favorizat apariţia unor şcoli şi curente cu un pronunţat caracter de
sinteză istorică. Identitatea culturală căutată cu tenacitate în istoria artei capătă şi aspecte politice,
uneori dramatice, în contextul afirmării naţiunilor pe scena lumii. Aspiraţia şcolilor naţionale de a-şi
defini propria identitate într-un sincronism, cultural european a devenit programatică. Vehiculul acestei
năzuinţe încă actuale este o bună cunoaştere a trecutului şi instrumentele de interpretare artistică ale
acestuia. Respingerea tradiţiei de către arhitectura modernă se datorează incapacităţii istoriei
arhitecturii de a transmite valorile trecutului. Bruno Zevi vede această neputintă ca o criză de sistem
generată de lipsa de interes a moderniştilor faţă de tradiţie, elaborarea istoriei arhitecturii de către artişti
din perspectiva formaţiei lor unilaterale şi nu în ultimul rând diminuarea disciplinei ca pondere în
învăţământul de specialitate.
Modernismul interbelic românesc a fost foarte bine reprezentat în practică şi a avut o notă distinctă
în ansamblul european al curentului deoarece nu a respins tradiţia ci dimpotrivă a găsit resurse inedite
de formulare în istorie. în plină afirmare a avangardei interbelice care neagă programatic trecutul, în
Romania, în paralel cu realizări contemporane de excepţie se crează un mediu fertil pentru actualizarea
trecutului prin lucrări de înalt grad ştiinţific elaborate de către arhitecţi cum ar fi Gh. Bals sau N. Ghica
- Budeşti iar în 1937 Grigore Ionescu scrie prima versiune a unei lucrări de referinţă “Istoria
Arhitecturii Româneşti”. Nicolae Iorga elogiază acest demers “stăpân pe ştiinţa sa de arhitect Grigore
Ionescu n-a mai pus numai alături de dânsa ceva date istorice ci a străbătut de istorie analizele sale pe
care le-a legat într-un sistem” iar autorul notează în prefaţă “o istorie a arhitecturii comporta o parte
considerabilă de explicaţii tehnice, cu atât mai necesare cu cât, fară ele, o construcţie nu poate fi, pe
deplin inţeleasă; şi a nu înţelege un edificiu înseamnă a nu fi în măsură să simţi şi să realizezi
caracterul şi frumuseţea lui specifică”. în totalitarismul postbelic, după o perioadă clasicizantă a
proiectării de arhitectură se revine la istorism pe fondul unor căutări de articulare a propriului limbaj
artistic dar şi ca o reacţie la modernismul cosmopolit. Efectul s-a resimţit prin repoziţionarea predării
istoriei arhitecturii şi deschiderea spre restaurarea monumentelor. în acest context Grigore Ionescu
scrie a doua şi a treia versiune a istoriei sale în 1963, respectiv 1982.. învăţământul superior de
arhitectură este principalul centru de elaborare şi difuzare a principiilor ce reflectă nivelul arhitecturii
noastre în raport cu şcolile naţionale.
Un rol însemnat în aprecierea prestigiului unei şcoli îl au şi disciplinele istorice şi ponderea lor în
curricula universitară. Istoria arhitecturii a suferit sub aspectul teoretizării şi elaborării metodologice un
decalaj faţă de teoria arhitecturii ceea ce a dus la apariţia unei discipline de frontieră, arhitectura
comparată, menită să facă legătură dintre limbajul şi compoziţia contemporană şi exemplele oferite de
trecut. Gh. Curinschi - Vorona, al doilea autor de istorie arhitecturală este un precursor al
comparatismului architectural afirmând ca insuşirea aricarei profesiuni presupune parcurgerea unui şir
de etape constând din acumulări de experienţe teoretice şi practice care permit dobândirea treptată a
unor calităţi intrinseci profilului ales. De aceea procesul de predare poartă amprenta năzuinţei de a reda
cât mai exact - prin succesiunea sau sincronismul transmiterii cunoştinţelor, prin gradarea dificultăţilor,
prin folosirea unei metode bazate pe dialectica dintre intuitiv şi raţional - procesul obiectiv de formare
a arhitectului cu treptele şi ciclurile pe care le parcurge.
Pentru a avea impactul dorit istoria arhitecturii trebuie predată în două trepte succesive; prima face
trimitere la vocabularul şi morfologia stilurilor iar a doua la limbaj şi sintaxa în cadrul unei abordări
tematice de factură comparatistă. Istoria şi teoria arhitecturii au ca obiect de studio triada vitruviana -
utilitate, soliditate, frumuseţe - percepute în unitatea lor organica, dată de legile interne comune celor
trei laturi în cadrul relaţiilor lor de interconditionare. Istoriei îi revine analiza de ordin evolutiv a
fenomenului arhitectural iar teoriei o analiză de factură structurală. în cadrul sistemului ştiinţelor în
general şi printre alte istorii ale fenomenelor şi ştiinţelor în special, care au trei paliere de referinţă -
fenomene din natură şi societate, ştiintele care studiază aceste fenomene şi istoria acestor ştiinţe -
istoria arhitecturii se situează pe al doilea nivel ca istorie a unui fenomen. Acest statut îi conferă o
funcţionalitate aparte în procesul creativ a arhitecturii deoarece istoria îi fumizeaza arhitectului
cunoaşterea legilor de dezvoltare a fenomenului prin accesul la valorile tradiţiei spre deosebire de
tehnicieni care operând la nivelul actual al dezvoltării ştiinţei se pot lipsi de etapele istorice.
Arhitectura este un fenomen complex, de graniţă în care se întâlnesc creaţia artistică şi cea tehnică
într-o finalitate creativă ce conţine atât funcţia practică - utilitară cât şi cea

3
estetică - ideologică aparţinând culturii materiale şi spirituale. Obiectul istoriei arhitecturii se referă la
legile apariţiei şi devenirii fenomenului prin reconstituirea cât mai veridică a procesului obiectiv de
dezvoltare a acestuia. In acest scop istoricul de arhitectură sistematizează exemple după criteriile
cronologice şi tipologice, stabileşte natura relaţiilor dintre fapte, surprinde acţiunea factorilor interni şi
externi de dezvoltare, reconstituie filiaţiile şi treptele proceselor de devenire, defineşte stiluri, şcoli şi
curente prin modalităţile lor de expresie şi elaborează noţiunile şi categoriile stilistice.
Istoria arhitecturii se instituie ca ştiinţă în urma demersului teoretic al istoricului de organizare a
faptelor, de structurare a procesului devenirii lor şi de judecare axiologicală a fenomenului. Istoria
însoţeşte şi slujeşte autonom în mod ideatic prin teorii, teze, categorii şi noţiuni fenomenul de studiat
ca o istorie paralelă, care dublează evoluţia obiectivă a arhitecturii. Autonomia disciplinei în raport cu
procesul obiectiv de dezvoltare este dată de componenţa artistică, deci subiectivă a fenomenului ceea
ce conferă istoriei arhitecturii un statut de istorie “ secundă”. Raportul dintre obiectiv şi subiectiv este
dat de determinismul exercitat de condiţionările externe ale mediului social şi acţiunea legilor interne
ale fenomenului în zonele în care se manifestă subiectivitatea - comandă, creaţie şi asimilare estetică.
Natura şi specificul fenomenului de arhitectură conduc pe istoric către elaborarea unui model teoretic
al evoluţiei arhitecturii relativ izomorf în raport cu procesul real al dezvoltării, care îi conferă un
caracter secund istoriei arhitecturii. Aceste valenţe au un rol pozitiv şi progresist prin libertăţile de
abordare ale fenomenului architectural dat de sensibilităţile autorului ce devine intermediar între operă
şi consumator. Istoricul de arhitectură evaluează opera prin propriile trăiri estetice pe care le adaugă
valorii deja recunoscute.
Istoriile de arhitectură pot avea acelaşi subiect faptic dar rezultatele vor fi diferite, datorită faptului
ca nu există istorii ci autori de istorii.

4
 2. INTRODUCERE

Arhitectura unei ţări este, poate cea mai exactă expresie a istoriei sale şi nimic nu ne dă o intuiţie a
trecutului şi o mai autentică cunoştinţă a unei civilizaţii - G.M. Cantacuzino.
Istoria arhitecturii este disciplina care reflectă obiectiv evoluţia ştiintei de a construi, dezvăluind
legile, legăturile cauzale şi relaţiile care o guvernează. Istoria arhitecturii româneşti a fost analizată în
aceşti termeni de personalităţi ale culturii noastre sub regimuri politice diferit care au indus o nuanţare
a opiniilor dar esenţa acestui demers a rămas unitară. Materialul documentar a impus operarea unor
sinteze riguroase, însoţite de o selecţie atentă, pentru a surprinde toate manifestările semnificative de
ordin arhitectural - artistic.
Monumentele au fost prezentate consecvent în corelaţie cu evenimentele istorice importante care le-
au generat, cu scopul de a înţelege intensitatea sau intermitenţa actului ctitoresc, circulaţia formelor şi a
meşterilor calificaţi în perioada de început pe şantierele celor două mari arii de cultură ale vremii -
bizantină şi romanico - gotică.
Evoluţia societăţii şi mentalităţilor a coincis cu evoluţia realizărilor tehnice şi artistice şi acest fapt a
determinat apariţia unor opere valoroase diacron cu automatismul schimbărilor politico sociale din
perspectiva prezentării cronologice a istoriei. Fondul arhitectural românesc este rodul sintezei dintre
interpretarea autohtonă a repertoriului european de forme şi conţinutul etnic al ethosului local.
Cele două componente - influenţa alogenă preluată selectiv şi creator şi creaţia autentică
românească - au generat când s-au suprapus momente unice, de personalizare a culturii noastre în
context regional. Arhitectura reprezintă nu numai o expresie plastică ci şi soluţii constructive traduse
prin rezolvări planimetrice şi compoziţii spaţiale ca un fenomen global a organizării spaţiale atât ca artă
cât şi ca ştiinţă.
Structurile planimetrice şi spaţiale sunt determinate de întâlnirea în acelaşi obiectiv a utilităţii,
constructivităţii şi funcţionalităţii. Actul edificant este un fapt de cultură şi civilizaţie, adică sistem de
semnificare şi proces de comunicare în cadrul semioticii arhitecturale.
Fluenta cronologică determinată de continuitatea istorică a arhitecturii nu este lipsită de lacune atât
în epoca veche cât şi în cea modernă. Istoria veche poate fi lămurită de

5
arheologie iar cea contemporană de o anumită detaşare obiectivă ce necesită timp faţă de acţiunile
noastre recente.

3. RESURSELE ARHITECTURII AUTOHTONE

Colonizarea şi stăpânirea romana timp de aproape două secole a Daciei a avut un efect ireversibil
asupra identităţii culturale a noului popor. Limba, obiceiurile dar mai ales religia creştină sunt
moştenirea latină a poporului român. Cu toate acestea monumentele romane clădite în Dacia nu au
avut niciun rol în formarea arhitecturii culte în România şi în cel mai bun caz a constituit o sursă de
materiale de construcţie neepuizată nici după 2000 de ani. Cauzele unei aparente ratări a modernizării
îmbracă cele mai diverse forme dictate de un puternic ataşament la valorile tradiţionale după retragerea
aureliană şi decăderea economică. Populaţia s-a retras din faţa hoardelor migratoare în munţi dar o
parte însemnată a rămas la câmpie. Cele două ramuri ale populaţiei dacice s-au dezvoltat diferit dar
fondul latin s-a menţinut în limba, în organizarea politică şi cea socială. In artă şi arhitectură
influenţele romane au fost minime fiind mult mai puternice alte influenţe mai vechi ori mai noi.
Elementul trac a fost cel mai puternic dar şi cel mai vechi şi s-a manifestat cu precădere în artă şi s-
a perpetuat în cultura rurală. Arta şi arhitectura romană au fost foarte răspândite în Dacia în timpul
stăpânirii imperiale dar nu a avut impact asupra fondului trac. După retragerea aureliană tot ansamblu
de edificii roman decade şi constituie doar sursă de materii prime în construcţii. După acest episod o
mare influenţă în arhitectura locală au avut-o bizantinii şi slavii, primii în calitate de continuatori ai
stăpânirii romane iar ceilalţi ca nou veniţi în arealul autohton. Bulgarii şi sârbii sunt popoare slave de
civilizaţie bizantină stabiliţi târziu în Balcani dar au avut capacitatea de a se constitui în state
independente înaintea Principatelor Romane. In secolul VII Bulgaria exista ca entitate politică iar în
secolul IX se creştinează si prin asta arhitectura lor capăta mai ales prin programul eclesiastic un
pronunţat caracter bizantin fară caractetistici locale. Serbia are aceiaşi evoluţie începând cu secolul XI
arhitectura sârbească originală va influenţa foarte mult în secolul următor pe cea din Ţara Românească.
Prin Moravia arhitectura sârbească pătrunde în Banat

6
şi Muntenia şi sub influenţa fondului naţional capătă trăsături distincte în ansamblul culturii bizantine
de la care se revendica.
Bizanţul a avut o influenţă asupra culturi româneşti mai întâi ca o contrapondere la expansiunea
ungară. Dupa extragerea Principatelor Romane de sub influenţa ungară care le- a creat, Bizanţul îşi
manifestă influenţa prin subordonare religioasă şi în consecinţă prin model de conducere politică.
Viaţa religioasă ca organizare şi ierarhie din Principate este sub influenţa bizantină iar arta şi
arhitectura ecleziastică de influenţă sârbească capătă puternice influenţe athonite. Arhitectura
reprezentativă pentru Moldova şi Muntenia ia naştere la scurt timp după intemeierea statală şi se
intemeiază pe influenţele străine adaptate spiritului local la care contribuie tehnicile şi materialele
tradiţionale. Factorii locali care au dat originalitate arhitecturii româneşti sunt: materialele - piatra,
lemnul şi cărămida, - clima care a impus forme speciale ale şarpantei, economia, meşteşugurile şi
motivaţia domnitorilor.
Influenţele străine vin din două direcţii - apuseană cu arta gotică şi romanică şi orientală din Bizanţ
şi Armenia. Ardealul sub stăpânire maghiară iradiază arta apuseană în primul rând în Moldova cu care
are strânse legături dar şi în Muntenia prin intemediul unor legături politice. Arhitectura gotică şi
romanică a pătruns în Principate într-un moment de stingere a acestor curente în Europa şi de aceea
avem puţine exemple rămase din epocă. Dacă primele biserici au fost clădite de meşteri străini în
forme de stil autentic, curând le-au luat locul meşterii autohtoni care au adaptat arhitectura apuseană la
creştinismul oriental care devenise religie de stat. Astfel în Muntenia arhitectura iese imediat de sub
influenţa apuseană persistând o vreme doar în pictură, iar în Moldova principiile gotice de construcţie
se păstrează şi amplifică şi se combină într-un mod original şi armonios cu planimetria bizantină.
Primele biserici cu toate că aveau plan bazilical romanic ori gotic, erau împărţite în naos şi pronaos
după ritul bizantin. în Moldova planul are o singură navă alungită terminată întotdeauna la răsărit cu
absida poligonală (bizantină) sau circulară (romanică) iar interiorul este împărţit prin ziduri
transversale în două sau mai multe compartimente.
Primul compartiment în care se intră printr-o uşă decupată în zidul vestic sau sudic este de formă
pătrată sau dreptunghiulară şi se numeşte pronaos. Spre vest se poate amplifica cu

7
un pridvor închis sau deschis. Din pronaos se trece în sens longitudinal spre est către naos printr-o uşă
decupată în zidul despărţitor sau printr-o colonadă de doi stâlpi şi trei arce. Naosul are formă
dreptunghiulară sau poate fi amplificat către nord şi sud cu două abside semicirculare în interior iar la
exterior acestea se pot exprima poligonal sau pot fi mascate în grosimea zidului. între naos şi pronaos
poate exista o cameră de mici dimensiuni numită gropniţă iar peste aceasta o tainiţă. Naosul este
amplificat pe verticală de turlă care se sprijină pe arce piezişe în Moldova sau bizantine în Muntenia.
Altarul este ultima încăpere spre răsărit, are formă absidată şi este ridicată faţă de naos cu o platformă
numită solee. Altarul este parţial separat de naos printr-un perete cu icoane numit tâmplă,
catapeteasmă sau iconostas, care are trei uşi - una centrală numită împărătească prin care circulă clerul
şi domnitorul şi două laterale numite diaconeşti. în mijlocul altarului se găseste sfânta masă sau pristol
de formă pătrată din piatră. Altarul este flancat de două încăperi mici sau chiar nişe - pastoforii -
numite proscomidie sau prothesis la nord şi serveşte ca loc de preparare şi păstrare a sfintelor taine şi
diaconicon sau apodosis la sud şi este destinată păstrării vesmintelor şi cărţilor de cult. Pe curbura
absidei se găsesc la catedrale strane pentru ierarhi numite exedre iar în ax se găseşte tronul chirieahului
numit cathedra.
Planimetria generală poate fi cu o navă terminată la răsărit cu absida, cruce greacă înscrisă cu
absidă pe altar flancată de două absidiole la care se pot adauga absidele laterale şi cea mai răspândită
formă , cea de cruce latină cu abside laterale şi pe altar numită triconc. Materialele folosite la zidărie
sunt piatra brută sau fasonată, cărămida arsă şi mortarul de var. Zidurile sunt groase între unu şi doi
metri din piatră, cărămidă sau combinaţie între cele două materiale aşezate în asize orizontale. La
interior este un strat de cărămidă ce se temcuieşte şi se pictează iar la exterior se lasă materialul
aparent dacă este din piatră şi cărămidă sau se tencuieşte şi chiar se pictează. Decoraţiunile pe faţadă
sunt din cărămidă profilată şi glazurată sau din plăci ceramice cu o cromatică variată. Piatra sau
tencuiala se pot finisa în relief cu arce sau motive decorative geometrice sau florale. Şarpanta poate fi
înaltă, frăntă şi segmentată în Moldova sau curbă urmând linia bolţilor în Muntenia. Sensul de
parcurgere în biserică este unul liturgic de la apus la răsărit, de la întuneric la lumină, de la păcatul
originar la mântuire. Fiecare încăpere are o semnificaţie teologică, distinctă iar cele trei direcţii de
dezvoltare volumetrică închipuie crucea ca semn suprem al credinţei.
 CAPITOLUL II DACIA
1. ARHITECTURA DACIEI
De ce au început romanii să-i atace pe daci ? Trebuie spus de la început că dacii erau agresivi.
Văzând bogăţiile împărăţiei romane, făceau mereu incursiuni pustiitoare peste Dunăre, în regiuni
stăpânite acum de romani, şi care de veacuri se aflau sub influenţa civilizatoare a Greciei.
In Dacia se afla iarăşi un rege care reuşise să-i unească pe daci, pe un teritoriu însă mai mic, care
nu depăşea Tisa la apus, nici Şiretul la răsărit. Se numea Decebal. (Decebal pronunţăm noi acum, dar
în vremea aceea „c “ se pronunţa „k“; Dekebalos era scris pe greceşte sau latineşte).
Traianus hotărăşte să pornească război pentru a aduce Dacia sub ascultare romană.
Pentru a reconstitui acest război între romani şi daci, avem la Roma un monument, rămas întreg
până în zilele noastre printr-o adevărată minune, Columna Traiană, pe care se încolăcesc, de jos în
sus, basoreliefuri povestind toată desfăşurarea cuceririi Daciei.
De ce a putut veni atâta lume în Dacia în puţini ani ? Fiindcă acolo se găsea aur.
Aşa se explică probabil cum au putut veni în Dacia, în puţine generaţii, mii şi mii şi zeci de mii de
colonişti din toată împărăţia. Altfel nu s-ar explica cum, în puţinul timp cât a durat această colonie
romană, populaţia să fi fost complet romanizată.
De unde să fi venit coloniştii? Din toate părţile împărăţiei şi mai cu seamă din regiunile vecine cu
Dacia. Au venit desigur colonişti şi din Italia.
Ţăranii din Italia sărăceau fiindcă proprietarii de pământ, în loc să-l lucreze cu localnicii din jur,
lucrau pământul cu robi. Asta explică de ce atâţia ţărani din Italia se angajau în legiuni sau plecau să
populeze Illyria, Gallia sau Dacia. Din punctul de vedere al limbii, s-a constatat de pildă că limba
română se apropie cel mai mult de unul dintre dialectele din sudul Italiei. Au venit probabil şi de acolo
mulţi să caute aur în Dacia. Dacia colonizată de romani a putut în foarte puţine generaţii să devină
atât de prosperă, încât să i se spună Dacia felix „Dacia roditoare, fertilă“. (Neagu Djuvara)

9
 Dacă, până la începutul celei de-a doua perioade a fierului, nu aflăm în toată Dacia decât aşezări de
tip sătesc şi case construite din schelet de pari şi lipitură de lut sau, mai rar, cu pereţi din bârne de lemn
aşezate orizontal, în schimb, odată cu începuturile de descompunere a orânduirii comunei primitive şi
cu cristalizarea statului dac, apar şi semnele unei vieţi cvasi- orăşeneşti bazate pe o netă diferenţiere de
clasă, şi urmele unei arte de a construi, mult mai evoluată faţă de practicile vremii anterioare.
Geograful grec Ptolemeu notează existenţa pe teritoriul Daciei a numeroase localităţi — printre care
Arcobadava, Singidava, Zurobara, Arcina, Somun, Carsidava, Piroboridava — pe care el le denumeşte
poleis (oraşe), aceste centre economice rezultat al legăturilor cu sudul mediteranean greco-italic cu
oraşele greceşti de pe ţărmul Mării Negre, târguri de schimb al produselor locale şi al mărfurilor de
import - erau de regulă întărite; cele din regiunile de câmpie cu valuri de pământ şi palisade : cele din
părţile muntoase, aşezate de obicei pe înălţimi cu ziduri şi turnuri de piatră. Caracterul lor, era
asemănător cu acela al aşezărilor de tip celtic denumite oppidum, pe care geto-dacii le numeau dave.
Mult mai semnificative din punct de vedere arhitectural şi deosebit de importante şi prin funcţia lor
militară au fost aşezările cetăţi din regiunile muntoase.
Grupate mai multe la un loc, la distanţe nu prea mari unele de altele, cetăţile dacice, pe care romanii
le numeau „munţi întăriţi” formau în cadrul unui anume teritoriu, bine ales, un întreg sistem de
apărare. Legate între ele cu o adevărată reţea de turnuri izolate — locuinţe şi puncte de veghe şi de
sprijin totodată — cetăţile erau dispuse în teren aşa fel ca să îngăduie
o luptă de rezistenţă în etape şi, la nevoie, o retragere treptată către un punct izolat unde se găsea, ca o
extremă redută, cetatea principală a ţinutului.
In munţii Orăştiei în judeţul Hunedoara, unde, după toate aparenţele, a fost centrul strategic cel mai
însemnat al dacilor : Sarmizegetusa. Aici, în punctele cunoscute azi sub numele de Costeşti, Blidaru,
Piatra Eoşie şi Grădiştea Muncelului, de-a lungul văii râului Grădiştea, la depărtări de trei până la zece
kilometri unele de altele, au fost descoperite resturile a patru cetăţi mari şi între ele alte câteva cetăţui,
precum şi rămăşiţele a peste 30 de turnuri izolate.

10
Radovanu jud. Giurgiu. Hăbăşeşti, jud. Iaşi.
locuinţe dub u înşiruite Locuinţe grupate în "cercuri".

oşea*»

Căscioare, Ostrovul lacului Cătălui, jud. Giurgiu. Locuinţe grupate.

 Răspândite pe o suprafaţă de peste 100 ha, resturile arheologice descoperite pe Dealul Grădiştei ne
arată existenţa în acest loc a două complexe distincte de clădiri: o cetate propriu-zisă şi o aşezare cu
caracter religios. Cetatea, înconjurată cu ziduri de piatră groase de 3,30 m, fară turnuri, închidea o curte
de formă ovoidală neregulată, care urmărea de aproape conturul tăpşanului pe care se ridică.
Situată la o depărtare de 150 m spre răsărit, aşezarea sacră era legată de cetate printr-un drum lat de
cinci metri, pavat cu lespezi de piatră, care se înfăţişă ca o scară monumentală în pantă foarte dulce, cu
trepte largi, întrerupte din în loc în loc de paliere spaţioase. Scara aceasta, care în capătul dinspre
aşezarea sacră se îngusta, dădea într-o piaţetă pavată, în jurul căreia au fost descoperite cinci sanctuare:
două de plan circular, ca nişte cromlehuri şi trei de formă dreptunghiulară.
Cele două sanctuare rotunde, unul avînd un diametru de 12 m, altul de 30 m, constau dintr-o incintă
circulară, mărginită, la cel mic de unu, la cel mare de două şiruri alăturate de pietre. La sanctuarul
mare, şirul exterior, compact, este format din 104 blocuri faţuite, tăiate sub formă de bolţari; şirul
interior este compus din 210 stîlpi prismatici, mai subţiri şi ceva mai înalţi, dispuşi la 12 cm unul de
altul în grupuri de cîte şapte, grupurile fiind puse în evidenţă prin aceea că fiecare al şaptelea stâlp este
mai scurt şi mai gros decît ceilalţi. în interior, incintele păstrează încă urmele altor inele concentrice, -
două în sanctuarul mare şi unul în cel mic - care fuseseră realizate prin înfigerea în pământ şi
sprijinirea pe temelii de piatră a unor stâlpi de lemn fasonaţi şi îmbrăcaţi cu plăci de teracotă. Numărul
mare şi importanţa atribuită clădirilor de cult în cadrul acestei enigmatice cetăţi şi incinte sacre justifică
ipoteza potrivit căreia dealul Grădiştei ar fi faimosul Munte Sacru al dacilor, acel Kogaionon de care
vorbeşte Strabo.
Aşezări întărite, asemănătoare celor din Transilvania, au construit dacii şi în Moldova. Una dintre
acestea era situată pe o înălţime — cca 500 m deasupra nivelului mării — la marginea oraşului Piatra
Neamţ. Important centru militar şi de cult, cetatea aceasta, cunoscută sub numele de Bâtca Doamnei,
prezintă două niveluri de locuire: unul din secolul
I î.d.H., altul din secolul I d.H. Incinta, care ocupă o suprafaţă de cca 1,9 ha, a fost apărată în prima
perioadă de locuire cu o pali sadă de 6 m lăţime, iar în a doua perioadă palisada a fost înlocuită cu un
zid de piatră, construit în tehnica opus quadratum, gros de 3,50 m. Pe latura

12
sudică a zidului de incintă se păstrează o serie de tambururi de coloane dispuse în cadrul a două
grupuri de aliniamente-sanctuare de genul celor aflate şi în cetăţile din Munţii Orăştie.
Aşezările fortificate din Munţii Orăştie oglindesc deopotrivă caracterul original al arhitecurii
poporului dac şi întregul sistem de organizare a societăţii care le-a creat : o societate diferenţiată pe
clase, cu o putere centrală de stat, în care forţa diriguitoare se afla în mâna unui rege, care conducea
poporul cu ajutorul tagmei preoţeşti şi a nobililor (tarabostes), urmaşi ai vechii aristocraţii gentilice.
în cadrul acestor centre economico-politice şi militare s-au îmbinat, în ceea ce priveşte arta
construcţiei, materiale şi tehnici tradiţionale, autohtone cu forme şi tehnici caracteristice sudului
elenistico-roman. în seama tradiţiilor elenistico-romane trebuie puse în primul rând formele de plan
regulate şi zidurile foarte groase şi întărite cu turnuri patrulatere ale unor cetăţi ca acelea descoperite la
Piatra Roşie şi Blidaru ; în al doilea rând, tehnica însăşi a zidăriei. Groase în medie de 3 m şi înalte de
4—5 m, zidurile curtinelor şi ale turnurilor erau construite după un procedeu folosit încă în mileniul al
II-lea de arhitectura cretezo- miceniană.
Procedeul acesta, aşa cum îl întâlnim la cetăţile dacice, consta din construirea feţelor vizibile ale
zidurilor din blocuri de piatră fasonată şi din umplerea progresivă a spaţiului dintre acestea,, care
forma miezul zidului — emplectonul — cu un amestec de piatră spartă şi mortar de pămînt. Blocurile
de piatră ale feţelor aveau mărimii care variau între 50 şi 70 cm lungime, 40 şi 50 cm înălţime şi 30 şi
35 cm grosime. Dintre cele şase feţe ale fiecărui bloc, cea dinspre miezul zidului era necioplită şi, din
loc în loc, lăsată chiar mai lungă, ca o coadă,, ceea ce contribuia la întărirea coeziunii dintre parament
şi emplecton. în vederea consolidării şi mai mari a zidului, blocurile de piatră ale fiecărei perechi de
asize erau legate din loc în loc, de la o faţă la alta, cu grinzi de lemn. Capetele acestor grinzi erau tăiate
sub formă de coadă de rândunică şi se fixau în scobituri asemănătoare făcute în blocurile de piatră.
Alteori, zidurile erau construite spre interior din blocuri de piatră cioplită şi faţuită, fară mortar, iar
spre exterior dintr-un dublu gard-palisadă. între cele două rânduri de pari ai palisadei, legaţi din loc în
loc cu grinzi de lemn în curmeziş, era bătută o umplutură de piatră spartă şi pământ. Palisada era mai
înaltă. în spatele ei, pe zid, era amenajat drumul de strajă. Spre deosebire de tehnica savantă folosită la
ridicarea zidurilor de incintă şi a turnurilor,

13
clădirile din interiorul cetăţilor sau din afara zidurilor acestora, unele din ele cu încăperi multe şi mari,
erau construite cu materiale şi după tehnici tradiţionale, autohtone : o fundaţie simplă de piatră spartă
peste care erau aşezate tălpi groase de lemn. Pereţii puteau fi construiţi fie din bârne dispuse orizontal
şi legate la colţuri prin îmbinări, fie din schelet purtător de stîlpi cu umplutură de şipci sau nuiele şi
lipitură de lut. Acoperişul era construit din lemn cu învelitoare de şindrilă sau stuf, câteodată însă şi de
ţigle, acestea fiind de forma şi dimensiunile modelelor greceşti descoperite in săpăturile de la Histria.
Dacia a fost o ţară de sate mici, dar numeroase situate pe malul vreunei ape sau pe un pinten de
deal, ele acopereau suprafeţe care arareori întreceau două hectare şi erau adesea apărate, în partea unde
accesul era mai lesnicios, cu şanţuri şi palisade.
Casele, de plan dreptunghiular, dar adesea şi oval sau circular , cu prispe în faţa intrării sau chiar de
jur împrejur, erau mici; aveau însă alături, adăpostite în clădiri izolate, bucătăria, cămara de provizii şi
grajdul. De regulă, fiecare gospodărie era împrejmuită cu un gard, făcut din pari înfipţi în pămînt şi
împletitură de nuiele. Toate aceste clădiri se construiau, ca şi în perioadele anterioare, după procedee
tradiţionale ce s-au păstrat în arhitectura populară până în ziua de azi; pereţii erau făcuţi fie dintr-un
schelet de lemn purtător, cu spaţiile dintre stâlpi şi grinzi umplute cu împletitură de nuiele şi lipitură de
lut, fie din trunchiuri brute sau cioplite de copaci aşezate orizontal unele peste altele şi îmbinate la
colţuri. învelitoarea obişnuită era cea de paie, de stuf sau de şindrilă, imaginea unor astfel de case, din
epoca regelui Decebal, este înfăţişată de cîteva ori pe columna lui Traian de la Roma.
Formarea statului dac aduce cu sine şi trecerea de la o locuire cu specific comunei primitive la una
cu atribuţie urbane bazate pe stratificarea socială şi în consecinţă o evoluţie a artei edificante. Apariţia
comunităţilor cu statut urban este menţionată de Ptolemeu sub denumirea de poleis - oraşe şi este un
rezultat firesc al dezvoltării interne în urma schimburilor cu lumea Sud Dunăreană din a cărui areal
cultural facem parte.
Oraşele dacice erau structurate după model mediteranean, adică centre economice în care se
regăseau alături de agricultori şi meşteşugari, negustori, funcţionari şi cler. Amplasate la câmpie sau
munte aceste oraşe aveau o componentă militară importantă atât la nivel social cât şi arhitectural.
Cetăţile numite dave erau întărite militar asemănător oppidum celtice

14
bastion. Cetatea Costeşti era reşedinţă regală şi ocupa un platou înalt înconjurat de o dublă pali sadă
punctată de turnuri de apărare. Acropola cu acces monumental după model elenistic era înconjurată de trei
terase concentrice modelate în relief în interiorul cetăţii erau locuinţe, anexe militare şi depozite iar în
afara zidurilor sunt amplasate cisterne şi sanctuare de iniţiere. Cetăţile Blidaru şi Piatra Roşie sunt cu
caracter exclusiv militar iar funcţiunile de campare a comandaţilor şi oştenilor, erau disociate în două
incite distincte juxtapuse apărate de ziduri cu drum de strajă. Gradiştea este cea mai importantă cetate
similară cu Kogaionon sau “munte sacru” amintit de Strabo. întinsă pe aproximativ 100 ha, cetatea era un
complex militar- religios în care cele două funcţiuni sunt separate. O zonă militara avea şi rol rezidenţial
şi era amplasată pe un platou înconjurat de un zid de piatră gros de 3 m fară turnuri. în proximitate era
amplasată Agora sacră formată dintr-un complex de sanctuare din cele cele trei tipuri cunoscute.

adică
- împrejmuite
Sanctuarele cu palisade
dacice de pământ
închinate unuilacult
cămpie şi amplasate
monoteist grupat
articulat pe înălţimi
în jurul strategicesunt
lui Zalmoxes la munte.
pe trei
categorii
- Arhitectura
după organizarea
militară planimetrică
forma un sistem
dictată
de de
apărare
amplasament.
mai alesSanctuarele
în zona munţilor
lineareOrăştie,
cu o încăpere
numiţisau
de
romani
două au“munţi
evoluatîntăriţi”
din locuinţă
unde seşi afla
se găsesc
şi capitala
frecvent
Sarmizegetuza.
în comunităţile
Legăturile
rurale.dintre
Formacetăţi
absidată
se faceau
a încăperii
printr-
un releu
sacre a generat
de turnuri
modelul
izolatebazilicilor
cu rol militar
paleoşi creştine.
locativ aşezate
Sanctuarele
în reţea
circulare
la distanţa
sunt de
rezervate
3 - 10 kilometri,
autorităţii
suficientşipentru
politice sunt amplasate
ca un mesaj
în luminos
cetăţile regale.
sau o solie
Formasă ajungă
circulară
în în
celplan
maipoate
scurt cuprinde
timp la destinaţie.
una, douăZona
sau trei
era
acoperită
zone de patru
- încăperi mari cetăţiînşifuncţie
concentrice aproximativ 30 turnuri Sanctuarul circular de la Gradiştea este cel mai
de complexitate.
amplu şi are o alcatuire planimetrică, identică cu cel de la Stonehenge, alcătuită dintr-o zonă
perimetrală deschisă pentru popor, o a doua zonă închisă cu elevaţie de lemn pentru aristocraţi şi
ultima centrală pentru iniţiaţi. Elementele repetitive din piatră ce alcătuiesc paramentul duc la
presupunerea că aceste sanctuare aveau rol si de calendar, foarte asemanator cu cel de azi. Sanctuarele
5 “

15
patrulatere erau rezervate oaştei militare şi erau amplasate în afara incintei cetăţilor, ce induce ideea
unor clădiri cu rol iniţiator în arta războiului şi a consacrării tinerilor oşteni. Forma dreptunghiulară în
plan era definită de şiruri ordonate de coloane, foarte asemanatoare cu templele greceşti, care evoca
mediul ostil al codrului în care se facea iniţierea.
- Locuinţa dacică are o planimetrie foarte variată ce ţine de amplasament şi locul social al
locatarului. Locuinţele cu plan rectangular îţi au originea în megaronul mediteranean şi sunt răspândite
în zona rurală. Locuinţele cu plan absidat sunt destinate unor lideri militari şi sunt amplasate în incinta
cetăţilor. Locuinţele cu plan circular sunt destinate preoţilor şi celor inţiaţi în cult putînd avea şi etaj.
Locuinţele turn erau destinate militarilor şi aveau şi rol strategic. Ansamblurile de locuinţe urmăreau o
organizare urbanistică în funcţie de teren şi mărime a comunităţii. Locuinţele erau amplasate înşiruit în
lungul unei căi de acces, grupate în interiorul unei palisade, grupate în cercuri în funcţie de numărul de
clanuri a comunităţii sau axial pe direcţia sanctuarului.
Practicile constructive au la bază tehnologii de execuţie curente în zonă dar şi particularităţi locale
perpetuate în timp de arhitectura ţărănească. Centrele economico - politice şi militare s-au construit cu
materiale, tehnici şi forme tradiţionale peste care s-au suprapus influenţele sudului elenistico - roman.
Planimetria regulată şi zidurile foarte groase făcute în tehnica miceniană constau în construirea
feţelor vizibile ale pereţilor din piatră faţuită şi umplerea interspaţiului cu emplecton din piatră spartă,
mortar şi pământ. Blocurile de piatră aveau faţeta dispre emplecton nefaţuită pentru a face priză cu
acesta. Fiecare asiză era ramforsată cu grinzi de lemn fixate în locaşuri speciale lăsate în blocurile de
piatră cu dimensiuni aproximative de 5 0 x 4 0 x 30 cm. în execuţie sunt folosite toate tehnicile zidăriei
în piatră - opus mixtum , opus incertum, opus quadratus, opus listatum - folosite la sud de Dunăre dar
pentru construcţiile mai uşoare se foloseau tehnicile tradiţionale în arhitectura ţărănească. Astfel pentru
palisade se făceau doi pereţi de nuiele împletite consolidate cu bârne între care se bătea pământ şi
cioplitură de piatră. Anexele din interiorul cetăţii se executau din lemn cu pereţi din cununi pe fundaţie
din piatră. Mărturii ale acestor tehnici precum şi forma spaţială a arhitecturii dacice, până în cele mai
mici detalii sunt reprezentate pe columna lui Traian.

16
 2. PROGRAME ARHITECTURALE ÎN DACIA
Locuinţa, mereu condiţionată de viaţă, este tocmai una dintre clădirile care să împlinească în
arhitectură rolul continuităţii. Ea porneşte din adîncul începuturilor, evoluează firesc şi-şi menţine
permanent fiinţa şi în cursul celor două secole de înflorire arhitectonică getodacă, de unde se orientează
către actuala arhitectură populară românească. Evoluţia şi în special schimbările extrem de lente ale
locuinţei populare, datorită faptului că, în timp, atât în problema materialelor utilizate cât şi în
programul de locuire, nimic esenţial nu s-a întâmplat, dau certitudine că reconstituirea, după modelul
geto-dacic, reprezenta de fapt şi forma probabilă ce a avut-o atât mai devreme cât şi câteva secole mai
târziu, deoarece casa de astăzi nu începe odată cu constituirea poporului român, ci cu mult înainte,
păstrându-şi, cu minime înnoiri, caracterul de continuitate. Reconstituirile, nu au pretenţia unor forme
certe: ele reprezintă numai un model schiţă ce suportă reactualizări permanente.
Există patru tipuri de locuinţe ţinând seama de forma planului: ,
locuinţe cu plan rectangular locuinţe cu plan absidat, locuinţe
cu plan circular, locuinţe-tum.
Locuinţe cu plan rectangular. în această grupă sunt cuprinse locuinţele cu una, două sau mai
multe încăperi. în majoritatea cazurillor, încăperile sunt înşiruite, în altele însă, grupate sau adunate.
Această ultimă formă de plan trebuie semnalată pentru că reprezintă o gândire evoluată, în ansamblul
planurilor, mult mai complexă, ce detaşează compoziţia de acele forme simple, multe locuinţe îşi
amplifică planul pe latura intrărilor, cu o prispă acoperită de o streaşină mult ieşită, uneori sprijinită
lateral pe unul sau două ziduri, ce de fapt sunt prelungirea zidurilor marginale avansate în acest scop
întâlnit şi astăzi în arhitectura noastră populară ce continua tipul de megaron anatolian cu care s-ar
putea chiar înrudi.
Intrarea în locuinţă orientată spre drum, este amplasată de preferinţă pe latura îngustă cu pinion a
clădirii, protejată în unele cazuri cu o copertină sprijinită pe stîlpi de lemn. Acoperişul, constant în
două ape, se prelungeşte, când este nevoie, în poiată, pentru a proteja anexele prevăzute frecvent lateral
construcţiei şi lipite de aceasta.

17
 Streaşina clădirii era mai ieşită faţa de pereţii locuinţei, având funcţia de a proteja, contra
intemperiilor, gropile de provizii aflate la baza zidului.
Locuinţele au temelii de piatră cu o talpă din lemn culcată deasupra; peste aceasta se ridică peretele
executat din stîlpi de lemn sau pari aşezaţi distanţat, golurile dintre aceştia fiind umplute cu dulapi,
grinzi orizontale de lemn sau împletitură de nuiele. Tot acest sistem este căptuşit cu scînduri groase de
lemn fixate în cuie sau prins într-o lipitură de lut amestecat cu pleavă, bine faţuit şi îndesat peste o
armătură de nuiele bătută în cuie, uneori numai pe faţa interioară, alteori şi pe faţa exterioară a
peretelui. Acoperişul în două ape are coama sprijinită pe zidurile de capăt şi intermediare şi la nevoie
pe unul sau doi stâlpi de lemn interiori, capătul de jos al stâlpului fiind adâncit în pământ şi susţinut de
o lespede de piatră. învelitoarea este din lemn, şindirilă, eventual stuf sau paie, mai rar ţiglă.
Pardoseala, din lut amestecat cu pleavă, bine netezită, este întinsă pe un pat de pământ bătut, alteori
piatră de râu sau stâncă fărâmiţată.
In amplasamentul locuinţelor, exista tendinţa de a ridica clădirile pe terenuri plate, formulă greu de
realizat în zonele denivelate. De aceea, la munte au fost preferate terasele, iar acolo unde păreau prea
mici erau mărite prin mişcări de pământ în compensare, consolidându-se malurile cu zidurile de
sprijin.
Locuinţe cu plan absidat. Acest tip se exemplifică prin: locuinţa-palat aflata pe platoul cetăţii-
acropolă de la Piatra Roşie. Este o construcţie cu două încăperi şi cerdac, ocupând o suprafaţă de 1.100
mp din care clădirea propriu-zisă acoperă circa 300 m2.
Cerdacul locuinţei, probabil cu parapet şi stîlpi susţinători de acoperiş, ce formează
intercolonament, are formă absidată care şi caracterizează construcţia. El începe cu două ante laterale
care delimitează pe faţada principală o prispă acoperită, fără stâlpi. în continuare, cerdacul cuprinde-pe
două părţi locuinţa,închizându-se apoi pe latura de nord printr-o formă absidată. Trebuie remarcată, în
special, absida cerdacului, formă ce se regăseşte atît la clădirile civile, cît şi la cele de cult, dar cu
poziţionare în plan diferită, ceea ce îi dă şi funcţiuni deosebite.

18
 încăperea cu formă absidată, prevăzută la clădirile de cult,este rezervată oficierii de ritualuri, este
cît mai închisă şi amplasată central. La clădirile civile încăperea absidată este prevăzută spre exterior,
este deschisă, expusă vederii şi serveşte ca loc de privire şi staţionare. Materialul şi sistemul
constructiv utilizat este similar construcţiilor de munte.
Locuinţe cu plan circular. Categoria cuprinde totalitatea locuinţelor cu forme rotunde ovale sau
poligonale (acestea din urmă virtual circulare: aspectul poligonal rezultînd din utilizarea materialului
lemnos, laturile fiind determinate de lungimea lemnului întrebuinţat).
Acest tip de locuinţă se află înconjurat cu o prispă simplă sau, uneori, cu un cerdac cu stâlpi
(eventual cu parapet, încăperea rectangulară nu exclude posibilitatea alteia rotunde. Forma acoperişului
în cadrul clădirilor circulare, devine conică.
Locuinţe turn. Această grupă reprezintă o arhitectură cu caracter militar-defensiv şi se adresează
unui număr redus de locuinţe. Acestea au apărut odată cu fortificaţiile dacice, din care de altfel fac
parte integrantă. După programul lor locuinţele turn s-ar putea presupune că reprezintă o primă formă a
culelor.
în general, locuinţele acestei grupe sînt clădiri ridicate pe un plan rectangular, în unele cazuri foarte
apropiat pătratului, cu parter şi etaj, la fiecare nivel existînd cîte o încăpere, iar legătura dintre ele
facându-se printr-o scară interioară simplă. încăperea etajului, la care se ajungea şi printr-o scară
exterioară, servea drept locuinţă şi probabil loc de apărare şi ultim refugiu; încăperea parterului,
cuprinsă în soclul de piatră al clădirii, scundă şi fără ferestre, cu o singură intrare din exterior, servea
drept cameră-depozit.
în general, locuinţele acestei grupe sînt clădiri ridicate pe un plan rectangular, în unele cazuri foarte
apropiat pătratului, cu parter şi etaj, la fiecare nivel existînd cîte o încăpere, iar legătura dintre ele
facându-se printr-o scară interioară simplă. încăperea etajului, la care se ajungea şi printr-o scară
exterioară, servea drept locuinţă şi probabil loc de apărare şi ultim refugiu; încăperea parterului,
cuprinsă în soclul de piatră al clădirii, scundă şi fară ferestre, cu o singură intrare din exterior, servea
drept cameră-depozit.
Materialul deosebit pus în operă, piatra, cărămida şi ţigla, prezenţa scărilor exterioare şi existenţa
balcoanelor, eventual foişoare, rezemate pe ziduri de piatră, conferă clădirilor un aspect dominator.
 Aceste mici fortificaţii care, cum este cazul cetăţii Costeşti, formează ansambluri, s-ar părea că au
aparţinut aristocraţiei militare.
Ca sistem constructiv şi materiale întrebuinţate, trebuie evidenţiată zidăria de piatră de la parterul
locuinţelor şi cea de cărămidă de la etaj. întreg zidul clădirii are o grosime de 3,20 m, fiind ridicat
direct pe stâncă fară intermediul vreunei fundaţii. Construcţia zidurilor de la parter împrumută tehnica
zidurilor fortificate, fiind concepută din blocuri de piatră în sistemul curent al zidului dacic.
în continuare se ridica, la aceeaşi grosime, zidul etajului, executat din cărămidă slab arsă, legătura
dintre cărămizi facându-se printr-un mortar subţire de lut. Etajul, atât în exterior cât şi în interior, era
tencuit tot cu o lipitură de lut amestecat cu pleavă.

SANCTUARUL

Noua unitate politică realizată de domnia lui Decebal, un secol jumătate după a lui Burebista, a
căutat să desăvârşească unitatea şi în special în arhitectură, menţinând şi activând formele tradiţionale;
de aceea, programele de cult ce s-au impus, n-au schimbat nici la cele trei tipuri de santuare datele de
bază ci le-au păstrat dispoziţia tradiţionanlă a planurilor.
Există trei tipuri de sanctuare subîmparţite în grupe:
- cu o încăpere
• Liniare absidate
- cu mai multe încăperi

• Patrulatere modulate, cu şiruri variate de discuri

-simple, cu o încăpere
• Circulare
- complexe, cu trei încăperi concetrice

Sanctuare liniare. Primul tip de clădiri de cult geto-dacic, are plan înscris într-un dreptunghi
compus dintr-o încăpere sau mai multe, înşiruite pe lungul unui ax longitudinal constant orientat NV—
SE. Este cea mai simplă formă de plan , latura orientată NV fiind absidată (rotundă sau poligonală),
cea opusă fiind destinată accesului.
Tipul cuprinde două grupe:

22
 — sanctuare liniare absidate cu o sitigură încăpere,
— sanctuare liniare absidate eu mai multe încăperi.
■• ,• ’ s (

Sanctuarele liniare poartă mesajul tradiţiei iară să sufere modificări prin apariţia absidei,
manifestându-se nu ca o formă necesar constructivă ci ca o cerinţă ritualică. La originea sanctuarelor
liniare se afla două locuinţe megaroon aparţinând neoliticului mijlociu, a căror asemănare este
evidentă: încăpere rectangulară precedată de o prispă cuprinsă între ante.
Asemănarea cu megaroonul anatolian nu trebuie să ne ducă cu gândul la diverse influenţe. în
condiţiile noastre georafice arhitectura nu putea fi obiect de import. Asemănări, exista deoarece
oamenii au ajuns, în medii semănătoare, la rezultate fie identice fie apropiate.
Din plan constatăm că avem de-a face cu cel al locuinţei megaroon, cu o singură încăpere, dar care,
din motive de cult, a fost despărţită. în două compartimente prin mobilierul fix al altarului şi o diferenţă
de nivel de o treaptă.
Este o primă formă de plan a sanctuarului liniar care, în epoca tîrzie a fierului, în timpul societăţii
dacice, menţinând aspectul general, se manifestă prin construirea unui perete despărţitor ce divide
interiorul în două compartimente distincte, dintre care încăperea opusă intrării îşi rotunjeşte latura
orientată NV şi devine absidă.
Intrarea, cu supralumină, e amplasată, ca de obicei, pe latura îngustă, iar încăperea cu absidă, este
orientată constant către nord-nord-vest, astfel de construcţii, şi în special clădirile absidate cu două
încăperi indică forme ce constituie nucleele viitoarelor clădiri creştine. Se înţelege că acestea, repede
de ridicat şi fară deosebite eforturi materiale, au putut servi ca modele doar în momentul în care
creştinismul a apărut din popor cu reguli modeste şi fară prezenţa unui mare misionar.
Un semn al continuităţii îl constituie biserica paleocreştină clădită în secolul al IV-lea d.
ch peste ruinele pretoriului roman, i
Odată cu bierica paleocreştină de la Slăveni, amintim şi de bazilicile creştine aflate pe teritoriul
rămas în stăpânirea romană şi trecut apoi Imperiului Bizantin.

23
 Piatra Roşie. Sanctuar liniar cu două încăperi

Popeşti.
Sanctuar liniar, cu două încăperi.

oj

.J*m-
.... -ra
#Bss Ariuşd, jud. Covasna.
£
Locuinţă

vK-râ
la?
40

24
 Tipul de edificiu monumental de cult, caracteristic perioadei, îl constituie bazilica trinavată
terminată cu absidă centrală; excepţie făcând bazilica de la Sucidava, cu o singură navă şi absidă ,
asemănătoare bisericii de la Slăveni, dar ridicată două secole mai târziu. La ambele tipuri fară excepţie
este prezentă absida pentru motive de cult. Atât unele cât şi altele utilizează, forme tradiţionale locale:
bazilica paleocreştină aflată pe teritoriul bizantin preia edificiul public roman, iar biserica, sanctuarul
liniar dacic care se pare că şi-a continuat existenţa din motive lesne de înţeles.
Prezenţa continuată, atât a locuinţei rectangulare geto-dace cât şi, a clădirii de cult absidate cu una
sau două încăperi, au constituit germenul viitoarelor biserici din lemn sau zid de pe teritoriul ţării
noastre.
Nu putem concepe un mileniu de existenţă a creştinismului fară prezenţa simultană a unui tip de
biserică, chiar simplificat la un minim de încăperi, dar cel puţin cu naos şi altar.
Orientarea sanctuarelor patrulatere variază în funcţie de poziţia axului longitudinal, evident
perpendicular pe latura scurtă a planului; acesteia i se atribuie şi rolul de front principal. Patrulaterul, ca
formă geometrică, are două axe şi patru laturi de aceeaşi valoare, egale ca importanţă.
Din punct de vedere arhitectonic, pe dată ce închid un multiplu de caroiaje-modul cu laturi
asemănătoare rezultă că frontul principal al sanctuarelor se poate exprima pe oricare dintre laturile
patrulaterului şi că oricare axă poate deveni principală. Indiferent de poziţia ce ocupă pe teren,
sanctuarul patrulater are una dintre axe şi implicit o latură constant orientate n, nv, v, orientare normală
pe care o regăsim şi la sanctuarele circulare complexe şi liniare.
Această interpretare aplicată sanctuarelor patrulatere după funcţionalitatea planului şi nu automat
după direcţia axului longitudinal ar putea avea şi avantajul unificării orientării sanctuarelor dacice.
Dispoziţia in caroiaj a discurilor care, cu mici abateri menţin acelaşi interax, imprimând planului un
ritm constant pe întreaga lui suprafaţă reprezintă un element
#

local nou, de certă originalitate, neavînd asemănare nici cu planurile şi formele arhitectonice vecine,
nici cu cele elenice, compuse în exclusivitate pe o axă principală de compoziţie.

25
 tmu

u < z. 3* sr A
O
m
Sucidava (Celei), jud. Olt. Bazilica
d Slăveni, jud. Olt.
paleocreştină Biserica paleocreştină.

Grădiştea Muncelului. _. A w
Reconstituirea sanctuarului patrulater. ^P^1’ Plan’lncmta P™clPala'

26

L
 în arhitectură, repetarea este acea forţă centripetă ce împiedică formele să se spulbere, oferind, prin
concentrarea lor, posibilitatea perfecţiunii ca o apropiere de cele precedente fără totuşi a se indentifîca
cu ele. Sub acest aspect şi-au făurit şi dacii o arhitectură care ne-ar tenta s-o asemuim celei clasice,
datorită faptului că ambele s-au ivit din aceeaşi tulpină: coloana.
Sanctuarul, iniţial integral executat din lemn şi reprezentat de o colonadă ţîşnită ca din pămînt,
oglindea într-un fel imaginea pădurii. Astfel, coloana, simbol al verticalităţii vegetale, încearcă o
reflectare a naturii prin scenariul ritualurilor, rememorarea unor vremuri trecute ce mai apoi au devenit
legende şi mituri.
Acoperişul simplu, în două ape, probabil cu streaşină, se termina la capete cu timpane triunghiulare,
iar învelitoarea provenea dintr-un material lemnos: şindrilă sau scânduri groase prinse în cuie,
improbabil din paie sau stuf. Originea totemică a cuvântului « dac » prin legătura ce se face cu « daos »
— lup, din limba frigiană şi care ar putea clarifica într- un fel menirea funcţionalităţii sanctuarelor
patrulatere demonstrează cum lupul, simbol răspândit şi în lumea balcano-carpatică, a ajuns ca dintr-un
epitet ce era iniţial războinic, să se transforme în eponim etnic al dacilor.
în cazul iniţierii militare, practicarea unor ceremonialuri războinice nu s-ar fi putut petrece altcum,
decât în mediul natural al pădurilor, iar, mai apoi, în scenariul sanctuarelor patrulatere care, prin
caroiajul modul al coloanelor transpunea, evoluat, formele codrului şi cele ale ceremonialului mitic.
Dispunerea arhitectonică a şirurilor de coloane şi lipsa vreunei compartimentări interioare
ne îndreaptă gândul către desfăşurarea, în acest spaţiu liber, a unor procesiuni de masă iar
prezenţa clădirilor de cult în general în imediata apropiere a fortificaţiilor şi chiar în
interiorul lor, arată că există între acestea o strânsă interdependenţă. i
Sanctuare circulare. Tipul sanctuarelor circulare cuprinde două grupe:
— sanctuare circulare simple sau cu o singură încăpere,
— sanctuare circulare complexe sau cu trei încăperi concentrice.

27
 Grădiştea MunceluluL Cetatea şi incinta sacră. Petica, jud. Arad. Sanctuar circular simplu.

ii

Grădiştea Muncelului. Sanctuarul circular de andezit. Grădiştea Muncelului. Sanctuarul circular de

andezit.

Grădina Muncelului. Marele sanctuar circular. STONEHENGE

28
 Din prima grupă, sanctuarul de la Pecica are platforma circular îngrădită cu un inel, executat din
stâlpi de lemn; celelalte au incinta înconjurată cu stâlpi şi lespezi de piatră sau marmură albă
dolomitică, cum este cazul sanctuarelor circulare de andezit de la Grădiştea Muncelului. Aceste
sanctuare cuprind, în centru, o vatră destinată ritualului; de acolo terenul coboară într-o pantă lentă
către exterior, pantă necesară evacuării apelor din incintă prin interspaţiile stîlpilor de piatră sau lemn
aparţinînd îngrădirii-inel.
Alt sanctuar cu altar circular de andezit de la Grădiştea Muncelului are incinta rotundă, înălţată
acum cu circa 0,50 m, pe un soclu de blocuri de piatră, este pavată cu lespezi de andezit a căror
dispoziţie radială în jurul unui disc central reaminteşte razele soarelui, de unde şi denumirea de «
soarele de andezit» şi presupunerea că va fi fost închinat vreunei divinităţi astrale.
Grupei a doua aparţin sanctuarele circulare complexe, adică cu trei încăperi concentrice (din care
cea centrală absidată); marele sanctuar circular de la Grădiştea Muncelului este construcţia
reprezentativă a acestei categorii.
Grupa sanctuarelor complexe, derivă din planul sanctuarelor circulare simple, diferenţa dintre ele
survenind numai în zona centrală, unde vatra-altar s-a transformat, amplificîndu- se, într-o clădire
închisă rezervată promovării noilor însemne religioase. Cele două forme de sanctuare, simplu şi
complex, nu s-au înlocuit unul pe altul ci au evoluat concomitent. Monumentele în compoziţia cărora
apare un element central de cult cuprins într-o incintă circulară delimitată de formă este cunoscută a
monumentelor simple arhaice magico-mitice, aparţinînd tipului temenos.
Sanctuarul mare circular cu diametrul de 29,40 m este delimitat la exterior prin două rânduri de
blocuri de piatră concentrice.
Potrivit planului, accesele se evidenţiază cu destulă claritate; ele sunt în număr de 30, la o treaptă
diferenţă faţă de nivelul antic, şi pătrund în mod concentric de jur împrejurul rotondei, încadrate cu uşi,
către prima galerie circulară, de unde, prin cele patru intrări se pătrunde-coborându-se o treaptă, în a
doua galerie, iar de acolo, prin alte două, în încăperea de cult absidată, încăpere considerată sfântă.

29
 Galeria circulară exterioară, formînd o platformă lată de 3,65 m, descoperită şi neînchisă lateral,
rămânând, prin mulţimea acceselor, o zonă rezervată atât circulaţiei cât şi exercitării unor ritualuri în
faţa mulţimii adunate sub cerul liber.
Cele 30 de treceri alternează cu balustrada, formată din grupuri de câte şase baluştri, de secţiune
paralelipipedică, terminaţi în cepuri patrulatere. Ritmicitatea de 6+1 a stâlpilor- baluştri, cu accesele
respective, creează, un element arhitectonic original şi totodată o posibilă interpretare calendaristică.
închiderea se realiza din scânduri groase de lemn (blăni), fixate pe faţa interioară a stâlpilor
susţinători între cele patru intrări, pereţii sanctuarului apăreau spre exterior cu o serie de stâlpi pătraţi
angajaţi, îmbrăcaţi în plăci de ceramic.
Odată închisă, clădirea trebuia să fie şi luminată prin golul uşilor, prin supralumină. Pentru
încăperea centrală absidată care avea stâlpii de contur mai scunzi, lumina se putea obţine fie indirect
fie direct, prin lucarne executate în felul celor indicate pe imaginile Columnei Traiane.
Calendarul dacilor. Elementul circular exterior reprezintă o transpunere a datelor calendarului
tradiţional geto-dac. Cei 180 de baluştri ai circumferinţei împărţiţi în 30 de intervale a câte şase
baluştri reprezenta codificat: zilele, prin stâlpii-baluştri, şi săptămînile prin grupa de şase, ceea ce
înseamnă că o circumferinţă completă înfăţişă 180 zile a 30 săptămîni adică jumătate din cele 360 zile
şi 60 săptămâni cât ar cuprinde anul tradiţional geto-dac care împarte anul în 12 luni a 30 zile iar luna
în cinci săptămîni a şase zile adică « sextimane.
Calculat retroactiv astăzi, pe bază de măsurători a fost cunoscut şi de popoarele străvechi ceea ce a
condus pe cei ce foloseau calendarul tradiţional de 360 zile la nevoia unor adăugiri şi intercalări
necesitate de diferenţa de cinci zile şi un sfert.

30
Grădiştea Muncelului. Marele sanctuar circular,
inelul exterior.
Costeşti. Planul general al cetăţii.

Piatra Roşie. Plan.

Blidaru. Plan învelitori, secţiune şi perspectivă

interioară (reconstituire).

31
 Cetatea de la Costeşti. Cetatea de la Costeşti a devenit, începând cu domnia lui Burebista, reşedinţa
permanentă a regilor daci. Aşezarea formează un tot fortificat şi cuprindea trei sectoare distincte:
- Sectorul locuinţelor, plasat pe platoul central, de formă eliptică
- Sectorul de apărare , compus din trei obstacole succesive: o dublă palisadă ce înconjura
locuinţele de pe platoul central, un zid de incintă, întărit cu trei turnuri angajate şi unul izolat,un val de
pământ cu palisadă ce încingea de jur împrejur întreaga cetate şi cele trei turnuri exterioare de apărare
şi veghe
- Sectorul construcţiilor destinate cultului compus din patru sanctuare patrulatere: trei exterioare
şi unul în incinta cetăţii.
Cetatea de la Blidaru. Cetatea- ocupă întreg platoul de circa 85 mx62 m, urmându-i îndeaproape
conturul; de aici rezultă şi forma poligonal neregulată a zidurilor de incintă care împrejmuiesc o
suprafaţă de circa 5 700 m2.
Interiorul cetăţii este împăţit în două incinte, dintre care incinta I, ridicată pe locul cel mai înalt al
platoului, măsoară o suprafaţă de circa 2100 m2. Spre vest, un zid comun o desparte de incinta a Il-a,
aflată la o diferenţă de nivel inferioară. Cu toate că se aflau alăturate, incintele erau organizate
deosebit, fiecare având legături directe cu exteriorul prin porţi independente.
Funcţional, incinta I este destinată în exclusivitate locuinţei, în timp ce a doua atât locuinţei
personalului auxiliar, pază şi serviciu, cât şi depozitelor. In afara cunoscutului zid dacic cu parament în
opus quadratum, sunt şi multe alte ziduri, în opus incertum ce înconjoara cetatea.
Cetatea Piatra Roşie. Planul de ansamblu al cetăţii este compus din două incinte şi câteva
construcţii exterioare cu caracter fie civil, fie de cult, fie militar. Prima incintă, de fapt cetatea, este un
patrulater cu grosimea generală a zidurilor de 3 m. Cinci turnuri interioare completează sistemul: câte
unul la colţurile patrulaterului iar ultimul pe latura estică a curtinei. Execuţia zidurilor de piatră ce au
ca fundaţie stânca naturală, este identică cu a altor cetăţi dacice: între două paramente din blocuri de
piatră calcaroasă tăiată regulat, o umplutură, emplecton şi bârne de lemn fixate în jgheaburi cioplite în
coadă de rândunică. Piatra Roşie este o cetate-acropolă, cu o incintă alăturată.

32
 Cetatea de la Grădiştea Muncelului. Totalitatea punctelor de aşezare a cetăţilor dacice din munţii
Orăştiei îşi are centrul geometric în capitala statului dacic, Sarmizegetusa-Regia unde se afla centrul
politico-administrativ şi, în special, cel religios, cu binecunoscuta incintă sacră, precum şi cetatea cea
mare de ultim refugiu.
Construcţiile ce le întâlnim în acest centu dacic reprezintă un efort constructiv intens, pe durata a
două secole.

ORIGINEA ANSAMBLURILOR DACICE

Alinierea locuinţelor şi gruparea lor simplă sau în jurul unei clădiri centrale, cu respectarea, în
general, a unei orientări constante, s-ar putea spune că le prezintă primele forme organizate de pe
teritoriul ţării noastre, forme ce vor evolua cu timpul în aşa fel încât, către sfârşitul epocii dacice, în La
Téne, să se ajungă la rezolvări de perspectivă, rezultate dintr-un amestec al puternicului fond tradiţional
local cu cel al influenţelor elenice. In acest sens, menţionăm atât complexul de la Popeşti cât şi pe cel al
incintei sacre de la Grădiştea Muncelului. Geto-dacii şi implicit cei de la Popeşti, când doreau să-şi
înjghebeze un ansamblu, nu priveau către polisurile greceşti contemporane, care nu corespundeau
aspectului şi formelor lor de organizare, dar se simţeau mai mult atraşi de ansamblurile miceniene,
durate cu un mileniu mai devreme, şi care între timp influenţaseră pe traci.
în preajma sec. I î.d.H, aflăm pentru prima dată ideea de axă, adică de ordine într-un ansamblu
arhitectonic autohton cu o compoziţie clasică, aplicată însă numai în suprafaţă dar lipsind-o, în spaţiu,
de volumele necesare efectului de monumentalitate pe care ansamblul 1- ar fi cerut. Tradiţia locală,
puternic înrădăcinată, a făcut ca adaptarea ansamblului traco- micenean să se rezume la amestecul unor
constante locale cu un concept de import parţial neasimilat. întreg ansamblul s-a rezumat deci la o
construcţie centrală, sanctuarul, plus altele mai mici, destinate locuirii. Construcţia sanctuarului, plasată
pe axa de compoziţie a ansamblului, formează cap de perspectivă, se detaşează prin amploare şi poziţie,
rămânând în permanenţă elementul de interes central. Edificiul este de tip megaroon şi face parte dintre
acele clădiri de cult tradiţionale getodacice denumite sanctuare liniare, cu una sau două încăperi
înşiruite.

33
 3. ARHITECTURA ROMANĂ ÎN DACIA
Să vorbim în treacăt şi despre ce s-a întâmplat cu podul acela de pe Dunăre, care era o minune a
lumii antice. Chiar un succesor al lui Traianus a dat ordin să se dărâme podul. Romanii l-au clădit,
romanii l-au dărâmat. De ce ? Le-a fost teamă, când au început primele năvăliri barbare de mai mari
proporţii, ca podul acela să nu folosească năvălitorilor pentru a pătrunde şi mai adânc în imperiu. S-a
scos deci toată „ şoseaua “, puntea de pe pod, iar timp de veacuri nu s-au mai văzut decât pilonii în
Dunăre (unul se mai vede şi azi, pe malul românesc al fluviului).
Soarta provinciei Dacia felix se încheie o dată cu ceea ce numim năvălirea barbarilor. Cine au
fost aceşti barbari? Dar, ce înseamnă barbari Iniţial, barbarus a însemnat „ străin (faţă de greci sau
romani) apoi a căpătat conotaţia „ necivilizat (în ochii grecilor, apoi ai romanilor) “. (Neagu
Djuvara)
Arhitectura romană - colonizarea Daciei în urma cuceririi romane a adus cu sine distrugerea
culturii autohtone şi impunerea unui sistem de administrare imperial. Exploatarea intensivă a
resurselor precum şi gestionarea noii provincii a impus executarea unor ample lucrări edilitare, militare
şi civile. Romanii au construit un număr mare de oraşe noi după metoda cea mai răspândită în imperiu,
de cardo şi decumanus legate între ele cu o reţea densă de drumuri. Tehnica folosită era cunoscută în
Dacia dar rar folosită datorită materialelor scumpe - marmura dalţuită - pe care le cereau. Podul lui
Traian peste Dunăre lung de 1135 metri construit de Apolodor din Damasc era o minune a tehnicii şi
cel mai cunoscut monumet de geniu civil. Graniţele erau apărate de o linie strategică numită limes
formată din valuri de pământ folosite şi ca drumuri de-a lungul cărora erau amplasate castele şi castre.
în incinta de formă rectangulară se găseau un pretorium - comandament - cazărmi, locuinţe, magazii şi
anexe militare construite în jurul forumului central. Oraşele erau numite colonii şi municipii cel mai
important fiind colonia Ulpia Traiana Augusta
Dacica numită mai târziu şi Sarmizegetusa în amintirea vechii capitale. Piaţa centrală era dominată
de o clădire impunatoare - colegiul augustalilor - unică în imperiu ca funcţiune iar exterior incintei era
un amfiteatru cu 5000 locuri. în Scythia Minor - Dobrogea - romanii au reclădit o serie de oraşe - port
noi. în memoria luptelor de cucerire au construit impunătorul Tropaeum Trai ani de forma unui turn
împodobit cu metope.

34
 Arhitectura dacilor a dăinuit înfloritoare pînă în cei dintâi ani ai veacului II când în cea mai mare
parte a fost distrusă de romani. In urma aprigului război din 105 —106, partea cucerită a Daciei a fost
transformată în provincie romană cu numeroşi colonişti aduşi din
'

celelalte provincii ale vastului imperiu.

Stăpânirea romană a pus capăt organizaţiei de stat a dacilor, noii stăpînitori au adus din ţinuturile de
veche şi înaintată civilizaţie italică experienţa şi elementele unei culturi materiale superioare.
Alături de ocupaţiile de căpetenie ale localnicilor, agricultura şi creşterea vitelor, s-au dezvoltat în
Dacia romană negoţul şi diferite ramuri de „industrie”, continuându-se pe o bază mult lărgită
exploatarea tuturor bogăţiilor ţării: minele de aur şi de fler, ocnele de sare, carierele de piatră şi
marmură de construcţie etc. Romanii au pus o parte din resursele imense rezultate din exploatarea
sistematică a tuturor acestor bogăţii în slujba organizării şi dotării teritoriului cucerit cu tot felul de
lucrări edilitare, militare şi civile, romanii au construit în Dacia o serie de clădiri cu caracter militar,
precum şi un mare număr de oraşe noi folosind materiale şi tehnici rar şi sporadic întrebuinţate, piatra
şi marmura faţuită, împodobite cu profile şi sculpturi, cărămida presată şi arsă şi mortarul de var.
Printre construcţiile de geniu civil, locul cel mai de seamă l-a ocupat marele pod construit peste
Dunăre în dreptul oraşului Drobeta Tumu Severin de către arhitectul lui Traian, Apollodor din Damasc.
Considerat pe drept una dintre „minunile tehnicii” acelei vremi, podul acesta, care avea o lungime
totală de 1135 m, era compus din 20 de pile monumentale de piatră — 45 m înalte de la temelie în sus
şi 18 m late — plus două culee. Pilele erau legate între ele cu arce puternice de lemn. Din acelaşi
material era construită şi suprastructura, cu excepţia porţiunilor care legau pilele extreme cu cele două
culce, care erau construite din zidărie de piatră şi cărămidă. Podul se termina la ambele capete cu cîte
un portal, fiecare din ele fiind încoronat cu trofee.
Clădirile cu caracter militar — castele şi castre — formau, împreună cu valurile, de-a lungul cărora
erau înşirate, o linie specială de apărare a graniţelor, un limes.

35
 ULPIA TRAJANA AUGUSTA DACICA
Planul cetăţii CALLATIS SARMISEGETUZA. Oraşul (108 - 110) fundat d,
Traian (98 -117)

& 8 a -,

Castrul roman de la Racoviţa

Histria - casă romană cu atrium

 Valurile erau construcţii impunătoare făcute din lemn şi pământ. Unul din cele mai importante, cel
care forma aşa-numitul Limes Transalutanus şi care se întindea pe o lungime de 235 km, de la
Flămânda (judeţul Teleorman) pe Dunăre până la pasul Bran, avea la bază o lăţime între 10 şi 20 m şi o
înălţime de 3 m. Pe culmea lui se afla o platformă lată de cca 3 m, pe care se ridica un perete gros de 1
m şi înalt de 1,60 m, făcut din lemn şi pământ întărit după construcţie prin ardere. în faţa valumului,
şanţul adânc şi lat din care fusese scos pămîntul pentru construirea valului însuşi forma un al doilea
obstacol în calea invadatorilor. Când astfel de valuri erau destinate să apere localităţi sau regiuni
importante, ele erau întărite sau chiar în întregime construite cu piatră, aşa cum a fost valul arcuit, lung
de 4 km, din faţa oraşului Porolissum. Din loc în loc, vălurile aveau posturi fixe de observaţie,
înzestrate cu câte un castel: o construcţie mică de zid sau lemn, făcută în chip de turn, destinată a fi
locuită de o garnizoană restrânsă.
în legătură cu linia valurilor, dar fiind situate adesea şi în locuri mai retrase, înapoia valurilor,
cástrele erau construcţiile militare cele mai temeinice. Ele se compuneau dintr-o curte de formă
dreptunghiulară, înconjurată cu ziduri de piatră, dar câteodată şi numai cu palisade. Spre interior, de-a
lungul zidului, se ridica un val de pămînt, pe creasta căruia era amenajat drumul de strajă. Alteori valul
de pământ era înlocuit cu un pod de lemn. în interiorul incintei, dispuse de regulă de o parte şi de alta a
două drumuri principale, perpendiculare unul pe altul, se găseau clădirea comandantului, pretorium, şi
alte numeroase edificii, cazărmi, magazii, locuinţe.
Numeroasele aşezări orăşeneşti — colonii şi municipii — ele au fost croite după tipicul obişnuit al
oraşelor romane din acea vreme. Planurile lor, de formă regulată, geometrică erau formate dintr-o reţea
de străzi secundare, paralele şi perpendiculare unele pe altele, cuprinse între braţele a două artere
principale mai largi, cardo şi decumanus, care, încrucişându-se în unghi drept, împărţeau teritoriul
afectat aşezării în patru părţi aproape egale la întretăierea acestora era amenajată piaţa centrală a
oraşului: forumul. Construite din piatră faţuită, erau groase (2,50 —4,00 m) şi înalte (4 —6 m); în
partea superioară ele se încheiau cu un drum de strajă în faţa unui şir de creneluri. Accesul în oraş se
făcea de regulă prin patru porţi. Suprafaţa teritoriului cuprins în interiorul patrulaterului de ziduri varia
de la 10 la 35 ha. Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica, întemeiat de Traian şi învestit cu titlul de
capitală a

37
Daciei. Mai târziu, în vremea lui Hadrian, s-a adăugat acestui nume şi acela de Sarmisegetusa, dar nu
pentru că noua aşezare romană ar fi fost clădită - aşa cum s-a crezut până de curând - pe ruinele vechii
capitale a Daciei, ci probabil din dorinţa stăpânitorilor de a păstra, prin oraşul roman, amintirea fostei
cetăţi de reşedinţă a regilor daci, al cărei nume devenise pentru localnici sinonim cu acela de capitală.
Oraşul, ocupa, o suprafaţă de 32 ha. Era înconjurat cu ziduri groase de piatră, care urmăreau în plan
forma unui pătrat. Dintre clădirile de seamă cuprinse în cadrul pieţei centrale, a putut fi identificat
planul unui impunător palat, sediu al colegiului Augustalilor — Aedes Augustalium. Exemplar unic de
astfel de edificiu cunoscut pînă azi în cadrul întregului Imperiu roman, palatul Augustalilor de la
Sarmizegetusa cuprindea o serie de încăperi în jurul a două curţi, una de plan pătrat, alta mai mică,
dreptunghiulară. Curtea mare, pavată cu lespezi de piatră, avea pe laturile dinspre apus şi răsărit cîte o
bazilică pentru adunări, iar pe latura dinspre miazănoapte, unde se găsea şi intrarea, câteva încăperi
administrative. în mijloc se găsea altarul —Ara Augusti. Curtea mică, separată de cea mare printr-un
zid decorat cu arcade şi străbătut de două porţi laterale, era împodobită cu statui şi monumente votive.
Aripa dinspre for cuprindea încăperile principale, de aparat, ale palatului, cinci la număr, din care cea
din mijloc, sub care se găseau două cisterne, era sanctuarul.
în afara zidurilor oraşului, dar în imediata sa vecinătate, au fost descoperite resturile unui mare
amfiteatru, care putea cuprinde peste 5 000 de spectatori.
Tropaeum Traiani este compus dintr-un tambur cilindric de zidărie de cca 30 m diametru şi 12 m
înălţime, monumentul este ridicat pe un soclu de trepte şi supraînălţat cu o movilă de zidărie sub forma
unui tumulus. Corpul cilindric al monumentului este construit dintr-un conglomerat de piatră spartă şi
ciment roman. Spre exterior el este placat cu blocuri de piatră faţuită şi decorat în partea de sus cu o
friză de triglife şi metope împodobite cu sculpturi de caracter narativ-istoric.

38
 OI

Troesmus ULPIA TRAJANA AUGUSTA DACICA

SARMISEGETUZA. Amfiteatrul.

Termele castrului.

HOBIŢA. «Villa rustica» din preajma Coloniei

Ulpia Tajana cuprinde o locuinţă, un turn şi
hambarul.

39
 Partea superioară, care formează coronamentul corpului cilindric, este tratată sub forma unei
balustrade crenelate, formată dintr-o serie de parapete joase, cuprinse ritmic între nişte blocuri de
piatră mai înalte. Conul de deasupra corpului cilindric, protejat de o învelitoare făcută din solzi de
piatră, se închidea în vârf cu un trofeu : o statue colosală (cca 10 m înălţime), cu două feţe, simbol al
victoriei. întregul trofeu era aşezat pe un piedestal format din două prisme octogonale suprapuse.

4. ARHITECTURA BIZANTINĂ
Monumente romano-bizantine de-a lungul Dunării şi în Moesia
Retragerea aureliană din Dacia nu s-a făcut în mod brusc şi ea n-a antrenat distrugerea a ceea ce se
construise până atunci pe teritoriul bogatei provincii. Dacia a fost părăsită numai de armatele romane,
de înalţii funcţionari şi de oamenii avuţi, care, plecând, aveau ce duce cu ei şi din ce trăi. Populaţia
băştinaşă romanizată, ca şi coloniştii aşezaţi aici şi legaţi prin relaţii de familie şi gospodării proprii de
pământul ţării au rămas pe loc.
După retragerea administraţiei romane, aşezările urbane care fuseseră în special centre
administrative şi militare, decad.
Rolul, lor comercial, n-a mai dăinuit decît în foarte mică măsură după încetarea exploatării
provinciei de către romani. în aceste condiţii, oraşele Daciei şi s-au risipit. Câteva din cetăţile de pe
malul stâng al Dunării — Drobeta, Sucidava, Turris — şi mai ales oraşele din Dobrogea —printre care
Tomis, Callatis, Histria, Troesmis, Axiopolis, Tropaeum — rămase încă în stăpînirea Romei şi trecute
apoi în continuare Imperiului romano-bizantin, a cărui autoritate politică şi religioasă s-a menţinut aici
până la sfârşitul veacului VI, au continuat să existe fiind întreţinute cu grijă şi de multe ori restaurate în
timpul lui Constantin cel Mare, al lui Iustinian şi al lui Mauriciu.
Constantin cel Mare construieşte un pod peste Dunăre la Sucidava care prin tehnică îl concurează
pe cel al lui Trai an.

40
 Stăpânirea romană se încheie odată cu retragerea aureliana din 271 - 275 dar aceasta se face treptat
iar autoritatea este preluată de elita locală cristalizată într-o nouă civilizaţie romanizată. Cu toate
acestea centrele comerciale şi meşteşugăreşti decad iar oraşele romane se ruinează. Oraşele din limesul
Nord Dunarean şi Dobrogean cunosc o nouă înflorire sub stăpânire bizantină ca o continuitate a celei
romane. Bizanţul reface şi extinde o serie de cetăţi vitale pentru susţinerea flancului nordic al
imperiului. Oraşul Histria înconjurat de un zid de apărare înalt de 4 metri, întărit cu patru tunuri de
apărare şi cinci bastioane masive care flancau poarta principală. In interior se găseau terme, vile, clădiri
administrative şi o reţea stradală bine întreţinută. De asemeni la Callatis dar mai cu seama la Tomis -
capitală a unei confederaţii de şase oraşe pontice - s-au pastrat urmele unei civilizaţii înfloritoare
reprezentate de o arhitectura de excepţie. Cel mai important procuram prin noutate dar şi reprezentativ
pentru mutaţiile spirituale prin care trece regiunea este cel de cui ilustrat prin bazilicile creştine - peste
20 - de mari dimensiuni. Acestea sunt structurate în trei nave precedate la intrare de un atrium, iar
parcurgerea interioara se face în axul longitudinal între nartex şi absida semicirculara amplasata peste
un martyrion. Oraşul Tropaeum reclădit de Constantin cel Mare păstrează o bazilică cu trei nave egale
şi cinci biserici creştine printre care se distinge bazilica bizantină cu trasept între naos şi absidă ce
adaposteşte cripta şi bazilica de marmură - cea mai veche cunoscută - ce conţine toate elementele
tipului bazilical prebizantin - naos cu trei nave, absida, nartex, atrium şi baptister. Dominaţia bizantină
se încheie în secolul VI şi odată cu ea o civilizaţie înfloritoare care ne-a lăsat moştenire cultul creştin
apostolic cu tot ce înseamna el în plan spiritual dar şi artistic şi arhitectural. In rest arhitectura şi arta
romană şi bizantină nu au făcut carieră în cultura romană în primul rând vitregiilor istorice ce au urmat
dar şi faptului că acestea erau considerate alogene şi sofisticate pentru un popor care asigura
continuitatea prin tradiţie.
Incinta de 9 ha a oraşului Histria, reclădit pe ruinele şi cu o parte din materialele scoase
9

din dărâmăturile cetăţii distruse de goţi în anul 248 existau reţele întregi de străzi bine pavate şi
canalizate, şi numeroase edificii publice şi private. Printre monumentele oraşului epocii romane
amintim, baia publică care era o clădire cu numeroase încăperi, unele destinate serviciilor de acces şi
exerciţiilor gimnastice, altele băilor propriu-zise, construită din piatră şi cărămidă, materiale zidite
după tehnica romană în straturi alternative : două

41
asize de piatră şi şase rînduri de cărămizi şi o mare locuinţă particulară de plan dreptunghiular cu unul
din colţuri teşit: o casă de tip greco-roman cu numeroase încăperi dispuse pe două caturi în jurul unui
atrium cu coloane, zidurile care îi mărginesc incinta pe latura dinspre apus, a căror înălţime s-a păstrat
pe alocuri până la peste 4 m, sunt construite din blocuri de piatră faţuită, mai mari pe faţa dinspre
exterior şi mai mici pe faţa interioară, zidurile sunt întărite cu patru mari turnuri de apărare şi cu cinci
bastioane masive. In mijloc se deschide poarta mare, ea însăşi flancată de patru turnuri.
La Callatis alături de resturile unei importante clădiri de caracter religios cu atrium, o basilică
romano-bizantină există şi câteva porţiuni din puternicul zid al incintei, datînd din veacul III. Tomis
fostă capitală a unei confederaţii de cinci, apoi de şase din cele mai importante oraşe pontice, a fost
înfrumuseţat în decursul veacurilor II —V cu monumente de arhitectură: arhitrave, frize, pilaştri,
coloane şi capiteluri de marmură, precum şi resturile a două bazilici şi a unui important edificiu public
cu un mozaic pavimental colorat, în cadrul celorlalte aşezări orăşeneşti şi cetăţi din Dobrogea şi de pe
malul stâng al Dunării au fost identificate, între alte diferite clădiri, resturile a numeroase bazilici
creştine —peste 20 la număr —majoritatea de mari dimensiuni, cu trei nave precedate spre intrare de
un nartex şi încheiate în celălalt capăt cu o absidă semi-circulară, sub care se găseşte un martyrion .
Deosebit de importante ca structură şi forme de plan erau o mare bazilică profană cu trei nave egale şi,
în special, două din cele cinci biserici creştine identificate : bazilica „bizantină” şi bazilica „de
marmură”. Cea dintâi schiţează în plan forma unui T, rezultat prin interpunerea între naos şi absidă a
unui mare transept, în care cele trei nave spaţioase, frângându-se, se prelungesc, învăluind cripta din
faţa absidei. Bazilica „de marmură”, cea mai veche cunoscută şi probabil printre cele dinţii biserici
creştine ridicate pe teritoriul de azi al României — V. Pârvan o atribuia vremii lui Constantius, cca 350
— cuprindea, într-o compoziţie unitară, toate elementele esenţiale ale tipului bazilical prebizantin sub
forma lui cea mai dezvoltată : naos larg dimensionat cu trei nave, absidă, nartex, atrium şi baptister —
acesta din urmă adăugat în timpul domniei lui Iustinian, cu ocazia unei restaurări a întregului edificiu.
în lungului proces de alcătuire a relaţiilor feudale, şi, totodată, de formare a poporului român —
proces a cărui ultimă fază s-a desfăşurat în condiţiile convieţuirii populaţiei

42
romanice băştinaşe cu slavii, în final asimilaţi forma dominantă de organizare a societăţii au constituit-
o obştile şi uniunile de obşti săteşti, în teritoriile fostei provincii romane şi în cele ce rămăseseră în
afara dominaţiei imperiale, ca rezultat al fenomenului de ruralizare. Ulterior, în sînul obştiilor s-a
format o pătură de căpetenii care, cu timpul, s-a transformat într-o aristocraţie militară. Clasă socială
dominantă conducătorii formaţiunilor politice locale, purtând denumirea de cneji sau pe aceea — mai
veche — de iuzi, conduceau cele dintâi formaţiuni cu caracter feudal începător, care, reunite treptat, au
alcătuit cu vremea formaţiuni mai mari, numite voievodate sau ţări.

43
 DROBETA

Cetate romana Troesmis refăcută de Iustinian

BAZILICI BIZANTINE

44
 Podul lui Apollodor din Damasc de la Tumu - Severin.

ULPIA'TRAJANA AUGUSTA DACICA SARMISEGETUZA. Colegiul augustalilor.

46
 CAPITOLULUI ARHITECTURA
VECHE

1. Evul mediu timpuriu până la 1241

O dată cu armata şi administraţia locală, probabil că o parte din populaţia romană, în orice caz
cea mai înstărită, vor fi părăsit şi ei colonia de la nord de Dunăre, pentru a se refugia pe malul drept
al Dunării, unde împăratul Aurelianus a instituit — în regiunea unde vor fi mai târziu Serbia de est şi
Bulgaria de nord-vest o nouă provincie numită tot Dacia, dar care a căpătat, cu vremea, în scrieri,
numele de Dacia aureliană.
Creştinismul a pătruns în Dacia şi Moesia foarte timpuriu, probabil chiar înainte de retragerea
legiunilor şi administraţiei romane, adus de legionari originari din Orient, de negustori, de călători,
de ce nu şi de propovăduitori.
Adaug că este o constantă a istoriei universale: când se surpă dinlăuntru un imperiu, niciodată
noile state care apar ulterior în acelaşi loc nu rezultă din fapta foştilor băştinaşi, care rămân vreme
îndelungată fără elite şi fără vlagă. (Neagu Djuvara.)
Etnogeneza poporului roman, definitivată în sec. VII - IX, s-a realizat pe suportul tradiţiilor daco -
romane, nord şi sud - dunărene în condiţiile unei evidente influenţe bizantine şi a fost influenţată de
slavi, popor migrator, care au ocupat şi farâmiţat România balcanică. Populaţia romanică nord -
dunareană, cu un potenţial biologic şi economic superior celei sud - dunărene, i-au asimilat pe slavi
continuând romanitatea răsăriteană, sub denumirea “ vlahi” sau “ blahi”.
Organizarea dacică, daco - romană şi apoi românească s-a realizat în obşti libere având ca nucleu
urbanistic comunitatea de agricultori, meşteşugari şi negustori constituită în sat, care este cel mai vechi
şi stabil element de unitate şi continuitate din istoria romanilor, închegarea primelor structuri teritoriale
este rezultatul modificărilor demografice şi socio - economice din cadrul obstei în urma unui proces de
lungă durată definit sintetic de Iorga “ de la sat la stat”. Atestarea apostolică şi răspândirea
creştinismului pe teritoriul ţării noastre menţionată de “ martirologii” anterior edictului de la
Mediollanum din 313 sau chiar înainte de retragerea aureliana 270 - 275 este un fenomen cultural -
istoric şi o afirmare a continuităţii noastre ca popor. Existenţa în sec. IV - VI a peste 30 de edificii
creştine în

47
Bnsarabi Biserica rupestră
 Scythia minor reprezintă o sursă de informare asupra varietăţilor formelor arhitecturale şi a
tehnicilor de construcţie din acele vremuri.
Viaţa monahală confirmată şi de sinodul IV ecumenic de la Calcedon era organizată cenobiţic în
formaţiuni rurale. Acest fapt este dovedit de ansamblu mănăstiresc de la Slava Rusa lângă Ibida (
Tulcea ). Compus dintr-o biserică tip sală cu altar absidat amplificat spre nord de o capelă - prothesis şi
spre vest de un nartex şi o capelă - paraclis în interiorul unei incinte de zid nefortificat ci doar cu rol de
limită morală a spaţiului sacru. Lipsa unei clădiri cu rol de baptisteriu precum şi originea termenului de
biserică - basilică - pentru edificiu de cult preluat din latină înainte de sec. V când este înlocuit de
grecescul eclessia sunt argumente ale creştinismului primar. în arealul locuit de romani s-a dezvoltat
înre se. VIII - XI cultura Dridu, mai ales prin ceramică, care atestă existenţa unui fond cultural comun
şi legăturile active între formaţiunile prestatale.
Stratificarea socială în cultura Dridu era dată de mărimea locuinţelor şi sistemul lor constructiv.
Locuinţele puteau fi îngropate de tip bordei sau supraterane cu două caturi. Forma în plan era
rectangulară cu latura de 2 -5 metri, mai rar ovale, iar elevaţia din pământ şi nuiele la şes şi bârne de
lemn izolate cu pământ la munte, tehnică perpetuată până în zilele noastre. Fortificaţiile din jurul
localităţilor sau cetăţilor, erau în două variante de construcţie a palisadei - una din împrejmuiri paralele
din cununi de lemn între care se compacta pământul excavat din şanţul de apărare şi alta dintr-un perete
de lemn în spatele căruia se afla valul de pământ. în ambele variante înălţimea era de aproximativ 4
metri, iar pe creasta palisadei se făcea un drum de strajă.
Fortificaţii de tip rezidenţial existau la Biharea, Dăbâca, Moigrad. în secolul XI localităţile cu
potenţial comercial şi economic devin oraşe - urbs, civitas - precum Cenad, Bihor, Alba Iulia, evoluţie
întreruptă de ocupaţia arpadiană. Edificiile religioase au oferit realizări de monumentalitate sporită,
obligând constructorul la rezolvarea unor probleme tehnice şi estetice mai complexe. La Alba Iulia
există din epoca romană o capelă rotundă careia i s-a adaugat în sec. X un altar absidat la răsărit şi a
fost folosită ca biserică. Biserica de la Dăbâca din sec. IX şi cele trei fundaţii suprapuse de biserici de
la Boldaga erau de tip sală cu zidărie integral de piatră destinate probabil unei reţedinte voivodale.
Fortificaţiile

49
 Oraşul Căi an.
Biserica Sí, Cheorghe din Stmsängiörgia.
încep şi ele să fíe întărite cu piatră şi cărămidă arsă şi avem exemple de secol X în Transilvania la
Dăbâca ( faza II ) Făgăraş , Manastru în Dobrogea, după revirimentul bizantin, la Pacuiul lui Soare,
Axiopolis, Dinogetia precum şi în Argeş la Bucov şi Slon iar în Moldova cetăţile numite horodişti erau
la Fundul Herţii, Dersca sau Tudora.
între cele mai vechi manifestări ale arhitecturii religioase de pe teritoriul României se afla cele şase
biserici cu chilii şi încăperi funerare legate între ele cu galerii din cadrul ansamblului monahal de tip
capadocian, adică săpat în rocă de la Basarabi. Planimetria este asemănătoare bisericilor de zid cu trei
încăperi - pronaos, naos şi altar - iar boltirea este în arc aplatizat. Aşezări monastice baziliene de tip
rupestra stimulate de creşterea autorităţii bizantine la nord de Dunăre se mai găsesc în Sălaj şi Caraş -
Severin, în Carpaţii de Curbură şi la Orhei pe malul Nistrului. Capela funerară de la Dinogetia este
atestată în secolul XI şi este construită în maniera romano - bizantină - planul pătrat cu latura de 6
metri, are spre est o absidă circulară la interior şi poligonală la exterior, configuraţia structurală
trădează prezenţa unei turle cu tambur mic închisă cu calotă semisferică peste naos învelită cu olane,
iar zidaria este din asize de piatră fasonată şi cărămidă străbătute de grinzi de lemn. Configuraţia
spaţială este de “ cruce greacă înscrisă fară puncte libere de sprijin: specifică arhitecturii ecleziastice
bizantine.
în secolul XII Transilvania este colonizată cu saxoni - saşi - iar meşterii constructori din rândul
acestei populaţii ţineau legătura şi facilitau schimburile şi influenţele din marile şantiere apusene. în
această perioadă se construieşte mănăstirea cu incinta fortificată de la Voivozi - Bihor, alcătuită din
două locuinţe cu plan dreptunghiular cu etaj şi ziduri din blocuri de piatră legate cu mortar de var şi o
biserica de mici dimensiuni cu naos pătrat în plan despărţit printr-un arc triumfal de absida alungită a
altarului, circulară la interior şi exterior adică romanică, boltită şi executată din zidărie de piatră brută
groasă de 1 metru. Ţara Făgăraşului era centrul unei formaţiuni statale întinsă pe ambele versante ale
Carpaţilor Meridionali şi avea un sistem defensiv format din cetăţi amplasate pe poziţii strategice.
Cetatea Breaza era formată dintr-un turn cilindric şi un donjon hexagonal la interior şi circular, la
exterior cuprinse în secolul XII într-o incintă foarte alungită datorată configuraţiei

51
■I
terenului, apărată de palisade şi şanţuri. Cetatea Comana conţinea două clădiri de lemn apărate de
şanţuri tăiate în stâncă şi valuri de pământ.
Ţara Haţegului, vechea reşedinţă a Daciei, este un teritoriu al continuităţii culturale neîntrerupte în
care cel mai important edificiu este biserica din Strei - Sangeorgiu edificată în sec. XII. Fiind într-o
zonă plină de ruine romane vom întâlni aici pentru prima data un procedeu constructiv larg răspândit în
creştinismul primar numit spolia ce constă în refolosirea materialelor de construcţie a vechilor temple
la noile biserici. Acest procedeu avea un sens practic prin utilizarea pe loc a pietrelor cioplite dar şi
unul simbolic de înlocuire a unei lumi cu alta. Nicolae Iorga considera biserica din Haţeg cea mai
veche ctitorie de nemeşi din Transilvania. Planul este compus dintr-un naos aproape pătrat boltit inegal
de un arc ce descărca în exterior pe contraforţi şi un altar tot pătrat uşor deviat boltit în cruce de
inspiraţie romanică. Naosul are spre apus doi pilaştri ce susţineau o tribună pentru ctitori iar peste ei se
afla o turlă.
Zidăria groasă de 1 metru este din cărămidă la partea superioară şi bolţi, iar la fundaţii şi elevaţii din
piatră fasonată spoliată de la monumentele romane aflate în zonă. Particularităţile planimetrice şi
structura spaţială novatoare ce aparţin stilului romanic simplificat prin rusticizare, deşi nu se înscrie
într-o clasificare tipologică netă, fac din biserica din Streisangeorgiu un model original ce se va
generaliza în arhitectura transilvană. Amintim aici doar biserica de la Ilidia din Banat, provincie aflată
la conjuncţia celor două mari curente artistice ale Europei - bizantin balcanic şi romanic apusean şi la
fel ca modelul sau este aşezată într-un complex cnezial. In paralel se perpetuează şi modelul circular de
la Alba Iulia care tot la Ilidia se transformă într-o planimetrie cu patru lobi la interior şi cilindric la
exterior adăpostind o capelă dintr-un ansamblu voivodal fortificat. Asemeni bisericilor cu plan trilobat
cu variantele sale triconcă şi treflată existente în Dobrogea la Niculitel şi în tot imperiul această biserică
este un avanpost nord dunărean al stilului bizantin.
Moldova secolului XII este o provincie de tranziţie imperială în care cea mai importantă cetate este
la Bâtca Doamnei întărită cu rolul de a supraveghea drumurile comerciale. Arhitectura religioasă este
reprezentată de mici capele tip sală din lemn asemeni celei de la Vicno lângă Cernăuţi şi tot în zonă la
Vasilau un model bazilical cu turlă centrală şi abside

53
pe altar şi pastoforii care face trecerea de la stilul bizantin la cel slav, dar care în pratica locală
ulterioară nu a avut nicio influenţă.
Cucerirea Constantinopolului de către latini în 1204 au impulsionat coroana arpadiană să asimileze
confesional pe romanii ortodocşi din formaţiunile politice dintre Dunăre şi Carpaţi fapt menţionat de
Diploma Cavalerilor Ioaniţi. Aceste autonomii care purtau numele de “ ţări “ s-au supus politic acestei
presiuni dar confesional au rămas ataşaţi creştinismului oriental.
Curtea de Argeş este reşedinţa unei astfel de “ ţări “ a lui Seneslav care construieşte în secolul XII o
curte domnească alcătuită dintr-o casă domnească cu anexele necesare şi o biserică numită de
arheologi Argeş I ale căror fundaţii sunt sub actuala biserică Argeş II - înconjurate de un zid de
apărare. Biserica avea la bază un plan, o volumetrie şi o tehnică de lucru bizantină cu ziduri alcătuite
din asize de cărămidă alternate cu piatră aparţinând tipului structural “cruce greacă înscrisă fară puncte
libere de sprijin“ cu naosul încununat de turlă. Filiaţia bizantină a bisericii este subliniată şi de decorul
ceramoplastic şi cromatică acestuia cu care era ornamentată elevaţia şi învelitoarea din olane atestată
de arheologi în fundaţiile adânci de 1 metru fragmentate în timp de demolări, înhumări şi reconstrucţia
bisericii Argeş
II. Spre nord de Curtea de Argeş a existat o aşezare medievală având un caracter incipient urban la
cetăţeni alcătuită din locuinţe, ateliere şi biserici. Cele trei biserici construite succesiv cu zidărie
spoliată din bolovani de râu sunt legaţi cu mortar de var fierbinte. Prima biserică, cea mai veche
cunoscută, construită în jurul anului 1200, avea un plan tip sală de influenţă romanică, cu altar absidat
circular şi naos dreptunghiular cu contraforţi oblici spre vest. A doua biserică avea plan trilobat şi
datorită acestei particularităţi era reşedinţă monahală. Cea de a treia, construită de localnici pentru uz
parohial, avea plan sală în care distingem un pridvor, pronaos, naos şi altar absidat. începuturile artei şi
arhitecturii medievale româneşti de cult la sud de Carpaţi conţine în egală măsură manifestări de
inspiraţie bizantină la cea mai veche biserică de curte voivodală de la Argeş precum şi elemente de
origine romanică în planimetria bisericilor de la Cetăţeni completate cu frescă interioară bizantină.

54
 2. Marea invazie mongolă ( 1242 - 1350 )
In 1241, trei coloane mongole înaintează din părţile Rusiei către Apus, distrugând pe rând
cnezatele ruseşti, regatul polon sprijinit de cavaleri germani şi, trecând peste ţara noastră — unde vor
întâlni în nord rezistenţă din partea saşilor de curând instalaţi la m inele de la Rodna, iar în sud din
partea unei formaţiuni,, valahe “ —, nimicesc în Ungaria armata regelui Bela. Acesta nu-şi găseşte
scăparea decât refugiin-du-se pe o insulă din Adriatica. Se aşteaptă ca puhoiul mongol să se îndrepte
acum către marile ţări din Apus. Dar, în 1242, mongolii se retrag subit, nu din pricina vreunui
contraatac creştin, ci fiindcă a sosit vestea morţii marelui-han, iar toţi fraţii, fiii şi nepoţii lui se
grăbesc către Karakorum pentru alegerea noului Han. In treacăt trebuie spus că, conducătorii
Apusului, papa, regele Franţei, regele Angliei, au crezut un moment că s-ar putea folosi de aceşti nou-
veniţi atât de temuţi împotriva puterii musulmane, care rămânea, în gândul lor, marele adversar al
creştinătăţii. Mongolii însă nu s-au retras cu totul din Europa, ci au înfiinţat, în sud-estul Rusiei, pe
Volga inferioară, un stat puternic, cunoscut sub numele de Hoarda de Aur, care va ţine în vasalitate
principatele ruseşti timp de peste două sute de ani, şi va roi şi mai la apus, pe malul Mării Negre şi în
Crimeea, unde mongolii se vor contopi cu foştii cumani albi, a căror limbă o vor adopta. Sunt
cunoscuţi, de atunci, sub numele de tătari. (Neagu Djuvara)
Invaziile repetate ale Hoardei de Aur pe parcursul secolului XIII au impiedicat temporar contactul
Ţărilor Romane cu exteriorul şi o stagnare a evoluţiei arhitecturale prin orientarea efortului constructiv
spre fortificarea vechilor cetăţi şi clădirea unora noi. Organizaţia teritorială de tipul mărcii de graniţă
numită banat creată de regalitatea maghiară în Severin a fost extinsă în întreaga zonă valahă şi datorită
structurii sale autonome se suprapun politic peste “ ţările “ existente. Banatele astfel constituite au fost
fortificate cu cetăţi de zidărie masivă capabile să reziste unui armament perfecţionat.
1
Tehnica bizantină de construcţie a zidurilor de apărare prevedeau un parament dublu din piatră de
talie în interiorul cărora se turna un emplecton - spărtura de piatră în amestec cu var hidraulic. Mai
multor asize de piatră le corespundeau un rost orizontal de egalitate a mortarului numit arază peste care
se aşeza un grătar din grinzi de lemn încastrate în piatră.

55
 Cetatea Emsaia,

Cetatea Severmulai

g,^v«vvvvv.,^At;t&ît.

O! 10«.

Cetatea jdioam, corn. Cridova.

Ci. talia i din colţul de sud-vest al castrul ui Drobeta.

56
 Planimetria era ordonată geometric având formă dreptunghiulară desenată de ziduri prevăzute
cu ambrazuri, metereze şi drum de strajă cu colţurile marcate de turnuri de apărare iar în interior sau
peste intrare era prevăzut un donjon. Apariţia cetăţilor de plan dreptunghiular în Ţările Romane are
două surse - una bizantină şi alta baltică - dar în realitate cetăţi patrulatere regulate au fost construite în
bizanţ în secolul V după care au fost preluate de ordinele călugăreşti, perfecţionate şi construite până în
nordul Europei.
Cetatea Severinului are o planimetrie dreptiunghiulară, uşor deformată de configuraţia terenului,
evoluată pe parcursul a trei etape începând cu secolul XIII. în prima etapă curtina era din zid gros de 2
metri din piatră brută cu blocuri de talie la muchii, patru turnuri pătrate în colţuri din care două
interioare spre nord şi două exterioare spre sud şi al cincilea proteja intrarea dinspre vest iar în interior
era o bazilică romanică peste care s-a suprapus o biserică bizantină mononavată. A doua etapă a
prevăzut o nouă incintă mai amplă în jurul celei iniţiale prevăzută cu două donjoane cilindrice spre est
iar în a treia etapă de intervenţie din secolul XV se adaugă patru ziduri lungi spre sud. Cetăţuia Drobeta
construită pe colţul de sud - vest al castrului roman eponim a cărui piatră o foloseşte este un castel
fortificat de mici dimensiuni cu o planimetrie neregulată ce urmăreşte parţial vechiul traseu al zidurilor
în interiorul căreia se amplasează un donjon cilindric. Cetatea Gradeţului are forma unui poligon
neregulat cu latura de est rotunjită iar în interior se află un bastion circular şi unul semicilindric adosat
zidului spre nord. Fortificaţia de la Ostrovul Banului s-a construit prima dată în secolul VI de către
bizantini şi a doua oară parţial pe vechiul traseu în secolul XIII când se adauga patru turnuri de apărare.
Cetatea Jdioara este formată dintr-o locuinţă - turn construită iniţial la care se adaugă o incintă alungită
şi rotunjită în care locuinţa devine turn de apărare. Cetatea Pescari a fost ridicată iniţial în secolul XI pe
o veche fortificaţie dacică, iar în secolul XIII i se înlocuiesc şi se extind vechile fortificaţii de pământ
cu unele de piatră care puteau sub administraţia cavalerilor teutoni să adăpostească o garnizoană de 600
de
1
soldaţi.
Turnurile - locuinţa asemanatoare celei de la Jdioara, erau fortificaţii de mici dimensiuni dar cu rol
strategic important din care s-au pastrat două: la Ruieni tumul are plan pătrat cu contraforţi oblici la
colţuri din zidărie de piatră brută ridicată pe patru caturi despărţite prin podine de lemn şi la Cheresig
care are aceiaşi structură dar un plan hexagonal de factură

57
 Strei Biserica NiculiţeL Biserica Si. Atnmsie.

58
romanică dezvoltat pe şase niveluri din care ultimul prevăzut cu drum de strajă. în Dobrogea se
dezvoltă o puternică cetate la Enisala, emporie genoveză, de plan poligonal neregulat din ziduri de
calcar cioplite sumar - groase de 1,5 metri şi înalte de 6 metri. Incinta, asemanatoare
Constantinopolului, este flancată de opt turnuri de plan pătrat alternând cele mari cu cele mai mici iar
intrarea era marcată de o dublă arcătură şi un turn poligonal.
în aceiaşi perioadă genovezii fac primele fortificaţii la cetatea Alba şi Chilia dezvoltate ulterior de
voievozii moldoveni. Structurile statale româneşti se întăresc la începutul sec. XIII pe cele două maluri
ale Dunării pentru a-şi consolida poziţia faţă de bizanţ şi menţinute şi după ocuparea Valahiei şi
Dobrogei de Hoarda de Aur. Dominaţia mongolo - tătară s-a exercitat sub forma unui control economic
de la distanţă prin încasarea dărilor lăsând în schimb o autonomie administrativă şi religioasă limitată.
O astfel de formaţiune statală se afla în nordul Dobrogei cu reşedinţa la Vicina menţionată ca episcopie
în 1250 şi ridicată la rangul de mitropolie - Biserica de curte feudală de la Niculiţel cu rol de catedrală
a eparhiei mai sus amintite cu hramul Sf. Atanasie aparţine tipului structural “ cruce greacă înscrisă
fară puncte libere de sprijin” în varianta cu pronaos de origine bizantină, tip larg răspândit la sud de
Dunăre. Planul de mici dimensiuni, amplificat treptat până în sec XIX, era amplasat pe fundaţii de
piatră ale căror tălpi erau aşezate pe sol compactat printr-o reţea de piloţi subţiri şi elevaţie şi
pardoseală din cărămizi romane. Pronaosul îngust cu intrarea la nord era acoperit cu o boltă în leagăn
transversală atipică pentru acest sistem structural. Naosul de formă planimetrică şi spaţială cruciformă
este dominat de o turlă circulară la interior şi hexagonală la exterior cu ferestre pe fiecare latură
acoperită cu cupolă. Altarul este în absidă cu trei ferestre radiale şi pastoforiile decupate în nişă.
Exteriorul era tencuit şi decorat cu arcătură oarbă şi interiorul în frescă iar invelitoarea era din olane. în
1359 sediul Mitropoliei de la Vicina se mută la Argeş ca urmare a interneierii statului muntean iar
similitudinile
#
dintre cele două monumente este evidentă. Valoarea politică şi arhitecturală a bisericilor de la Niculiţel
şi Argeş dovedesc o adaptare creativă a unor modele provinciale şi apariţia unor structuri originale
aparţinând tipologiilor de sala, cruce cu braţe libere, cruce greacă cu sau fară puncte libere de sprijin,
bazilical şi triconc.

59
 " $ -'f

■■ ' !H •• •
V.' '.'Ajo.î.

mmi 1 2 3 4 5 m.

Rau c/e Mori-SusenL Biserica.

Biserica Si. Ierarh Nkvlae din Densuş,

Râu de Mori-Susenî. Biserica Colţi

Gurasada. Biserica

60
 Căutările novatoare în direcţia găsirii unui stil arhitectonic original vor continua în Haţeg având ca
model biserica din Strei Sangeorgiu. Reperele stilistice, plasate la incindenţa romanicului târziu cu
goticul, care caracterizează aceste căutări sunt: planul navei de tip sală, forma rectangulară a altarului şi
stuctura bolţilor sale, ornamentaţia portalului şi ferestrele bifore şi trifore ale turlei, decorul frizei în
bandă lombardă simplificată realizată din cărămizi dispuse în zig - zag.
Biserica din Santamarie Orlea este de tip sală tăvănită încheiată la est cu un altar pătrat, boltit cu
ogive pe nervuri. Construcţia este dominată la vest cu un turn - cloponiţa decrosat acoperit cu o
piramidă conică intersectat cu patru frontoane triunghiulare, model preluat şi de alte biserici din zonă.
Intrarea este încadrată de un portal de piatră decorat cu două colonete şi un pilastra angajate continuate
de trei arhivolte semicirculare în retragere. Ulterior se adaugă peste intrare o tribună - empora -
susţinută de doi pilaştri octogonali ce susţin bolţi în cruce cu muchii ieşinde şi se pictează interiorul în
stil bizantin.
Biserica din Strei este o copie redusă a celei din Santamaría Orlea şi a fost construită într- o singură
etapă de un protomaistor pe nume Grozie, cea mai veche cconsemnare a constructorului din arhitectura
românească.
Biserica Gurasada este un monument de secol X cu o alcătuire distinctă datorată în primul rând
planimetriei şi modului cum a evoluat. Naosul este format dintr-un cvadrilob care a aparţinut unei
capele din perioada creştinismului primar. Din cei patru lobi doi sunt alungiţi pe direcţia est - vest iar
ceilalţi doi sunt absidaţi şi susţin în zona centrală o turlă cu tambur prismatică a căror faţete sunt
perforate de ferestre pe direcţiile cardinale. Arcele de articulaţie între lobi sunt frânte făcute ca şi
bolţile din zidărie din piatră brută de carieră legată cu mortar brun - roşcat. în secolul XII se adaugă un
pronaos trinavat supralărgit boltit cu semicilindri longitudinali iar în secolul XVIII se construieşte
tumul clopotniţă spre vest.
Biserica din Densus este o realizare de excepţie a arhitecturii medievale româneşti prin rezolvări
novatoare a planului, structurii spaţiale şi plasticii monumentale cu valoare de unicat. Datarea
construcţiei i s-a făcut în faza incidenţei romanicului cu goticul tărziu de secol XIII pe baza unor
considerente de ordin stilistic: planul pătrat al navei cu absidă semicirculară a altarului, ferestre cu arc
frânt, formă circulară la interior şi ogivală la exterior a ferestrelor altarului, forma structurală a turnului
compus din două corpuri prismatice

61
suprapuse în retragere pe o scurtă bază din zidărie din tuf calcaros şi cărămizi romane, frize decorative
din cărămizi - benzi lombarde, adosarea unor coloane romane spoliate ca false contraforturi pe latura
nordică, invelitoare din gresie şi impodobirea ei cu acrotere recuperate. Biserica avea funcţie
monastică dovedită de chilia adosată laturii sudice şi a numeroaselor tainiţe din turn, specific
mănăstirilor cenobitice hategane care se deosebeau de cele greceşti prin faptul ca toate anexele erau
sub acelaşi acoperiş. Prin forma pătrată a planului cu cei patru stâlpi de susţinere a turlei centrale are
similitudini în proiecţie orizontală cu tipul bizantin de cruce greacă înscrisă cu puncte de sprijin.
Deosebirea esenţială dintre biserică din Densus şi cele care aparţin tipului structural bizantin constă în
rezolvarea diferită a transmiterii sarcinilor zidăriei turlei fară calotă care nu descarcă prin intermediul
pandantivilor pe bolţile semicilindrice dispuse în cruce ca în arhitectura bizantină ci direct pe stâlpii
centrali alcatuiţi din cenotafuri romane străpungând spaţiul central al navei.
Există o serie lungă de biserici construite în această tipologie din care mai putem aminti - Biserica
Pesteană amplificată ulterior spre altar, Biserica Colţi din Râu Mori cu turn fortificat peste altar,
Biserica din Ostrov sau Biserica gotică din Caransebeş.
La Severin existau două capele, una în incinta cetăţii şi cealaltă în parcul oraşului, construite în
tehnica balcanică cu plan mononavat şi absidă decrosată bizantină cu cinci, respectiv şapte laturi, pe
altar. Biserica din parc are în plus un element de noutate structurală şi anume cele două arce dublouri
ce ramforsează bolta naosului. Aceiaşi inovaţie o regăsim şi la Biserica San Nicoara din Curtea de
Argeş cu planul format dintr-un pridvor flancat de două ante, un pronaos încununat de turla, naos şi
altar cu o absidă centrală aplatizată şi două laterale mult mai mici pentru pastoforii. Zidăria este
casetată din piatră cu asize de cărămidă romană în linia tradiţiei bizantine. Bisericile - sală sau cu navă
unică aparţinând arhitecturii bizantine reprezintă cea mai răspândită tipologie folosită pentru capele
funerare, paraclise monastice sau nobiliare, biserici aulice sau parohiale datorită simplităţii formei şi a
condiţionărilor funcţionale.

62
63
 Biserica mănăstirii Râmeţ este cel mai vechi lăcaş din Transilvania aparţinăd acestei tipologii
destinat de la început să funcţioneze într-o obşte monahală. Arhitectura bisericii cu compartimentare
distinctă naos - pronaos preia şi foloseşte elemente de sinteză romanico - gotică cum ar fi forma
mononavată a planului, absida altarului semicirculară la exterior şi un masiv turn - clopotniţa cu patru
caturi podite peste pronaos, fiind vorba de adaptarea unei alcătuiri compoziţionale tardiv romanice la
programul ortodox. Paralel cu influenţă bizantină în arhitectura ecleziastică în Transilvania pătrund şi
elemente ale artei constructive medievale din apus odată cu colonizarea maghiară a provinciei
româneşti. Coroana arpadiană a adus coloni populaţii germanice din Flandra şi Saxonia, numiţi generic
saşi care au găsit pe malurile Oltului, Tarnavei şi Someşului un cadru asemănător locurilor natale.
Pentru apărarea hotarului de est a imperiului au fost colonizaţi monahi aparţinând ordinelor militare
precum Cavalerii Teutoni, foarte pricepuţi constructori după campaniile cruciate din orientul creştin.
Cavalerii Teutoni au intemeiat cetăţi de graniţă - Feldioara, Braşov, Rucăr sau Codlea - în cei 14 ani
cât au stat în Transilvania, opera lor fiind continuată de ordinul Cavalerilor Ioaniţi. Castrele fortificate
regale - Dabâca, Deva şi Odorhei - au fost în timp transformate, ruinate sau înglobate în clădiri noi şi
fac parte din categoria cetăţilor de munte. Construite pe înălţimi, ele aveau un plan neregulat, adaptat
terenului în mod strategic, alcătuit dintr-o incintă minimală împrejmuită cu ziduri de apărare groase şi
înalte prevăzute cu turnuri de apărare, drumuri de strajă, creneluri şi metereze. Pe lângă anexele strict
militare în mijloc se găsea adesea şi o capela. Tehnica construcţiei constă dintr-o zidărie masivă din
piatră spartă cu rosturi neregulate legate cu mortar de var hidraulic şi cărămidă pisată iar la
ancadramente şi colţuri se folosea şi piatră faţuită.
Cetatea Feldioara, cea mai reprezentativă şi bine păstrată, are o planimetrie neregulata ovoidala cu
ziduri de 4 metri întărite de patru turnuri prismatice, contraforţi şi un pod ridicător. Arhitectura
religioasă este mult mai importantă sub aspect tehnic şi artistic, beneficiind de aportul şantierelor din
Lombardia, Franţa şi Germania. Tipul cel mai vechi şi simplu totodaţa era cel compus dintr-o navă
dreptunghiulară, o turlă peste intrare spre apus şi un altar absidat articulat printr-un cor de naos.
Biserica din Homorod este unul din exemplele cele mai ilustrative în acest registru.

64

d
 Cămpuhmg-Mmcel Biserica damimsdf Mgra Vodă.

Biserica Sin Nicoară din Curtea de

Argeş. Faţadele est, vest şi plan. Sec.
XIII - XIV
 Majoritatea bisericilor săseşti sunt însă mai complexe, cu plan bazilical trinavat, cu o turlă sau două
pe intrare şi altar absidat flancat de două absidiole dispus pe cripta cu acces în axul longitudinal. Nava
mediana este mai înaltă, luminată la partea superioară şi despărţită de cele laterale prin ordonanţe de
stâlpi prismatici, tavanul este boltit ca la Biserica din Herina sau tăvănit precum cel de la Cisnădioara.
Registrul decorativ se rezuma la lezene drepte legate cu frize de arcusoare lombarde la Herina sau
portaluri cu arce romanice în retragere flancate de arce oarbe precum la Cisnădioara. Catedrala romano
- catolică din Alba -- Iulia este cea mai importantă biserica de stil romanic construită în secolul XIII pe
fundaţiile unei bazilici anterioare la indicaţiile celebrului arhitect Villard de Honnecourt. Tipul
structural, reprezentativ pentru arhitectura central europeană, este o bazilica cu trei nave şi transept
încheiat spre est cu cor proeminent cu absida iar spre vest cu două turnuri. Nava mediană are patru
travee din care ultima formează transeptul, a cărui braţe are câte o absidă spre est. Fiecărei travei
centrale îi corespunde două travee pe laterale despărţite prin arcade frânte la cheie. întreaga clădire este
boltită pe arce de ogiva cu nervuri şi arce dublouri transversale ce descarcă pe colonete angajate sau
izolate.
Volumetria a suferit în timp modificări prin pierderea turlei stângi şi a transeptului cât şi adăugirilor
- corul gotic, sacristia şi capela renascentistă. Catedrala de la Alba Iulia încheie o etapă de dezvoltare a
romanicului târziu şi trecerea la gotic. Această fază de evoluţie este foarte bine reprezentată de
Mănăstirea Cisterciană de la Cârţa - un avanpost al ordinului în răsăritul Europei - formată dintr-o
incintă în jurul căreia se dezvoltă clădirile componente - biserica cu transept prelungit care închide
latura lungă, sacristia, cancelariile, refectoriul, bucătăria, cor şi altar poligonal cu cinci laturi susţinute
de contraforţi. Bolţile erau pe arce de ogivă sixpartite, cornişa pe console şi ferestre cu menouri cu şase
lobi. Biserica cetăţii Prejmer ridicată tot de teutoni trădează prin planimetrie cruciformă cu braţe egale
dar şi elemente decorative influenţele arhitecturii creştine din Ţara Sfântă.

66

A
 3. CONSTITUIREA STATELOR MEDIEVALE ROMANEŞTI - 1350-1450

Putem, în rezumat, închipui pentru descălecat „ scenariul “ următor: când în 1238-1240 cumanii
din Episcopatul Milcovului şi din Muntenia noastră trec Carp aţii pentru a se pune la adăpost de
năvala mongolă în regatul ungar, nu toţi vor fi acceptat să fie colonizaţi pe Valea Tisei mijlocii. Mulţi
— fiind deja amestecaţi cu românii sau chiar de-a binelea românizaţi (căci trebuie subliniat că toate
sursele pe care le avem asupra lui Basarab îl califică drept valah) — vor fi ales să rămână printre
români, şi la nord, şi la sud de Carpaţi. Coborâtor dintr-un asemenea neam, „Negru Vodă“ (Basarab,
sau mai curând tatăl său Tocomerius, cu posesiuni, poater şi la nord, şi la sud de Carpaţi, izbuteşte să
se impună altor căpetenii române, să se aşeze la Câmpulung, centru comercial săsesc, şi, unificând
întregul ţinut dintre Carpaţi şi Dunăre, să fie recunoscut „ mare-voevod“.
In Moldova în mod cert a fost un descălecat, adică venirea de dincolo de Carpaţi a unui grup care
a cucerit actuala Moldovă. S-au purtat mai întâi lupte ale regilor Ungariei, ajutaţi de supuşii lor
români, împotriva tătarilor, pentru a-i îndepărta de graniţa Carpaţilor. Ungurii şi românii au trecut
munţii, i-au învins pe tătari, iar regele Ungariei, mulţumit de serviciile unuia dintre voevozii din
Maramureş, pe nume Dragoş, îl lasă stăpân peste un teritoriu în Moldova, unde se închegaseră mai de
mult mici unităţi politice. Dragoş este deci la început în fruntea a ceea ce se numea, în termeni feudali,
o „ marcă “ a regatului ungar la răsărit de Carpaţi. întâmplarea face însă că la foarte puţini ani după
această stabilire a lui Dragoş în Moldova, o familie, tot din Maramureş, rivală cu familia lui, familia
unui Bogdan, se răzvrăteşte împotriva regelui Ungariei, trece în Moldova şi îi alungă pe descendenţii
lui Dragoş. De-acum începe o nouă dinastie, a Bogdăneştilor — li s- a spus, în istoriografia modernă,
Muşatini, din cauza unei femei, Margareta Muşata.
Şi iată, descendenţii lui Bogdan devin adevăraţii întemeietori ai principatului autonom al
Moldovei. Primul nucleu al noului voevodat a fost pe râul Moldova, de unde numele păstrat de ţară,
iar capitala la Baia, pe râul Şiret. A doua capitală a fost la Suceava.
Sistemul de succesiune la tron în ţările române a fost cea mai nefericită dintre instituţiile noastre
medievale. Era un sistem ereditar-electiv: putea fi ales, dacă era considerat vrednic

67
de domnie, oricare dintre descendenţii familiei domnitoare, chiar dacă era copil din flori, adică
bastard. (Mulţi dintre marii noştri voevozi au fost bastarzi! De pildă Ştefan cel Mare, Petru Rareş,
Neagoe Basarab, Mihai Viteazul!) Era de ajuns să fie — se zicea — „ os de domn “.
Evenimentele din jurul anului 1290justifică în mod straniu data transmisă de tradiţie ca fiind cea a
coborârii legendarului Negru Vodă din Ţara Făgăraşului şi aşezarea sa la Câmpulung, iar sub
urmaşii lui la Argeş, de unde îşi vor întinde curând autoritatea până la Dunăre. De la această origine
„ munteană “ a dinastiei se trage probabil numele de Muntenia.
Douăzeci de ani mai târziu, documente străine ne relevă, domnind peste toată Ţara Românească,
ţara dintre Dunăre şi munţi, inclusive Oltenia, pe „ Basarab mare-voevod“.
Ce înseamnă „mare-voevod“? înseamnă că acea căpetenie, voevodul Basarab, a reuşit să se
impună peste toţi ceilalţi cneji şi voevozi români din acel teritoriu, fosta „ Cumanie “ şi fostul Banat
de Severin.
Nicolae Iorga a scris despre Basarab : „Numele e cuman... numai numele?“. (Neagu Djuvara)
Emanciparea politică a populaţiei româneşti de la sud şi răsărit de Carpaţi şi procesul de constituire
a statelor autohtone de sine - stătătoare are loc la mijlocul secolului al XIV lea ca rezultat al ofensivei
Poloniei şi Ungariei împotriva Hoardei de aur. Trei nuclee de viaţă politică românească au fost direct
implicate în campaniile împotriva tătarilor - Ţara Românească, Moldova şi Maramureşul. Domniile de
început din statele româneşti extra carpatice au deschis un nou şi vast orizont în domeniul creaţiei
arhitecturale prin varietatea programelor, forme, calitatea tehnica a execuţiei, valoarea plastică a
edificiilor, fiind astfel una din însemnatele perioade ctitoreşti a istoriei noastre. Construcţiile realizate
în această perioada au avut o influenţă hotărâtoare asupra dezvoltării ulterioare a formelor
planimetrice, structurilor spaţiale şi a limbajului decorativ.
 H

f—1 2. O 2 h 6M
Cefalea Turna

Du ieşti, Prima Curte domnească.

PAZA INTPALÂ (sec. XI-XII)

Cetatea Giurgiului Turmü bizantin din sec, XI-X1I
—i ETAPA fcfflRCEA o î ie im
glligi ADAOSURI ULTERIOARE
Giurgiu. Cetatea,

69
 r

ARHITECTURA DE APĂRARE
Ţara Românească - prima măsură a domniilor autohtone a fost consolidarea unui sistem strategic
gândit la scara întregului teritoriu. Drumurile, vămile şi cetăţile limitrofe erau în grija domniei şi toate
energiile s-au îndreptat în această direcţie în condiţiile apariţiei la sud de Dunăre a pericolului otoman.
Fortificaţii de pământ şi lemn care preced pe cele de zidărie erau amplasate într-un sistem defensiv
la Frumoasa, Roşiorii de Vede, Mănăstirea unde palisadele şi şanţurile erau principalele intărituri. O
construcţie cu funcţie administrativ - militară se gasea şi la Bucureşti pe lucul viitoarei Curţi Domneşti.
Cetatea Giurgiului, aşezată pe malul Dunării, avea un turn - donjon construit de bizantini în sec. XI din
blocuri de piatră încadrate de cărămizi romane înglobat în fortificaţiile ulterioare făcute de Mircea cel
Bătrân. Zidurile groase de trei metri din piatră fasonată pe o parte şi emplecton de var hidraulic au
suferit intervenţii în şapte etape succesive de către otomani până în 1800. Cetatea Tumu se înscrie în
grupul cetăţilor - donjon de plan patrulater sau poligonal dezvoltate în jurul unui turn de aparare
cilindric, sistem foarte răspândit în sec XII. Tipologia acestor cetăţi îşi au originea în şantierele romano
- gotice din Europa Centrală dar tehnica zidăriei în acest caz este bizantină. în afara cetăţilor construite
la Dunăre, la sfârşitul sec. XIV se ridică mai multe fortificaţii în zona muntoasă cu rolul de
supraveghere a rutelor comerciale cu Transilvania. Avantajul lor era ca puteau fi folosite atât împotriva
expansiunii maghiarilor cât şi în cazul unui atac otoman. Cetatea Orăştiei situată la nord de Rucar pe
un platou înalt apărat natural era împrejmuită de un zid gros de doi metri şi un şant de aparare pe un
traseu neregulat cu colţurile rotunjite. Cetatea de la Tabla Buţii avea în plan formă patrulateră
neregulată cu trei colţuri străjuite de turnuri patrulatere ieşite în afara curtinei iar al patrulea, cel mai
mare avea contraescarpa ce închidea un zwinger ca măsură suplimentară de siguranţă. Mircea cel
Bătrân stăpâneşte o perioadă cetatea Bran şi prin lucrări de amplificare, adaptare şi reamenajare
interioară o transformă din cetate ( castrum ) în castel - cetate ( castellum castri). Cetatea Bologa
situată ca şi Branul pe Crisul Repede avea o planimetrie ordonată pe o axă de simetrie cu un zid
circular spre vest şi două bastioane semicilindriee iar în interior un donjon prismatic şi unul circular.

70
Cete!t ? ht en

71
 Cetatea Poenari este considerata prin amplasare - înconjurată pe trei părţi de Argeş - şi prin legenda
- “ Cetatea lui Negru Vodă” - ca inexpugnabilă. Iniţial există doar turnul de formă patrată în plan şi trei
caturi cu planseu de lemn iar ulterior i s-a adaugat curtina cu trei donjoane semicilindrice spre sud.
Sistemul defensive constituit pe hotar era completat cu întărituri dispuse în jurul curţilor domneşti
şi a unor mănăstiri dotate cu curtine groase de 1.5 metri străpunse de ambrazuri, turnuri fortificate,
drumuri de strajă şi şanţuri de aparare cu palisadă. Pentru prima data in arhitectura romanească
medievală ansamblurilor monastice li s-au atribuit un rol militar nedisimulat. Mănăstirile Cozia şi
Tismana păstrează din acele vremuri configuraţia zidurilor întărite cu scop defensive precum şi unele
turnuri de aparare care în timp şi-au schimbat funcţiunea. Ansamblurile aulice de la Argeş, Câmpulung
şi Târgovişte aveau şi ele, chiar dacă nu impresionante, suficiente elemente de arhitecturăde aparare
care le transformau în repere strategice.
• Moldova - Sistemul de apărare al Moldovei nu s-a constituit sincron el fiind inaugurat de Petru I
prin cetăţile de zid sau din pământ şi lemn - Şcheia, Suceava, Neamţ şi Roman - şi continuat de urmaşii
săi cu precădere în flancul răsăritean - Alba, Chilia, Hotin, Orhei, Tighina şi Soroca - sau în interior -
Roman, Vaslui, Bârlad. Mutarea capitalei de la Şiret la Suceava a impus construirea unor fortificaţii.
Prima a fost Cetatea de Vest - Scheia aşezata pe un teren instabil ce a dus la surparea ei, care avea un
plan aproximativ rombic cu patru turnuri rectangulare în colţuri amplasate în afara curtinei. Cea de a
doua - Fortul Musatin - de la Suceava avea un plan patrulater regulat cu opt trunuri rectangulare
aşezate simetric înafara zidurilor în scopul eliminării unghiurilor moarte în apărare. Cetatea Neamţ era
tot unfortsimplu aşezat pe o culme inaccesibilă cu o planimetrie uşor trapezoida cu patru turnuri patrate
la colţuri dar dispuse spre interior din cauza terenului accidentat. Ca şi celelalte cetăţi moldoveneşti şi
Cetatea Neamţ a fost întărită cu un şant perimetral sec.

72
Cetatea Hotin (Republica Ucraina),

Suceava. 1 oi tul mttşatin.

Sehern, Cetatea „de vest",

Cetatea Neamţului*

73
 Cetatea Holin a fost construită într-o singură etapă sub domnia lui Alexandru cel Bun pe o mai
veche fortificaţie de pămînt. Forma alungită în plan cu turnuri cilindrice şi ziduri groase cu merloane şi
creneluri pe coronament urmăresc linia terenului iar interiorul est dens construit cu diverse anexe
civile. Combinaţia de ziduri de piatră cu cărămidă dar mai ales decoraţiunile geometrice din piese
ceramice glazurate tradează o influenţă baltică a tehnicii constructive. Datarea cetăţii în sec. XIV este
întărită şi de forma ambrazurilor ca o cheie întoarsă precum şi de baza prismatică a turnurilor care se
racordau cu cilindrul elevaţiei prin două prisme piramidale care deviau prin ricoşeu proiectilele lansate
în plan vertical. Cetatea Alba, amplasată pe o veche întăritură genoveza şi bizantină din limanul
Nistrului este un fortcu plan patrat şi turnuri cilindrice pe colţuri. Linia strategică de pe Nistru mai este
întărită şi de Cetăţile Tighina aflată pe ruta comercială spre Alba şi Orhei aflată într-un defileu natural
al râului Răuţ.
Acest sistem de apărare a fost gândit unitar şi a fost construit iniţial pentru a opri expansiunea tătară
iar ulterior pe cea otomana prin consolidarea lui de către poloni şi baltici.
• Transilvania - cetatea cu donjon şi incintă de formă planimetrică neregulată reprezintă tipul cel
mai răspândit de fortificare din arhitectura Transilvaniei medievale indiferent dacă aparţinea regalităţii
nobilimii sau comunitarilor săteşti.
întăriturile ridicate de nobilimea română din Transilvania se aflau în apropierea curţilor cneziale
fară o valoare strategică prestabilită cu scopul de a conferi refugiu şi singuranţa în cazul unor
conflincte interne. Cea mai veche fortificaţie este cetatea de la Rachitova care se înscrie în tipologia
sistemului castrai format din donjon rectangular aşezat central într-o curtina de zidărie sau val de
pământ de formă neregulată. Cetatea Malaieşti are un nucleu interior format dintr-un turn pătrat cu
parter şi patru etaje cu zidărie care se reduce spre partea superioara şi plansee din lemn.
Accesul în locuinţa - turn se face pe la etaj printr-o scară şi pod mobil. Acoperişul este piramidal la
fel ca şi baza din motive strategice. Ulterior în jurul turnului s-a construit o curtină circulară cu
creneluri şi drum de strajă pe console de lemn, iar în sec XVI I s-au adaugat patru bastioane în exterior
de formă poligonală. Cetatea Colt, construita pe un pisc în consolă, este formată dintr-un turn cu patru
etaje construit din piatră brută cu mortar de var hidraulic înconjurat de o incintă arcuită flancată de
turnuri pentagonale. Castrul regal al

74
Suseni-Râu de Mori Cetatea Coif,

Cetatea Albă (Republica Ucraina,),

MăîMeşti, Cetate i
corvineştilor de la Hunedoara cuprindea în prima etapa o incintă aproximativ eliptica înconjurată de
curtine de piatră brută la care Iancu de Hunedoara adaugă alte două adaptate terenului cu un
coronament de creneluri. Castelul este întărit cu patru turnuri cilindrice foarte eficiente în cazul unui
atac precum şi un turn granar cu rol de depozit şi unul avanpost cu accesul de pe o estacadă. Ulterior
acestei faze de întărire militară, intervenţiile de dezvoltare sunt de ordin rezidenţial construindu-se un
corp de clădire susţinut de contraforţi ce cuprindea sala cavalerilor şi sala dietei iar în Renaştere se
adaugă o capelă, o galerie şi locuinţe în stil gotic târziu.

ARHITECTURA CIVILĂ - forma cea mai răspândită de locuire era în evul mediu timpuriu
comunitatea sătească iar locuinţa constituia programul preponderent. Bordeiul semi îngropat
monocelular, mai rar cu două încăperi, din lemn şi pământ era locuinţa cea mai răspândită în arealul
românesc. Acest tip de locuire nu era o dovadă de sărăcie sau înapoiere ci o formă pragmatică de
rezistenţă în faţa pericolelor naturale sau a invaziilor migratoare. Accesul se facea printr-un garlici cu
pantă iar camerele erau aşezate în filă între ele fiind dispusă vatra. Pereţii erau din cununi orizontale de
lemn îngropaţi pe treisferturi iar acoperişul în doua ape era cu învelitoare de stuf sau paie.Gruparea
locuinţelor din mediu rural se facea după sistemul cuiburilor, probabil după natura relaţiilor de familie.
în afara bordeielor, în ambianţa satului medieval românesc un număr însemnat de locuinţe sunt de
suprafaţa. Locuinţele realizate din lemn supraterane erau aşezate direct pe talpă.
Clădirile mai importante cum ar fi, biserica erau dispuse pe fundaţii şi socluri de piatră. Locuinţele
marilor feudali erau construite conform rangului din zidărie de piatră şi cărămidă. Secolele XVI şi XV
se remarcă o evoluţie a locuinţelor prin mărimea şi numărul de încăperi, tipul de construcţie şi tehnica
de lucru în concordanţă cu ridicarea confortului. Procesul este ilustrat de trecerea de la bordeie de
pământ cu structură de lemn către locuinţe înalte de suprafaţă. Se constată şi o evoluţie de la vatra
simpla la cuptorul boltit şi apoi la soba din cahle care cerea o înaltă calificare în tehnica execuţiei şi
rafinament artistic în ornamentaţie.

76
 O castrul î'egaI Ml
castelul, etapa i

Afgeş. Casa domnească

Argeş. Casa domnească.

'Irgeş Curtm

y7
 Oraşele, aglomerări urbane care de regulă au luat naştere prin dezvoltarea unor sate, dupa ce au
ajuns la o anumită maturitate structurală şi densitate demografică au cunoscut în evoluţia lor o serie de
factori favorizanţi. între aceştia, elementul politic s-a manifestat prin implantarea de reşedinţe
domneşti în centre cu potenţial urban.
Oraşul considerat capitală, fie ea şi provizorie sau sezoniera, implica prezenţa voivodatului şi a
curţii sale, a clerului cu suita sa, târgoveţi şi meşteşugari precum şi a gărzii militare pentru o perioada
mai îndelungată. Existenţa acestor categorii sociale într-o comunitate impulsiona considerabil
dezvoltarea aşezării respective. Rezultatele s-au manifestat imediat prin apariţia fenomenului specific
de intensificare a producţiei specializate de bunuri materiale, a circulaţiei monetare şi a conturării
rolului de centre de schimb dovedit prin privilegiile comerciale acordate precum şi scutirea de vama şi
dreptul de depozit al reşedinţelor domneşti. Caracteristicile fundamentale ale oraşelor româneşti din
sec. XIV, deosebiteatâtde oraşele - cetăţii săseşti din Transilvania cât şi de oraşele fortificate bizantine
pot fi sintetizate după câteva criterii:
- existenţa a două zone - zona urbană cu locuinţe, ateliere, prăvălii ,curţi şi grădini şi moşia
comună cu ogoare, izlazuri, livezi şi vii aflate în afara zonei construite. Pe lângă proprietăţile
orăşenilor existau proprietăţile domneşti, boiereşti şi mănăstireşti.
- lipsa fortificaţiilor, înafara celor de la curtea domnească a favorizat extinderea progresivă şi
organică a oraşelor.
- trama stradală liberă, orientată nord - sud în jurul unui ax principal - uliţa domnească - cu ţesut
neregulat în zona comercială.
- loturi de 500 - 3000 metri pătraţi, în funcţie de poziţia socială, dădea oraşului aspectul de grădină
prin procentul ridicat de spaţiu verde.
- amplasarea clădirilor pe parcelă se facea perpendicular pe uliţă, fară fronturi închise, în mijlocul
grădinilor sau livezilor.
- lângă curţile domneşti aflate pe malul râului sau a reşedinţelor ecleziale sau boiereşti era
amplasată piaţa comercială- bazarul - alcătuită din prăvălii şi ateliere meşteşugăreşti.
- înafara spaţiului construit, la margine pe un loc prestabilit se organiza periodic “ oborul’’pentru
schimbul în natură a produselor.
- din piaţa cu rol de for public din faţa porţilor domneşti porneau ratele comerciale de legătură cu alte
oraşe. Curţile domneşti au fost concepute ca un complex de clădiri cu funcţii administrative, politice,
rezidenţiale şi militare unde se organizau adunările sfatului domnesc - divanul - se elaborau actele
cancelariei şi judecăţile însemnate precum şi primirea solilor străini.
Funcţia rezidenţială era îndeplinită de reşedinţa aulică a domnitorului cu familia sa şi a curtenilor de
vază. Lângă incinta domnească se afla incinta catedralei cu biserica de ceremonial domnesc construită
cu o structură spaţială novatoare.Curtea domnească de la Argeş I şi ILreşedinţa domnească din prima
incintă se dezvolta pe două caturi - un beci şi un parter - egale ca suprafaţă, împărţite în trei zone
inegale de ziduri transversale. Un foişor central adăpostea intrarea separat, la cele două caturi - printr-
un garlici boltit la pivniţă şi printr-o scară şi pridvor deschis la parterul supraînălţat. încăperea din
mijloc prevăzută cu foişor era destinată ceremonialului de curte şi divanului iar, în lateral erau
apartamentul domnesc sau oficial şi cancelaria cu o încăpere pentru sfat de taină.
Zidăria era din asize succesive de piatră şi cărămidă cu colţurile clădirii întărite cu piatră brută iar
acoperişul în patru ape avea învelitoare de sită. Interiorul era decorat cu frescă şi încălzit cu sobe
eficiente de cahle ceramice smălţuite. Curtea domnească de la Târgovişte, a doua reşedinţă a Ţării
Româneşti, este mult mai amplă şi complexă datorită unei istorii îndelungate şi frământate. Incinta de
formă neregulată construita în timp iniţial din pali sade de lemn si şant de apărare apoi, odată cu
perfecţionarea artilieriei, înlocuită cu zid de piatră cu grosime de doi metri întărită cu trei turnuri -
contrafort spre est şi alte două turnuri de aparare - unul circular la interior şi poligonal la exterior şi
altul cilindric construit peste pridvorul bisericii cunoscut sub numele de tumul Chindiei. în incintă erau
numeroase clădiri şi anexe precum şi trei biserici - două cu plan triconc ( Sf. Vineri şi Paraclisul ) şi
una basilică în crace greaca ( Domnească).
Arhitectura civilă este reprezentată de două case domneşti construite succesiv pe acelaşi loc - casa I
şi II - la care distingem procedee tehnice novatoare cu valoare de model pentru construcţiile ulterioare.
Beciurile se întind pe întreaga suprafaţă a construcţiei pe o structură de trei şiruri de stâlpi şi arce ce
susţin bolţile - primele folosite în arhitectura civilă. Cele patra nave ale beciului erau acoperite pe
partea mediană cu bolţi semicilindrice iar lateralele

79
cu golurile în sfert de cilindru care evitau astfel intersecţiile cu golurile de ferestre. Compartimentarea
navelor înguste s-a făcut cu ordonanţa de stâlpi ce susţineau arce pe două direcţii corespunzătoare
distribuiţiei de la parter.
O altă noutate constă în utilizarea arcelor de descarcare înglobate în zidurile interioare ale parterului
ce sprijineau direct pe extradosul bolţilor. Curtea domneasca de la Suceava era amplasată în apropierea
fortificărilor de la Şcheia iar biserica era şi ea separată de incintă. Clădirile care compuneau ansamblul
aulic au fost iniţial construite din lemn apoi din zidărie de piatră pe un perimetru restrâns împrejmuit de
un zid de apărare similar cetăţilor bizantine.
- ARHITECTURA RELIGIOASĂ - Clădirea de cult creştin numită cu acelaşi termen care defineşte
instituţia, anume biserica, îşi are originea etimologică în bazilică, fapt ce atestă originea apostolică a
credinţei noastre. Biserica este singurul program arhitectural cu dublă funcţiune - concretă şi simbolică
- şi prin asta este capabilă să ilustreze coeziunea dintre materie şi spirit. Actul edificării ecleziastice a
generat o expresivitate proprie sistemelor
A

constructive. In binomul expresivitate arhitecturală - sistem constructiv există un proces continuu

interdeterminant. Edificiu bisericesc simbolizează trupul mistic al lui Hristos, casa lui Dumnezeu
prezent în ea, adică a bisericii pământeşti cu sacerdoţii săi, ca o fereastră deschisă spre veşnicie. Lipsită
de conţinutul simbolic, liturgic şi dogmatic, biserica devine o construcţie lipsită de sens funcţional.
Ceremonialul liturgic dublat de dogma creştină determină o ordonanţă ierarhică orizontală şi verticală a
spaţiului interior prin care este exprimat spiritul teocratic. Sensul vertical simbolizează “imago mundi”
sau locul unde se face legătură dintre lumea pământeană reprezentată de patratul careului central şi
spaţiul transcedental al lumii celeste reprezentată de calota semisferică a cupolei într-o mişcare
ascensională şi aspiraţională. Sensul orizontal determinat de cosmologie şi liturgie este dispus de la
apus la răsărit în sens ierarhic al importanţei spaţiilor parcurse. Edificiul ecleziastic ortodox are o
alcatuire tripartită corespunzătoare ordinii determinate de dogmă: pronaosul sau tinda ori nartexul
rezervat aspiranţilor la taina euharistiei - catehumeni şi penitenţi, naosul ca spaţiu al intrării şi mântuirii
şi altarul sau bema, cel mai sacralizat spaţiu destinat sacerdoţilor.

81
 J

82
 10 1 5m,

Curim de Argeş- Bsxi a ¿Sí. NicoMe Domnesc,

lililí fundante

Mână$tim& Tismaœh Biserica,

■ff's* Ş."~n

^ 7-T f- * v*
\ •^-X-ŢŢTţ
'¿-S///; I

5H
Vodiţ i Celedoua lăcaşuri suprapuse.
Mâmstkea Tismam. Faţada de vest a bisericii.

83
KHI- \0-
R1-
.\DAt'C;SRi
DISPARI’ i
 Pronaosul şi-a pierdut în timp destinaţia iniţială de antecamera a creştinării şi a devenit loc de
săvârşire a slujbelor nocturne în bisericile monahale sau în spiritul veterotestamentar era rezervat
femeilor separate astfel de bărbaţi care se rugau în naos. Separaţia de gen se păstrează astăzi doar în
naos - la nord femeile iar la sud bărbaţii. Pronaosul serveşte atât ca baptisteriu sau loc de debut al vieţii
creştine dar şi de final fiind rezervat necropolei ctitoriceşti. Spaţiu al întunericului, pronaosul reprezintă
lumea netransfigurată care transpusă în arhitectură era slab luminată de ferestre mici sau chiar de lipsa
lor. Parcurgerea liturgica a spaţiului sacru de la întuneric - vest la parusia - est este însoţită de
amplificarea spaţială şi intensitatea luminii naturale rezolvată prin amplitudinea încăperilor şi mărimea
şi numărul ferestrelor. Intensitatea redusă a luminii- naturale este compensată de cea artificială care
amplifică atmosfera mistică dată de policandrul central şi lumânările de ceară care şi ele au o
simbolistică bine determinată.
Naosul este destinat credincioşilor care participă la stujbă sub incidenţa celor două sensuri -
orizontal şi vertical - ce se întâlnesc în acest spaţiu.
Altarul este destinat sacerdoţilor şi tainelor cristice având în centru Sfânta Masă - pristolul - sau
tronul lui Hristos executat din piatră şi având la baza relicve sfinte în spiritul cultului morţilor.
Reşedinţele episcopale au adosat zidului curb al absidei sintronul sau catedra care dă statutul de
catedrală bisericii destinat ierarhului flancat de exedra destinată prezbiterilor. Ierurgiile practicate în
altar au dedeterminat o evoluţie diferită a acestei încăperi în cele două crestinisme surori - răsăriteană şi
apuseană. Altarul originar - bema sau ambo - avea o singură încăpere păstrată în corul occidental dar
liturghiile orientale au determinat apariţia a încă două compartimente numite pastoforii - la nord
proscomidia (jertfelnicul ) cu origine în prothesis sau vechea sacristie unde se aduceau ofrandele spre
binecuvântare euharistica iar la sud diaconi conul ( veşmântarul) unde se păstrau cărţile şi veşmântele
de cult.
Separarea între naos şi altar se facea printr-un parapet sau colonadă ( canceli) care după criza
iconoclastă a fost supraînălţat şi acoperit de icoane. Acest perete opac din lemn sau zidărie denumit
iconostas, catapeteasmă sau tâmplă având o înălţime inferioară arcului separator are trei uşi: una
mediană numită împărătească destinată concret sacerdoţilor şi

85
 T

Biserica mănăstirii Cozia.

Biserica mănăstirii Cozia.

Biserica schitului Brădet. Secţiune

longitudinală şi plan.

86

*
domnitorului iar simbolic lui Iisus - împăratul împăraţilor - şi două laterale numite diaconiceşti cu rol
secundar în desfăşurarea ceremonialului. Iconostasul maschează, în sensul tainei euharistice
desfăşurarea liturgică din altar de credincioşi simbolizând natura duală a Mântuitorului - Dumnezeu şi
Om -din care una este nevăzută - lumea inteligibilă - şi alta văzută - lumea sensibilă.
duală a Mântuitorului - Dumnezeu şi Om -din care una este nevăzută - lumea inteligibilă - şi alta văzută
- lumea sensibilă.
Platforma din faţa iconostasului, supraînălţată în raport cu naosul, numită solee este rezervată
preoţilor. în biserica primară pe solee erau dispuse şi corurile care rosteau succesiv antifoanele, dar
lipsa de spaţiu a determinat apariţia absidelor laterale a bisericilor trilobate şi catolicoanelor athonite
unde au fost amplasate acestea.
Spaţiul arhitectural ecleziastic definit de sistemul structural compus din arce, bolţi, pandantivi,
cupole, firide, stâlpi şi ziduri devine suportul frescei. Simbolismul arhitectural şi structural este
completat de cel pictural al cărui decor este alcătuit după reguli stricte cuprinse în erminia picturii
bizantine. Biserica bizantină de tipul “ cruce greacă înscrisă cu puncte libere de sprijin” reprezintă o
sinteză a planului central cu cel bazilical exprimat prin trei nave prin adoptarea canoanelor liturgice în
ordonarea spaţiului interior. Forma simbolică a crucii a fost folosită de creştini în bisericile lor încă din
secolul IV. Felul în care această formă a fost redată în planurile bisericilor a fost foarte variat şi dintre
toate cel mai utilizat şi cu o istorie lungă a fost cel de cruce grecească înscrisă. Originile acestui plan
cruciform se găsesc în Iran şi de aici în Armenia unde capătă o volumetrie monumentală. Planul
cruciform este preluat de orientul creştin care îl suprapune peste cel bizilical generând o sinteză
structural - volumetrică încărcată de simbol. Planul bazilical cu trei nave şi două caturi stă la baza
evoluţiei prin apariţia transeptului în urma suprimării arcadelor de la etajul navelor laterale iar arcele de
nord şi sud au fost prelungite până la zidurile exterioare închipuind o cruce. Urmează etapa când
arcadele dintre nava centrală şi cele laterale nu au mai fost ridicate la parter şi etaj lăsând liberă partea
centrală iar cele patru arce care desemnează în spaţiu braţele crucii sunt vizibile. Cele patru coloane
dispuse într-un pătrat terminat în arce trec prin intermediul pandantivilor la formă circulară a bazei
calotei sferice sau cupola.

87
 Comprimarea planului în sens longitudinal generează o planimetrie centrală ce gravitează în jurul
crucii cu braţe egale sau greacă care mai păstrează încă elemente bazilicale prin absidiolele de capăt al
navelor laterale ce flanchează absida altarului dar şi bizantine prin detaşarea centrală a celor patru
coloane.
Raţiuni liturgice de amplificare a naosului a dus la apariţia absidelor laterale şi evidenţierea crucii şi
în volum prin boltirea braţelor crucii şi ierarhizarea volumetrică prin fragmentare. Suprimarea navelor
laterale a planului de cruce greacă a dus la planul trilobat şi mai departe triconc cu articularea braţelor
şi exprimarea volumetrică prin pastoforii. Extinderea planului pe axa longitudinală a generat un plan în
cruce latină specific arhitecturii sârbeşti care preluat în spaţiul românesc a fost diversificat şi
individualizat ca stil autentic, singurul după căderea Constantinopolului.
- ŢARA ROMÂNE AS CĂ - Particularităţile enumerate transpuse la scară amplificată le regăsim
în evoluţia unor biserici, unele dispărute altele modificate încât putem observa toate fazele acestei
transformări. Biserica Domnească din Câmpulung atribuită descălecătorului Negru - Vodă era un
edificiu cu plan bazilical destinat ortodoxiei format din pronaos, naos cu trei nave, altar încadrat de
pastoforii. Planimetria, dedusă doar din fundaţii se distinge prin absidă largă a altarului, poligonală la
interior şi exterior, care cuprindea şi pastoforiile şi caja circulară a scării din pronaos. Forma atipică şi
stângace se explică prin faptul că biserica a fost iniţial romanică formată după modelele comtemporane
din Transilvania şi transformată în timpul execuţiei în biserică cu plan sală dominat de un turn
clopotniţă peste pronaos, specific ctitorilor domneşti, pentru afirmarea prestigiului şi autorităţii
conducătoare.
Structura spaţială prevedea o acoperire a naosului cu boltă semicilindrică longitudinală ritmată de
arce dublouri sub ale cărei naşteri se deschideau trei perechi de bolţi în leagan dispuse transversal peste
navele laterale ceea ce conferea monumentalitate interiorului. Semicilindrul navei centrale se racorda
spre vest cu cafasul de peste intrare iar de peste altar şi boltişoarele în sfert de cilindru a pastoforiilor.
Zidaria, lipsită de decoraţii, era din piatră de talie la exterior dublată de cărămidă la interior iar
pavimentul de cărămidă era executat în opus spicatum. Matei Basarab reface biserica în secolul XVII
după un cutremur care a subrezit-o ridicând pe cei patru stâlpi centrali din naos o turlă şi alungind
planul spre vest cu
un exonartex cu turlă, Tehnica zidăriei din asize din piatră şi cărămidă cu rosturi orizontale precum şi
sistemul structural de cruce greacă, plasează biserica în stilistica bizantină.
Ultima refacere se petrece tot în urma unui cutremur în secolul XIX dupa planurile arhitectului
Freywald care prevedea o biserică sală cu trei turle dispuse în filă care nu respectă nici în plan nici în
elevaţie formele preexistente.
Biserica Domnească “Sf. Nicolae” sau Argeş II din Curtea de Argeş este avanpostul nordic al
stilului bizantin de cruce greacă înscrisă cu puncte libere de sprijin. Arhitectura edificiului se distinge
printr-o decoraţie sobră şi o volumetrie armonioasă şi echilibrată conferită de proporţiile dintre lungime
şi înălţime care sunt egale şi a turlei care se înscrie într-un cub. Planul simetric pe două direcţii compus
din cinci celule are nava centrală încadrată de două laterale mai înguste terminate spre est cu
absidiolele pastoforiilor ce flanchează absida altarului.
Cele trei abside sunt circulare la interior şi poligonale cu trei laturi la exterior artieulându- se cu
bolţile naosului printr-o boltă semicilindrica suplimentară şi un arc dublou.
Volumetria bisericii de curte a primilor basarabi permite recunoaşterea structurii spaţiale interioare.
Sinceritatea construcţiei este dată de turla centrală careia i se subordonează cele trei volume curbe
dinspre vest, nord şi sud corespunzătoare bolţilor în leagăn ale naosului completate cu braţul
semicilindric de est prelungit cu absida altarului flancată de corpurile mai scunde şi egale cu pronaosul
ale pastoforilor. Ierarhia spaţială reflectată în volumetrie conferă monumentalitate bisericii aulice de la
Curtea de Argeş.
Vocabularul decorativ exterior este exprimat de alternanţa cromatică a asizelor de piatră gri şi cele de
cărămidă legate cu mortar alb - gălbui care formau paramentul acoperit iniţial cu tencuială “simili”,
redă fidel textura rămasă acum aparentă. Pronaosul are peste boltă o tainiţă cu un acces îngust dinspre
naos la care se ajungea pe o scară mobilă. Acest detaliu constructiv este o reminiscenţă a tribunei
imperiale bizantine ca reacţie între regnum şi cerdotium - scaunul imperial şi altar adoptată la noi sub
forma unui cafas sau loja domnească în care voievodul ajungea printr-o pasarelă direct din casă.
Ulterior s-a renunţat la acest cafas în favoarea corului în ideea că în biserică toţi sunt egali în faţa lui
Dumnezeu.

89
 Câteva elemente structurale dovedesc un înalt meşteşug al edificării ecleziastice: arcele pe consolă,
anterioare celor din Moldova, dintre naos şi altar şi din pronaos care delimitează o boltă “a
vella”,baghete orizontale la naşterea arcelor şi a bolţilor pentru atenuarea elansării elevaţiei interioare,
firidele oarbe din turlă care uşurează sarcina preluată de cele patru coloane precum şi folosirea la bolţi
şi cupolă, în loc de piatră a unui tuf calcaros - siga - şi în sfârşit utilizarea radierului general la nivelul
fundaţiilor prin care se asigurau tasări uniforme si consolidare a stâlpilor izolaţi cu zidaria perimetrală.
Planul triconc a apărut şi s-a dezvoltat pe pământ românesc sub implsul curentului isihast extins sub
autoritatea lui Nicodim, călugăr athonit cu o vastă experienţă constructivă în Serbia şi refugiat în
Valahia. Caracteristic acestei tipologii este planul cruciform cu naosul acoperit de o boltă unitară
semicilindrică longitudinală răspândit în Oltenia, Haţeg şi Moldova.
Vestigiile celor două biserici suprapuse de la Vodiţa aparţin celui mai vechi aşezământ cenobitic
din zidărie de la sud de Carpaţi cu plan triconc ctitorite de Nicodim. Prima biserică, lipsită de turlă,
avea naosul boltit cu un semicilindru sub ale cărei naşteri se dezvoltau absidele laterale. Vodiţa II a fost
construita in urma demolării Vodita I, care prin dimensiuni - 50 mp - nu mai corespundea dezvoltării
obştii monahale, cu plan triconc de influenţă sârbească, compus dintr-un pronaos înconjurat pe trei
laturi de pridvor, un naos cu abside laterale flancate de pilaştri ce descărcau sarcinile din turla centrală
şi bolţi şi un altar absidat articulat cu naosul prin pastoforii exprimate volumetric.
Edificiul ecleziastic care a consacrat tipul triconc cu turla pe naos este biserica Mănăstirii Tismana
ridicată de Nicodim cel Sfinţit în acelaşi timp şi stil cu cele din Serbia. Arhitectura ecleziastică de la
sud de Carpaşi cunoaşte până la această dată cinci tipuri de structuri planimetrice şi spaţiale: navă unică
- Tumu Severin, bazilical - Câmpulung - Muscel, cruce înscrisă - Argeş I şi Niculiţel, cruce greacă
înscrisă cu puncte libere de sprijin - Argeş II şi navă unică cu abside laterale - Vodiţa I.
Biserica de la Tismana preia acest ultim model la care se adaugă şi prelucrează creator noi elemente
structurale şi decorative care îi conferă o notă distinctă de model original. Inluenţele sud dunărene
adoptate constau în primul rând din perechea de stâlpi din estul

91
 © ©
©
Moldova. Imaginile pictate ale bisericilor: a, 51 Die din Suceava; b. Si. Gheorghe de la
Voroneţ; c. Sf. Cruce din PătrĂu|i; d. înălţarea Domnului a Mănăstirii Neamţ,

01

Târgovişte, Biserica Sf, Vineri.

92

ii
naosului ca o reminiscenţă a crucii înscrise ce împarte în trei traveii această zonă a interiorului care
împreună cu pilaştri ce flanchează absidele laterale susţin turla centrală.
Pridvorul pe trei laturi ce înconjoară pronaosul apare pentru prima dată în arhitectura muntenească
şi este în acelaşi spirit cu catholicoanele athonite a căror origine se afla în Georgia.
Un alt aspect inedit este dat de plastica monumentală cu trei turle aşezate în filă într-un ritm
ascendant de la pridvor la naos.
Sistemul structural este simplu specific perioadei şi constă dintr-o galerie mai scundă în jurul
pronaosului străpunsă perimetral de arcade şi boltită cu semicilindri iar spre vest două arce dispuse în
lung susţin o turlă scundă lipită de zidul pronaosului. Funcţiunea pridvorului era de necropolă unde este
depus Nicodim şi clisiamiţa pentru păstrarea valorilor.
Pronaosul aproape pătrat în plan este încununat de o turlă masivă cu tambur scurt octagonal la
interior şi exterior.
Naosul, de plan dreptunghiular are turla cea mai înaltă dar secţiune mai mică decât cea din pronaos
dar asemanatoare fiind susţinută de patru arce cu lăţimi diferite pentru definirea patratului bazei. Cele
trei turle au dimensiuni diferite dar structură identică - de la pătratul bazei se trece la octogonul interior
prin intermediul trompelor de colţ - planuri triunghiulare înclinate - de origine orientală mai rar
utilizate în Bizanţ, ce susţin tamburul scurt, închis cu
o cupolă alcătuită din opt panouri triunghiulare curbe iar şarpanta urmăreşte fidel această formă.
Absidele laterale sunt încadrate de două perechi de firide arcuite.Altarul este absidat în stil bizantin iar
pastoforiile de formă inedită sunt înglobate în zidăria groasă.
Exteriorul este ritmat de contraforţi cu rol decorativ iar absidele au fost marcate cu firide arcuite
scurte - trei la cele laterale şi opt la altar.
Zidăria este din piatră brută legată cu mortar de var hidraulic, netencuită şi cu decoraţiuni minime
ce îi conferă austeritate. Amplasată pe un teren accidentat incinta mănăstirii de formă neregulată era
împrejmuită pe toate laturile de anexe cu turn de acces spre est precedat de o altă incintă cu turn şi pod
ridicător , în care se găseşte un paraclis şi o moară de apă. Pridvorul dispus pe trei laturi în jurul
pronaosului îl regăsim şi la Biserica Vodiţa II care sub aspectul planimetriei şi a bolţilor reprezintă
varianta - simplificată a lăcaşului de la Tismana.

93
 Desăvârşirea acestei tipologii este dată de prima biserică, a Mănăstirii Tutana care îmbină organic
sistemul de boltire a naosului de la Cozia, plastica decorativă de la Cotmeana şi pridvorul Tismanei.
Planimetria bizantină promovată de Biserica Argeş II evoluează şi o putem regăsi la vechea Mitropolie
din Targoviste, astăzi dispărută, refăcută şi amplificată în sec XVI cu pridvor deschis având aceiaşi
structură de cruce greacă. Biserica Mănăstirii Snagov, în prima ei configuraţie avea o planimetrie de
cruce greacă înscrisă de influenţa athonită pe fundaţiile careia se va construi două secole mai târziu, un
lăcaş în acelaşi stil. Biserica din Hârteşti se deosebeşte de modelul ei de la Argeş II prin faptul că
absida unică a altarului este alipită direct de bolta braţului estic al crucii înscrise precum şi absenţa
pronaosului. Mică dar monumentală construită din zidărie de cărămidă amestecată cu piatră de râu,
această biserică are particularitatea de a avea spaţiile dintre braţele crucii inegale cu coloanele libere
foarte apropiate, până la contopire, de pereţii nordic şi sudic ceea ce face trecerea către tipologia
planimetrică cu stâlpi angajaţi absidelor laterale. Primul exemplu este cel oferit de biserica Mănăstirii
Topolniţa având iniţial doar naos şi altar dispuse în plan triconc şi care are câteva particularităţi
arhitecturale novatoare - cele trei abside sunt circulare la interior şi exterior, paramentul bisericii nu are
nici o decoraţie spre deosebire de turla care are în plus şi răsuflători traforate din piatră, retragerea în
consolă, porte â faux, a zidăriei interioare la nivelul naşterii bolţilor absidelor, apariţia pentru prima
data a arcelor transversale în naos pentru susţinerea turlei. Analogii planimetrice şi volumetrice găsim
şi la Biserica Mănăstirii Vişina construită din assize de piatră şi cărămidă pentru tasări uniforme şi
blocuri de piatră spoliate din construcţiile anterioare.
Biserica Mănăstirii Cotmeana are planul triconc în varianta Vodiţa I adică a, unei nave boltite cu un
semicilindru longitudinal sub ale cărei naşteri se dezvoltau cele două abside laterale ale naosului,
evintându-se astfel rezolvarea unor complicate intersecţii de bolţi. Spre apus biserica era amplificată de
un pridvor cu boltă transversală închis şi consolidate cu contraforţi pentru a susţine turla masivă de
deasupra. Plastica decorativă a faţadelor este formată dintr-o succesiune de firide înalte, punctate la
partea superioară a arhivoltei cu discuri ceramice glazurate şi o friză de cărămizi dispuse pe colţ sub
nivelul comişei. Paramentul a fost considerat aparent dar iniţial era acoperit cu o tencuială subţire pe
care era reprodusă prin incizii şi culoare, dispunerea zidăriei. Arhitectura bisericii Cotmeana a fost
95
f" .....■ 'PHT 7:- '• ■- ' •r-4bMris»'a4eMti
\;h: ;
MSP f 'i''*« ", / -d.'

88 "ISirr-. - xaia¡5-i,y» — 4**^

a jJl
<-ä-

Râşmv- Biserica Sí. Nkoîae vechi

preluată la bisericile din Brăteşti şi Sf. Vineri din Târgovişte, amplasată lângă Curtea Domnească, care
se deosebeşte prin mărimea absidelor cu rol de contrafort în vederea susţinerii turlei de pe naos.
Biserica Mănăstirii Cozia este ctitoria cea mai importantă a lui Mircea cel Bătrân, având pentru
prima dată în arhitectura valahă destinaţia de necropolă. Lăcaşul face parte din tipologia bisericilor de
pe Valea Moravei deosebindu-se totuşi prin lipsa turlei pe pronaos păstrând-o pe cea peste naos, lipsa
ferestrelor în pronaosul luminat doar de răsuflătorile ajurate din partea superioară, zidăria din asize
aparente de cărămidă şi fâşii tencuite ce înlocuiesc piatra fasonată, bolţi din siga ca la Argeş şi în fine
dimensiunile mai ample faţă de modelul sârbesc. Există însă şi similitudini de detaliu cum ar fi aticul
de coronament adică exprimarea bolţilor interioare printr-o zidărie retrasă faţă de parament ca o
remanenţă a planului cruce greacă chiar şi după ce stâlpii centrali s-au deplasat în colţurile absidelor, ca
o dovadă a originii planului triconc: lipsa unui turn clopotniă pe pronaos a condus la amplasarea unui
monumental fronton curb pe timpanul vestic; sistemul structural adaptat reducerii bazei turlei pe naos
prin înclinarea treimii superioare a coloanelor angajate spre interior, arce în consola şi bază triconică;
arcele pe consola din baza turlei se exprimă la exterior prin benzi plane de piatră sculptată încadrate de
profile în dinţi de fierăstrău semicirculare având în centru o rozasă ajurată.
Asemănări evidente se găsesc şi în plastica faţadelor împărţite în trei registre prin două brâie de
piatră - unul la baza ferestrelor iar celălalt la naşterea arcelor oarbe ce încadrează răsuflătorile traforate
prelungite vertical cu Ieşene înalte taiate de colonete semirotunde. De asemeni decorul ceramoplastic şi
piatră profilată în tehnica meplat de la ancadramente cu motive fito şi zoomorfe ce amplifică gradual
paramentul îşi au originea în omamentica caucaziană trecută prin interpretarea stilistică sârbească. In
schimb, amprenta bizantină se distinge la turla scundă cu 12 ferestre înguste în retragere - soluţie
tehnică de uşurare a masei de zidărie - şi proporţiile echilibrate. Sistemul de organizare monastică,
vizibil şi la Mănăstirea Cozia, are ca model Muntele Athos răspândit în toata lumea ortodoxă prin cele
două modalităţi - idioritmic sau viaţa de sine în care obştea avea independenţă individuală locuind
separat şi cenobiţic sau chinovial cu viaţa în comun după reguli foarte severe.

97
 Structura funcţională de la Cozia cuprinde un puternic sistem defensive compus din ziduri de
incinta flancată de turnuri cu ambrazuri şi drumuri de strajă, porţi prevăzute cu herse şi accese în panta
ascendentă, poduri mobile dominate de tumul intrării cu clopotniţă, tainiţa pentru tezaur şi paraclis.
Centrul incintei este ocupat de biserică cu fântână - fíala - ceremonială spre sud - vest având perimetral
funcţiuni complementare: trapeza sau sala de masă în comuniune este o încăpere spaţioasă şi structura
adecvată unde se reunea întreaga obşte, cuhnia sau bucătăria cu plan central şi coş de fum, magupia
sau brutăria, chiliile sau locuinţele monahilor dispuse pe unul sau două laturi cu acces de pe o galerie
deschisă şi foişoare cu scări, arhondaric sau camere pentru oaspeţi, case egumeneşti, arhiereşti sau
domneşti sau reşedinţe pentru conducătorii civili sau cler, clisiamiţa pentru păstrarea valorilor,
paraclise interioare sau exterioare care slujesc bolniţa sau infirmeria şi cimitirul şi în sfârşit pivniţele
pentru depozitare dispuse la demisol. Biserici tip sală, având ca model lacaşul de la Cetăţeni şi ulterior
San Nicoara, sunt relative puţine cu importanţe intervenţii în timp care l-au denaturat configuraţia din
care putem aminti pe cea de la Siliştea, Sf. Voivozi de la Târgovişte, Târgşor şi Hobaia.
- MOLDOVA - arhitectura ecleziastica din Moldova a fost mult întârziată faţă de celelalte
provincii prin prezenţa şi dominaţia temporară a popoarelor nomade turanice şi a început să se
dezvolte, mai întâi în lemn, odată cu întemeierea statului de către voivozi maramureşeni. Situarea
Moldovei în zona de contact a celor două mari curente stilistice, bizantin şi gotic, a generat o
arhitectura de sinteză cu “ plan bizantin executat cu mâini gotice” cum afirma Gh. Balş. Primele
biserici au dispărut şi nu putem urmări în timp o evoluţie stilistică dar se ştie cu siguranţă că
începuturile au fost făcute de un ucenic al lui Nicodim, Iosif ajuns primul Mitropolit, care a făcut la
Neamţ un paraclis pentru monahi cărturari. Arhitectura de lemn cu tehnica sa adusă din Maramureş de
primii voivozi stă la baza majorităţii bisericilor actuale din zidărie durabilă.
Biserica Sf. Nicolae din Rădăuţi este ridicată pe plan bazilical realizat în spirit gotic fiind destinată
cultului ortodox dovedit de pronaos şi masa altarului. Apartenenţa la goticul târziu este dată de
planimetria bazilicală cu decros pronunţat al absidei altarului şi cei 14 contraforţi exterior din care doi
oblici fară rol structural. în arhitectura gotică contraforţii şi arcbutanţii preiau împingerile din bolţile în
cruce dar la biserica moldovenească presiunea

98
bolţii cilindrice a naosului ritmată de două arce dublouri este anulată de cele trei perechi de bolţi
laterale în arc frânt orientate transversal pe zidurile marginale. Dispunerea ritmică a contraforilor are
rol decorativ de vibrare a faţadei austere ornate doar de soclul profilat şi şirul de ocniţe de sub
streaşină. Pronaosul are o scară elicoidală ce asigură accesul la tainiţa de peste navele laterale aşezată
în colţul sud - estic, atipic faţă de stilul consacrat unde aceasta se găseşte în colţul nord - vestic al
cropniţei. Iniţial biserica avea acoperişul fragmentat după model gotic, iar ulterior s-a adăugat în
secolul al XVI-lea un exonartex care lungeşte excesiv corpul bisericii acoperită în prezent cu
învelitoare unică. în altar a fost adăugat pe curbura absidei un sintron care-i atestă rolul de catedrală
mutată ulterior la Mirauţi într-o biserică asemanatoare din care s-au păstrat doar fundaţiile sub actualul
edificiu.
Biserica Sf. Treime din Şiret este edificată pe un plan triconc, prima de acest fel din Moldova, de
influenţă bizantină dar executat în tehnica gotică. Pronaosul este boltit longitudinal la fel ca şi naosul a
cărui abside aveau semicalotele sub naşterea bolţii uşor frânte la cheie. Altarul este absidat în stil
bizantin iar acoperişul este unic. Bolta naosului, sprijinită iniţial pe patru pilaştri angajaţi în colţurile
absidelor ce generau tot atâtea nişe, s-a năruit fiind înlocuită cu o cupolă aplatizată şi ulterior cu cea
actuală mai uşoară şi mai proporţionată dar excentrică faţă de axul transversal. Paramentul faţadei este
din piatră brută de carieră cu mortar de var hidraulic, ornat în dreptul ramelor din piatră de talie cu
discuri ceramice glazurate, sub streaşină o friză din trei asize de cărămizi smălţuite în consolă iar
absidele sunt ritmate de firide în arc.
Biserica din Lujeni, cea de a treia şi ultima care se mai păstrează este pe plan tip sală cu pronaos şi
naos boltit, altar circular la interior şi poligonal cu şase laturi la exterior sub un acoperiş unic şi zidărie
din piatră şi cărămidă.

99
 ... -......... i

Se-rv •/-}- \
\-
»yy?

r/r//y/77TJ777i

ioi 5».

MâtuUiuv Mohhn ¡la. Biserica veche:

Suceava. Bis&ríca SI Dumitra I :

100
5íu x>£t va. Bisericii Sf. Dumitru L

101
 I ?

Biserica Sf. Treime din Şiret.

Secţiune şi plan

i ~ ^ -•

Biserica Sf. Nicolae din Rădăuţi. Faţada

laterală.

Biserica Sf. Treime din Şiret.

Portalul

102

■ti
 Bisericile următoare sunt astăzi dispărute dar din reconstituirea pe baza fundaţiilor rezultă că sunt
contemporane stilistic cu primele trei. Biserica din Volovăţ are acelaşi tip structural cu modelul său de
la Şiret cu deosebirea că aceasta are turlă pe pronaos susţinută de două perechi de pilaştri şi arce
longitudinale, naosul este boltit susţinut de patru pilaştri şi două arce dublouri iar absidele sunt
circulare la interior şi exterior. Biserica Sf. Dumitru din Suceava, contemporană cu cele mai vechi
vestigii ale Curţii Domneşti, are forma structural de cruce cu braţe libere, tipică martirilor
paleocreştine, adică cu abside laterale rectangulare iar altarul circular romanic. Ulterior i s-a mai
adăugat un exonartex cu patru pilaştri degajaţi la fel ca în naos, flancat de două turle cu subsol boltit.
Biserica din Tulova, cu plan triconc acoperit în boltă, anticipează prin altele ce încadrează tâmpla
vestică, bisericile ştefaniene cu aceiaşi configuraţie.
Primele biserici construite în arealul actualelor mănăstiri de la Humor, Moldoviţa, Probota, Bistriţa
şi Neamţ, azi dispărute dovedesc stadiul de tatonări şi experimente în evoluţia planului triconc prin
diverse detalii: arce pe console în naos previgurează o noua boltire a acestui spaţiu, fundaţii masive şi
ziduri suficient de groase pentru a îngloba laterale flancate de contraforţi numit şi plan “mixt” deoarece
face o sinteză între nava mică şi cea trilobată, gropniţa între naos şi pronaos. Aceste două ultime
caracteristici prefigurează alte rezolvări novatoare care se regăsesc la monumentele epocii ştefaniene
cum ar fi sistemul de boltire etajat, stelat şi pieziş, apariţia exonartexului şi decoraţia faţadelor.
Bisericile de la Netezi, Neamţ şi Orheiul Vechi au ca model biserica din Lujeni remarcată prin
decrosarea, altarului, boltirea longitudinală a naosului ritmat de arce dublouri, pronaos îngust şi aceiaşi
tehnică a zidăriei din piatră. Influenţa gotică poate fi pusă şi pe seama unor biserici construite în acest
stil la Baia şi Giuleşti cu mult înaintea celor bizantine. Elaborarea şi sintetizarea tipului de biserică ce
întruneşte specificul moldovenesc ca sinteză între stilurile gotic şi bizantin se încadrează cronologic la
sfârşitul secolului XIV şi începutul celui următor, dând dovada prin varietatea tipologiilor, unei depline
maturităţi în conceperea şi execuţia construcţiilor religioase.
- TRAN SIL V ANI A - Voivodatul Transilvaniei, ca parte componentă a regatului Ungariei şi-a
păstrat individualitatea românească pe timpul ocupaţiei ilustrat şi prin arhitectură. Bisericile de rit
bizantin au similitudini planimetrice şi volumetrice atât între ele

103
6 1 SM.

?Ó9<5 1424
Leşnic, com. Veţel. Biserica S£ MicoJae,

®£S3 3.

1.
BSSSSS 2,

Rahmigiu, Biserica Si Nk'olae,

I?/öi|a, Bisericii S£ Micoiae,

104
ca stil distinct cât şi cu bisericile de rit catolic din raţiuni politice şi regionaliste.Formele originare au
fost afectate in timp prin diverse interventii de ordin canonic sau militar dar nu a fost alterat mesajul
cultural de rezistenţă într-un mediu ostil. Biserica din Lupsa este o construcţie uninavată cu altar
poligonal decrosat şi întărit cu contraforţi şi turlă pe pronaos ridicată de meşteri saşi formaţi pe
şantierele goticului transilvan, într-o singură etapă din piatră de râu legată cu mortar de var şi cărămidă.
Biserica din Râşnov face parte din aceiaşi familie stilistică prin nava dreptunghiulară acoperită cu două
bolţi cu ogive încrucişate dispuse în filă pe console şi absidă pentagonală a altarului boltit cu panouri
curbe. Corul rectangular al bisericilor - sală, având destinaţia de capelă nobiliară precum şi traseul
atipic
- pătrat - al altarului boltit alăturat navei dreptunghiulare tavănită pot fi întâlnite ca elemente de
continuitate stilistică din romanicul timpuriu până în goticul matur al arhitecturii româneşti din
Transilvania. Bisericile din Sanpetru, Leşnic, Crişcior, Ribita, Halmagiu, Dezna şi Zlatna confirmă
acest lucru chiar dacă întâlnim particularităţi cum ar fi contraforţii oblici, amplificarea cruciformă a
naosului sau decoraţiuni exterioare adăugate în timp. Un alt grup distinct de biserici caracterizat prin
absida altarului cu patru laturi, prezentând în consecinţă o muchie în axul longitudinal de factură gotică
având ca model capela castelului de la Hunedoara are o largă răspândire în cultura românească din
Transilvania.
Biserica Sf. Nicolae din Hunedoara, care este o combinaţie atipică între altarul cu absidă gotică şi
un naos boltit în cruce pe coloane izolate, la care se adaugă bisericile din Şcheii Braşovului, Bârsău,
Sănduleşti şi Cinciş sunt doar câteva exemple din această categorie. Tipologia bisericilor de zid
construite de români în Transilvania şi Banat a fost determinate de ambianţa romano - gotică dar în
secolul XIV odată cu constituirea statelor feudale româneşti de la est şi sud de Carpaţi încep să
pătrundă sinteze ale arhitecturii bizantine grefate pe fondul artistic local. Din iniţiativa voivozilor de
peste munţi se construiesc biserici şi mănăstiri ortodoxe în arcul carpatic şi centre de spiritualitate
românească menite să contracareze acţiunile iredentiste maghiare. Biserica Mănăstirii Prislop, ctitorită
de Nicodim, este o sinteză între romano - goticul absidelor şi structură bizantină sau biserica mănăstirii
cu absidele în plan pătrat şi turlă fară bază pe naos dar foarte bine echilibrată la

105
 Mănăstirea Hodoş-Bodrog, Biserica

Şemlaeui Mic Mânâsijre*} Sarjen. Bise.ii i ini ren în biserică.

106
fel cu cea a bisericii din Hodos - Bodrog dar cu abside bizantine sunt doar câteva exemple de biserici
româneşti din Transilvania.

• Arhitectura de influenţă apuseană din Transilvania - arhitectura religioasă catolică cunoaşte în

secolul XIV o importanţă dezvoltare stilistică prin trecerea de la formele târzii ale romanicului la
goticul matur. Goticul primar este introdus în Transilvania prin construirea Catedralei romano -
catolice de la Alba - Iulia şi Mănăstirii de la Cârţa care însă nu a generat forme evoluate. Dezvoltarea
vieţii economice a stimulat-o şi pe cea orăşenească în care pe lângă edificiile de cult se impune şi
arhitectura civilă cu numeroasele sale edificii ce completează piaţa centrală a oraşelor. Construcţia
acestora duce la înflorirea meşteşugurilor şi apariţia unor bresle de meseriaşi laici de arhitecţi, zidari
sau sculptori. Centre urbane precum Sibiu, Braşov, Cluj, Mediaş, Sebeş, Bistriţa ori Sighişoara dispun
de bunăstare materială care produce o emulaţie în ceea ce priveşte construcţia de catedrale. Construite
la început cu aportul unor meşteri străini instruiţi pe marile şantiere din Austria dar cu calfe autohtone
ce învaţă meserie, bisericile transilvane păstrează un verticalism temperat cu ziduri groase romanice
lipsite însă de pereţi ajuraţi şi arc butant.
Formulele spaţiale adoptate la edificarea bisericilor erau: 1- tradiţională, prin prelucrarea schemei
bazilicale în care spaţiul este tratat în spiritul unei creşteri graduale dinspre navele laterale joase către
cea mediană mai înaltă şi de la intrare către cor culminând cu transeptul şi turla. Ideea obţinerii unui
interior unitar degajat de suporţi a dus la adoptarea planului uninavat uzual la biserici de parohie dar şi
la câteva exemple de biserici monumentale. Biserica Sf. Maria din Sibiu este tip bazilical cu trei travee
ogivale de gotic matur continuate spre apus cu trei nave despărţite de stâlpi cu secţiune octogonală ce
susţin bolţi în cruce compuse din panouri pe arce frânte la cheie. Arhitectura interioară este sobră iar
cea exterioară executată în linii simple este ritmată spre sud de o ordonată de frontoane
corespunzătoare traveelor. 2- tipul “hallenkirche” este o creaţie arhitecturii germane răspândită în
Europa de şcoală din Praga. Sensul volumului interior, se modifică la fel ca noţiunea de plan bazilical
deoarece acesta nu mai are unitatea organică dată datorită arcadelor separatoare mai ample şi a
structurii mai zvelte.
Biserica din Sebeş este o veche bazilică romanică pe locul căreia se dorea construcţia uneia noi în
stil „ hallenkirche”. Din lipsa de fonduri construcţia nu s-a continuat şi doar s-

107
au făcut unele modificări vechii bazilici: navele laterale au fost lărgite, înălţate şi acoperite cu arce
ogivale; s-au înlocuit ancadramentele golurilor; s-a înălţat nava mediană şi s-a articulat corul şi nava cu
un ,jube” foarte frumos sculptat. Prin Biserica din Sebeş se introduce în Transilvania un sistem
alternativ de gotic monumental care va fi preferat celui bazilical datorită simplităţii şi calităţii spaţiale.
Biserica din Cluj cu hramul Arhanghelului Mihai foloseşte aceleaşi modele favorite şcolilor
germane şi austriece iar edificarea ei cunoaşte trei etape conrespunzătoare corului, navelor cu portalul
principal şi bolţile cu întreaga decoraţie a faţadelor. Corul dezvoltat pe trei travei dreptunghiulare
încheiate cu o absidă cu cinci laturi este flancat de două abside poligonale racordate inabil, probabil în
timpul execuţiei, cu volumul sobru al altarului. Corul bisericii este tiphală cu trei nave egale despărţite
de ordonanţe de stâlpi masivi subliniaţi pe verticală de profile ca şi bolţile, au un caracter decorativ
accentuat de elementele structurale dispuse în forme stelate.
Biserica din Deal de la Sighişoara reflectă transformările suferite de goticul de şcoală germană le-a
suferit în Transilvania. Corul şi altarul formau iniţial corpul unei capele de cimitir cu intrarea în cripta
de la demisol dinspre vest. Ulterior acesteia i s-a adăugat o hală trinavată şi o turlă peste intrarea cu
portal, rămasă neterminată. Coloanele zvelte ce separă navele susţin bolţile construite pe o reţea stelată
de nervuri cu rol mai mult decorativ decât structural.
Biserica Neagră din Braşov este prin volum şi stil omogen cea mai reprezentativă pentru tipul
hallenkirche. Planul cuprinde un cor foarte dezvoltat, un corp hală cu trei nave terminate spre apus cu
un zid foarte gros capabil să susţină două turnuri care spre sud într-o manieră sobră şi masivă, atipică
goticului apusean, echilibrul limbajului decorativ este dat de cele cinci portaluri - unul la intrarea
principală spre vest şi câte două, spre nord şi sud. Portalul principal este şi cel mai vechi având o
formă eterogenă uşor disproporţionată dar voarte valoros ca expresie artistică la fel cu cel dinspre nord,
supranumit “poarta de aur” în plin centru susţinut pe contraforţi şi cel sudid cu coloană pe mijloc şi
ferestre în timpan. Biserici care adoptă unul din cele două tipuri de gotic german se construiesc în mai
toate oraşele şi satele locuite de saşi remarcându-se prin forme simple şi economice din care

108
lipseşte sculptura doar cu excepţia portalurilor şi a unor edicule interioare - tabernacole, amvoane,
baldachine şi aghiasmatare.
• Arhitectura cu caracter militar a fost edificată în Transilvania în scopul unei rezistenţe interne în
disputele dintre facţiunile nobiliare dar mai ales externe împotriva atacurilor otomane din sud şi tătare
din est. Construcţiile fortificate, foarte numeroase şi variate în funcţie de scop, beneficiar şi resurse, pot
fi împărţite în patru grupe: fortăreţe şi cetăţi regale, incinte fortificate de oraşe, cetăţi de refugiu şi
apărare săteşti şi castele nobile de reşedinţă.
Fortăreţe şi cetăţi regale mai importante, păstrate sau menţionate sunt la Anies - Năsăud, Cetatea de
Baltă, Turnu Roşu şi Talmaciu. Cetatea Hunedoara, este construită şi întărită de Ioan de Hunedoara pe
zidurile unui castra mai vechi de formă neregulată amplasată strategic pe un promontoriu. Noua cetate
păstrează vechea incintă careia îi adaugă perimetral sub forma unui zwinger ziduri noi fortificate cu
patra bastioane cilindrice dispuse în direcţiile cardinale. Cetatea avea două intrări întărite cu turnuri şi
pod ridicător iar spre est un bastion avanpost legat de incintă cu o galerie închisă suspendată pe o
estacadă din arce oarbe. în secolul următor Cetatea Hunedoarei va suferi noi transformări şi extinderi
transformând-o într-una din cele mai importante fortăreţe din estul Europei.
Oraşele fortificate au apărut în Transilvania în secolul XIV- XV ca urmare a dezvoltării lor urbane
şi a consolidării lor economice. Fortificarea constă în împrejmuirea aşezării cu ziduri puternice de
piatră şi cărămidă prevăzute cu dramuri de strajă şi turnuri de apărare. Apărarea oraşelor fortificate se
facea spre deosebire de cetăţi care aveau o garnizoană permanentă, de către toţi cei valizi de luptă
grupaţi în bresle cu rol strategic bine definit. Sibiul este consemnat cu titlul de “civitas” în secolul XIV
iar un secol mai târziu avea trei incinte ce ocupa întreaga colină, ziduri perimetrale întărite cu patruzeci
de turnuri de apărare şi era supranumit “ oraşul Roşu” datorită olanelor - material scump şi rar al
şarpantei. Clujul era înconjurat de o curtină înaltă exclusiv din piatră cu drum de strajă pe consolă şi
bastioanele breslaşilor în punctele strategice. Sighişoara este exemplul cel mai elocvent de oraş
medieval - singurul din Europa încă locuit. Consemnat ca “civitas” încă din secolul
XIV oraşul se dezvoltă înjurai unui burg bisericesc înconjurat de ziduri şi turnuri de aparare întreţinute
de breslele locale. Planul oraşului, asemeni celorlalte burguri - Cluj, Sibiu, Sebeş, Mediaş, Braşov,
Bistriţa - este neregulat ca rezultat al adaptării la teren pe baza unor

109
principii de apărare, circulaţie şi igienă urbană. Reţeaua stradală formată din străzi înguste ranforsate
cu arce între fronturi, urmăreşte curbele de nivel sau liniile de cea mai mică pantă. Parcelarul este
compus din loturi individuale înguste, minimale, dezvoltate în adâncime ce condiţionează planimetria
locuinţelor cuplate cu un corp sau două despărţite prin ganguri şi aparenţa unui front continuu la
stradă. Centrul oraşului este marcat de o piaţă publică dezvoltată în jurul Catedralei şi flancată de
fronturi compacte şi galerii comerciale.
Cetăţile săteşti de refugiu şi apărare apar în secolul XV premergător celor locale ca urmare a
invaziilor otomane din sud, tătare din est dar şi luptelor interne între feudali. Cetăţile de la Rupea şi
Râşnov sunt construite în afara aşezărilor pe promontorii strategice înconjurate de fortificaţii solide.
Odată cu intensificarea pericolului de invazie, comunităţiile săteşti, în lipsa unor mijloace materiale, au
fortificat singura clădire importantă din sat şi anume biserica. Primele centre săteşti fortificate după
model urban se construiesc la Codlea şi Cristian, lângă Braşov, în jurul Bisericii centrale prin
împrejmuirea ei cu un zid de apărare. Planul cetăţii este ovoidal generat de ziduri groase de doi metri şi
înalte de opt metri întărit cu patru turnuri ale breslelor acoperite de şarpante într-o apă orientate către
interior. Baza turnurilor executată din piatră, este evazată pentru ricoşeul obuzelor lansate vertical din
cornişă pe arcături în cosola încununată cu creneluri în trepte de la ultimul nivel. Zidurile incintei sunt
bordate spre interior de cămările şi locuinţele de refugiu dispuse pe două caturi cu acces de pe galerii
deschise.Tumul de intrare şi biserica rămasă în incintă au fost fortificate prin adăugarea unor galerii
prevăzute cu guri de tragere. Cetatea Cristian este mai evoluată prin executarea unui al doilea rând de
curtine mai mici separate de primul printr-un zwinger şi întărirea acestuia cu opt turnuri prismatice de
forma celor de la Codlea. In secolul următor se va generaliza în Transilvania acest gen de cetate
sătească generând o tipologie urbanistică unică.
Castelele nobiliare de reşedinţă au aceiaşi motivaţie ca şi cetăţile săteşti şi chiar dacă au fost clădite
de aceleaşi echipe, alcătuirea funcţională este tipică relaţiilor politice şi social - economice feudale.
Construite pe coline izolate pentru a domina cu silueta lor împrejmuirile, poziţia strategică era
completată de ziduri groase şi înalte cu creneluri şi metereze, drumuri de strajă, porţi ferecate şi herse.
Castelul de la Garbova - Sebeş este compus dintr-o incintă de formă regulată înconjurată de un zid de
apărare şi un turn, anexa ce protejează intrarea cu

110
traseu şicanat, având în centru o locuinţă - donjon foarte înaltă cu plan pătrat şi acoperiş fleşa
piramidală cu patru turnuleţe. Castelul de la Calnic are o incintă de formă ovală despărţită în doua
curtine semicirculare de doua turnuri cu gang boltit şi metereze bordate la interior de anexe
gospodăreşti. în interior se afla donjonul locuinţei dezvoltat pe trei caturi din zidărie masivă şi capela
tip sală cu absidă circulară. Intrat în custodia comunală castelul devine ulterior cetate sătească şi i se
adaugă o nouă curtină perimetrală întărită cu turnuri de apărare. Castelul Bran este cel mai amplu şi
bine păstrat complex fortificat şi este construit pe un pisc deasupra trecătorii sub forma unei incinte
mici de forma unui trapez neregulat. Vastul complex de locuinţe se desfăşoară pe patru caturi dispuse
în două curtine articulate printr-un donjon cilindric şi este dominat de un turn înalt cu acces de pe scara
monumentală într-o rampă. Decoraţia este simplă compusă din ancadramente gotice spoliate de alte
clădiri şi arcaturi oarbe de influenţă muntenească. Clădiri izolate de forma unor donjoane cu funcţiune
publică se întâlnesc în pieţele unor oraşe transilvane, programul funcţional este comercial şi
administrativ. Hala din Sibiu este un edificiu de zid acoperit dar deschis care iniţial proteja mărfurile şi
negustorii şi care în ciuda modificărilor îşi păstrează funcţiunea şi astăzi. Dotarea administrativă
numită şi “casa sfatului“ ocupa la Sighişoara tumul de intrare în cetate dotat cu ceas şi este compusă
din sala de întrunire a consiliului comunal şi o cancelarie. Casa Sfatului din Braşov este rezultatul unor
transformări în timp a turnului de intrare în oraş în clădirea administrativă careia i s-a adăugat hala
comercială.

111
112
 CAPITOLUL IV

TRANSILVANIA .
Carol Robert de Anjou (de unde termenul de „ dinastie angevină “) dintr-o ramură a regilor
Franţei strâns legat de papalitate, va intra curând în conflict cu „ marele-voevod“ Basarab, căruia
totuşi îi recunoaşte în 1324 stăpânirea peste toată Ţara Românească în calitate de vasal. Dar în
toamna lui 1330, îngrijorat de atitudinea prea independentă a lui Basarab. Carol Robert intră în Ţara
Românească cu o oaste mare, cu intenţia să-şi impună în toate privinţele autoritatea de suzeran. Dar,
la întoarcerea către Ungaria, marea sa oştire e surprinsă de armata lui Basarab într-o trecătoare
(încă neidentificată cu siguranţă, dar cunoscută în istoriografie cu numele greşit „ Posada “). Trei zile
de-a rândul ţine măcelul în care piere floarea nobilimii maghiare. Dezastrul e pomenit de mai multe
surse, între care o cronică ilustrată cu miniaturi în culori (Chronicum pictum Vindobonense).
1330 este, aşadar, momentul când acest voevodat al Mun-teniei devine cvasiindependent. Dar
independenţa în Evul Mediu nu are importanţa pe care ne-o închipuim noi astăzi. Toate ţările din
Europa au suverani care sunt mai mult sau mai puţin vasalii altcuiva. De pildă, regele Angliei este
vasalul regelui Franţei fiindcă posedă unele ducate şi comitate pe teritoriul francez, pentru care el
trebuie să presteze jurământ de credinţă unui rege care îi este suzeran pentru acele ducate. Dar el
poate fi, ca putere, egal cu el. Să nu credem că a fi vasalul regelui Ungariei era o înjosire. Cavalerii
atât de temuţi, cavalerii teutoni, au fost vasalii regelui Poloniei. Regele Ungariei este, la rândul lui,
vasalul papei. Acest principe al Munteniei trebuia să fie vasalul regelui Ungariei, iar dacă Basarab, la
un moment dat, se răzvrăteşte împotriva regelui maghiar e ca să fie mai puţin dependent de suzeranul
său; pe urmă însă, se împacă cu regele Ungariei şi prestează din nou jurământul de vasalitate, iar fiul
său, Nicolae Alexandru, prestează de asemenea jurământ regelui ungar; principele sau voevodul
Moldovei, cum vom vedea, prestează jurământ regelui Poloniei, pentru a avea un protector tocmai
împotriva Ungariei. Nu era nici o înjosire. Astfel funcţiona sistemul feudal. (Neagu Djuvara)

113
 1. ARHITECTURA ROMANICĂ ÎN TRANSILVANIA
Din a doua jumătate a veacului XII şi din veacul XIII ni s-au păstrat câteva preţioase biserici
romanice. Croite după modele din ţinuturile lor de origine sau interpretând forme caracteristice şcolilor
de arhitectură din ţările germanice, bisericile romanice sunt de dimensiuni relativ mici. Tipul cel mai
vechi şi cel mai simplu pare să fie o clădire compusă dintr-o încăpere centrală, o navă dreptunghiulară,
precedată pe faţada dinspre apus de un turn, sub care se găseşte intrarea, şi încheiată spre răsărit cu o
absidă îngustă, semicirculară sau pătrată. Adesea absida se leagă de navă prin intermediul unui „cor” .
Nava centrală era acoperită cu şarpantă şi tavan de lemn ; absida şi corul erau boltite.
Ca exemplu putem cita mica biserică de la Homorod. Majoritatea bisericilor săseşti din această
vreme, construite din piatră, din amestec de piatră cu cărămidă sau chiar numai din cărămidă. Tipul de
plan care le caracterizează este cel bazilical cu trei nave. Faţada dinspre apus, cu intrarea, este pusă în
evidenţă de unul sau două turnuri înalte. Când există un singur turn acesta este prins între colaterale, în
axul lui găsindu-se intrarea principală. Când sunt două turnuri, ele se află în prelungirea colateralelor şi
încadrează intrarea şi frontonul triunghiular al navei mediane. Spre răsărit biserica se termină cu una
sau cu trei abside. în interior, navele sunt separate între ele prin două şiruri de arcade sprijinite de
regulă pe stâlpi de secţiune dreptunghiulară. Nava mediană, înaltă, luminată prin ferestre tăiate în
partea de sus a zidurilor ridicate peste arcade, este acoperită cu o învelitoare în două ape, sprijinită pe o
şarpantă de lemn aparentă, adesea, ulterior, ascunsă de un tavan de scânduri drept sau chesonat. Navele
laterale sunt de obicei tăvănite, dar se întâlnesc şi exemplare acoperite cu bolţi în cruce sau, mai rar,
semicilindrice. Ca şi la tipul simplu, absida centrală, semicirculară, este de regulă legată de nava
mediană prin intermediul unui cor, dreptunghiular sau pătrat, boltit. Absidiolele corespunzătoare
navelor laterale sunt croite, fie în chip de nişe semicirculare, boltite semisferic, ca şi absida centrală pe
care o încadrează fie sub forma unor încăperi mici de plan dreptunghiular. Dintre cele câteva
exemplare păstrate întregi, două sunt în special valoroase: Herina şi Cisnădioara.
Biserica, din satul Herina este o bazilică cu trei nave, cu două turnuri pe faţada dinspre apus şi trei
abside semicirculare pe latura dinspre răsărit. Separaţia intre nave este făcută cu

114
 Cetatea "Michelsberg" din Cisnădioara

. 'V ' W - - '

t.J\w /' vc . . . . . . . . . ' *
3l . •’ *.-3.' V ' ■ •• *
^ffe, '
fn-- '■ v , “
j>“‘* -
^ •* v w * * VV.: , . J r
,
iS&â* . „ ‘ r-
'
r r a
f e . ''
“M*.
i a j z a i î*
UJ _ l__J -- J - 1 1
Biserica cetăţii din Cisnădioara.

h~

Biserica cetăţii "Michelsberg"

; | - •
din Cisnădioara : •

î 0 1 2 3 t Sm

Biserica cetăţii din Cisnădioara.

115
arcade care se sprijină pe stâlpi poliedrici alternând cu coloane. Corul, dreptunghiular în plan este
boltit semicilindric. Nava mediană, ca şi navele laterale sunt tăvănite. Trăsătura deosebită a acestei
biserici o constituie prezenţa deasupra navelor laterale a unor pseudotribune.
Formele decorului exterior este compus din lezene drepte legate în partea de sus sub cornişă cu o
friză de arcuşoare lombarde şi ferestrele bifore şi trifore de pe feţele caturilor superioare ale turnurilor.
Biserica din Cisnădioara este o clădire de tip bazilical cu trei nave, construită in întregime din
piatră. Navele, separate prin doi pereţi în care se deschid cîte două largi arcade în plin cintru, se
termină spre răsărit cu abside semicirculare, boltite cu semicalote, cea centrală având în faţă un cor
pătrat, acoperit cu o boltă in cruce. Nava mediană, cât şi navele laterale sînt acoperite cu o şarpantă de
lemn aparentă. Biserica a căpătat un frumos portal romanic, încadrat de câteva arcade care trebuiau să
îmbrace întreaga faţadă de apus.
Clădirea cea mai importantă de stil romanic ridicată în Transilvaniei rămâne catedrala romano-
catolică Sf. Mihail din Alba Iulia. Lucrările de edificare au avut la bază planurile iniţiale, la a căror
elaborare a contribuit şi cunoscutul architect francez Villard de Honnecourt. De dimensiuni mari
monumentale a fost concepută în formele tipului structural caracteristic arhitecturii religioase romanice
din Europa centrală : o bazilică cu trei nave şi transept, încheiată spre răsărit cu un cor proeminent cu
absidă, iar spre apus cu două turnuri. Nava mediană este constituită dintr-o succesiune de patru travee,
din care prima, cea dinspre răsărit, lărgită în lături, formează transeptul. Braţele acestuia sunt
prevăzute spre răsărit cu câte o absidă semicirculară, cea dinspre miazănoapte având partea de jos a
feţei interioare decorată cu o serie de areaturi trilobate. O porţiune din navele laterale, în dreptul
traveei alipite transeptului, este ieşită în lături cât şi transeptul, schiţând o intenţie pe care a avut-o la
un moment dat arhitectul de a clădi o bazilică cu cinci nave. Nava mediană este separate de navele
laterale prin arcade uşor frânte la cheie. întreaga clădire este boltită. Toate bolţile sunt construite pe
arce de ogivă ; nervurile acestora ca şi arcele dublouri transversale, care sepaiă între ele travee le, se
sprijină pe colonete angajate respectiv în stâlpii care despart
navele şi în pereţii mărginaşi ai navelor laterale. Formele structurale şi decorativeale interiorului sunt
caracteristice romanicului.
în ce priveşte exteriorul, monumentul şi-a pierdut mult din impunătoarea înfăţişare originală, atît
din cauza adăugirilor, cât şi prin ruinarea a două din cele trei turnuri. Din tumul central cu lanternă,
care se înălţa la intersecţia navei mediane cu transeptul, nu se mai păstrează azi decât baza, ascunsă sub
acoperiş în pod. Dintre cele două turnuri ale faţadei dinspre apus, cel dinspre nord-vest nu mai are
partea superioară de la cornişa. Tumul dinspre sud-vest, refăcut de la cornişa bisericii în sus, a suferit şi
el unele avarii.
Vocabularul decorativ folosit în exterior ca şi in interior reflectă toate fazele prin carte a trecut
construcţia. Concepută şi realizată, după principiile arhitecturii romanice târzii, şi-a însuşit însă în
ultima fază a construcţiei şi citeva elemente gotice, cum sunt in partea dinspre apus capitelele unor
coloane compuse din buchete bogate de frunziş şi portalul intrării principale. Prin aceste elemente
particulare ale arhitecturii sale, catedrala din Alba Iulia, încheind ultima fază de dezvoltare a
romanicului târziu, marchează totodată şi începuturile pătrunderii pe teritoriul Transilvaniei a noilor
forme caracteristice stilului gotic.
Pentru trecerea de la romanic la gotic, mult mai semnificative sunt resturile clădirilor care formau,
complexul, în stare de ruină, ai fostei mănăstiri eistereiene de la Cârţa.
Clădirile care compuneau acest ansamblu mănăstiresc — unul dintre cele mai importante pentru
vremea aceea din sud-estul Europei — erau grupate in jurul unei curţi dreptunghiulare. Latura dinspre
miazănoapte a acestei curţi o forma însăşi biserica. Latura dinspre răsărit, aşezată în prelungirea
transeptului, şi latura dinspre miazăzi, paralelă cu biserica, cuprindeau, dispuse pe două caturi, anexele
bisericii şi clădirile mănăstireşti: sacristia, cancelariile, refectoriul, bucătăria şi locuinţele superiorului
şi ale călugărilor. Spre apus, curtea era închisă cu un simplu zid care lega faţada bisericii cu ultima
latură a aripii dinspre miazăzi.
Biserica, era o bazilică de plan foarte regulat, cu trei nave şi transept, fară turnuri, însă, pe faţada
dinspre apus. Transeptul este prevăzut pe latura dinspre răsărit cu câte două capele dreptunghiulare
adiacente pe fiecare braţ, iar corul se termină cu o absidă poligonală cu cinci laturi şi cu contraforţi în
fiecare colţ. Bolţile erau construite pe arce de ogivă. Cele de pe traveele pătrate ale navei mediane erau
sixpartite, caracteristice sunt, la corpul păstrat al

117
 Mănăstirea cistercină, Cîrţa. *•
‘ ‘
- ‘
* >
✓ ^

Biserica cetăţii Prejmer.

118
bisericii, cornişa pe console şi, imediat sub ea, ferestrele rotunde cu cerceveaua de piatră fasonată ca o
floare cu şase lobi. Structura şi formele arhitecturale ale întregului monument a cărui construcţie,
începută în a doua jumătate a veacului XIII sunt în general gotice, dar nedezvoltate şi cu multe
reminiscenţe romanice, cum sunt zidurile masive, pline şi, la anexele mănăstireşti, şirul de ferestre
gemene cu coloniţe între ele şi cu arcele uşor frânte la cheie, dar încadrate de arcade al căror traseu este
un perfect plin cini ru subliniat de câte o arhivoltă asemenea.
Aceleiaşi arhitecturi, îi aparţin biserica cuprinsă azi în complexul fortificat al cetăţii săteşti din
Prejmer databilă din ultimul sfert al veacului XIII, era de tip central cruciform.

2. ARHITECTURA GOTICĂ ÎN TRANSILVANIA

Pentru Transilvania, a doua jumătate a veacului XIV a constituit epoca trecerii de la formele
întârziate ale romanico-goticului la acelea ale goticului matur.
Noua si importanta fază a dezvoltării arhitecturii ecleziastice din această epocă a fost strâns legată
de viaţa oraşelor, în cadrul cărora şi paralel cu care arhitectura s-a dezvoltat ca o consecinţă a înfloririi
economice.
Formulele spaţiale adoptate de meşterii transilvăneni ai acestei epoci au fost două : 1. aceea
tradiţională, rezultată din prelucrarea schemei bazilicale clasice, în care spaţiul este fragmentat şi tratat
în spiritual unei creşteri gradate a volumelor din lateral către nava mediană mult mai înaltă şi de la
intrare, din nava mediană către corul în faţa căruia se desfăşoară adesea, dominant, transeptul; 2. o
creaţie a arhitecturii germane, răspândită ulterior în tot estul Europei. Este aşa-numitul tip structural
„.Hallenkirche” : biserica este împărţită tot în trei nave, dar navele laterale, sensibil mai largi decît în
tipul bazilical, se înalţă aproximativ cât şi nava mediană, planul de naştere a bolţilor care le acopereau
găsindu-se, pentru toate trei, la acelaşi nivel. Prin această nouă formulă, forma bazilicală clasică este
deformată, sensul său fiind schimbat. Spaţiul interior, conceput în spiritul unei unităţi organice, cu
efecte dinamice egale atât în sensul adâncimii cât şi în acela al înălţimii, este ordonat în aşa fel ca să
poată fi îmbrăţişat cu privirea aproape dintr-o dată. Pentru acelaşi motiv, arcadele separatoare ale
navelor, corespunzătoare câte una fiecărei travee, sunt mai ample, iar suporţii mai subţiri şi mai simpli.
 Dintre bisericile gotice transilvănene, cea dintâi începută a fost aceea dedicată Sf. Maria din Sibiu
— azi biserică evanghelică parohială. Este o clădire vastă, concepută în formele specifice sistemului
structural bazilical cu trei nave şi transept.
Dincolo de transeptul care cuprinde trei mari travee pătrate acoperite cu bolţi pe arce de ogivă,
biserica se continuă spre apus cu trei nave despărţite între ele prin stâlpi de secţiune octogonală şi
arcade frânte. După lucrările de la turn, corpul întreg al clădirii a fost continuat spre apus terminarea în
jurul şi dincolo de turn, creându-se în faţa acestuia pe care localnicii o numesc „ferula” destinată
adunărilor parohiale şi oficierii slujbelor de înmormântare, biserica a suferit şi alte adăugiri : mărirea
sacristiei, prelungirea braţului nordic al transeptului, construirea pridvoarelor din faţa celor două intrări
dinspre nord şi sud şi, în sfârşit, suprapunerea unui etaj peste nava laterală dinspre sud. Formele, ca şi
detaliile arhitecturii interioare, sunt reprezentative; arcadele dintre nave, frânte la cheie, sunt scunde şi
largi, iar cele ale navei mediane, solide şi de traseu semicircular, se prelungesc sub formă de coloniţe
angajate la stâlpii arcadelor dintre nave până la pardoseală. înfăţişarea exterioară este animată pe
faţada dinspre sud printr-o ordonanţă de frontoane, care încoronează traveele cu etaj ale navelor
laterale.
La Sebeş, lucrările pentru realizarea unui proiect grandios de catedrală gotică au fost începute cu
construirea corului, care a fost ridicat pe locul absidei şi în continuarea navei mediane a vechii bazilici
romanice, pe care noua clădire urma să o înlocuiască treptat.
Având el singur dimensiunile şi formele unei adevărate biserici corul cuprinde trei nave de înălţime
egală şi cinci travee încheiate spre răsărit cu o absidă poligonală cu trei laturi. Stâlpii sunt compuşi
dintr-un miez prismatic, octogonal, având pe fiecare faţă colonete angajate cu baze şi capiteluri florale.
Fiecărui stâlp îi corespunde în exterior câte un contrafort care se încheie sub cornişă cu baldachine şi
statui. O dată terminată această primă parte a clădirii lucrările au fost oprite aici.
Biserica din Sebeş marchează, prin vastul său cor, împământenirea în Transilvania a celui de-al
doilea sistem structural de biserică gotică de mari dimensiuni, tipul „Hallenkirche” , care avea să fie
preferat schemei bazilicale.

120
 ***##;* * *
*;>
: -^V'V
Biserica evanghelică din Sebeş

i!
m1 »

iM
k i
A

;J:J
X" ‘
;

' r. r^’
m\ >; ' ■ r. ;» ' ;■: ■ i »■ ,t
rx
; I-»' k r ► *

Biserica evanghelică din Sebeş. Biserica evanghelică din Sebeş

Detaliu de faţadă.
121
 1

Biserica parohială, închinată arhanghelului Mihail, din oraşul Cluj- Napoca, are un cor dezvoltat pe
trei travee dreptunghiulare încheiate cu o absidă cu cinci laturi, flancat însă de două abside poligonale.
Pentru racordarea navelor cu absidiolele corului, s-a folosit o soluţie de expedient: pereţi oblici, fapt
care învederează schimbarea concepţiei, survenită în timpul construcţiei.
Formele şi elementele structurale ale corpului principal al bisericii încep să capete şi o funcţie
decorativă. Stâlpii masivi care despart navele, aproape egale ca lărgime, ale spaţioasei hale, sunt
subliniaţi în sens vertical de câteva profile ascuţite, din care se desprind nervurile bolţilor, înmulţite şi
acestea şi dispuse cu vădită intenţie decorativă în forme stelate.
Aceleaşi forme ale bisericii clujene le regăsim şi în arhitectura altor două importante monumente :
biserica Sf. Niculae din Deal la Sighişoara şi biserica Neagră din Braşov. Biserica de la Sighişoara a
fost terminată abia către sfârşitul veacului XV . Arhitectura edificiului — mai cu seamă interiorul cu
bolţile decorate cu o bogată reţea de nervuri şi portalurile — reflectă transformările pe care biserica şi,
în general, goticul de şcoală germană l-a suferit în decursul acestei perioade de timp în Transilvania.
Mai omogenă decât toate din punct de vedere al formelor arhitecturale este Biserica Neagră din
Braşov, cunoscută sub acest nume după incendiul catastrofal din 1689, care i-a înnegrit zidurile şi i-a
distrus acoperişul şi întreaga parte superioară a navelor, a căror structură a fost după aceea total
modificată. Planul, cuprinde un cor foarte dezvoltat şi trei nave de înălţime aproape egală.
Grosimea impresionantă a zidurilor vestibulului ne arată că intenţia constructorilor a fost să ridice
două turnuri, care urmau să încadreze, intrarea principal, unicul turn care se înalţă pe colţul de sud-vest
al faţadei apusene păstrează caracterul masiv al întregii clădiri.
O notă deosebită o pun în arhitectura exterioară, cele cinci portaluri: unul, cel al intrării principale,
pe faţa dinspre apus şi patru pe lături, câte două în părţile extreme ale faţadelor dinspre miazănoapte şi
miazăzi.

122
 Biserica evanghelică din Sibiu

1“' ■ V

'1vl\0 /!' J >W

— «Cfc

Biserica evanghelică din Sibiu

,; - \
/■•
• /'.. i *î
is*

'rrf

.©

' Ţţ i rrH 'înrr

4.^11 V < H J 1 Biserica

evanghelică din Sibiu 123

 Toate bisericile mari au adoptat, formele aceluiaşi stil gotic de şcoală germană — unele de tip
bazilical cu trei nave, altele de tip „Hallenhirche” , tot cu trei nave, şi multe cu o singură navă. Cu
excepţia portalurilor decoraţia acestor modeste edificii religioase aproape nu cunoaşte sculptura.
întărirea puterii centrale a statului sub Matia Corvin a avut urmări importante asupra gândirii şi
aspiraţiile cultural-artistice ale micii nobilimi şi în special ale păturii orăşeneşti. Viaţa spirituală de
caracter laic pronunţat, reflex al începuturilor răspândirii culturii umaniste, precum şi nevoile de
apărare, au determinat schimbări şi în dezvoltarea arhitecturii, accentul fiind pus pe construcţiile de
caracter militar şi civil. Clădirile de cult ridicate în a doua jumătate a veacului XV, ca şi cele
aparţinând veacului următor, sunt relativ mai puţin numeroase şi în general modeste.
Din punct de vedere stilistic, cu toată răspândirea culturii umaniste, prilejuită de legăturile strânse
pe de o parte cu Italia, pe de alta cu şantierele din Ungaria elementele caracteristice Renaşterii legate
de arhitectură au pătruns in Transilvania mai întîi sporadic, generalizându-se abia către jumătatea
veacului XVI. Goticul, foarte înrădăcinat, a continuat să-şi menţină prestigiul cu deosebire în domeniul
arhitecturii religioase, chiar până dincolo de jumătatea veacului XVI.
Semnele înnoirilor, care se leagă atât. de structură cât şi de plastica decorativă, pot fi urmărite în
acele elemente şi părţi ale marilor biserici parohiale.
în domeniul structurii bolţilor, s-a înregistrat în această etapă o trecere treptată de la formele
constructive pe arce de ogivă la sistemul nervurilor stelate caracteristice goticului clujean şi apoi la
combinaţiile de bolţi semicilindrice cu penetraţii, al căror intrados este îmbrăcat într-o ţesătură deasă
de nervuri, mai mult decorative decât structurale, care, în majoritatea cazurilor, nici nu mai sunt făcute
din piatră, ci din elemente de teracotă fabricate în tipare speciale. Modificări importante se constată de
asemenea în formele şi în vocabularul decorativ al arhitecturii, în special se remarcă înlocuirea
mulurilor multiple cu muchii vii, prin profiluri mai simple, formate din curbe moi, precum şi tendinţa
către geometrizare a unor ornamente florale şi modificarea arcelor portalurilor, care trec de la formele
frânte sau cu vârful terminat în acoladă la trasee polilobate, spre a se întoarce în cele din urmă, sub
înrâurirea renaşterii, la plinul cintru. Câteva exemplare croite după vechiul tip

124
structural „Hallenkirche” : biserica fostei mănăstiri a dominicanilor din Sighişoara — cu partea
superioară şi bolţile din nave refăcute în a doua jumătate a veacului XVII, bisericile din localităţile
Mojna în judeţul Sibiu şi Cristian lângă Sibiu, ambele opere din ultimul deceniu al veacului XV şi
biserica evanghelică din Biertan, construită în jurul anului 1510. Meşterii au dat preferinţă tipului de
biserică cu o singură navă, concretizat în numeroase exemplare nu numai la sate — unde adeseori, prin
refaceri, se înlătură navele laterale şi la unele bazilici mai vechi — ci şi la oraşe.
Plastica monumentală, globală, a acestui tip structural simplu comportă două variante diferenţiate
prin absenţa sau prin prezenţa în compoziţia arhitecturală a edificiului a unui turn— clopotniţă.
Biserica reformată din Cluj-Napoca pentru prima variantă cuprinde o navă foarte spaţioasă şi un cor
puţin mai îngust decât nava, dar foarte adânc încheiat cu o absidă poligonală cu trei laturi. Bolţile
navei, sunt rezultate din intersecţii de suprafeţe curbe cu semicilindri, întărite şi decorate în acelaşi
timp cu o reţea de nervuri dispuse după un desen stelat. Tumul, foarte masiv, este prins în colţul dintre
navă şi cor, pe latura sudică; el forma motivul compoziţional dominant al complexului mănăstiresc
căruia îi aparţine şi biserica şi din care se mai păstrează, legat de turn şi întinzându- se pe întreaga
latură dinspre miazăzi, a navei, un portic. în a doua variantă biserica reformată din Dej se deosebeşte de
modelul cluj an prin aceea că are tumul-clopotniţă aşezat în faţă, alipit peretelui dinspre apus al navei.
La începutul veacului XVIII, au fost refăcute bolţile corului şi partea superioară cu învelitoare de coif
şi patru turnuleţe pe colţuri ale turnului-clopotniţă. Din aceeaşi epocă datează şi tavanul de lemn
chesonat al navei, care înlocuieşte bolta, ce va fi existat, după cum arată cele trei perechi de pilaştri
masivi încastraţi în zidurile mărginaşe şi prevăzuţi cu colonete angajate, menite să susţină scheletul de
nervuri.

125
126
 !
*:■ !>
<i ^Wt v* vŢ
9BMB(
'T >.* J* *
* ” •" "“"f y* ’’■ * --------------------- * -----«► * *"»~
^ | # «*;
^ ■» ♦ — ^ r *-4~ | # l^tTt
MiTtrtr
il'. 4
# t a î i Î iw

Biserica Neagră din Braşov.

Biserica Neagră, Braşov. 1385

I ii^Â. -W. ţ-r-

■h ' H/.' ■

ÏESESEEM
Biserica Neagră, Braşov. Portalul de pe latura Biserica Neagră din Braşov. Portalul intrării
sud. principale.

127

L
 3. ARHITECTURA DE APĂRARE ÎN TRANSILVANIA
Alături de arhitectura religioasă de zid, s-a afirmat, dând opere de reală valoare tehnică şi artistică,
şi arhitectura laică de caracter militar si civil. Construcţiile cu caracter militar pot fi despărţite pe grupe
în : castele feudale întărite, incinte fortificate de oraşe şi cetăţi de refugiu şi apărare săteşti. Castelele
feudalilor au fost construite pe locuri izolate la marginea unor nuri sau pe înălţimi. Alături de
avantajele pe care le oferea terenul, puterea lor de rezistenţă şi apărare era sporită de soliditatea
zidurilor de incintă şi de dotarea lor cu elemente specifice oricărei fortificaţii: turnuri, drumuri de
strajă de-a lungul curtinelor, creneluri, metereze, porţi ferecate, poduri ridicătoare. Cele mai multe
castele păstrate sunt în stare de ruină, cum sunt de pildă cel de la Râu de Mori, construit în veacul XV
în jurul vechiului turn de locuinţă transformat cu acest prilej în cel de la Deva al cărui nucleu a fost
constituit de o mică cetate de munte a fost mereu şi mult transformată şi mărită şi în sfârşit, castelul lui
Iancu de Hunedoara de la Soimoş.
Printre exemplarele reprezentative păstrate întregi merită a fi amintite : donjonul datând din veacul
XIII , supraînălţat în veacul XIV cu un etaj şi cuprins ulterior în cetatea sătească de la Câlnic castelul
Bran din judeţul Braşov şi castelul Corvineştilor de la Hunedoara.
Castelul Bran cuprinde, desfăşurate în jurul unei micuţe curţi de formă neregulată, un mare număr
de încăperi, unele destinate de la început corpului de gardă altele menite să adăpostească locuinţa
castelanului. încăperile, dispuse în înălţime, pe mai multe caturi, îşi măresc numărul şi suprafaţa
locuibilă pe măsură ce clădirea se înalţă desprinzându-se din stânca la care este alipită.
Cel mai reprezentativ şi impunător edificiu de acest gen rămâne castelul Corvineştilor de la
Hunedoara. Castelul a avut ca punct de plecare o veche fortăreaţă regală de la începutul veacului XIV
pe care Sigismund de Luxemburg o dăruise în 1409 cneazului român Voicu, tatăl lui Iancu de
Hunedoara. Lucrările au avut drept scop iniţial transformarea şi mărirea vechei fortăreţe într-o cetate
militară. Zidurile noi înconjură la distanţe mai mari sau mai mici vechea curte, urmărind deaproape
conturul platoului de pe vârful dealului pe care se înalţă. Ele sunt întărite cu patru turnuri cilindrice
dispuse aproximativ în direcţia celor patru puncte cardinale. Cetatea avea două intrări: una în capătul
dinspre miazăzi al laturii

128
răsăritene, alta pe latura dinspre apus, ambele prevăzute cu turnuri întărite şi precedate de poduri lungi,
in parte ridicătoare, construite peste şanţul prăpăstios pe înalţi piloni de zidărie. Trăsătura particulară a
acestei impunătoare cetăţi o constituie bastionul de avanpost, tumul care este legat de zidul incintei
printr-o galerie închisă construită pe un masiv pod de piatră sprijinit pe o ordonanţă de opt înalte
arcade cu spaţiul dintre ele zidit. Către 1450 au fost întreprinse noi lucrări, cu scopul de a adapta
întreaga clădire la o somptuoasă reşedinţă
A
•* •

nobiliară. In a doua etapă a fost construită pe aripa dinspre răsărit o capelă, iar pe latura opusă, sala
destinată iniţial oştenilor a fost mărită prin dărîmarea peretelui exterior şi zidirea altuia mult mai în
afară, pentru sprijinirea căruia au fost ridicaţi din fundul prăpastiei patru masivi piloni de zidărie. Au
fost astfel amenajate în această aripă două mari săli de reuniuni : una la parter „ sala cavalerilor” , alta
la etaj, „sala dietei” , ambele despărţite prin intermediul unui şir de stâlpi octogonali în câte două nave
acoperite cu bolţi pe arce de ogivă. Sala dietei este precedată spre exterior de o galerie lungă cu patru
balcoane închise, ca nişte turnuleţe, ridicate pe cei patru piloni care întăresc zidul faţadei.
Castelul de la Hunedoara este ansamblul cel mai complet şi sugestiv de arhitectură civilă medievală
păstrat pe teritoriul ţării, în compoziţia sa structurală şi decorativă întâlnim elemente din cele mai
caracteristice ale goticului transilvănean matur şi târziu, alături de câteva detalii timide datorate vremii
lui Matei Corvin care anunţă începuturile pătrunderii renaşterii în arhitectura locală.
Dacă cetăţile militare şi castelele feudale au constituit puncte de sprijin şi de apărare puse, în slujba
intereselor statului sau ale căpeteniilor feudale care le ocupau, în schimb, oraşele întărite şi cetăţile
săteşti au avut o funcţie socială diferită. Oraşele Transilvaniei, construite la început în limite restrânse,
au fost extinse şi fortificate. Fortificarea consta din înconjurarea aşezării cu ziduri puternice de piatră
sau de cărămidă, prevăzute în partea de sus, spre interior, cu drumuri de strajă şi flancate din loc în loc
cu turnuri. Intrările în oraş erau puse în evidenţă de turnuri speciale, prevăzute cu ganguri boltite, cu
porţi solide şi cu sisteme meşteşugite de apărare. Spre deosebire de cetăţile militare, care erau păzite de
garnizoane permanente, apărarea oraşelor fortificate se facea, atunci când era cazul, de către toţi
cetăţenii urbei, bărbaţi în stare de a purta armele, grupaţi pe meserii.

129
 1GmsşEmsmmm!iP&

20
JPr ^Z:.L ne

Cetatea Feldioara (jud. Braşov). Faţada dinspre răsărit şi planul. Prima jumătate
a sex. XIII.

Castelul de la Hunedoara. Planul cetăţii

 Sighişoara. Planul oraşului vechi.

Sighişoara. Vedere perspectivă a oraşului după un desen de la începutul sec. XVIII de

Andreas Blasius: 1. tumul cu ceas; 2. turnul curelarilor; 3. tumul tinichigiilor; 4. tumul
giuvaergiilor; 5. biserica din deal; 6. tumul frînghierilor; 7.
tumul măcelarilor; 8. tumul cojocarilor; 9. tumul ţesătorilor; 10. tumul croitorilor; 11. tumul
cizmarilor; 12. tumul lăcătuşilor; 13. tumul dogarilor; 14.
tumul fierarilor.
 La Sibiu, satul care a dat naştere oraşului se întindea la poalele unei coline pe vârful căreia se înălţa
biserica, singura înconjurată cu ziduri şi fortificaţii. In veacul XIV , oraşul, amintit documentar cu
titlul de civitas, avea deja o a doua incintă, „ringul mic” , care cuprindea între zidurile noi şi un spaţiu
anume amenajat pentru negoţ : actuala Piaţă Mică. Ca urmare a nevoii de a se crea o întindere mult
mai mare de loc apărat, cu prăvălii, ateliere şi case noi, s-au dărâmat o parte din zidurile vechi şi s-a
început construirea celei de-a treia incinte, care a cuprins în cele din urmă întregul „oraş de sus” ,
denumit din cauza culorii roşii a zidurilor de cărămidă, şi „oraşul roşu” . Din toate aceste fortificaţii, n-
au mai rămas decât câteva frânturi de ziduri şi trei din cele 40 de turnuri.
La Cluj, din incinta se mai păstrează azi câteva fragmente, printre care deosebit de frumoasa curtină
şi bastionul croitorilor. Construite exclusiv din piatră, zidurile Clujului aveau, în faţa pânzei de
creneluri care le încoronau, un drum de strajă amenajat pe console de piatră faţuită. Exemplul cel mai
sugestiv de felul cum arăta un oraş transilvănean fortificat ne este înfăţişat de Sighişoara. Dezvoltat pe
o colină, în jurul unui burg bisericesc, oraşul pomenit pentru prima oară cu numele de civitas în anul
1367 —păstrează întregi. Vechile ziduri şi turnuri pe care le întreţineau membrii diferitelor bresle :
fierari, cizmari, croitori, cositorari, ţesători, cojocari, giuvaergii. Planul general al tuturor acestor oraşe
— Sibiu, Sighişoara, Cluj, Sebeş, Mediaş, Braşov, Bistriţa — este rezultatul adaptării, adesea
meşteşugite, la teren a unor principii simple, în primul rind de apărare, apoi de circulaţie şi de igienă
urbană. Frumuseţea lor a reieşit mai ales din combinarea armonioasă a formelor arhitecturale, cu
exigenţele naturii şi ale economiei. Străzile strimte, cu laturile legate câteodată din loc în loc cu
arcade, urmăresc curbele de nivel sau linia de cea mai mică pantă a terenului. Parcelele caselor au
forme şi dimensiuni variate, în general, însă înguste şi adânci.
Centrul oraşului este marcat de o piaţă, în mijlocul sau în marginea căreia se înalţă, de regulă,
edificiul cel mai important al aşezării: catedrala sau biserica parohială. Clădiri izolate de caracter
public, având adesea înfăţişarea unor donjoane sau anexe de castele feudale, întâlnim fi în cadrul
oraşelor. Dintre clădirile de zid, alături de casele de locuit particulare a două edificii caracteristice :
„Hala” pentru desfacerea mărfurilor şi „Casa sfatului” , menită să adăpostească consiliul de conducere
a oraşului.

132
 Cetatea ţărănească de la Rîşnov.

Cetatea Codlea.

H ' V\ . .WvvVWV
,/l> ».••-', »
'rf 00000/
b '~j b--..
- î- |
fc n ■■ J
A. h" _i
L. ^ y -fr ' rTyi- f >,
.i7 i____ ; L. . —rl f

1-&
rT
Stxc*.
i * A*

Cetatea ţărănească de la Rupea

Cetatea Codlea. Turnul ţesătorilor şi
schema planului general.
 Programul, foarte modest la început, al unei liale — adăpoştirea pe vreme de ploaie a mărfurilor a
fost satisfăcut de construcţii uşoare : simple galerii de lemn, alipite altor clădiri, sau, cel mult, câte un
edificiu de zid independent, acoperit, dar nu închis. Sibiul pare să fi avut încă din veacul XV o hală de
zid, care, uşor modificată ulterior, se mai păstrează şi azi casa sfatului, aceasta n-a fost la început decât
un simplu turn. La Sighişoara, de pildă, sala de întrunire a consiliului comunal, precedată de o
cancelarie, şi-a avut locul său consacrat la etajul I, deasupra celor două ganguri boltite ale turnului care
era totodată şi poarta principală a oraşului. Ca la mai toate primăriile centrelor urbane ale Europei
acelei vremi, turnul acesta al sfatului a fost înzestrat cu ceasul cu personaje care bateau orele.
La Braşov, actuala clădire a muzeului din Piaţa centrală nu este altceva decât rezultatul
transformărilor şi al adăugirilor pe care le-a suferit în decursul veacurilor nucleul edificiului iniţial de
la sfârşitul veacului X IV tumul care păzea la început intrarea în oraş, în care s-a instalat apoi sfatul şi
în faţa căruia se găseau, dispuse în linie, câteva încăperi boltite, destinate negoţului şi poate şi hala.

134
Castelul-cetate de la Gîrbova-Sebeş.

Castelul de la Cîlnic-Sebeş.
 Castelul Bran. Planul de la nivelul parterului.

136
Tumul Sfatului din Sighişoara
 I

138
 CAPITOLUL V
ARHITECTURA SACRĂ
1. : SCURT SECVENŢIAL ISTORIC AL ARHITECTURII SACRE
ROMÂNEŞTI.
Lui Basarab, după o lungă domnie, îi urmează, în 1352, fiul său Alexandru. In primele documente
externe referitoare la domnia lui, îl găsim în termeni buni şi cu papa, şi cu regele Ungariei. Dar în
1359, supărat că regele îi popreşte corespondenţa directă cu papa, de la care spera o recunoaştere ca
domn „autocrat“ — adică suveran care deţine domnia de la Dumnezeu, iar nu printr-o alegere sau o
numire —, voevodul muntean se adresează patriarhului de la Constantinopol şi împăratului bizantin —
~de-acum rămas doar cu prestigiul, nu şi cu puterea de odinioară — şi obţine ca mitropolitul de la
Vicina, rămas fără mulţi enoriaşi din cauza invaziilor tătare, să fie mutat la Argeş, la Curtea lui de ,,
domn autocrat al Ţării Româneşti Cam în aceiaşi ani clădeşte frumoasa biserică domnească de la
Curtea de Argeş, unde îl găsim reprezentat în pronaos: personaj mărunt şi smerit, zugrăvit
îngenuncheat în faţa chipului lui Cristos, al Maicii Domnului şi al Sfântului Nicolae, sfânt foarte
venerat în Biserica răsăriteană; probabil, de atunci, îl întâlnim în documentele greceşti cu dublul nume
Nicolae Alexandru. La acea vreme o schimbare de nume în cursul domniei nu putea avea loc decât în
caz de schimbare de confesiune, eventual şi cu un nou botez.) Anul 1359 apare astfel ca o a doua dată
crucială, după 1330, dată când dinastia lui Basarab, cu toate sforţările Bisericii catolice şi Curţii
maghiare de a lega Ţara Românească de Roma, a ales să se lege definitiv de Biserica de la
Constantinopol, de care ţinea de veacuri majoritatea locuitorilor ţării. (Neagu Djuvara)
Primele temple creştine construite pe teritoriul românesc de astăzi sunt atestate încă din secolul IV
şi cuprind întreaga arie stilistică a arhitecturii bisericeşti. Cele mai vechi lăcaşuri au fost construite în
Scitia Minor - Dobrogea în stil bazilical şi pot fi asimilate epocii paleocreştine. Răspândite între mare
şi Dunăre, acestea erau în general bazilici cu trei nave de tip elenistic. Majoritatea erau biserici de
parohie, intramuros, arondate unor cetăţi, şi în consecinţă avem o serie de anexe - deisis, baptisteriu,
cripte - necesare cultului şi doar o mică parte erau cimiteriale, extramuros, după modelul martiriilor din
imperiu.

139
 în secolul X Dobrogea devine o thema - provincie - a imperiului bizantin, şi din această perioadă
avem complexul de biserici săpate în calcar de la Basarabi cu o planimetrie proprie lăcaşelor de zid,
biserica cimiterială de la Dinogetia asemănătoare Sf. Sofía din Edesa, adica un cub cu o cupolă
deasupra sau prima biserică de plan treflat de la Cetăţuia - Niculiţel. Stilul protobizantin este prezent
prin două biserici - sala de secol XIII la Tumu-Severin construite din piatră şi cărămidă în care
împărţirea tripartită - pronaos, naos altar în absidă - este deja o certitudine. în aceeaşi perioadă şi în
acelaşi stil au fost construite şi bisericile de la Vodita, Curtea de Argeş sau Crivelnic. începând cu
secolul XIV se dezvoltă un stil propriu în Ţările Române dar diferit de la o provincie la alta datorat
influenţelor diferite care au activat în acest proces antropologic. Valahia devine Mitropolie a
Patriarhiei Ecumenice din Bizanţ iar arhitectura şa este instaurată ca stil oficial de artă a noii dioceze.
Influenţa Bizanţului în arhitectura bisericească locală se exercită direct prin meşteri aduşi din
metropolă, fie indirect prin modele aduse din imperiu - Serbia, Athos.
Primele biserici din zid - piatră şi cărămidă - de tipul bizantin pur - constantinopolitan - sunt San-
Nicoară şi Sf. Nicolae Domnesc de la curtea de Argeş - prima capitală politico- religioasă a Valahiei.
Prima, de formă dreaptă în plan, are pronaosul acoperit cu o boltă semicilindrică aşezată transversal
peste care se înalţă un turn, peste naos tot o boltă semicilindrică aşezată însă longitudinal şi ranforsată
cu arce dublouri, iar altarul circular la interior şi poligonal la exterior - 3 laturi - flancat de două
absidiole este acoperit cu o semicalotă de cărămidă ca de altfel tot paramentul bisericii. Cea de-a doua,
fost paraclis al Curţii Domneşti are plan de cruce greacă înscrisă în care naosul este acoperit cu o turlă
cu cupolă ce sprijină pe patru coloane izolate înconjurată de patru bolţi semicilindrice dispuse în cruce,
iar altarul în absidă are pastoforiile dispuse în două absidiole. Materialele de construcţie folosite au
fost piatra şi cărămida aşezate în asize succesive orizontale fară nici o decoraţie decât cea rezultată din
dispunerea cărămizilor profilate.
Biserica Sf. Nicolae Domnesc de la Curtea de Argeş, cea mai veche biserică rămasă în forma
iniţială, este cel mai autentic monument de artă şi arhitectură bizantină prin simplitatea şi acurateţea
planimetrică, echilibrul structural, eleganţa volumetrică şi nu în

140
Biserica Sf. Arhanghel Mihail. Biserica Adormirea Maicii Domnului
Streisângeorgiu din Strei

141
ultimul rând originalitatea frescelor. Căderea Bizanţului întrerupe influenţa acestuia a supraedificării
religioase în Ţările Române, aceasta fiind înlocuită cu experienţa sârbească unde există deja un stil
arhitectonic de factură bizantină adaptat locului.
Călugărul Nicodim construieşte bisericile Vodiţa II şi Tismana, iar Mircea cel Bătrân accentuează
noua tendinţă ridicând Cozia, Brădet şi Cotmeana. Inovaţiile aduse de aceste biserici se resimt până la
decorarea paramentului şi fresca interioară. Modelul sârbesc presupune descărcarea cupolei sau turlei
de pe pronaos prin intermediul a patru arce cu lăţimi diferite funcţie de orientare pe pilaştri angajaţi
zidurilor laterale amplificând spaţial interiorul bisericii. Sistem novator şi permisiv, acest model va
deveni norma în construcţiile bisericeşti locale. Influenţe armeneşti şi georgiene în ce priveşte bogăţia
decorativă vor genera un moment unic odată cu ridicarea bisericilor Mănăstirii Dealu şi Curtea de
Argeş. Ambele păstrează planul treflat sârbo-bizantin, dar lărgesc pronaosul în vederea adăpoştirii unui
număr sporit de enoriaşi dar şi datorită prezenţei în acest loc a necropolei domneşti. Influenţa bizantină
asupra arhitecturii bisericeşti se exercită indirect şi prin modelul athonit promovat de biserica
Mănăstirii Snagov şi catedrala din Târgovişte. Prima reprezintă o combinaţie între cele două tipuri
anterioare, constantinopolitan şi sârbesc, adica între crucea greacă a cărei turlă peste naos sprijină pe
patru pilaştri izolaţi şi planul trilobat cu abside în naos, şi altar flancat de absidiole ce favorizează un
număr sporit de turle.
Noutatea constă în apariţia unui pridvor deschis pe trei laturi de o ordonanţă de coloane de secţiune
diferită având în mijloc, asemeni naosului, stâlpi ce susţin o turlă. Acumulările stilistice de influenţă
bizantină, sârbească şi athonită duc în mod firesc la formarea unui stil original numit şi muntenesc sau
românesc vechi adaptat condiţiilor locale, răspândit în tot ţinutul de numeroasele ctitorii boiereşti de
mici dimensiuni. Acest stil se distinge prin proporţii armonioase în planul treflat sârbesc şi elevaţia cu
două turle. Naosul este despărţit de pronaos prin zid cu portal sau ordonanţă de patru coloane din care
două angajate şi trei arce. Spre răsărit altarul absidat se compune cu două absidiole iar spre apus
volumul se amplifică cu un pridvor deschis spre arcade. Zidăria este în întregime din cărămidă, piatra
fiind exclusă, dar păstrând acelaşi sistem constructiv în asize orizontale cu efect decorativ.
• Rândurile de cărămidă aparentă alternează cu cele de cărămidă tencuită compartimentate în panouri
de câte două cărămizi aşezate vertical după modelul bizantin. Cărămizile profilate

142
Biserica mănăstirii Cozia Târgovişte. Biserica Sfântul Nicolae a
fostei mănăstiri
asigură toată gama de decoraţiuni, de la brâul median la arcaturile oarbe ale registrelor de faţadă şi
friza de sub streaşină. Reprezentative pentru această epocă rămân biserica de la Curtea Veche, Mărcuţa
şi Mihai-Voda din Bucureşti sau Bolnita de la Cozia.
Prima jumătate a sec. XVII este marcată de domnia lui Matei Basarab când se zidesc multe biserici
şi se renovează şi mai multe. Noile biserici au planuri foarte variate din care se decantează un tip
original specific epocii caracterizat prin planimetria simplă arareori treflată cu turla pe pronaos şi
pridvor deschis de un peristil. Bisericile de la Amota, Călineşti, Strehaia, Plumbuita sau Polovragi sunt
construite în acest stil, notă distinctă făcând cea de la Brebu, cu turla înaltă pe naos şi două turle mai
mici pe aceiaşi bază de pe pronaos, după modelul Dealu. Cea mai reprezentativă pentru epocă rămâne
Biserica mitropolitană din Bucureşti, actuala patriarhie renovată de curând, care este interpretare a
ctitoriei lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeş şi anume planul treflat cu pronaos supralărgit cu 12
coloane şi patru turle la care se adaugă un mare pridvor deschis marcat de coloane masive.
Maturizarea stilului muntenesc se produce în a doua jumătate a secolului XVII sub domnia lui
Constantin Brâncoveanu, de unde îşi trage şi numele, fiind prima manifestare de identitate stilistică din
arhitectura românească. Ctitoriile Cantacuzinilor de la Sinaia, Coltea şi Doamnei din Bucureşti
prefigurează acest stil prin bogăţia ornamentală a coloanelor şi ancadramentelor, dar şi prin armonia
proporţiilor. Premisele stilului brâncovenesc dublate de influenţe renascentiste s-au concretizat în
monumente reprezentante precum Mogoşoaia şi Doiceşti caracterizată prin planul triconic, turle pe
naos şi pronaos şi pridvor deschis. Stilul are un mare impact asupra edificiilor vremii şi se cizelează în
secolul următor dând biserici de mare rafinament plastic cum ar fi Antim, Creţulescu, Văcăreşti sau
Stavropoleos din Bucureşti.
Arhitectura moldovenească a avut un parcurs diferit faţă de cea din Muntenia cu toate că au avut în
comun aceiaşi sursă spirituală şi anume stilul bizantin. Pe lângă elementul autohton evoluat din
arhitectura lemnului grefat pe modelul bizantin, la conturarea unui stil moldovenesc au contribuit şi
influenţele romanice sau gotice. Acestea din urmă proveneau de pe şantierele transilvane odată cu
piesele decorative din piatră şi meşterii care au ştiut să le suprapună organic pe o structură bizantină -
ierarhia planimetrică, sistemul de boltire ori
Snagov. Biseria mănăstirii Cotmeana. Mănăstirea Buna Vestire

145
materialele de construcţie - desăvârşită la sud de Dunăre. Trăsăturile stilului moldovenesc de influenţă
apuseană - contraforţi, arcdublouri, ancadramentele, pietre tombale şi chivote - reflectate în iconomia
structurii ce accentuează verticala, combinate armonios cu registrul decorativ răsăritean, georgian ori
armenesc, opulent şi rafinat generează un limbaj original al arhitecturii ecleziastice autohtone.
Primele biserici de zid moldovenesc datează din perioada întemeierii principatului, la mijlocul
secolului XIV. Sf. Nicolae din Rădăuţi este o sinteză a celor trei curente ce au stat la baza arhitecturii
locale - romanic prin planimetria bazilicală cu galerie la etaj, gotic prin sistemul structural al
contraforţilor, bolţilor şi portalurilor şi bizantin vizibil în succesiunea tradiţională a spaţiilor
ecleziastice. Sf. Treime din Şiret este prima biserică de plan treflat simplu cu un pronaos îngust
acoperit de o boltă transversală şi cupolă pe naos precum modelul bizantin răspândit în Dobrogea.
Piatra brută şi cărămida ce compun zidăria, prin modul cum sunt puse în operă denotă o nesiguranţă în
practica edificării unor clădiri de asemenea amploare. Stilul moldovenesc se defineşte ca un curent
artistic original în sec. XV sub domnia Sf. Ştefan cel Mare numit ca atare şi stilul ştefanian.
Maturizarea noului stil constructiv are la origine câteva elemente structurale inedite prin capacitatea
lor portantă dublată de expresivitate tematică. Arcele pe consolă, supraînălţarea turlelor pe baze stelate
ori suprapunerea arcelor în diagonală reuşesc prin flexibilitatea lor combinatorie să genereze structuri
zvelte cu un potenţial estetic exploatat din plin. La acestea se adaugă registrul decorativ al
ancadramentelor de factură gotică şi materialele de construcţie - cărămida profilată, piatra de talie şi
piesele din ceramica smălţuită policrom - într-un sistem stilistic coerent. Numeroasele edificii păstrate
în timp au putut fi sistematizate după un set de caracteristici în mai multe categorii: planul drept de
factură romanică fară turle - Dorlheşti, Balineşti, Volovat - plan trilobat cu sau fară turlă pe naos -
Moldoviţa, Pătrăuţi, Voroneţ, Hârlău - sau o sinteză între cele două din care rezultă un plan drept la
exterior cu abside decupate în grosimea zidurilor şi o succesiune de cupole pe pandantivi peste
încăperile liturgice - Borzeşti, Arbore, Reuseni.
Stilul ştefanian a evoluat şi în sec. XVI sub domnia lui Petru Rareş căpătând noi valenţe estetice şi
structurale. Bisericile monastice de la Neamţ şi Dobrovăt capătă o nouă încăpere între naos şi pronaos
cu rol de necropolă numită gropniţă având deasupra o tainiţă pentru

146
 Curtea de Argeş

Hunedoara. Castelul Corvinilor Mănăstirea Dealu. Biserica

depozitarea odoarelor. De dimensiuni mici şi întunecoasă, această încăpere întrerupe unitatea spaţială
interioară şi alungeşte excesiv corpul bisericii fiind necesară adăugarea unei turle pe pronaos pentru a
restabili echilibrul volumetric. Reprezentativ pentru epoca postştefaniană este pridvorul deschis pe
faţada apuseană şi fresca exterioară ce înlocuieşte decorul sculptural al paramentului. Pridvorul deschis
a impus pictarea acestui spaţiu, iar de aici pictura s-a extins pe suprafaţa exterioară înconjurând
biserica într-o formulă decorativă unică în lumea ortodoxă. Biserici noi precum Humor, Probota ori
Suceviţa, dar şi mai vechi cum ar fi Voroneţ sau Arbore sunt pictate în întregime pe suprafaţa
exterioară după o erminie cu reguli precise a acestui gen de frescă.
Arta edificării bisericeşti în Moldova se desăvârşeşte în secolul XVII când asistăm la o sinteză între
moştenirea ştefaniană cu elemente structurale munteneşti şi un limbaj decorativ oriental. Din Muntenia
se adoptă o spaţialitate fluentă a interiorului prin înlocuirea peretelui între gropniţă şi naos cu o arcadă
triplă sprijinită pe doi stâlpi şi ferestre triple pe absidele naosului şi a altarului precum şi amplificarea
pridvorului în sensul lăţimii după modelul Argeş. Formula decorativă tradiţională este îmbogăţită cu
elemente munteneşti - brâu median în relief ce separă în două registre faţada, arcade oarbe, firide
geometrice - dar şi frize decorative de influenţă georgiană cu motive florale ori zoomorfe dăltuite în
piatră ori modelate în cărămidă. Pictura este prezentă doar în medalioane ori în cromatica bogată a
tencuielii. Monumente de excepţie s-au păstrat la Trei Ierarhi, Dragomima, Cetăţuia, (cu un somptuos
decor sculptural de origine caucaziană şi arabă via Rusia), dar şi la Aroneanu, Galata sau Barnovschi
unde predomină elementul popular.
Transilvania ocupă un loc aparte în acest excurs istoric din motive politice cunoscute materializate
prin paradoxuri cauzal-formale ce au marcat evoluţia programului eclezial în mod diferit faţă de
celelalte două principate româneşti.
Transilvania este depozitara celor mai vechi biserici de piatră edificate în diferite forme proprii
căutărilor stilistice de secol XIII-XIV ca efect al influenţelor bizantine şi cu toate acestea evoluţia s-a
oprit la acest stadiu datorită ocupaţiei angevine ce a impus creştinismul apusean cu tot cu valorile sale,
bisericile păstrate până astăzi în Ţara Zarandului la Densus, ori Strei amintesc de martirologiile
protocreştine prin forma structurală - naos pătrat cu turla romanică pe bază cubică sprijinită în mijlocul
navei pe patru coloane masive legate prin

148
 Câlnie. Locuinţă - donjon

Hunedoara. Castelul Corvinilor. Criş. Castelul Bethlen, Bistriţa-Năsăud. Casa

Loggia Matei, 1447 - 1453 1554 - 1598. Argintarului, sec al XVI-lea.
arcuri centrate, altar absidat şi diaconicon dezvoltat excesiv - dar şi prin sistemul constructiv
- Spolia - ce constă în recuperarea unor componente structurale din templele păgâne şi articularea lor
ca atare în noile construcţii. Planul ancestral în cruce cu patru lobi acoperiţi de bolţi şi calote cu turla
prismatică pe transept se păstrează la Gurasada şi doar în fundaţii la Cetăţeni şi Ielda. Romanicul
târziu de tip lombard caracterizat printr-o navă acoperită cu calotă cu nervuri şi turn înalt peste intrare
se regăseşte în bisericile din Cincis şi Santa Marie-Orlea dar şi la Remetea şi Sălişte unde altarul este
semicircular; secolul următor continuă tradiţia volumetrică de inspiraţie apuseană în construcţiile
bisericeşti de la Criscior, Zlatna ori Ribita care abundă în detalii gotice - contraporturi, arcul ogival,
tum-clopotniţă pe latura vestică, naos şi altar dreptunghiular. Pătrund însă şi influenţe bizantine odată
cu construirea bisericii de la Mănăstirea Prislop de către călugărul Nicodim în plan treflat cu turla pe
naos. Prin această biserică se conturează o nouă tendinţă cu un specific local mai pronunţat regăsit şi la
unele construcţii ulterioare de la Râmeţ cu plan bizantin drept, cu turn masiv pe intrare sau Strei-
Sangeorgiu cu plan în cruce a cărui transept este marcat de un turn scund. Marii ctitori din principalele
romane de peste munţi işi fac simţită prezenţa prin construirea în stil autohton a unor biserici la Vad şi
Feleac de către Ştefan Cel Mare, în scheii Braşovului de către Neagoe Basarab sau la Sâmbăta sau
Făgăraş de către Brâncoveanu. Evoluţia stilului de sinteză adus din Muntenia a fost brutal întreruptă
prin demolarea tuturor bisericilor ortodoxe de către generalul Bucow în secolul XVII.
Interdicţia autorităţilor imperiale impusă populaţiei aborigene din Transilvania de a construi
biserici din materiale durabile a dezvoltat în timp o arhitectură din lemn emblematică pentru această
zonă. Sinteza unor tipologii marginale din zona de confluenţă a celor două blocuri creştine a făcut din
bisericile transilvane una din cele mai rafinate expresii în lemn a arhitecturii ecleziastice de gen ce se
întinde din Carpaţi până în Scandinavia. Bisericile de lemn sunt detectabile în tot Ardealul românesc
fiind anterioare celor de zidărie dar şi o conjunctură istorică le-a desăvârşit cu precădere pe cele din
Maramureş, în restul teritoriului recursul la acest material fiind sinonim cu sărăcia sau provizoratul. Şi
în zilele noastre există practica edificării tranzitoriale a unei capele de lemn adiacente şantierului unei
biserici de zidărie. în ciuda perisabilităţii materiale bisericile maramureşene sunt printre cele mai vechi
- Ieud, 1364 şi Apsa, 1400 - datorită obiceiului de a înnoi periodic unele

150
 Şiret. Biserica Sf. Treime Rădăuţi. Biserica «Bogdana»

Mănăstirea Humor. Biserica, 1530 Mănăstirea Dragomima 'i-y ÎH-G.'.,

151
componente ale structurii sau învelitorii. Amplasate pe promontorii ce domină împrejurimile, bisericile
din lemn au de regulă fundaţia de piatră peste care se pune talpa din stejar ori tisa ce determină
planimetria viitoare. Deşi simplă, având doar o sală uninavată, forma în plan s-a dezvoltat într-o mare
varietate ce ţine de mărimea elementelor componente
- pronaos, naos, altar - şi gabaritul fiecăreia în raport cu celelalte. Absida altarului este poligonală din
raţiuni tehnice cu număr impar de laturi şi asemeni întregului parament este executarea din cununi
orizontale - Blockbau - din lemn rezistent îmbinate la colţuri, variate forme estetico-structurale (catei,
cheotori, dinţi, coada de rândunică). Pridvorul deschis tratat formal în maniera laică este nelipsit pe
latura vestică dar poate fi exclus şi pe sud şi nord în funcţie de amplasarea intrării. Spaţiul interior este
boltit pe naos şi altar cu şipci de lemn susţinute de arce dublouri tencuite pe suport textil pentru a
susţine fresca.
Elementul definitoriu pentru plastica volumetrică în registru simbolic este turla peste pronaos. De
dimensiuni monumentale - în raport de 1 la 4 cu nava - subliminal goticului autohton, turla şi-a păstrat
supleţea în ciuda materialului component şi a evoluat spre forme emblematice. Biserica de la Peri -
Maramureş, construită în ultimii ani - este cea mai înaltă clădire din lemn din lume dar performanţa
constă în stăpânirea proporţiilor şi interpretarea tradiţiei în cheie contemporană. Registrul ornamental
face recurs la îmbinarea armonioasă între simbolistica protocreştină de factură geometrică - cercul
solar, roza vânturilor, torsada - şi cea bizantină exprimată vegetal - vrejuri de viţă şi acant, frunze şi
flori. Motivele decorative maschează organic elementele structurale şi îmbinările dintre ele - capete de
grinzi, arcele pridvorului compuse din stâlp, grindă şi contrafişă, portaluri, portaluri şi ancadramente,
chenare şi nervuri de boltă. Biserici de lemn găsim în toate zonele etnografice fiind adaptate cerinţelor
estetice şi constrângerilor economice într-o manieră mult mai arhaică decât' cele transilvane. în Oltenia
predomină planul drept iar cele munteneşti sunt lipsite de turlă în comparaţie cu cele din Moldova
care, fiind ulterioare celor de zid, încearcă să le imite prin planul treflat şi turla pe naos. în situ mai
există din păcate puţine biserici autentice funcţionale, marea lor majoritate fiind conservate în
rezervaţiile de la Sibiu, Sighet şi Bucureşti.
Secolul XIX reprezintă pentru arhitectura ecleziastică o epocă de profunde schimbări datorate în
principal conjuncturii politice dar şi ecourilor iluministe generate de revoluţia

152
BOTOŞANI-POPĂUŢI. Biserica Sf. Nicolae HÎRLĂU. Biserica Curţii Domneşti,
Sf. Gheorghe

STREISÎNGEORGIU. Biserica Sf. Gheorghe STREI. Biserica, c. 1270.

153
franceză. Veacul debutează cu ocupaţia rusească ce imprimă noilor biserici o tentă neoclasică
slavizată, adica acelaşi curent ce a distrus tradiţia bizantină pravoslavnică în arhitectura rusă. Iaşii este
depozitarul acestor încercări "revoluţionare" prin bisericile Frumoasa, Sf. Spiridon şi Sf. Haralambie
precum şi Bucureştii prin biserica Teiul Doamnei, dar impactul cel mai nefast este la nivelul bisericilor
parohiale structurate atât de coerent şi unitar în spirit local la sfârşitul secolului XVIII - sub pretextul
unor reparaţii curente se înlocuieşte acoperişul cu unul slavizat prin amplificarea turlelor de cele mai
multe ori false. Nici restaurările tributare rigorilor noii discipline nu scapă de intervenţii inoportune:
dacă Romstorfer manifestă înţelegere pentru stilul moldovenesc la intervenţiile de la Putna, Sf.
Gheorghe şi Mirăuţi, în Muntenia, Schlatter ignoră complet tradiţia bizantină când reface în neogotic
bisericile de la Bistriţa, Tismana şi Amo ta.
în a doua parte a secolului, Lacomte de Nouy va definitiva această "operă" prin restaurarea în
forme noi a bisericilor Trei Ierarhi din Iaşi şi Curtea de Argeş şi chiar prin demolare şi refacere în stil
personal a Mitropoliei din Târgovişte, Sf. Dumitru din Craiova şi Sf. Nicolae Domnesc din Iaşi.
începând cu mijlocul veacului XIX asistăm la două etape de afirmare a arhitecturii sacre marcate de
ideea naţională. Prima etapă este determinată de momentul unirii principatelor când ia fiinţă primul
stat roman consfinţit şi de independenţa din 1877 iar cea de-a doua este perioada interbelică stimulată
de idealurile marii uniri. De fapt cele două epoci corespund unor perioade culturale determinante
pentru noul stat în care actul creator al proiectării, implicit în arhitectura sacră, este opera de autor
supus normelor tehnice şi curentelor artistice.
După 1859, compoziţia noilor biserici ce trebuiau să pună în scenă şi instituţia, nu numai cultul
apelează la o retorică a unităţii celor două provincii. Fuziunea a două practici edificante cu aceeaşi
rădăcină, dar evoluţii diferite se exersa încă din veacul XVII la nivel formal şi doar în a doua parte a
secolului XIX îşi găseşte suportul teoretic în eclectismul academic francez la care era şcolită noua
intelighenţie. Repertoriul neoclasic este ilustrat de catedrala mitropolitană din Iaşi terminată - după
jumătate de secol de încercări - de Freiwald şi Asachi, catedrala din Constanţa de Ion Mincu, Domniţa
Balaşa din Bucureşti de Iotzu şi chiar în noua reşedinţă a vechiului regat, Mănăstirea Sinaia de
Mandrea.

154
BÂL1NEŞTI. Biserica Sf. Nicolae ARBORE. Biserica Tăierea Capului Sf. Ioan

PĂTRĂUŢI. Biserica Sf. Cruce MĂNĂSTIREA NEAMŢ. Biserica înălţării

155
 Perioada interbelică continuă programul marilor catedrale la un nivel mult amplificat de noua
statalitate a României Mari şi a unei Biserici autocefale. Biserica devine un ferment al ideii naţionale
prin completarea registrului estetic de Casă a Domnului cu expresivitatea identitară a căror surse se
regăsesc atât în moştenirea bizantină din perspectiva teologică dar şi latină în plan etnic. Electismul
autohton are are ca sursă de inspiraţie bisericile urbane ale bizanţului grefată pe un stil naţional de
sinteză între bisericile munteneşti pe filiera sârbă şi cele moldoveneşti de inspiraţie slavo- gotică şi
unul european dominat de motive apusene. Spiritul identitar şi ortodoxia ca religie de stat sunt
sintetizate în edificii monumentale la Timişora - catedrală proiectată în stilul neoromânesc de
Traianescu - la Cluj - Domul proiectat de Cristinel şi Pomponiu - Satu Mare - Catedrala Sf. Arhangheli
a lui Smighelschi
- Alba Iulia - Catedrala încoronării de Ştefănescu - Galaţi - Catedrala desenată de Antonescu - dar şi
la Bucureşti prin campanila de la Patriarhie a lui Simota, biserica Sf. Elefterie a lui Iotzu sau biserica
Mănăstirii Casin în stil bizantin proiectată de Ionescu Berechet.
Perioada interbelică statuează două direcţii principale de abordare a arhitecturii bisericeşti
- una autohtonistă prin curentul neoromânesc şi una clasicizantă în spirit bizantin - care în preajma
războiului devin redundante fară a schiţa un specific naţional, ci doar un regionalism istoricizant.
Epuizarea discursului naţional şi ofensiva modernismului generează dezbateri fecunde şi pe segmentul
arhitecturii sacre teoretizate de Petre Antonescu şi de concursurile pentru Catedrala Neamului şi
catedrala din Odessa. Desprinderea de un paseism autosufîcient şi aderenţa la un modernism
necondiţionat este ilustrat în lucrările concursurilor de întreaga breaslă care îşi asumă un discurs
surprinzător de independent faţă de sursele comanditare - politicul şi Biserica. Războiul întrerupe
această dezbatere fară nici o materializare. Epoca de aur a totalitarismului exclude pentru jumătate de
secol tematica arhitecturii sacre.
Restaurările de monumente inclusiv cele bisericeşti s-au dezvoltat şi specializat la limita
subversivului în raport cu directivele, chiar dacă unele edificii - Mănăstirea Văcăreşti - erau ulterior
demolate sau în cazul fericit translate în contexturi inadecvate. Moştenirea postcomunistă este un
amestec de bune intenţii, aculturalitate şi amatorism. Sub presiunea comenzii sociale, iniţiativa este
preluată de cler, care acţionează independent de breasla

156
 BOTOŞANI-POPAUŢI. CURTEA DE ARGEŞ. Biserica
Biserica Sf. Nicolae Mănăstirii.

't'Î V. I. •'»

ti I
fc||

m
, i' f ■

mşm

PĂTRĂUŢI. Biserica Sf. Cruce.

I

Biserica Domnească Precista.

Bacău

157
arhitecţilor oricum deprofesionalizată şi de un discurs recuperator. Modelele sunt vag istorice fară
determinantele estetice care le-au generat, adecvarea materialelor şi iconomia sacralizantă. Avansul
decizional al Bisericii, voluntarismul autorităţilor şi nemotivarea constructorilor duce la lipsa unui
dialog menit să contureze o direcţie de abordare. Ultimul deceniu s-a animat de reluarea dezbaterilor
pe tema arhitecturii ecleziastice datorită seriei de concursuri pentru Catedrala Mântuirii Neamului, dar
şi a maturizării conceptuale a actanţilor. Viitorul nu cred că ne rezervă o reluare a discursului tematic
din momentul întreruperii sale în secolul trecut dar cu siguranţă va încerca să concilieze o moştenire
milenară cu provocările prezentului.

158
Mănăstirea Probota Piatra-Neamţ. Biserica Sf. Ioan

Mănăstirea Suceviţa Biserica mănăstirii Humor

 Biserica mănăstirii Arbore
Mănăstirea Putna

■•(¡li

Putna - Biserica şi Tumul Tezaurului

Arbore. Biserica Tăierea Părhăuţi. Biserica tuturor Mănăstirea Moldoviţa.

Capului Sf. loan sfinţilor, 1552 Biserica Buna Vestire, 1532

Botezătorul, 1503
Dobrovăţ Mănăstirea Slatina.
Biserica Schimbarea la Faţă

161
 Biserica mănăstirii Suceviţa Ansamblul mănăstiresc Dragomima

Biserica mănăstirii Secu

162
Moldoviţa. Vedere dinspre sud: pridvorul bisericii; în plan secund Clisiamiţa

Biserica mănăstirii Putna

163
 Biserica mănăstirii Trei Ierarhi
Biserica mănăstirii Voroneţ
Biserica Curtea Veche din Bucureşti Biserica Mihai Vodă din Bucureşti.

Biserica Mănăstirii Dealului

Biserica mănăstirii

165
 2. Simbolistica bisericii
Bisericile ortodoxe de astăzi, atât cele mai vechi, care reprezintă stilul arhitectonic bizantin cu
diferitele lui variante naţionale ori regionale, cât şi cele noi păstrează neschimbată, indiferent de planul
şi formele lor arhitectonice, împărţirea interioară tradiţională, a vechilor biserici creştine, în cele trei
compartimente: altar, naos şi pronaos. Funcţia sau întrebuinţarea liturgică a fiecăruia dintre ele, în
ansamblul locaşului de cult, era determinată încă de la început: altarul, încăperea cea mai dinăuntru şi
cea mai sfântă a bisericii, era locul clerului slujitor; naosul era locul credincioşilor; iar pronaosul, era
locul celor care încă nu făceau parte din comunitatea bisericească, dar se pregăteau să intre în sânul ei
(catehumenii) ori care erau excluşi temporar din sânul ei (penitenţii).
Delimitarea acestor trei încăperi s-a făcut încă de la început şi în mod vizibil, prin elemente ale
arhitecturii bisericeşti.
Separarea între altar şi naos se făcea în vechile biserici, printr-un grilaj scund (cancelli), din care a
evoluat mai târziu iconostasul, tâmpla sau catapeteasma. Naosul era despărţit de pronaos printr-un zid
masiv, străpuns de o singură uşă, până în sec. al XVI-lea în Muntenia şi al XVll-lea în Moldova. Abia
de atunci, zidul despărţitor dintre naos şi pronaos va fi înlocuit treptat, până la dispariţia lui completă.
înlocuirea se face mai întâi prin coloane ori pilaştri legaţi în partea de sus prin arcade. Mai târziu, s-a
renunţat însă şi la acest procedeu încât pronaosul şi naosul bisericilor construite în secolul trecut nu
mai sunt despărţite prin nimic. Se realizează astfel o mare unitate spaţială a interiorului, care Iasă
liberă privirea de la intrare, până la altar.
Cuvântul biserică cuprinde deopotrivă ambele înţelesuri: cel de comunitate, obşte sau societate
religioasă a credincioşilor şi cel de locaş sfânt. Biserica nevăzută (spirituală) umple biserica văzută şi îi
dă viaţă. în adunările de cult din sfântul locaş se constituie „Biserica“ în sensul ei de instituţie divino-
umană.
Printre cele mai vechi denumiri ale bisericii-locaş era şi cea de „Casa Domnului“. în teologia
patristică, biserica-locaş a fost deseori asemănată cu arca lui Noe din Vechiul Testament. I s-a spus, de
asemenea, templu, pentru că ea continuă de fapt, Templul unic de la Ierusalim, conceput de David şi
realizat de fiul său, Solomon,

166
 O primă schiţare a simbolismului bisericii-locaş şi a funcţiunii ei sacre în viaţa noastră religioasă o
găsim în cuvântarea, pe care istoricul Eusebiu al Cezareei o ţine la sfinţirea bisericii construite de
episcopul Paulin din Tyr.
Ideile acestea fundamentale, în legătură cu simbolismul sfântului locaş, le vor dezvolta mai târziu
marii mistagogi sau tâlcuitori ai cultului ortodox, dintre care cei mai de seamă sunt: Sf. Maxim
Mărturisitorul, Sfântul Gherman, şi arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului. Prin ritualul sfinţirii, locul
pe care se zideşte biserica este detaşat de spaţiul profan, e purificat, sfinţit prin invocarea Sf. Duh şi
transformat într-un loc destinat Teofaniei. Spaţiul acesta sacru răspunde nostalgiei omului după
paradisul pierdut.
Cu alte cuvinte, biserica este imaginea văzută şi unitară a cosmosului, deci o imagine a împărăţiei
lui Dumnezeu (a Ierusalimului celui ceresc). Această concepţie ortodoxă, despre ceea ce este biserica,
determină şi spiritul cultului ei, precum şi organizarea bisericii văzute, formele arhitecturii ei, pictura şi
sculptura care o decorează, precum şi întreaga artă sacră, care e menită şi ţinteşte să încadreze totul în
misterul liturgic. Pe această strânsă legătură dintre ideea religioasă şi cult, de o parte, şi arta
bisericească, de alta, se întemeiază şi diversitatea formelor sau stilurilor de artă.
Ortodoxia a adoptat ca tip arhitectonic fundamental, pentru bisericile ei, basilica cruciformă cu
cupolă, sinteză rezultată din contopirea a două forme sau planuri primitive ale edificiului sacru: cea de
plan central şi cea de formă bazilicală.

împărţirea interiorului
Altarul este prima încăpere interioară (dinspre răsărit) a locaşului de cult şi cea mai tainică şi
sfântă, destinată clericilor slujitori şi săvârşirii misterelor celor mai sfinte ale cultului divin.
Corespunde Sfintei Sfintelor din locaşul de cult al Vechiului Testament.
Din punct de vedere arhitectonic, zidul de răsărit este, în general, rotund (semicircular) în interior şi
rotund sau poligonal (hexagonal, octogonal etc.) la exterior, iar spaţiul delimitat de semicercul zidului
constituie absida principală a bisericii, care poate fi lărgit prin cele două abisde laterale mai mici
(absidiole). Acestea formează la unele biserici proscomidiarul şi diaconiconul (numite odinioară
pastoforii). Absida principală este acoperită de obicei cu o semicalotă, iar absidiolele au la unele
biserici mai vechi acoperişuri separate. Bisericile

167
ortodoxe au un singur altar şi acolo unde sunt mai multe, nu se slujeşte niciodată concomitent în ele şi
nu se săvârşesc mai multe Liturghii într-o zi.
Sfinţenia încăperii altarului provine în primul rând de la faptul că în mijlocul ei se află obiectul cel
mai sfânt din întreaga biserică: Sfânta Masă. Ea are forma unei mese cu patru laturi făcută dintr-o
lespede de piatră sau marmură sprijinită fie pe un singur picior (stâlp) median, ori pe patru picioare din
acelaşi material.
în mijlocul absidei altarului, spre răsărit, se află scaunul cel de sus sau cathedra de unde si numele
de catedrala iar într-o parte şi alta (în marile catedrale) stau încă 12 scaune ale preoţilor numite
presbiterium sau syntron.
Absidiola de miazănoapte a altarului se numeşte proscomidiar în vechime, prótesis unde se
păstrează de obicei şi sfintele vase necesare cultului.
Absidiola de miazăzi a altarului se numeşte diaconicon, schevofilachiu sau veşmântar, pentru că
aici se păstrează veşmintele de slujbă, cărţile liturgice, lumânările.
Tâmpla sau catapeteasma numită uneori şi iconostas este denumirea care se dă acelui zid sau
perete (făcut din cărămidă, lemn, metal, piatră sau marmură) acoperit de icoane, care desparte cele
două încăperi principale ale interiorului bisericii ortodoxe.
Tâmpla nu are un rost funcţional din punct de vedere arhitectonic şi nu aparţine structurii originare
a bisericilor de tip bizantin, ci s-a format într-o epocă mai nouă.
în cele mai vechi biserici creştine, cele de tip bazilical, ca şi în cele dintâi biserici de stil bizantin,
altarul era, în general, despărţit de naos printr-un grilaj scund de lemn, de metal sau piatră, menit să
împiedice doar intrarea laicilor în altar.
Acesta era format din zăbrele ori din panouri despărţite prin coloane legate între ele la capete printr-o
grindă orizontală (arhitravă) de lemn, de metal ori chiar de piatră sau marmură.
în unele biserici unde grilajul (cancelli) lipsea, altarul se despărţea de naos printr-o perdea. Această
perdea a rămas până azi (mai ales în bisericile armene). Tâmpla în forma ei iniţială nu s-a păstrat
nicăieri, ci, ori s-a micşorat treptat până la dispariţia ei, ca în bisericile din Apus, ori s-a dezvoltat
transformându-se în tâmpla sau catapeteasma de azi, ca în bisericile ortodoxe.

168
2 3 45 6 7

Fig. 3.1 Evoluţia, ansamblului turlă - cupole - bolţi

Evoluţia triconcului din Moldova de la Şiret Ia Neamţ: 1- Siret-Neamţ: Sf.

Treime Şiret, sf.see. XIV; 2- biserica Putnal 1466-1469; 3- Sf. Procopie Milişăuţi,1487;
4- Sf. Gheorghe Voroneţ, 1488; 5- Adormirea Maicii Domnului Bacău, 1491; 6- Sf.
Gheorghe Hârlău, 1492; 7- înălţarea Domnului Neamţ, 1497
 Iconostasul are trei uşi: două laterale şi una centrală formată din două părţi care se deschid lateral şi
poartă numele de uşi împărăteşti. Uşile laterale, dinspre miazăzi şi miazănoapte, se numesc uşi
îngereşti sau diaconeşti.
Naosul. Partea de mijloc a bisericii, adică spaţiul dintre altar şi pronaos, se numeşte naos ( de la
navis - ecclesiae = corabie în greacă).
în primele biserici creştine construite în stil bazilical, naosul avea forma unei încăperi
dreptunghiulare, mărginite de ziduri exterioare drepte şi împărţite în interior, în sens longitudinal, în
secţiuni numite nave. în stilul bizantin, în care bisericile iau din ce în ce mai mult forma de cruce,
naosul îşi micşorează lungimea, dar caută să se lărgească prin cele două abside laterale, care dau
locaşului sfânt forma de cruce cu extremităţile braţelor rotunjite.
a. Deasupra naosului se înalţă, turla cea mare (Pantocratorul). Turla e sprijinită pe patru arce
mari, care fac legătura cu pereţii laterali ai bisericii; peste acestea se ridică corpul principal al turlei
(tamburul), sub formă de cilindru ori de poligon (hexagon, octogon, decagon, dodecagon), legat de
arce de susţinere prin intermediul celor patru pandantivi iar tamburul turlei este încoronat şi acoperit
de o calotă sau boltă sferică.
Acoperişul exterior al naosului bisericilor oferă o mare diversitate de forme, de la acoperişul
simplu, în două pante, până la acoperişul mai complicat, care îmbracă separat turlele sau bolţile,
urmând linia sinuoasă a acestora. El este realizat din materialele cele mai diverse - lemn (şiţă, şindrilă)
la bisericile mai modeste, plăci de ceramică smălţuită (la unele din bisericile moldovene), ţiglă
obişnuită ori foi de metal (plumb, cositor, tablă, aramă etc.).
b. Soleea. Locul pe care e zidit altarul şi e fixat iconostasul (catapeteasma) are o anumită înălţime
faţă de restul interiorului bisericii. Această înălţime a pardoselii avansează pe un anumit spaţiu din faţa
iconostasului înspre interiorul naosului. Soleea sau chorul este spaţiul din faţa iconostasului ce se urcă
de pe pardoseala naosului o treaptă sau două.
c. Amvonul era în vechile biserici o estradă sau o catedră înălţată în mijlocul naosului, pe axa
longitudinală a bisericii. La inceput, amvonul era un pupitru portativ pe care se aşezau manuscrisele,
cărţile cu textele sfinte care trebuiau citite sau cu cântările care trebuiau
A

executate la serviciul divin. El se mai numea şi exedra, analogium, pulpitum, legitorium. In bisericile-
catedrale aveau loc pe amvon şi ceremonii extraliturgice, ca, de exemplu,

170
proclamări şi încoronări de împăraţi. în unele biserici mai mari (catedrale, mănăstiri, biserici parohiale
din oraşe), în locul amvonului din mijloc se află un amvon de forma unui balconaş rotund (hexagonal
sau octogonal) suspendat pe peretele dinspre miazănoapte al bisericii, la oarecare înălţime.
d. Stranele sau pupitrele lectorilor şi ale cântăreţilor bisericeşti sunt aşezate în absidele naosului
(în partea de sud şi nord), pentru cântarea antifonică.
Pronaosul numit şi nartică iar uneori tinda bisericii, este partea dinspre apus a interiorului bisericii,
adică încăperea de la intrare. Aici stăteau odinioară catehumenii şi penitenţii. Astăzi stau credincioşii,
mai ales femeile, în bisericile din sate.
în vechile biserici, pronaosul constituia o încăpere distinctă, separată de naos printr-un zid, cu uşi
de comunicare, înlocuite mai târziu de coloane (stâlpi) unite prin arcade; la unele din bisericile
româneşti de stil moldovenesc, între naos şi pronaos se interpune o încăpere distinctă, de obicei
îngustă, numită gropniţă sau cameră tombală, menită să cuprindă mormintele ctitorilor. Deasupra
camerei mormintelor se afla, la unele din aceste biserici, tainiţa sau ascunzătoarea, în care se ascundeau
lucrurile de preţ ale bisericii, la vremuri de năvăliri sau războaie. La bisericile mai noi, construite în
ultimele două secole, pronaosul se prezintă însă ca o simplă prelungire spre vest a naosului, de care nu
mai este despărţit prin nimic. El are forma unui dreptunghi alungit (mai rar pătrat), mărginit spre
miazăzi şi nord de zidurile laterale, iar spre apus de zidul transversal, în care se află şi intrarea
principală în biserică şi care desparte pronaosul de pridvor. în bisericile noi, pronaosul este acoperit de
cele mai multe ori de o boltă semicirculară longitudinală, iar la cele mai vechi de două bolţi
hemisferice, cu sau fară turle. Sunt şi biserici cu o singură turlă pe pronaos, cum este cazul mai ales la
bisericile muntene construite din sec. al XVI-lea înainte. Această turla serveşte de obicei şi de
clopotniţă (atunci când aceasta nu constituie o construcţie separată de
• A
• • biserică). In clopotniţă se urcă printr-o scară interioară, construită în grosimea peretelui
de nord al bisericii, ori printr-una exterioară, adăpostită într-un turnuleţ adosat peretelui de nord al
pronaosului.
Pridvorul. în restul bisericilor româneşti, locul pronaosului exterior din vechile locaşuri creştine l-a
luat pridvorul deschis, o încăpere deosebită de la faţada de apus a bisericii, mărginită de coloane
(stâlpi) sprijinite pe o balustradă de zid continuu şi unite la partea

171
superioară prin arcade, acoperişul acestor pridvoare este la un nivel inferior faţă de acoperişul naosului
şi pronaosului, iar în interior el, are fie forma unui plafon drept, fie a unei bolţi semicilindrice
transversale, ori a unor calote semisferice. La bisericile moldoveneşti, el evoluează apoi spre forma
pronaosului închis, pe când la cele munteneşti, se generalizează devenind unul din elementele
specifice ale stilului brâncovenesc. La bisericile mai noi fară pridvor deschis, locul acestuia l-a luat un
fel de portic închis, de proporţii mici şi de diverse forme (pătrat, rotund, poligonal), menit să protejeze
intrarea în biserică, amintind atrium-ul vechilor biserici creştine.
Deasupra părţii de apus a pronaosului, în bisericile mai mari, se construieşte cafasul, o estradă
înălţată, unde cântă corul.

3. Consideraţii generale
Spaţiul construit este structurat treptat în constituirea ariei de civilizaţie românească, înspre o
oecumenă, în care teritoriul, utilizat după sistemul feudal al ierarhiilor, devine liantul principal al
comunităţii. O ecumenă - „concept care exprimă: 1. (în sens larg) ceea ce este sau pretinde a fi
universal (un teritoriu, o formă de stat, o cultură, etc.); 2. (în sens etnologic) un teritoriu-nucleu în care
primii oameni s-au aşezat şi şi-au întemeiat o viaţă organizată. Prin extensiunea, oecumenă a început
să însemne “teritoriul în care o comunitate de tip etnic sau mai multe comunităţi îşi construiesc aşezări
stabile, intervin active în transformarea naturii, îşi organizează un mod de viaţă, elaborează forme de
cultură şi civilizaţie." R. Vulcănescu. Stăpânirea asupra pământului este asigurată de instituţia
domnească, celor din imediata apropiere, prin moştenire şi se structurează treptat în formă de mare
proprietate, domeniul mănăstiresc, constituit prin daniile domneşti, boiereşti, etc., ce nu puteau fi
înstrăinate. însemnele puterii, sub aspect teritorial, se exprimau prin suprafeţele şi calităţile
pământurilor deţinute, dar şi prin înfăptuirile reprezentative inserate în arealul avut la dispoziţie, prin
aşezări şi construcţii.
Tipologia aşezărilor medievale păstrează în general ierarhiile cunoscute, astfel că pot fi menţionate
atât „clasicele" sate şi oraşe, cât şi relativ noile reşedinţe fortificate ale seniorilor, ce evoluează de la
turnul locunţă la curţile întărite cu biserică cnezială inclusă incintei, şi de la castel la cetate. în plus,
epoca medievală cunoaşte un tip relativ nou de aşezare, cel al

172
 mănăstirii, aşadar o creaţie programatic izolată, dar în jurul căreia se vor aglomera uneori, treptat,
locuirile laice. Constatăm aşadar că prin caracterul autarhic al economiei feudale clasice sunt favorizate
utilizările restrânse, concentrice, ale teritoriului. Existenţa unor preocupări de menţinere în utilitate a
majorităţii aşezărilor, în special a celor care, prin diferite împrejurări şi procedee, au dobândit un statut
de privilegialitate au dus la întemeieri domneşti cu statut, de capitală, curţi domneşti şi boiereşti de
mare rang, mănăstirilor şi al sediilor episcopale sau mitropolitane.
Construcţiile acestor timpuri pot fi clasate atât sub aspectul utilităţii cât şi sub cel al
é A

perenităţii. In prima grupă se pot enumera pe de o parte grupele de construcţii laice (civile şi militare),
şi pe de altă parte grupele de construcţiile religioase (biserici şi mănăstiri).
Există astăzi o discrepanţă enormă între numărul monumentelor laice şi numărul monumentelor
religioase care s-au păstrat şi se află încă în funcţiune, din epoca medieval, înregistrarea ca atare a
acestei stări de lucruri este o distorsionare a realităţilor concrete din fiecare secol, căci în fiecare
moment al acestei desfăşurări temporale sunt atestate documentar monumente şi aşezări din sectorul
civil şi militar care echilibrează sau chiar depăşesc numeric construcţiile religioase contemporane.
Prezenţa construcţiilor profane (case şi palate) în interiorul unor incinte mănăstireşti, în special în
spaţiile moldo-valahe, a favorizat păstrarea acestor clădiri dar şi perimetrul protector al unor incinte
urbane a înlesnit menţinerea peste secole a unor construcţii din materiale durabile.
O clasificare în ordinea duratei, a celor păstrate prin propria lor putere şi a celor păstrate cu ajutorul
oamenilor cuprinde: prima grupă care are în vedere monumentele integrale sau cu elementele de
rezistenţă intrinsecă şi tehnicilor utilizate iniţial şi a doua doua grupă compusă din construcţiile
integrale sau cu elementele cu durată indusă, prin intervenţii ulterioare creaţiei originale.
Programele laice sunt dependente de locul de construire conceput dintru început cu v structură defensivă
accentuate. Materialele de construcţie sunt de o importanţă majoră, general valabilă. în ţările româneşti se
folosesc în mod curent lemnul, lutul, cărămida şi piatra. între acestea, lemnul şi lutul au fost dintotdeauna
preferate şi au influenţat în mod negativ calităţile de durabilitate ale construcţiilor.

173
 Târgovişte. Biserica Domnească înainte
şi după restaurare

Biserica Trei ierarhi Iaşi; a- înainte de restaurare; b- după restaurare

Biserica St Anton, Bucureşti

174
 Factorii de degradare fie cei naturali fie cei umani se constituie în grupul cel mai important de
„duşmani" ai durabilităţii creaţiilor umane. Primele curţi voievodale au dăiniut cât timp locul primei
întemeieri a fost prielnic şi relaţia cu trecutul a funcţionat. Când scaunul domnesc s-a mutat, vechea
strălucire a apus şi ruina s-a instalat treptat sub presiunea înnoirilor.
Preocupările de prezervare sunt încercările sinonime cu menţinerea în funcţie pentru o utilizare
intensivă.
Acţiunile colaterale zidirii constau în fapte de intervenţie directă precum împodobirea sau
extinderea, şi în acte „ritualice" de conferire a unei semnificaţii sau ponderi la nivelul mentalităţilor.
Referitor la semnificaţii, în legătură cu edificiile laice există două paliere ale mesajului arhitectural.
Primul este cel general-uman, al adăpostului . Cel de-al doilea nivel, de reprezentare, urmăreşte
afirmarea puterii personale sau de clan, în cadrul unei ierarhii complex constituită. Prin aceste edificii
sunt impuse o serie de simboluri, generatoare la rândul lor de ritualuri şi ceremonii la care participă în
diferite grade de implicare întreaga comunitate.
Programele arhitecturii ecleziastice cuprind două mari categorii de construcţii, organizate după
modul de utilizare. Prima grupă este constituită în jurul ideii de reculegere, de viaţă dedicată exclusiv
lui Dumnezeu şi în dispreţ faţă de „cele lumeşti". Acest grup este format din schituri şi mănăstiri. In
spaţiul românesc, acestea s-au înfiinţat ca centre ceremoniale accesibile şi comunităţilor mirene aşezate
în apropiere (în special rurale), iar prin organizarea internă au format nuclee socio-economice şi
culturale de mare importanţă. A doua grupă este destinată de la început mirenilor şi acoperă o tipologie
ceva mai largă, desfăşurată de la capela de familie la marea biserică de obşte (rurală sau urbană, cu o
ierarhie teritorială strict organizată).
Locul de construire al edificiilor bisericeşti este ales în principal în funcţie de modul de utilizare
menţionat mai sus. Astfel, complexele monastice sunt dintru început destinate locurilor ferite, separate
oarecum, de comunităţile rurale sau urbane, motiv pentru care multe mănăstiri nu au putut ocoli multă
vreme imperativul amenajărilor de apărare, cu ziduri şi turnuri, ce le dădea o alură defensivă. Aceste
fortificaţii, deşi nu au un rol strategic, apar în

175
secolul al XVI-lea la bisericile transilvane şi în secolul următor la mănăstirile moldovene şi muntene.
Cea de-a doua grupă cuprinde construcţiile ridicate într-o cât mai apropiată vecinătate de
„utilizatori" (familie, obşte). Fie că este o simplă capelă de curte (boierească sau domnească), o
biserică de sat, sau o mare catedrală într-un centru urban important, clădirea trebuia să se găsească în
mijlocul comunităţii, fiind înconjurată de edificii auxiliare şi laice, pentru a servi ca loc de desfăşurare
a ceremoniilor liturgice şi ca loc de închinăciune creştinilor, indiferent de rang.
Edificiului religios este Ioc de întâlnire între sacru şi profan, astfel conţinând şi contopind elemente
din ambele domenii. Mircea Eliade constată continuitatea de înţeles dintre construcţia primară a
locuinţei şi cea consacrată zeului, relevând oportunitatea saltului spre o altă dimensiune oferită omului
prin cea de pe urmă. Prin edificarea spaţiului sacru are loc acţiunea de reproducere a Universului,
necesară înţelegerii lumii şi integrării omului în ea.
Materialele de construcţie utilizate sunt aproape aceleaşi ca la locuinţe cu aceeaşi tendinţă de a
folosi material nedurabile. Materialele durabile (piatra şi cărămida) corespund aceluiaşi comandament
de reprezentare enunţat mai sus, însă, spre deosebire de clădirile laice, bisericile şi mănăstirile
beneficiază de un regim privilegiat, care le permite să abordeze aceste materiale sub patronajul unor
comanditari de rang înalt.
Degradările prezintă aceleaşi simptome, generate de aceiaşi factori naturali enunţaţi mai sus, la
construcţiile laice. Gama distrugerilor conţine şi o serie de cazuri mai speciale: părăsirea definitivă a
unei biserici sau mănăstiri este rarissimă sau o desfiinţare intenţionată. Aceasta din urmă face trecerea
spre cazurile, la fel de rare pentru etapa medievală, de distrugere intenţionată. Rivalităţile dintre
partide nobiliare au ocolit zonele sacre şi nu au lăsat urme semnificative în durabilitatea locaşelor de
rugăciune. în cazurile de distrugere intenţionată şi sistematică comunităţile locale au considerat că
eforturile de refacere, de reparare, de restaurare, sunt sarcini obligatorii.
Preocupările de prezervare se încadreaze în categoria permanenţei. Menţinerea în uz a bisericii şi
mănăstirii este o grijă majoră în sarcina laicilor şi clerului, a domnului şi mitropolitului. Această grijă
se manifestă în mai multe planuri, de la cel mai simplu al non-

176
agresiunii şi menţinerii în bună-stare de funcţionare, până la acţiuni mai simple sau mai ample de
corectare a unor deficienţe apărute.
Reluările, rectitoririle, refacerile se înscriu aceluiaşi regim juridic al ctitoririi, beneficiind de
aceleaşi oficii şi vizând aceleaşi ţeluri suprasensibile, precum şi continuitatea din planul lumesc. Atât
„opera prima" cât şi intervenţiile ulterioare sunt însufleţite de acelaşi elan, propriu artei sacre, în care
reînnoirea păstrează întemeierea fundamentală şi calităţile iniţiale. Prin aceste întemeieri se petrece o
„sacralizare" a locului unde s-a ridicat edificiul religios, astfel încât se pot constata, în istoria unor
biserici sau mănăstiri, momente de reîntoarcere pe astfel de locuri, ce s-au dovedit altădată neprielnice
şi au fost lăsate paraginei.

177
178
 Capitolul VI
Arhitectura medievală
Cum ajung pentru prima oară turcii otomani în Europa? E de reţinut acest moment —
dureros pentru noi, creştinii: primii turci care-au trecut Bosforul au fost aduşi de un împărat
bizantin al cărui nume sună frumos în urechile noastre: Ioan Cantacuzino. Disputele interne din
imperiu erau atât de violente, încât împăratul Ioan Cantacuzino se bate cu propriul său ginere,
Ioan Paleolog, iar, pentru această luptă între bizantini, împăratul cheamă în ajutor ostaşi turci
otomani de dincolo de Bosfor. Turcii, o dată ajunşi pe pământul Europei, la nord de Bosfor, nu
vor mai pleca.
Trebuie să vorbim despre unul dintre marii domni ai Ţării Româneşti, care descinde din
Basarab. Mircea cel Bătrân. De ce i se zice „ cel Bătrân “ ? Fiindcă mai târziu au fost alţi
voevozi cu numele „ Mircea “, iar cronicarii, vorbind de Mircea, cel din veacurile anterioare, i -
au spus „cel Bătrân", adică „cel Vechi“ (şi marele nostru Eminescu s-a înşelat crezând că
Mircea era bătrân când s-a bătut la Rovine cu sultanul).
Mircea va profita de dispariţia lui Baiazid şi de faptul că trei dintre fiii lui se ceartă de - acum
pentru tron. E prima dată, poate şi ultima, când un principe român intervine în mari afaceri
politice internaţional. Din nefericire, acel pretendent, Musa, pe care-l susţine Mircea, nu iese în
cele din urmă învingător, aşa încât cel care va învinge, Mehmed I, va reveni, în 1420, împotriva
fiului lui Mircea, Mihai, îl învinge şi-l ucide, înlocuindu-l cu fratele său vitreg, Radu zis
Prasnaglava. Acesta, mai supus, cedează cetăţile de la Dunăre şi o parte din Dobrogea. Cu el
începe Ţara Românească să plătească tribut Turciei.
Moldova, s-a format cu vreo cincizeci de ani mai târziu decât Ţara Românească. Alexandru
cel Bun domneşte de la 1400 la 1432, ceea ce pentru vremile acelea este o domnie lungă. A fost
un bun gospodar, ţara s-a întins încetul cu încetul de la nucleul unde se formase, regiunea din
nord-vest cu capitala la Suceava. Din regiunea aceea s-a întins din ce în ce mai mult, până la
Cetatea Albă, veche de pe vremea bizantinilor. In momentul când Moldova devine stăpână pe
această regiune, Cetatea Albă este încă în mâna genovezilor, care acceptă însă suzeranitatea
voevodului moldovean. Mai târziu, în vremea lui Ştefan cel Mare, deasupra unei intrări în cetate
se va afla stema Moldovei, capul de zimbru sau, mai corect, de bour, stemă ce se mai vede şi
astăzi.

179
 lancu de Hunedoara va fi unul dintre cei mai iluştri luptători împotriva turcilor. El, român,
ajunge voevod al Transilvaniei şi în cele din urmă, când moare tânărul rege al Ungariei,
Ladislau, în bătălia de la Vama, ajunge chiar guvernator al Ungariei.
lancu, care măreşte castelul de la Hunedoara (extins de fiul său, regele Matei Corvin), e o
personalitate atât de puternică, încât îşi poate permite să-i considere pe voevozii Ţării Româneşti
şi ai Moldovei ca pe clienţii sau protejaţii lui.
După moartea lui e ales rege al Ungariei fiul său Matei, în vârstă de numai cincisprez ece ani.
Va fi marele rege Matei Corvinul — Mătyăs pe ungureşte, Mathias în latineşte (Corvin, fiindcă
pe stema lui figura un corb cu un inel în cioc, după o legendă a familiei).
Dintre fiii lui Mircea cel Bătrân, Vlad Dracul, tatăl lui Vlad Ţepeş: i s-a spus Dracul, fiindcă
acel Sigismund de Luxemburg, a avut o anume simpatie pentru acest fiu al lui Mircea şi l -a luat
într-un ordin de cavaleri, ordin feudal pe care-1 înfiinţase şi care se numea Ordinul Dragonului.
Mai important pentru istorie — din păcate şi pentru legendă — e fiul său, Vlad zis Ţepeş, un
domn fară îndoială de o cruzime cumplită, care avea obiceiul de a-şi trage în ţeapă duşmanii sau
pe cei care nu-1 ascultau înlăuntrul ţării.
Grozăviile comise de Vlad Ţepeş trebuie relativizate, aşezându-le în contextual istoric. O dată
ajuns domn, în 1456, Vlad hotărăşte să scape de suzeranitatea otomană. Petrecuse ani de zile în
Turcia, ca ostatic trimis de tatăl său Vlad Dracul. Cunoaşte deci perfect limba şi moravurile
turcilor. îşi pune speranţe în ajutorul regelui Ungariei, Matei Corvin, cu care era şi rudă, soţia
lui Vlad fiind o vară a lui Matei. Matei, în loc să-i dea ajutor, l-a ţinut închis în cetăţuile lui timp
de doisprezece ani.
Reputaţia lui Vlad Ţepeş s-a făurit pe trei căi: prin cronicile turceşti; printr-o relatare slavă,
de origine nelămurită, Povestire despre Dracula Voevod — de fapt elogioasă! — despre care se
zice că a ajuns carte de căpătâi a ţarului Ivan cel Groaznic; dar mai cu seamă prin cărţi scrise de
saşi — care erau în mare duşmănie cu Ţepeş — şi răspândite în Germania. Ne-am afla, în
prezenţa unui prim caz cunoscut de „propagandă de stat“, de „ intoxicare prin media profitând
de apariţia în epocă a tiparului, care a permis să se răspândească larg povestiri fantastice.
(Neagu Djuvara)

180
 Diferite tipuri de zidării din cărămidă,
piatră şi mixte

Diferite tipuri de zidării-din piatră

181
 1. Structură şi materiale
Alegerea materialelor de construcţie şi modul lor de folosire n-au fost aceleaşi pentru cele două
feluri de arhitecturi: populară şi cultă. Arhitectura populară, în vechime ca şi în epocile următoare, a
fost strâns legată de mediul geografic înconjurător, folosind cu exclusivitate materiale de construcţii de
provenienţă locală : lemn, pământ, piatră.
Operele arhitecturii medievale de caracter monumental — cetăţi, biserici, mănăstiri, case boiereşti,
palate, edificii importante orăşeneşti — vădesc, în general, o accentuată independenţă faţă de
materialele locale de construcţie. Pentru realizarea acestor genuri de clădiri s-au folosit piatra de râu,
piatra de carieră spartă sub formă de „cioplitură” sau faţuită, cărămida, lemnul, teracota şi, ca material
de legătură, mortarul de var alb amestecat cu pietricele fine, cu nisip şi adesea cu adaos de sfarâmături
de cărămidă. Piatra faţuită se prezintă sub formă de blocuri de mărime mijlocie — 50 până la 100 cm
lungime, 30 până la 50 cm înălţime, 25 până la 50 cm grosime. Făţuiala era executată numai pe 5 din
cele 6 feţe ale blocului, asigurându-se prin aceasta, pe de o parte o regularitate şi o păsuire perfectă a
rosturilor pe faţa vizibilă a zidului, pe de altă parte o legătură mai trainică, prin intermediul feţei
posterioare cioplită brut şi înfiptă ca o coadă în masivul de zidărie executat din blocaje şi mortar.
Piatra „cioplitură” era debitată în piese mici, de formă neregulată, de dimensiuni variind între cca 15 şi
30 cm lungime şi cca 10 până la 20 cm grosime, cărămidă. Datorită uşurinţii cu care se putea fabrica,
costului puţin ridicat, dimensiunilor mici şi formelor speciale ce i se puteau da, cărămida a fost folosită
atât la construirea zidurilor drepte şi a bolţilor, cât şi la realizarea unor elemente de forme foarte
variate : profile, stâlpi şi coloane. Forma, calitatea şi dimensiunile cărămizilor au variat după regiune
şi epoci.
în Ţara Românească, dimensiunile variază între 28—35 cm lungime, 16—20 cm lăţime şi 4—5 cm
grosime. în epocile următoare dimensiunile sînt mai mici: 25—26 cm lungime, 12—14 cm lăţime,
3,5—4 cm grosime pentru cărămizile ce se folosesc ca material aparent de construcţie şi uşor sporite
(32 —34 X 14 x 5 cm), pentru acelea care intră în compoziţia zidurilor destinate a fi acoperite cu
tencuială. Grosimea rosturilor de mortar dintre şirurile de cărămizi este egală cu grosimea cărămizilor.
în Moldova dimensiunile cărămizilor variază între 27—30 cm lungime, 13—15 cm lăţime şi 5 — 7 şi
chiar 8 cm grosime. Ele sunt de două categorii: o categorie fabricată special pentru a fi lăsată aparentă
în construcţie, alta, de

182
 calitate mai uşoară, menită a fi folosită în masa zidurilor şi către feţele ce se tencuiau. Cărămizile
menite a fi lăsate aparente erau fabricate cu mare grijă şi foarte bine presate în forme : de cele mai
multe ori ele erau smălţuite şi divers colorate. în epocile de după 1600, sub înrâurirea Ţării Româneşti,
arhitectura moldoveană a folosit şi cărămizi subţiri, de 4 — 5 cm grosime. Rosturile de mortar au fost
menţinute însă, ca şi în arhitectura de cărămidă a Transilvaniei, înguste : 1,5 până la 2,5 cm.
i

Paramentul
Ele au fost construite fie dintr-un singur fel de material — piatră, cărămidă sau lemn — fie din mai
multe feluri de materiale, combinate — piatră cu cărămidă, cărămidă cu lemn. Menite să limiteze, să
închidă şi să protejeze contra intemperiilor un spaţiu determinat şi totodată să suporte împingerile
bolţilor şi greutăţile tavanelor şi ale acoperişurilor, zidurile în arhitectura românească sunt groase şi
solide.
Piatra s-a întrebuinţat în Transilvania ca şi în Ţara Românească şi Moldova, la început, sub formă
de bolovani de râu sau de cioplitură pusă în operă fără preocuparea de a regulariza rosturile (opus
cementicium). La colţurile edificiului (muchiile feţelor a două ziduri care se întâlnesc), piatra, tăiată în
blocuri mai mari, este cioplită neted (făţuită), atât pe cele două feţe vizibile, de o parte şi de alta a
muchiei, cât şi pe cele două paturi de poză. Cozile acestor pietre sînt lăsate însă mai totdeauna nefaţuite
şi neegale de la o asiză la alta. în felul acesta s- a putut realiza o legătură şi o trecere mai firească de la
forma netedă şi îngrijit lucrată a muchiei la zidăria brută a pereţilor.
Ulterior tehnica mai avansată a lucrului a cerut, pentru o mai bună legătură a zidului, intercalarea
între una sau mai multe asize de piatră a câtorva şiruri de cărămidă. Atât piatra cât şi cărămida au fost
lăsate aparente.
în Ţara Românească rândurile de piatră brută şi de râu formând paturi de 40—45 cm lăţime
alternează pe toată înălţimea faţadei cu fâşii orizontale late de cca 16 cm, formate din câte trei rânduri
de cărămizi. Pe alocuri, paturile de piatră brută sunt împărţite în panouri prin intermediul unor cărămizi
zidite în picioare şi pe muchie. Mortarul dintre rosturi este netezit cu mistria pe un plan uşor retras de la
faţa zidului, aşa fel că şirurile de cărămizi, ca şi cele de piatră sunt subliniate de umbră care acuză şi
mai mult jocul de culori dintre materialele puse în operă. în această combinaţie tehnico-decorativă, este
asociată mai

183
 ,=r4j{;. ffii-xijfji ^ jgF~

Profile de socluri de piatră de la bisericile

Socluri de piatră faţuită de la bisericile moldoveneşti din vremea lui Ştefan del Mare. Sec.
mănăstirilor Dealu şi Argeş XV. 1. Piatra Neamţ; 2. Cotnari; 3. Borze şti; 4.
Voroneţ; 5. Războieni; 6. Sf. Gheorghe din Hîrlău;
7. Tazlău

Parament de faţade: a. colţul unei biserici Profil de cornişă de la biserica Trei

moldovene; b. de la biserica domnească Sf. Ierarhi, Iaşi
Niculae din Curtea de Argeş; c. de la biserica
Curtea Veche din Bucureşti

184
 totdeauna şi piatra faţuită, este folosită însă numai pentru părţile mai solicitate ale clădirii : colţuri de
ziduri, profile de socluri, cornişe, rame de uşi şi de ferestre. Piatra faţuită se întâlneşte mai rar şi numai
în anume epoci ale dezvoltării arhitecturii de pe teritoriul României. O găsim de pildă în Transilvania
în câteva din monumentele mari ale veacurilor XIV şi XV, romanice sau gotice în Ţara Românească la
începutul veacului XVI, iar în
Moldova în veacul XVII la bisericile câtorva mari mănăstiri. Pusă în operă cu ajutorul
!
mortarului — dar adesea, întărită cu scoabe de fier şi cu plumb topit -— piatra se prezintă pe feţele
zidurilor apareiată foarte regulat, însă mai totdeauna în asize neegale (pseudisodom). Cărămida,
folosită în mod curent în toate epocile şi de cele mai multe ori ca material
- exclusiv de construcţie, a fost rareori lăsată în întregime aparentă. în mod obişnuit feţele zidurilor ca şi
profîlele, construite tot din cărămidă, se tencuiau. în mod excepţional în veacul XVI în Ţara
Românească, paramentul monumentelor construite exclusiv din cărămidă, prezintă particularitatea de a
fi constituit dintr-o succesiune ritmată de fâşii orizontale de câte 3-—4 şiruri de cărămizi aparente
alternate cu zone de zidărie tencuită imitând piatra faţuită. Zonele tencuite, a căror lăţime este
îndeobşte dublă faţă de aceea a fâşiilor de cărămidă aparentă, sunt împărţite în panouri prin intermediul
a câte două cărămizi aparente zidite în picioare pe muchie. Accentele zidului — socluri, brâie, cornişe
■— sunt realizate din cărămizi aparente, fabricate în tipare speciale, după forma profilului dorit :
cavetă, sfert de cerc, tor etc.
La puţinele monumente construite exclusiv din piatră faţuită, tehnica de lucru a pietrei şi mulurile
sunt în general înrudite cu tot ce se facea în acest domeniu în ţările de mai veche tradiţie bizantină din
Sud şi din Orientul apropiat.
în arhitectura moldovenească găsim socluri de piatră faţuită mai întâi la monumente ale căror ziduri
sînt construite din piatră brută- cioplitură şi cărămidă. în general acest gen de soclu depăşeşte arareori
înălţimea de 1,00 m. Eşitura faţă de linia zidului este de asemenea mică : 20 până la 35 cm. Profilele
părţii terminale sunt tăiate după modele mai mult sau mai puţin obişnuite în lumea constructorilor
crescuţi la şcoala goticului. Ca şi soclul, cornişa sugerează aceeaşi origine : orientalo-
constantinopolitană pentru Ţara Românească şi neogotică pentru Moldova. în veacurile următoare, la
monumentele construite din piatră cornişa este constituită dintr-un mic ieşind format din câteva profile
simple care încoronează

185
partea terminală a zidului, de obicei decorată. La alte monumente contemporane sau mai târziu acest
element de terminaţie a zidului este realizat dintr-o serie de simple lespezi de piatră ieşite din linia
faţadei şi susţinute de un şir de console.
în arhitectura de piatră din Transilvania întreaga profilatură este caracteristică stilului căruia
aparţine monumentul: romanic, gotic, renaştere, baroc. La marea majoritate a monumentelor construite
din cărămidă mulurile sunt realizate din acelaşi fel de material. Soclul este făcut din cărămizi fabricate
în tipare speciale avînd marginea, menită să constituie profilul, tăiată fie sub formă de cavetă, fie
rotunjită în semicerc. Ambele feluri sînt zidite în soclu pe muchie. Profilul este continuu şi îşi
păstrează aceeaşi formă de jur împrejurul clădirii. Cornişele sunt construite din cărămizi obişnuite,
drepte, fie scoase progresiv, în linii paralele, unele peste altele, unul, două sau mai multe rânduri, fie
dispuse pieziş, ca zimţii de fierăstrău, în mai multe şiruri suprapuse şi ieşite progresiv faţă de linia
zidului, fie intrate, formând, între două şiruri drepte, un fel de armonică numită friză lombară.
Câteodată şirurile zimţate sunt construite din cărămizi speciale; cu unul din capetele înguste ascuţite;
adesea profilul se obţine din combinarea meşteşugită a mai tuturor formelor de cărămizi de fabricaţie
specială, inclusiv cele folosite pentru soclu.
Punctul de sprijin izolat
Arhitectura romanică şi gotică din Transilvania, în care coloana şi pilierul sunt construite în mod
curent după tehnica şi formele aceloraşi elemente caracteristice romanicului şi goticului din apus
coloana apare în arhitectura românească abia la începutul veacului XVI. Două feluri de coloane sunt
caracteristice acestei epoci : unele de cărămidă, altele de piatră. Cele de cărămidă, de regulă fară baze,
ridicate direct pe un zid drept care este în acelaşi timp stilobat şi balustradă, au fusul construit din
cărămizi de format special, poligonale, în sector, în semicerc cu faţa concavă sau convexă etc., după
cerinţele formei ce urma a i se da : poligonal, circular, canelat drept, canelat în torsadă etc. Capitelul
era înlocuit cu o lespede prismatică de piatră.
Coloanele de piatră se, caracterizează prin formele lor geometrice ca şi prin aceea că nu se
aseamănă unele cu altele. Bazele, pătrate la partea care stă pe pardoseală, îşi teşesc colţurile pe măsură
ce se înalţă, ajungând printr-o succesiune de trepte la o prismă octogonală cu laturile egale, încheiată
cu un profil. La unele coloane fusul — octogonal drept, octogonal în

186
torsadă sau cilindric — pleacă direct de pe ultimul profil al bazei; la altele, acelaşi fus răsare dintr-o
brăţară de flori de crin stilizate tăiate în relief pe feţele unui tambur octogonal ridicat peste bază. La fel
sunt construite şi capitelele, a căror formă aminteşte pe aceea a bazei, stâlpul octogonal şi coloana
cilindrică. Sunt masive, de secţiune egală cu grosimea arcadelor pe care le suportă, au fusul construit
din cărămizi de formă specială, iar baza şi capitelul din cărămizi obişnuite.
Deşi zidăria este executată îngrijit, toate aceste elemente de susţinere sunt, ca şi restul faţadelor
edificiilor din această epocă, tencuite.. Mult mai variate ca formă, mărime şi decoraţie, sunt coloanele
de piatră a căror utilizare s-a generalizat din a doua jumătate a veacului XVII. Distingerea ce s-a putut
face pentru coloanele arhitecturii greco - romane în ce priveşte apartenenţa la un anume ordin şi
relaţiile dintre diametrul fusului, înălţimea coloanei şi depărtarea la care sunt aşezate unele de altele în
aceeaşi ordonanţă sunt date care în arhitectura românească nu au corespondent. Grupându-le după
forma şi decoraţia esenţială a bazelor şi a capitelelor putem distinge totuşi trei categorii de coloane
româneşti de piatră; primă categorie o formează acelea ale căror baze şi capiteluri sunt realizate din
forme geometrice - regulate, a doua categorie cuprinde coloanele cu baze şi căpiţele de forme încă
geometrice dar decorate cu ornamente florale, a treia categorie o formează coloanele foarte decorate,
ale căror capiteluri, derivate din tipul caracteristic ordinului corintic, au o pronunţată aparenţă de
buchet.
în arhitectura Transilvaniei din epoca dominată de stilul renaşterii, coloana nu-şi găseşte utilizarea
decât în mod cu totul excepţional în compoziţia loggiilor unor castele. în epoca barocului şi a
clasicismului, coloanele, construite de regulă din cărămidă, mortar şi stuc, îşi păstrează formele şi
decorul caracteristice ordinelor clasice : doric, ionic, corintic. Moldova n-a folosit coloana în
arhitectura ei din epocile anterioare clasicismului decât foarte rar şi aceasta fie ca o reminiscenţă a
influenţei goticului, în unele clădiri mănăstireşti din veacul XVII, fie, din veacul XVII încoace, în
unele clădiri religioase construite sub înrâurirea arhitecturii din Ţara Românească.
Bolţile
Folosind ca material de construcţie cărămidă arhitectura românească a cunoscut toate felurile de
bolţi pe care le-a experimentat şcoala bizantină, combinându-le adesea, după

187
sisteme proprii, cu alte inventate. în Moldova, se întâlnesc şi bolţi construite pe arce de ogivă sau
decorate cu nervuri, de inspiraţie gotică. Bolţile de traseu circular sau eliptic, ca si arcele
semicilindrice menite să susţină pereţi, cupole şi turnuri se sprijină direct pe zidurile încăperilor sau pe
arcade robuste. Construcţia se executa dintr-o- dată de ambele părţi ale planului de naştere, zidindu-se
cărămizile în asize plane radiale. succesive. Pentru împiedicarea alunecărilor si a deformărilor în
timpul construcţiei, cât si pentru preluarea unor împingeri laterale, au fost întrebuinţaţi în mod curent
tiranţi de lemn prinşi în masa de zidărie la nivelul planului de naştere al bolţilor. Cupolele au putut fi
executate fară cofraje, după sistemul folosit şi de tehnica bizantină, adică prin paturi tron- conice
succesive. Sprijinindu-se pe arce prin intermediul pandantivilor, cupolele au totdeauna baza întărită cu
un inel puternic de zidărie, a cărui grosime este aproape egală cu aceea a zidurilor sau a arcelor pe care
se sprijină.
Pentru trecerea de la planul pătrat la forma circulară necesară stabilirii planului de naştere al
cupolei, arhitectura românească a folosit pe lângă pandantiv şi trompa de colţ. Forma geometrică dată
acestui element constructiv este variată : conică, sferică, o jumătate de boltă în arc mănăstiresc.
Trecerea de la planul dreptunghiular al unei încăperi, încoronată cu o cupolă, la baza pătrată a cupolei
s-a făcut îndeobşte cu ajutorul unui sistem de patru arce în consolă : două longitudinale foarte înguste,
două — cele transversale — late atâta cât cerea lungimea încăperii respective.
Alături de bolta semicilindrică, cu sau fară arce dublouri, au fost utilizate pe scară largă cupolele si
turlele combinate în felurite chipuri cu arce, cu pandantivi, cu trompe, cu cilindri verticali, cu arce
semicilindrice piezişe, precum şi cu bolţi pe nervuri. Spre deosebire de modul cum a fost rezolvată
problema acoperirii spaţiilor mari în arhitecturile bizantină şi gotică, unde împingerile bolţilor sînt
preluate, respectiv, de puncte masive de zidărie, dispuse în interior, sau de pile interioare şi de
contraforţi exterior arhitectura romanică şi gotică soluţiile româneşti au tins, în general, să păstreze
partea de jos din clădire destinată locuirii şi circulaţiei liberă de orice obstacol. De aceea, făcând corp
comun cu zidurile înconjurătoare, arcele, chemate să strâmteze spaţiul boltit şi să susţină cupole sau
turle, au fost mai totdeauna construite în consolă. Sunt două sisteme de boltire originale din epoca lui
Ştefan cel Mare. Primul constă din strâmtarea progresivă a spaţiului boltit. Pentru aceasta

188
patru arce semicilindriee — două longitudinale înguste făcând corp comun cu zidurile laterale şi două
transversale mult mai late — transformă mai întîi dreptunghiul încăperii care urmează a fi încoronată
cu o cupolă sau o turlă, în pătrat.
Peste aceste arce, prin intermediul a patru pandantivi, se ridică un scund tambur cilindric vertical. în
interiorul acestui tambur, la baza lui şi pe direcţia axelor longitudinale şi transversale ale încăperii, sînt
înscrise alte patru arce dispuse însă pieziş — cu axele paralele şi în acelaşi plan vertical cu diagonalele
pătratului de bază. în sfârşit peste prisma pătrată generată de feţele acestor ultime patru arce, prin
intermediul a patru pandantivi, se ridică cupola sau turla . Astfel, în comparaţie cu lărgimea L a
încăperii pe care o încoronează, cupola, respectiv turla, poate să fie strâmtată în condiţii estetice
acceptabile până la un diametru interior egal cu L/(V2) . Câteodată, peste un îngust inel cilindric ridicat
deasupra primelor patru arce care transformă dreptunghiul de bază în pătrat se construiesc, tot pe
console, în loc de patru, opt arce semicilindrice egale, care intersectându-se, pe de o parte între ele
înşile, pe de alta cu o sferă, dau acelaşi rezultat practic, cu deosebire însă că formele se îndulcesc
devenind mai decorative. Al doilea sistem original moldovenesc de boltire este
o combinaţie ingenioasă de cîte două sau patru perechi de arce, egale două cîte două şi dispuse, în
fiecare pereche, unul deasupra celuilalt.
A

In unele cazuri, încăperea boltită, dreptunghiulară în plan, este împărţită în două travee prin
intermediul unui arc dublou transversal, care se prelungeşte pe zidurile laterale până la pardoseală
printr-o succesiune de retrageri în consolă. Fiecare din cele două travee este acoperită cu cîte o cupolă
mică. Trecerea de la planul dreptunghiular alungit al traveelor la pătratele cu pandantivi deasupra
cărora se înalţă cupolele se face prin cîte două perechi de arce etajate care se descarcă, de o parte pe
zidurile pline, transversale, ale încăperii, de cealaltă pe arcul dublou median.
Acesta la rându-i, prin succesiunea de console care îl prelungeşte până la pardoseală, urmărind
curba presiunilor, transmite împingerile bolţilor pe zidurile longitudinale . Alteori cupola, una singură,
este ridicată pe patru perechi de arce dispuse două câte două de-a lungul celor patru pereţi ai încăperii,
perechile transversale sprijinindu-se pe pereţii longitudinali, iar cele longitudinale, reduse la nişte
segmente de cerc, descărcându-se pe arcele transversal.

189
 j U Ui-
pat
CT?
P^rnr--------------- ÎI—ti—^¡cz 3

iîSiBBBAfiaaBii iinaME^
0?
C—3 icmczzzziLziii
3C™1£ Jt_îi
]□( Dl
]QC ]□[
]Q[ 3QC □aa: -diaa^rc
ir ac JC-JC
os fcsr
tiDfaciiiQi
3.

■; jjţgr- ‘ r?o

tipsii. ,
oc
11irAf'l _

Detalii de socluri, cornişe şi brîie de cărămidă de la: 1.

Soclu de cărămidă de la biserica Curtea Veche, Curtea Veche; 2. şi 4. Mărcuţa, Bucureşti; 5. Stăneşti
Bucureşti (jud. Vîlcea); 6. Căluiu

Coloane şi stâlpi de cărămidă munteneşti

190
 Bolţile moldoveneşti nu-şi găsesc corespondent în altă arhitectură dar există analogii între primul
sistem moldovenesc şi unele soluţii în arhitecturile armeană şi georgiană.
In problema acoperirii cu bolţi a unor încăperi de mari dimensiuni, procedeul a fost acela al
fragmentării spaţiului prin introducerea pe mijloc a unor stâlpi sau coloane. Compartimentele obţinute
după legarea prin arcade a acestor puncte de sprijin mediane cu zidurile mărginaşe au fost acoperite fie
cu bolţi în leagăn, fie cu cupole pe pandantivi, fie cu bolţi pe arce de ogivă. Pentru boltirea unor
încăperi de lărgime convenabilă au fost folosite, începând din veacul XVII bolţile în leagăn sau, mai
frecvent, în arc mănăstiresc, străpunse la bază cu lunete. In veacurile XVII şi XVIII se folosesc bolţi
speciale compuse dintr-o serie de trompe suprapuse care acoperă, în cadrul anexelor mănăstireşti şi a
conacelor boiereşti, încăperile destinate a fi bucătării sau brutării. Scopul urmărit prin utilizarea unui
astfel de sistem de boltire genera strâmtarea progresivă a spaţiului şi încoronarea acestor bolţi cu un
subţirel dar înalt tambur cilindric sau poligonal, de fapt un coş, menit să asigure tirajul şi evacuarea
fumului.
In ce priveşte interiorul sistemele de boltire caracteristice arhitecturii româneşti au generat soluţii
spaţiale originale în măsură să sugereze şi impresia unei monumentalităţi apreciabile şi sentimentul
unei intimităţi odihnitoare. In exterior, efectele urmărite au fost două : în monumentele primelor epoci
ale arhitecturii Ţării Româneşti, mai apropiată de tradiţiile şcolii bizantine, s-a căutat exprimarea în
formele arhitecturale exterioare a întregii structuri interioare a bolţilor. în majoritatea cazurilor însă a
prevalat ideea ascunderii bolţilor sub acoperişuri cu pante repezi şi streaşini proeminente, soluţie
impusă de condiţiile aspre ale climatului local. în monumentele cu turlă, care abundă, succesiunii de
arce, adesea etajate şi de cilindri care formează eşafodajul interior al turlei, îi corespunde în exterior,
fie o solidă bază prismatică fie, cum e cazul în arhitectura Moldovei, o suprapunere caracteristică de
prisme de secţiuni pătrate, poligonale şi stelate. Prezenţa turlei — element dominant al construcţiei în
compoziţia faţadelor, care se cerea pus în evidenţă — a impus chiar şi forme speciaîeintregului
acoperiş, care a fost împărţit în volume independente, corespunzătoare părţilor principale din care se
compune monumentul însuşi.

191
 t» ? » ^
Coloane de piatră din pronaosul Coloane şi stîlpi de cărămidă de la
bisericii mănăstirii Argeş pronaosul - pridvor al bisericii Snagov

\w/

Coloane de piatră cu arcade de

Coloane de piatră cu arcade de cărămidă de
cărămidă de la bisericile Cotroceni,
la palatul brîncovenesc Mogoşoaia,
Colţea şi Antim, Bucureşti
Bucureşti
 Lv * *
i.

Cupolă pe trompa de colţ de

Boltă moldovenească pe arce
la pridvorul palatului
piezişe (biserica Sf. Ilie lângă
Mitropoliei, Bucureşti
Suceava)

. ... ... ............ f

I
I
I

.. . - ..................... ....... .
Boltă moldovenească pe arce încrucuşate
(pronaosul bisericii Sf. Gheorghe, Hîrlău) etajate (pronaosul bisericii,
Borzeşti)
193
 Fig, 3, 5 Intersecţie bolţi

Schema statică comparativă -transmiterea eforturilor boiţilor la ziduri; 1- sistemu! static roman, 2-
sistemul bizantin, 3- sistemul gotic, 4- sistemul constructiv
românesc

Detalii descărcare arce: a- arcc dublouri; b~ pe pilaştrii; c- pe consolă; d

pierdut, pe îngroşarea zidului; e)- arc buiandrug si arc de descărcare
 2. MOLDOVA
ARHITECTURA ŞTEFANIANĂ
Alexandru cel Bun a avut mai mulţi fii şi nepoţi, iar Ştefan cel Mare este nepot de fiu al lui
Alexandru cel Bun, după obiceiul, ca marii boieri să aleagă succesorul la tron între fiii şi nepoţii
fostului voevod, a fost uns Ştefan domn. Avea calităţi excepţionale, nu numai de vitejie, dar şi de
chibzuinţă şi de organizare, şi, spre fericirea Moldovei, în general a românimii, a avut o domnie
lungă de patruzeci şi şapte de ani. Este cea mai lungă domnie înainte de cea a regelui Carol I în
veacurile noastre.
Moşteneşte o ţară în plină organizare, dar care din punct de vedere economic începea să se
dezvolte mai cu seamă datorită împrejurării că reprezenta o regiune de tranzit între Europa
Centrală, Polonia şi porturile de la Marea Neagră.
Se tot spune că Ştefan cel Mare s-a bătut mereu cu turcii. Nu e chiar adevărat. S-a bătut
împotriva tuturor celor care voiau să-i ştirbească relativa independenţă. Astfel, s-a bătut şi cu
Matei Corvin.
Ce a rămas mai viu în memoria populară au fost luptele sale cu turcii, în special în 1475,
când Moldova este invadată de o mare armată otomană condusă de Soliman Paşa, cel mai mare
general al turcilor. Nu uitaţi că suntem sub domnia lui Mahomed (sau, în turcă, Mehmet) II care
a cucerit Constantinopolul. Iar mica armată a lui Ştefan cel Mare învinge armata turcă la
Vaslui. Faima lui Ştefan trece peste graniţe; cronicarul polonez Dlugosz spune că este cel mai
mare suveran din toată Europa, iar papa îl proclamă Athleta Christi, adică „Atletul lui Cristos
Chiar pe vremea lui Ştefan cel Mare, domnul şi dregătorii din sfatul lui îşi spun că nu sunt
ajutaţi cu adevărat de regii creştini, turcul e departe, promite ocrotire împotriva altor duşmani,
nu vine să construiască moschei la noi în ţară, ne lasă să fim autonomi, adică să avem regimul
nostru, cu boierimea noastră, cu bisericile noastre — şi-atunci ne înţelegem cu turcul, plătindu-i
doar un tribut pe an. La început acest tribut a fost uşor, şi în Ţara Românească şi în Moldova,
dar foarte curând tributul a crescut, pe măsură ce turcii, opriţi în fructuoasele lor cuceriri, au
avut mai mare nevoie de bani. Aici începe nenorocirea celor două ţări române.

195
 Ştefan cel Mare se zice că a clădit o biserică în fiecare an sau după fiecare izbândă, astf el
încât s-au numărat patruzeci şi şapte de biserici clădite de el. Intre frumoasele mănăstiri din
Bucovina câteva sunt ctitoria lui, însă majoritatea zugrăvelilor, picturilor exterioare aparţin unei
epoci imediat următoare, când pe tronul Moldovei se află un fiu al său, Petru Rareş. (Neagu
Djuvara)
în Moldova, înflorirea artistică excepţională, care caracterizează această "epocă, îşi aşează
începuturile în a doua jumătate a veacului XV şi se continuă, pe linia unei evoluţii unitare, până către
sfârşitul veacului XVI. în acest răstimp evoluţia arhitecturii a înregistrat două faze importante : cea
dintîi, care se întinde pînă în primul sfert al veacului XVI, reprezintă închegarea şi desăvârşire a unui
stil moldovenesc de mare originalitate ; a doua, caracterizată prin dezvoltarea în forme noi, nu mai
puţin originale, a unor elemente esenţiale, proprii primei faze, corespunde celui de-al doilea sfert al
veacului XVI, dar îşi menţine integritatea până în cel de-al nouălea deceniu al veacului. începuturile
activităţii constructive, care caracterizează vremea domniei lui Ştefan cel Mare (1457—1504), sunt
despărţite de ce se făcuse în domeniul arhitecturii în prima epocă de viaţă independentă a statului
moldovenesc, printr-un hiat. Cu excepţia bisericuţei din satul Lujeni în nordul Moldovei — clădire
simplă - de piatră brută şi cărămidă, compusă din trei încăperi boltite : un pronaos îngust, un naos ceva
mai dezvoltat, dreptunghiular, şi o absidă semicirculară în interior şi poligonală, cu şase laturi, în
exterior — nici un nou edificiu religios sau profan nu se arată a fi fost realizat în acest răstimp.
Cele dintâi clădiri au putut fi construite abia între anii 1466 şi 1470. Este vorba de biserica
mănăstirii Putna, lăcaşul de veşnică odihnă a lui Ştefan cel Mare şi al câtorva membri ai familiei sale şi
de cetatea „Nouă” de la Gâdinţi. Restaurată încă din 1484 de ctitor, în urma unui incendiu, biserica
dintîi a mănăstirii Putna a fost distrusă din temelii în ultimii ani de domnie a lui Vasile Lupu. Biserica
actuală este opera meşterilor tocmiţi de Vasile Lupu însuşi şi de urmaşii acestuia. Alături de această
renumită ctitorie domnească sta biserica zidită în satul Dolheştii Mari. înainte ca formele arhitecturii
bisericeşti caracteristice epocii să-şi fi atins desăvârşirea tot efortul s-a îndreptat construcţiile
aparţinând domeniului militar. Reformator al sistemului de apărare prin cetăţi, Ştefan cel Mare a pus să
se repare şi să se restructureze cetăţile mai vechi, pe care, adaptându-le noilor metode de luptă

196
caracteristice epocii, le-a pus în stare deplină de apărare dar au fost ridicate şi cetăţi noi. Dintre acestea,
ne sunt cunoscute documentar şi dovedite arheologic, mai întâi cetăţile de lemn şi de pământ de la
Roman, de la Bârlad şi de la Crăciuna; apoi cele de zid : Orhei, menită să întărească linia de apărare a
„marginei” împotriva tătarilor; Cetatea „Nouă” de la Gâdinţi lângă Roman şi Chilia, la gurile Dunării.
Incinta cetăţii Orhei este situată pe malul râpos al râului Răut era precedată de un val de zidărie şi două
de pământ, care închideau limba peninsulei spre uscat din clădirile de zid pot fi atribuite lui Ştefan cel
Mare, printre care şi o citadelă de plan dreptunghiular cu patru bastioane cilindrice la colţuri.
Cetatea de la Gâdinţi lângă Roman, fusese croită după un plan asemănător celui al fortului genovez
care a constituit nucleul Cetăţii Albe. Incinta, de formă uşor dreptunghiulară, era mărginită de ziduri
groase de piatră întărite la colţuri şi pe mijlocul a trei din laturi cu puternice turnuri cilindrice. Ca şi la
Păcuiul lui Soare, fundaţiile zidurilor erau aşezate pe o reţea de grinzi sprijinite pe un pat de piloţi de
stejar. Curând după ce fusese pusă în stare de funcţie — fortăreaţa a fost mărită prin adăugirea pe latura
dinspre răsărit a unei a doua incinte întărită ca şi prima cu turnuri probabil de aceeaşi factură.
Cetatea Chilia, ale cărei ziduri înconjurătoare erau întărite la colţuri cu patru turnuri este situată pe o
insulă a braţului Chilia, nu departe de mai vechea fortăreaţă căreia pe greceşte i se spunea şi Licostomo
(Gura lupului), noua cetate a Chiliei fusese construită cu ajutorul unei adevărate armate de meşteri şi
lucrători — „800 de zidari şi 17 000 de ajutoare”, cum precizează cronica, — într-un timp record : ele
la 22 iunie 1479 până la 16 iulie al aceluiaşi an. Dintre cetăţile mai vechi, din interiorul ţării, refăcute şi
mărite în vremea lui Ştefan cel Mare, ni s-au păstrat sub formă de ruine, dar totuşi destul de evocatoare,
Neamţul şi cetatea de scaun a Sucevei.
La Neamţ, restructurarea şi completarea bătrânei cetăţii au început cu zidurile vechi cu creneluri
care au fost refăcute în partea de sus, înălţându-se şi construindu-se în dreptul noului drum de strajă
metereze pentru lupta cu arme de foc. în faţa cetăţii, alături de intrare şi pe aripa dinspre miazănoapte,
cioplindu-se de o parte stânca, iar de alta facându-se umplutură, s-a construit o terasă care a fost
mărginită spre marele şanţ ocrotitor cu ziduri puternice de piatră şi patru bastioane semicilindrice
pentru împlîntarea tunurilor. Tot atunci

197
 Alături de curţile domneşti, nu mai puţin importante din punctul de vedere al arhitecturii lor de
piatră şi de cărămidă au fost curţile cîtorva mari boieri ridicate în cadrul moşiilor proprii. Din ce s-a
construit trainic în domeniul arhitecturii civile ni s-a pastrat ruine, în alte părţi nu se poate indica nici
cel puţin locurile pe care fuseseră zidite clădirile. Lipsa monumentelor civile este compensată însă de
existenţa unui mare număr de edificii religioase : 24 de biserici păstrate întregi. întreaga măsură a
posibilităţilor de creaţie şi a originalităţii operelor ieşite din mâinile meşterilor vremii lui Ştefan cel
Mare ne-o dau aceste monumente religioase.
Plecând de la formula simplă a planurilor elaborate anterior pe pămintul ţării şi de la cupola pe
pandantivi devenită tradiţională în arhitectura religioasă a ţărilor răsăritene, meşterii epocii lui Ştefan
cel Mare au elaborat o arhitectură monumentală proprie, care posedă calităţi de bază excepţionale :
originalitate a formelor structurale, logică constructivă şi acurateţa în execuţie, plastică decorativă
bogată şi de bun gust, în sfârşit, o foarte atrăgătoare policromie.
Materialele întrebuinţate în construcţiile epocii an fost : piatra faţuită, piatra spartă „ciopiitură”,
cărămida, teracota, mortarul şi, foarte rar, marmura. Caracterul esenţial al monumentelor vremii lui
Ştefan cel Mare constă în faptul că zidăria de faţadă, executată din toate aceste materiale combinate, a
fost lăsată totdeauna, aparentă. Piatra destinată elementelor faţuite — bolţari, profile, chenare de
ferestre şi uşi etc. — era extrasă din carierele cele mai renumite ale regiunii în care se găsea şantierul.
Mai peste tot este vorba de o gresie de esenţă tare, negelivă, de culoare cenuşie. Miezul zidului este
construit dintr-un amestec de piatră spartă, piatră brută de râu, cărămidă şi mortar. Feţele sunt lucrate
neted : cele din interior sunt acoperite ulterior cu tencuială şi fresce, cele din exterior îmbrăcate cu
material aparent. îmbrăcămintea aceasta este legată intim şi a fost executată concomitent cu restul
zidului. Piatra faţuită a fost folosită numai la profile şi la execuţia chenarelor de ferestre şi uşi. în restul
zidului s-a întrebuinţat piatră spartă, cioplită, de dimensiuni mici, şi cărămidă. Modul cum sunt
combinate şi locul pe care îl ocupă în operă aceste două materiale de bază denotă din partea meşterilor
o preocupare vădită de a asigura clădirii o soliditate sporită, dar totodată şi de a da feţei zidului un
aspect cit mai atrăgător şi decorativ. Astfel, sub planul de naştere a bolţilor — plan care, raportat la
faţade, se găseşte cam la 2/3 din

198
 înălţimea totală a acestora — zidurile, menite să suporte greutatea şi împingerile bolţilor, precum şi
efectele distrugătoare ale timpului cauzate de intemperii, au fost construite din piatră. Pusă în operă
fară preocuparea de a-i regulariza rosturile, masa de piatră a acestei părţi de zid este despărţită în două
sau trei zone prin una, respectiv două fâşii, compuse din câte două până la şase rânduri de cărămizi
aparente fiecare. Legând masa de zidărie, fâşiile acestea rup totodată monotonia paramentului. Partea
de deasupra a zidurilor de faţade — treimea de deasupra planului de naştere a bolţilor — mai puţin
solicitată ca element constructiv — închizând podul ea susţine numai acoperişul — şi mai bine apărată
contra intemperiilor printr-o streaşină totdeauna proeminentă a fost construită exclusiv din cărămidă
aparentă şi i s-a atribuit un rol mai mare în plastica decorativă globală a monumentului. Pe când partea
de jos a clădirii a căpătat numai câteva accente cu caracter decorativ — profile de soclu, coronamente
de contra-forţi, chenare de uşi şi de ferestre, executate toate din piatră faţuită după tehnica şi formele
corespunzătoare, caracteristice goticului transilvănean — partea de sus a fost tratată ca un adevărat
panou decorativ pus în evidenţă atât prin jocuri subtile de forme, umbre şi lumini — obţinute prin
adâncirea în masa zidului a unor şiruri suprapuse de mici firide oarbe, „ocniţe” — cât şi prin efecte
puternice de policromie: cărămizile aparente, ca şi ornamentele speciale de teracotă folosite la
îmbogăţirea decorului, sunt smălţuite şi divers colorate.
Este bine cunoscută riguroasa planificare a executării lucrărilor de arhitectură din vremea lui Ştefan
cel Mare. Bisericile sale — ne-o spun pisaniile — au fost planificate: începute într-o anume zi a anului
şi terminate într-o altă zi anume, îndeobşte a aceluiaşi an.
In interior, grosimea apreciabilă a zidurilor şi dimensiunile relativ mici ale încăperilor n- au cerut
puncte de sprijin intermediare pentru susţinerea bolţilor. Arhitectura religioasă moldovenească a
acestei epoci n-a cunoscut coloana nici ca punct de sprijin izolat, nici ca element decorativ. Bolţile, în
construcţia, cărora meşterii moldoveni an fost neîntrecuţi, se sprijină direct pe ziduri sau pe arce legate
intim de acestea.

199

|
-L
 Elevaţie (după Romstorfer)

Putna. Planul bisericii (după Romstorfer)

 Formele bolţilor şi soluţiile date problemei boltirii în arhitectura moldovenească a epocii acesteia
sunt variate şi ingenioase. Bolta foarte simplă în semicilindru, cu sau fară arce dublouri, este folosită
rar. în schimb, abundă cupolele şi turlele pe pandantivi, combinate, după felurite sisteme, cu arce, cu
cilindri verticali şi cu arce semicilindrice piezişe. Monumentele religioase caracteristice vremii lui
Ştefan cel Mare prezintă din punct de vedere al formelor de plan şi structură particularităţi care ne
îngăduie să le grupăm în trei categorii distincte. Având la bază acelaşi program şi fiind chemate să
răspundă necesităţii de adăpostire a unui număr de credincioşi relativ mic, toate au comun aceeaşi
împărţire a spaţiului ritual între ziduri şi aceeaşi concepţie spaţială, la baza căreia stă ideea amenajării
unor încăperi de aspect monumental, libere în partea de jos de orice obstacol.
Cu excepţia fostei biserici a mănăstirii Putna şi a celor două din urmă ctitorii voievodale, de la
mănăstirile Neamţ şi Dobrovăţ, bisericile vremii lui Ştefan cuprind trei încăperi — numărul minimal
cerut de ceremonialul şi de ritualul religios greco-oriental: un pronaos, un naos şi un altar.
în pronaos, încăperea destinată îndeobşte femeilor, se intră direct din afară printr-o uşă încadrată
într-o ramă de piatră — de fapt un portal de factură gotică, compus din două sau mai multe ciubuce
care se sprijină în partea de jos pe o bază comună oblică, iar în partea de sus se încheie fiecare cu câte
un arc frânt. Toate aceste ciubuce, unele convexe, altele concave, alternate, sînt dispuse în retrageri
succesive, ca o pâlnie cu gura îndreptată spre exterior. Câteodată portalul format din această succesiune
de arce frânte este încadrat la rându-i de un chenar dreptunghiular. Naosul, încăperea principală,
centrală, destinată bărbaţilor şi, în bisericile de curte, domnului şi boierilor, este separat de pronaos
printr-nn perete plin, străpuns în mijloc de un gol de uşă. Acesta este încadrat cu un chenar
dreptunghiular de piatră, decorat cu câte două-trei vergele verticale care, sprijinite în partea de jos pe
planuri înclinate, se desfac în partea de sus în câte două ramuri fiecare, ramura dinspre interior
curbându-se şl înerucişându-se apoi, ca şi aceea dinspre exterior, cu tot atâtea vergele orizontale.
încăperea altarului, la rându-i, este separată de naos fie printr-un iconostas de lemn, fie printr-o
tâmplă de zid. Pronaosul are în plan forma unui pătrat sau dreptunghi. Naosul este totdeauna
dreptunghiular. încăperea altarului are înfăţişarea unei abside, de regulă

201
semicirculară în interior şi poligonală spre exterior, şi este însoţită de două mici anexe, care adesea se
reduc la nişte simple nişe săpate în grosimea zidului: în stânga proscomidia, în dreapta diaconiconul.
Urmărindu-se obţinerea în interior a unei atmosfere calme, mistică, încăperile sunt slab luminate :
altarul cu o singură fereastră; naosul şi pronaosul cu câte două; toate mici, înguste şi înalte, cu glafurile
mult evazate către interior. Câteva din bisericile care au făcut parte din ansamblurile curţilor domneşti
din oraşe au pronaosul luminat prin câte trei sau patru ferestre mari. S-a urmărit în acest caz, de bună
seamă, o gradare a impresiei printr-o trecere treptată de la lumina puternică a zilei la semiîntunericul
care domneşte în naos. De forme dreptunghiulare alungite, cu partea de sus la început dreaptă, apoi
întoarsă în semicerc sau terminată cu un arcfrânt, ferestrele sunt peste tot încadrate cu chenare de piatră
faţuită, împodobite cu muluri şi, cele mai mari, chiar eu menouri şi cu rozele gotice.
Lucrări câteodată de reală valoare artistică, portalurile şi ramele de uşi şi de ferestre — alături de
profilele câtorva elemente de detaliu executate din piatră faţuită : socluri, cornişe etc. — sunt opere ale
unor meşteri — printre şi moldoveni — specializaţi în arta cioplirii pietrei pe şantierele gotice ale
Transilvaniei sau Poloniei din a doua jumătate a veacului XV.
Ele constituie una din cele mai interesante trăsături caracteristice ale sintezei pe care o reprezintă
arhitectura moldovenească, în care se integrează fară să tulbure, ci din contra, sporind valoarea globală
originală a monumentelor pe care le împodobesc. Elementele înfăţişate mai sus, asemănătoare între
ele, dar nicăieri copiate unele după altele, sunt comune
mai tuturor bisericilor epocii. Diferenţiate sunt, pe grupe, formele de plan legate de acestea şi
sistemele de boltire.

202
 KV
Dolheşti, secţiune longitudinală

rn
r:.rfj N
¡"4 fi *r"
H~
w-l

Bălineşti, planul bisericii

Dolheşti, planul bisericii

0 12 3 4 5*

Biserca din Bălineşti. Faţada laterală

dinspre miazăzi Biserica din Bălineşti, secţiune
 a) Biserici de plan dreptunghiular cu bolţi semicilindrice unitare, prinse sub un singur acoperiş.
Acestei prime categorii aparţin bisericile al căror plan şi structură interpretează nu atât forme
caracteristice unor mai vechi biserici de lemn , cât pe acelea ale celei mai vechi biserici moldoveneşti
pe care o cunoaştem: Sf. Niculae din Rădăuţi. Dintre clădirile religioase ale vremii lui Ştefan cel Mare,
cea mai veche, biserica de. la curtea hatmanului Şendrea din Dolheştii Mari, este o interpretare
simplificată a tipului căruia îi aparţine vechea ctitorie a lui Bogdan I. Cele două principale încăperi ale
edificiului, pronaosul şi naosul, sînt acoperite cu bolţi semicilindrice întărite, la mijloc fiecare, cu cîte
un arc dublou în consolă. Stîlpii, care la Rădăuţi separă nava mediană de navele laterale, apar aici
încorporaţi zidurilor mărginaşe. Biserica nu are, deci, ca modelul său din oraşul episcopal, nave
laterale, dar amintirea acestora ne este sugerată de arcadele oarbe în plin cintru înlănţuite de-a lungul
zidurilor. Absida altarului, de formă poligonală, atât în interior cât şi în exterior — caz rar pentru o
biserică de rit greco-oriental, dar frecvent în arhitectura gotică este acoperită cu o boltă formată dintr-o
porţiune de semicilindru şi trei felii triunghiulare curbe.
Acelaşi tip arhaic, având la bază acelaşi model, apare către sfârşitul etapei constructive care
caracterizează vremea din urmă a domniei lui Ştefan cel Mare, în bisericile satelor Bălineşti şi
Volovăţ.
La Bălineşti formele planului sînt uşor modificate. Clădirea se încheie atât spre răsărit cit şi spre
apus cu cîte o absidă poligonală,, iar în interior nişele oarbe de pe pereţii laterali, care la Dolheşti
aminteau arcadele navelor laterale de la Rădăuţi, au dispărut. Picioarele lor, căpătând înfăţişarea unor
mănunchiuri de colonete angajate ieşind din baze drepte împodobite eu sculpturi, se continuă în sus cu
arcele dublouri care întăresc bolta. înaltă şi bine proporţionată, biserica prezintă de asemenea şi
particularitatea de a avea un turn- clopotniţă alipit faţadei dinspre miazăzi, în punctul unde ia naştere
absida pronaosului. Sprijinit de o parte pe zidul gros ai pronaosului, de alta pe doi masivi stâlpi de
piatră, turnul, gare imprima clădirii un pronunţat caracter pitoresc, este împărţit în două caturi egale.
Catul de jos joacă rolul unui pridvor deschis pe sub care se intră în biserică ; partea superioară
cuprinde camera clopotelor şi are, pe cele trei feţe libere, trei mari goluri în arc frânt. Biserica din
Bălineşti înfăţişează şi un important număr de elemente de piatră făţuită, bogat decorate cu sculpturi :
rame de ferestre şi de uşi cu baghete încrucişate şi cercevele de piatră

204
cu străvăzături, piedestaluri de stâlpi şi parapete împodobite cu ornamente florale, nervuri de bolţi cu
rozete, console etc., toate cioplite cu grijă, după tehnica şi formele particulare stilului gotic
transilvănean. între toate acestea, remarcabile în special sunt nervurile bolţii stelate care acoperă
pridvorul, excepţionale în arhitectura moldovenească a epocii şi prin aceea că îndeplinesc încă rolul de
schelet susţinător al pînzelor bolţii.
Având la bază aceeaşi formulă structurală simplă, biserica din satul Volovăţ aminteşte trăsăturile
particulare ale modelului de la Rădăuţi şi prin aceea că păstrează în exterior atît forma rotunjită a
absidei, cât şi caracteristicii contraforţi de factură gotică.
b) Biserici de plan trilobat cu turlă pe naos şi acoperiş fragmentat. Mult mai numeroase
— 11 în total din cite ni s-au păstrat — bisericile -care formează această a doua categorie prelucrează,
amplificindu-le şi îmbogăţindu-le, formele de plan şi elementele structurale şi plastice ale bisericuţei
Sfânta Treime din Şiret. Aceste biserici sunt de dimensiuni mici — măsurate în exterior lungimile
variază între 17 şi 25 m, lărgimile între 6,50 şi 10 m, iar înălţimile, socotite până în vârful acoperişului
turlelor, între cca 17 şi 25 m — păstrându-se de regulă între lungime şi înălţime o proporţie constantă,
potrivit căreia silueta longitudinală a edificiului,, se înscrie intr-un pătrat. Tipul caracteristic căruia îi
aparţin aceste biserici, prezintă două variante. O primă variantă o constituie grupul celor patru biserici
din satele Pătrăuţi, Milişăuţi, Sfântu Ilie lângă Suceava şi Voroneţ. Toate patru înfăţişează întrutotul
constituite elementele caracteristice care definesc tipul : 1) planul trilobat cu o absidă mare
— încăperea altarului — în capătul de răsărit şi două abside mai mici, laterale, ieşind în afara zidurilor
naosului, pe faţadele dinspre nord şi sud; 2) naosul, de formă dreptunghiulară, dispus cu latura mai
lungă paralelă cu axa longitudinală a edificiului, lărgit în laturi cu amintitele abside laterale şi încoronat
cu o turlă ; 3) pronaosul, uşor dreptunghiular sau pătrat, acoperit cu o calotă şi pandantivi, sau, în mod
excepţional, cum era la Milişăuţi, cu un semicilindru cu penetraţii.
Elementul esenţial şi foarte original al tipului, îl constituie sistemul de boltire care imprimă naosului
un aspect monumental şi în acelaşi timp pitoresc. Ideea care a stat la baza realizării acestui ingenios
procedeu de boltire, a urmărit pe de o parte să transforme dreptunghiul încăperii într-un pătrat,
micşorând totodată cât mai mult lărgimea golului la care trebuie să se ajungă spre a-1 putea încorona
cu o turlă cât mai zveltă şi, pe de altă parte,

205
a căutat să înlăture orice punct de sprijin care ar fi putut să încurce circulaţia sau să oprească vederea.
Trăsătura particulară caracteristică monumentelor aparţinând celei de-a doua variante a tipului
trilobat constă în configuraţia deosbită a pronaosului, care din nevoia de a mări spaţiul destinat
credincioşilor a căpătat o dezvoltare faţă de naos, fie în sensul lărgimii, fie în acela al lungimii.
Primul caz ne este înfăţişat de cinci din cele şase biserici de oraş ce ni s-au păstrat : Sf. Ion din
Vaslui, Adormirea Maicii Domnului (Precista) din Bacău, Sf. Niculae Domnesc din Iaşi, Sf. Niculae
din Dorohoi şi, în sfârşit, Sf. Niculae din Botoşani.
Dezvoltarea pronaosului faţă de naos la toate aceste biserici este marcată în exterior printr-un
decroş care pune în evidenţă întreaga încăpere. Ca o consecinţă a acestei dezvoltări, prin deplasarea
spre exterior a zidurilor pronaosului, au dispărut şi cei doi contraforţi care încadrau spre apus absidele
laterale. Cel de-al doilea caz — mărimea pronaosului numai în sensul lungimii — ne este înfăţişat de
un singur, dar deosebit de valoros monument : biserica Sf. Gheorghe din Hârlău. în afară de modul de
luminare — patru ferestre mari cu rame şi cercevele de piatră cu bogate ornamente gotice —
importanţa deosebită pe care o prezintă pronaosul acestei biserici constă în forma cu totul specială a
bolţii cu care este acoperit.
c) Biserici de plan drept ungh iular boltite cu o serie de cupole dispuse în filă şi prinse sub un
singur acoperiş. Bisericile aparţinând acestei categorii se diferenţiază de cele precedente, în primul
rând prin tipul de plan: un dreptunghi, încheiat spre răsărit cu o singură absidă, circulară în interior şi
poligonală spre exterior. în al doilea rînd, prin sistemul original de boltire : cupole dispuse în filă,
sprijinite pe arce semicilindrice etajate şi pe pandantivi. în exterior, clădirea apare ca o prismă dreaptă,
acoperită cu o învelitoare simplă în patru ape, cu partea dinspre răsărit rotunjită după forma curbă a
absidei.
în complexul formelor care îl caracterizează, tipul prezintă două. variante : una cu trei, alta cu două
cupole. Primei variante îi aparţin bisericile Adormirea Maicii Domnului din Borzeşti, Sf. Mihail din
Războieni şi Sf. Ion din Piatra.
Faţă de noua dispoziţie a bolţilor, planul său pare oarecum alungit totuşi raportul lărgimii faţă de
lungime rămâne aproape acelaşi ca la bisericile anterioare. Pronaosul şi naosul sunt

206
fragmentate în travee prin intermediul unor arce-dublouri transversale, care se prelungesc pe zidurile
laterale până la pardoseală, subţiindu-se treptat printr-o succesiune de retrageri în consolă. Traveele
pronaosului, — două la număr — egale sunt acoperite cu cîte o calotă sferică ridicată pe un inel
cilindric..
Naosul este boltit cu o calotă sferică, ridicată ca şi calotele pronaosului, pe un scund tambur
cilindric. Sistemul de boltire şi de strâmtare a părţii de sus a încăperii ce urmează a fi încoronată cu o
cupolă aminteşte într-o oarecare măsură forma structurală care caracterizează bisericile Ţării
Româneşti de tip Cozia.
Complexul de arce etajate şi de dublouri transversale cu console — acestea din urmă îndeplinind
funcţia unor adevăraţi contraforţi — măreşte stabilitatea edificiului şi înlesneşte canalizarea
împingerilor laterale ale bolţilor, aşa fel ca rezultanta acestora să nu iasă din treimea centrală a bazei
zidurilor. Caracteristicile aceleiaşi formule structurale se regăsesc întocmai şi la celelalte două biserici
amintite : Sf. Mihail din Războieni şi Sf. Ion din Piatra Neamţ construită în anii 1497 — 1498. Aceasta
din urmă prezintă însă particularitatea de a avea naosul lărgit; în lături cu două mici abside
semicirculare scobite în masa zidurilor laterale, ziduri care, spre a le putea cuprinde, au fost îngroşate
parţial: în înălţime până deasupra semicalotelor, iar în lungime pe toată distanţa dintre cei doi
contraforţi care limitează întinderea naosului. Prin această particularitate a naosului său, biserica din
Piatra Neamţ face legătura între grupul Borzeşti—Războieni şi bisericile din Arbore, Reuseni şi
Dobrovăţ care aparţine celei de-a doua variante a tipului.
Biserica Tăierea capului Sf. Ion Botezătorul din satul Arbore facea parte din complexul curţii
boiereşti a lui Luca Arbore. Cea de la Reuseni, ca şi aceea a Mănăstirii Dobrovăţ sunt ctitorii ale lui
Ştefan cel Mare. Principala lor trăsătură caracteristică constă în forma pseudotrilobată a părţii dinspre
răsărit a planului care cuprinde naosul şi încăperea altarului formă înrudită cu aceea a bisericii Sf. Ion
din Piatra Neamţ, dar deosebită totuşi prin aceea

207
 !
/
X

Biserica din Pătrăuţi

Biserica Sf. Procopie din Milişăuţi

Milişăuţi. Plan
Pătrăuţi, secţiune longitudinală, planul
bisericii

208
că absidele laterale, reduse în ceea ce priveşte curbura la o mică porţiune dintr-un arc de cerc, sunt
înscrise în grosimea obişnuită a zidurilor şi au marginile tivite cu un chenar format dintr-un mănunchi
de semicolonete angajate. O altă trăsătură particulară, caracteristică numai bisericilor de la Arbore şi
Eeuseni, constă în sistemul de boltire al pronaosului. în sfârşit, ca element principal de plastică
monumentală, care imprimă acestor două biserici un caracter cu totul aparte, este prezenţa, în
prelungirea pronaosului pe faţada dinspre apus, a unei clopotniţe deschise, tratată sub forma unei nişe
încheiate cu o monumentală arcadă în plin centru.
Pentru completarea caracterizării din punct de vedere al formelor de plan şi structură a
monumentelor epocii lui Ştefan cel Mare neputând fi înscrisă în vreuna din categoriile analizate
anterior — biserica închinată înălţării Domului de la mănăstirea Neamţ, care întruneşte în structura şi
planul său foarte dezvoltat - o sinteză a elementelor esenţiale caracteristice tipurilor elaborate anterior.
Se remarcă în primul rând prezenţa, în faţa pronaosului, a unui exonartex. Intrarea în biserică se face
prin acest impunător vestibul, care are două uşi: una în peretele dinspre sud, alta, opusă, în peretele
dinspre nord, ambele încadrate cu rame simple de piatră faţuită. Uşa pronaosului, axată, este în schimb
prinsă într- un bogat şi monumental portal. Exonartexul, îngust şi lung, este boltit cu o calotă sferică pe
arce piezişe şi pandantivi. Pronaosul, de tipul Borzeşti—Piatra Neamţ, boltit, cu două calote sferice pe
arce piezişe, are forma unui dreptunghi alungit. Alături de exonartex, a doua încăpere care lungeşte
edificiul, apărută pentru prima oară la biserica dintâi a mănăstirii Putna, este camera mormintelor,
gropniţa, intercalată între pronaos şi naos. Soluţia nu e însă prea fericită. Introducerea acestei încăperi
cu o funcţie atât de specială în mijlocul bisericii strică unitatea clădirii, creind o separaţie între naos şi
pronaos şi făcând din aceasta din urmă un fel de vestibul, faţă de care prezenţa exonartexului apare
inutilă, îngustă, sărăcăcios luminată prin două ferestre mici şi acoperită cu o calotă sferică ridicată pe
pandantivi, arce piezişe şi doi semicilindri laterali, gropniţa era despărţită atât de pronaos cât şi de naos
prin ziduri groase, pline, străpunse doar de câte o uşă îngustă.
încăperea principală, naosul, reproduce cu fidelitate formele caracteristice tipului trilobat cu turlă.
Comparat cu naosul bisericii Sf. Gheorghe din Hârlău, naosul bisericii de la Neamţ apare doar uşor
alungit spre apus. Pentru rest, asemănarea este izbitoare : aceeaşi absidă

209
răsăriteană alungită; aceeaşi dispoziţie a contraforţilor şi — detaliu nu lipsit de importanţă
— aceeaşi soluţie de întărire a zidurilor faţadelor laterale în dreptul nişelor proscomidiei şi
diaconiconului, cu un perete obturator construit în chip de contrafort, alături de contrafortul adevărat.
în exterior, arhitectura meşterilor epocii exprimă limpede dubla preocupare care a stat la baza
concepţiei generale a formelor volumului construit: în primul rând o tendinţă evidentă, dar ponderată,
pentru realizarea monumentului, ca element principal, de impresionare; în al doilea rând, o căutare,
urmărită până în cele mai mici amănunte, a efectelor pitoreşti obţinute cu mijloace şi materiale din cele
mai simple. Silueta monumentelor este avântată. Zidurile sunt vibrate, subliniate de socluri puternice
de piatră profilată şi fragmentate parţial de contraforţi decorativi şi de abside proeminente. Plastica
decorativă secundară este dominată de forme variate mici — firide, ocniţe, rame de ferestre — precum
şi de un gust special pentru policromie.
Elementul care contribuie cel mai mult la determinarea fizionomiei globale a monumentului este
acoperişul. în bisericile de plan drept, corpul prismatic, regulat, care învăluie spaţiul încăperilor rituale,
este cuprins sub un acoperiş unitar care, în formele lui originale, cu pante repezi şi streaşini
debordante, era adesea înalt aproape cât trupul bisericii, în tipurile cu turlă, acoperişul era fragmentat
în tot atâtea volume câte părţi esenţiale se pot distinge în plan : partea din faţă, marcând pronaosul (cu
exonar- texul şi gropniţă, după apariţia acestora); partea din mijloc, punând în evidenţă naosul şi,
alături de acesta, cele trei abside care îl înconjură. Cu prilejul deselor refaceri pe care le-au impus
vremea şi materialele fragile din care au fost construite — şarpante de lemn şi învelitori de şindrilă sau,
foarte rar, de foi de plumb —formele originale ale acestor acoperişuri au fost schimbate. Imaginea lor
mişcată şi pitorească ne-a fost păstrată însă mai peste tot de reprezentările schematice, dar foarte
grăitoare, pe care le găsim în nelipsitele tablouri votive zugrăvite pe pereţii interiori ai bisericilor. în
mijlocul acestor acoperişuri independente, turla, elementul dominant şi elegant prin excelenţă, este
înălţată pe o bază formată, în monumentele mai simple de la început (Pătrăuţi, Milişăuţi), dintr-o
prismă de secţiune pătrată; în cele evoluate (Sf. Ilie lângă Suceava, Sf. Gheorghe din Hârlău, biserica
înălţării de la mănăstirea Neamţ), din două prisme poligonale suprapuse. Fără a corespunde din punct
de vedere structural cu

210
Biserica Sf. Ilie din Sîntilie lângă Suceava

Sf. Ilie, secţiune longitudinală

211
bolţile naosului — ca poziţie, în înălţime, ele se găsesc mai sus decît caturile prcelor care formează
eşafodajul de bolţi — bazele suprapuse amintesc totuşi dispoziţiile acestora. Prima bază, prismă pătrată
sau poEligonală (de regulă cu opt laturi), corespunde, descărcându-se chiar, pe primul sistem de arce în
consolă eare transformă dreptunghiul planului în pătrat. Cea de-a doua (de regulă stelată, cu opt
vârfuri) aminteşte poziţia cilindrului vertical cu arce piezişe suprapuse primelor patru arce în consolă.
La Sf. Gheorghe din Hârlău de pildă, care ne înfăţişează exemplul cel mai variat ca forme, prima bază
a turlei este o stea compusă, adică o prismă , a cărei secţiune este un poligon stelat cu opt vârfuri şi 24
de laturi, iar a doua este o stea simplă cu opt vârfuri şi 16 laturi. Aşezarea lor una peste alta este astfel
potrivită încât muchiile colţurilor ieşinde ale ambelor baze se găsesc în acelaşi plan vertical.
Plastica decorativă a faţadelor, aceasta a evoluat treptat, de la un monument la altul, încât în acest
domeniu nu putem vorbi de tipuri. Imbogăţindu-se considerabil, fară a pierde din vedere nici măsura,
nici, mai cu seamă, necesitatea stabilirii unei corespondenţe logice între formele de arhitectură,
evoluate şi ele, şi materialele cele mai potrivite pentru acuzarea şi decorarea acestor forme, plastica
decorativă a zidului poate fi urmărită în evoluţia ei pe faţadele monumentelor în ordine aproape riguros
cronologică. La bisericuţa din Pătrăuţi, cea mai veche păstrată din cele sigur datate, zidurile drepte,
construite din piatră cioplitură şi cărămidă aparentă sunt netede. Părţile curbe (original poligonale),
adică absidele şi turla, sunt construite din cărămidă şi sunt subliniate de o serie de firide oarbe care au
deasupra, fiecare, câte două ocniţe. între firide şi ocniţe zidul este încins cu un brâu de plăci pătrate de
teracotă smălţuită şi colorată.
Monumentele de tip trilobat construite ulterior sînt legate de pământ, prin intermediul unui soclu
masiv de piatră, încheiat cu profilaturi simple, dar puternic acuzate. Deasupra acestuia, faţadele sunt
împărţite în două zone : una inferioară, ocupând cca 2/3 din înălţimea totală, construită din piatră
aparentă, cioplitură, zidită în aparat neregulat, a doua, treimea superioară, situată deasupra planului de
naştere a bolţilor, construită în întregime din cărămidă aparentă. Prima zonă este împărţită în două sau
trei fâşii, neegale ca înălţime, prin benzi de câte trei până la şase şiruri de cărămizi aparente. Zona
superioară este subliniată de două şiruri suprapuse de ocniţe în plin centru, corespunzând, două în şirul
de sus pentru una din cel de jos. Deasupra ocniţelor, prinse între câteva asize de cărămizi şi profilul de
piatră

212
care încheie cornişa, o friză lată formată din două-trei şiruri de discuri de teracotă smălţuită încinge
biserica de jur împrejur. Firidele oarbe ale absidelor, terminate fie cu un arc în plin cintra Voroneţ,
Precista (Bacău), Sf. Niculae (Dorohoi), fie cu două arce uşoare sprijinite la mijloc pe o consolă de
piatră (Sf. Gheorghe din Hârlău, Sf. Niculae-Popăuţi din Botoşani) sunt, ca şi ocniţele, intrate în raport
eu faţada zidului şi lasă între ele picioruşe late de regulă de o jumătate de cărămidă (15 cm) sau chiar
mai late. Arcele sunt construite din cărămizi obişnuite dispuse radial pe muchie ; arhivoltele lor rămîn
totdeauna la faţa zidului şi nu sunt dublate, ca în Ţara Românească, de un şir de cărămizi dispuse pe lat.
La Sf. Ion din Piatra Neamţ, faţadele — care n-au fost stricate de nici o restaurare — ne înfăţişează, în
materiale şi forme autentice, o armonioasă împerechere de piatră brută, cioplitură, piatră faţuită,
cărămidă aparentă şi ornamente de teracotă smălţuită.
La fel de preţioase din acest punct de vedere sunt faţadele bisericii înălţării de la mănăstirea Neamţ
, construită concomitent cu cea din Piatra Neamţ în campania de lucru a anului 1497. La ambele aceste
biserici dispoziţia elementelor decorative este, în linii generale, aceeaşi ca şi la monumentele
anterioare. în schimb, au căpătat o importanţă mai mare în compoziţia faţadelor, contraforţi masivi,
construiţi din piatră faţuită, care întăresc zidurile de jur împrejur şi soclul, înalt şi proeminent. Compus,
la biserica de la Neamţ, din două profile suprapuse, despărţite de o fâşie de zidărie executată din piatră
brută, profilul de jos al soclului, tratat ca o învelitoare cu pantă lină, sugerează ideea băncii continue,
pe care
o vom găsi realizată întocmai la monumentele mari ale celui de-al doilea sfert al veacului XVI
(Probota, Moldoviţa şi biserica Sf. Gheorghe de la Voroneţ, unde a fost adăugată, odată cu pronaosul şi
cu pictura exterioară în 1547). Ceea ce contribuie însă în mod simţitor la sporirea efectului de surpriză
este rolul deosebit de mare pe care îl joacă în decoraţie culoarea. Cărămizile întrebuinţate ca material
aparent în compoziţia decorativă a faţadelor sunt, în marea lor majoritate, smălţuite şi divers colorate.
Culorile dominante sînt verdele, galbenul şi roşul, cu toate tonurile înrudite : de la verdele deschis,
primăvăratec, până la cel mai închis, cu nuanţe de vânăt şi verde-albastra; de la galben la brun.
Aşezarea cărămizilor colorate în şiruri şi asize suprapuse este făcută cu oarecare regulă. Cărămizile din
familia galbenului alternează cu cele din familia verdelui şi roşului. Alături de cărămida smălţuită,
elementul decorativ cel mai caracteristic este ornamentul fabricat din pământ ars smălţuit şi

213
colorat. Formele acestor ornamente sunt variate : plăci pătrate sau romboidale, cu feţele netede sau
uşor concave ; discuri plate sau puţin scobite; farfurioare adânci cu fundul subliniat de butoni sau de
ciubuce concentrice; pătrate sau triunghiuri cu laturile curbe, cu buzele răsfrânte şi feţele concave,
având în mijloc un bumb sferic sau conic. Ca şi cărămizile smălţuite, toate aceste ornamente sunt
divers colorate în verde, brun, galben, albastru. Dintre toate modelele realizate de ceramica
moldovenească, cele mai apreciate şi mai mult folosite au fost discurile şi farfuriile, care, pe lângă
varietatea de culori, au adesea faţa împodobită cu motive decorative obţinute din culoare, zgâriate sau
executate în relief, motivele reprezentate pe acestea din urmă sunt de patru feluri: vegetale,
geometrice, heraldice şi zoomorfe. Motivele vegetale, câteodată uşor adâncite pe fond, reprezintă
palmete multilobate şi felurite împletituri de vrejuri. Motivele geometrice, zgâriate în pastă, reproduc
modele populare de genul celor folosite la ornamentarea lemnului şi a olăriei. Discurile heraldice
interpretează stema Moldovei, motivele zoomorfe, care reprezintă animale reale, dar mai ales
fantastice.
Făcute pentru a fi prinse pe zidurile faţadelor, toate aceste ornamente sunt prevăzute cu cozi, înfipte
în masa de zidărie. Ornamentele sunt aşezate la faţa zidului, izolate, punctînd anume părţi ale clădirii
— timpanele dintre două arce vecine de firide sau ocniţe, arhivolta unor arce, colţurile unor faţade sau
combinate în şiruri continue, formând sub cornişele corpului principal al bisericii şi la turle — frize
neîntrerupte, compuse din cîte unul, două sau chiar trei şiruri de discuri. în frize, discurile sînt fie
separate, şir de şir, de câte un rând de cărămizi aparente, fie aşezate unele lângă altele, tangent. în acest
din urmă caz, în locurile rămase libere între discuri se prind ornamente cu laturile curbe de formă
pătrată sau triunghiulară, după cum suprafaţa ce trebuie completată se găseşte în mijlocul sau la
marginile frizei. Meşteşugarii şi lucrătorii care au contribuit cu munca lor la realizarea valoroaselor
clădiri, care, în ansamblul lor, reprezintă una dintre cele mai originale creaţii artistice româneşti,
arhitecţii conceptanţi şi conducători ai numeroaselor şantiere din vremea domniei marelui voievod n-an
putut fi decât băştinaşi.
Construite din materiale locale — piatră brută, cioplitură, piatră, faţuită, cărămidă, lemn
— înrudite prin caracterul lor sărbătoresc şi optimist, ea şi prin formele originale şi pitoreşti ale
acoperişurilor, cu operele arhitecturii populare, corespunzătoare şi adaptate, ca şi acestea,

214
la clima şi la peisajul caracteristic al ţării, monumentele vremii lui Ştefan cel Mare nu pot fi rodul
muncii disparate a unor meşteri aduşi la voia întâmplării de peste hotare. Ceea ce ne- ar fi putut spune
unele dovezi scrise, pe care nu le avem, asupra originii făuritorilor acestor monumente, ne spune în
limbajul său mult mai elocvent, arhitectura, a cărei originalitate şi unitate de stil nu se pot explica
decât ca atribute ale unei creaţii de maturitate artistică, ieşită din mâinile unor echipe, ele însele
unitare, de meşteri autohtoni.

215
 Biserica Sf. Nicolae Iaşi, elevaţie înainte de restaurare,
după Lecomte du Noiiy

Biserica domnească Sf. Nicolae Iaşi. Faţada nord şi planul înainte de dărâmarea ei la
sfârşitul secolului
XIX

Sf Nicolae, Iaşi

216
 Sf. Gheroghe din Hârlău, Voroneţ, secţiune longitudinală
secţiune longitudinală (după Romstorfer)

% u ■ ' Î4 • i - u - r v -
ivH-’Hi- ■

V/Ă : 1 M ¡W^/y]
-• -- I V \x* s* i

Voroneţ (după Romstorfer)

Sf. Gheorghe din Hârlău

217
 f
}

Sf. Nicolae, Popăuţi,

Sf. Nicolae din secţiune longitudinală
Dorohoi, secţiune
longitudinală

■c ,A Z
» * * * ? » • ,|«,[ ,, i
Sf. Nicolae din Dorohoi
Sf. Nicolae, Popăuţi

218
Precista, Bacău, secţiune longitudinală Mirăuţi - secţiune

<5 ■*

Precista, Bacău
Mirăuţi - plan
 Arbora, secţiune Borzeşti, secţiune

Arbora, plan
Borzeşti, plan

220
 Biser Ca mănăstirii
Biserica Sf. Ion, Piatra Neamţ j D°brovăţ.
Secţiune perspectivă

Dobrovăţ, planul bisericii

221
Secţiune
Faţadă vest

Plan

Faţadă Sud Faţadă Est

Biserica Mănăstirii Neamţ

 Mănăstirea Neamţului. Plan general Biserica înălţării de la mănăstirea Neamţ.
Secţiune perspectivă şi plan

Biserica înălţării de la mănăstirea Neamţ. 8!iJ4m

Fragment din bolţile pronaosului

Biserica înălţării de la mănăstirea Neamţ. Faţada

dinspre apus a exonartexului

223
 —
Î
f • T' r
% i = M
!* ]t ~ i
1
Volovăţ, secţiune
— longitudinală
'i

Volovăţ, planul bisericii

Cotnar - plan
224
 Reuseni, secţiune longitudinală
Baia - Biserica Albă. Secţiune longitudinală (după Romstorfer)

225
 3. ARHITECTURA DE APĂRARE
Multe din bisericile vremii lui Ştefan; cel Mare făceau parte fie din câte o mănăstire fie din
complexul de construcţii al unor curţi domneşti sau boiereşti. Alături de biserici, singurele edificii
întregi care pot fi arătate ca datînd cu siguranţă din vremea lui Ştefan cel Mare sînt tumul zis al
tezaurului de la mănăstirea Putna, tumul-clopotniţă de la mănăstirea Bistriţa şi două clopotniţe izolate:
una în oraşul Piatra, pe lângă biserica Sf. Ion, alta în oraşul Botoşani, pe lângă biserica Sf. Niculae-
Popăuţi.
Tumul-clopotniţă de la mănăstirea Bistriţa, zidit în anul 1498, este o simplă prismă de bază pătrată,
ale cărei patru muchii sînt întărite de patm contraforţi. încăperea de la nivelul solului servind ca
locuinţă sau depozit, este izolată. în partea superioară, cele două caturi cuprind fiecare cîte o încăpere:
la catul I un paraclis luminat cu trei ferestre înguste şi acoperit cu o calotă sferică pe pandantivi şi arce
în consolă, iar la catul al II-lea, camera clopotelor, boltită la fel ca şi paraclisul şi avînd în fiecare din
cei patru pereţi cîte un gol în arc frânt. Mult mai elegant, mai bine proporţionat şi mai bogat în detalii
valoroase de arhitectură este turnul-clopotniţă al curţii domneşti şi al bisericii Sf. Ion din Piatra. Este o
prismă înaltă, de secţiune pătrată pînă deasupra catului al II-lea, apoi, prin teşirea muchiilor devine
octogonală, cu laturile neegale, muchiile prismei pătrate de bază prelungindu-se pe teşituri, pe o
înălţime de câţiva metri, cu cîte un contrafort. Ca la toate turnurile de acest gen, care au servit şi ca loc
de refugiu şi apărare împotriva atacurilor vreunor vrăjmaşi, încăperea de la nivelul solului, boltită cu
un semicilindru, este izolată. Accesul la primul cat se facea printr-o scară mobilă iar de aici mai sus,
pînă la camera clopotelor, pe o scară interioară fixă. Constmcţia este executată din piatră brută, masa
acesteia fiind străbătută din loc în loc cu cîteva brâie de cărămidă. Muchiile prismei, contraforţii şi
ramele uşilor şi ferestrelor sunt de piatră faţuită. Pe feţele netede ale blocurilor de pe colţuri se mai
păstrează, pe alocuri, discurile mici de teracotă smălţuită şi colorată care astupă, îmbogăţind prin
acestea decorul faţadei, găurile lăsate de cleştii cu care au fost ridicate pietrele pe schele.
Turnul de la Popăuţi, care-şi păstrează intacte formele şi întregul parament original, prezintă
aceleaşi caracteristici ca şi tumul-clopotniţă de la Piatra, cu deosebirea că prisma de secţiune pătrată a
bazei, după ce-şi teşeşte colţurile la jumătatea înălţimii, devenind

226
octogonală cu laturile neegale, revine, la nivelul ultimei încăperi (camera clopotelor), la forma pătrată
de la bază.
Alături de cetăţile cu caracter exclusiv militar, o contribuţie deosebită la apărarea împotriva
pilcurilor de oşti prădătoare a fost adusă şi de mănăstirile fortificate, al căror număr a crescut simţitor,
mai ales în a doua fază a dezvoltării arhitecturii din această epocă. In vremea lui Ştefan cel Mare, au
jucat un rol deosebit în această privinţă mănăstirile Neamţ şi Putna. Resturi din întăriturile aparţinînd
acestei perioade nu s-au păstrat însă decât la Putna, un bastion cunoscut azi sub numele de Tumul
tezaurului. întregul complex fortificat din care facea parte acest turn fusese construit după terminarea
bisericii.
Cu ziduri groase de peste un metru, având la bază o formă pătrată iar de la nivelul etajului
I în sus transformându-se intr-o prismă cu opt laturi, tumul cuprinde patru caturi, având câte o încăpere
izolată la fiecare nivel. Camera de la parter comunică direct cu incinta; cele de la etaj au acces dintr-un
turnuleţ cu o scară în spirală la care se ajungea numai prin drumul de strajă cu care se încheiau zidurile
incintei. Cele două încăperi de la etajele I şi II, construite anume pentru depozitarea în timp de asediu a
bunurilor de preţ ale mănăstirii, sunt boltite şi luminate cu ferestruici înguste, mai mult metereze. Uşile
lor masive puteau fi zăvorite pe dinăuntru cu grinzi de lemn, ale căror capete alunecă şi se fixează în
lăcaşuri anume lăsate în ziduri. Ultima încăpere, azi redusă în înălţime, constituia foişorul de strajă şi
luptă. Pe baza negocierilor începute în 1487 Ştefan cel Mare a încheiat pace cu turcii şi a făcut ca
pacea relative a anilor care au urmat să fie dăruită unei activităţi de creaţie în domeniul arhitecturii şi al
artelor legate de arhitectură.
în cadrul realizărilor din timpul acestei mari campanii de construcţii în primul rând au fost în
domeniul arhitecturii civile, curţile domneşti care au fost construite în mai toate oraşele de seamă ale
ţării, unde autoritatea domnească avea nevoie să se facă simţită şi unde, periodic, prezenţa domnului
însuşi era necesară.
Statul feudal Moldova, centralizat în mare parte şi independent o dată cu Bogdan I, se dedică,
începând cu acesta şi continuînd mai ales cu Petru I Muşat şi mai apoi cu Alexandru

227
 Mănăstirea Putna. Tumul Tumul clopotniţă al bisericii Sf. Nicolae -
tezaurului. Secţiune şi Popăuţi din Botoşani. Faţadă, secţiune,
planuri planuri

0 113 4 5 m
■ * * *u,uh . d n . J U . . . . . . . . n , - f

Tumul lui Ştefan cel Mare de la Mănăstirea Tumul clopotniţă al curţii domneşti şi al
Bistriţa. Secţiune şi plan bisericii Sf. Ion din Piatra. Vedere,
clanuri, secţiune
cel Bun, acţiunii de apărare a graniţelor, printr-un sistem defensiv ce va fi desăvârşit de Ştefan cel
Mare. De asemenea, se desfăşoară, în paralel, evoluţia localităţilor moldovene şi, legat de acest fapt,
completarea reţelei de curţi domneşti necesare, ca şi în Ţara Românească, mobilităţii de început a
domniei. Moldova se orientează în mare măsură către nord, cu care întreţine relaţii dinastice,
economice, militare. O parte dintre cetăţile de acum sunt rezultatul acestei cooperări.
De asemenea, primii domni vor trebui să acţioneze pe centralizarea totală a statului, sudul ţării fiind
controlat ceva mai târziu, acţiune desfăşurată în paralel cu aceea de creare a unei armate statale. Istoria
cetăţilor de graniţă sau de interior moldovene, relativ sigură din timpul lui Alexandru cel Bun, continuă
să fie incertă pentru perioada 1350—1400. Dintre cele anterioare statului centralizat, Cetatea Albă,
Chilia, eventual Tighina, Hotinul, sunt cel mai greu de datat.
Cetatea Albă, intra în 1347 în sfera de influenţă iar în 1399 în stăpânirea Moldovei (în 1380 episcop
la Cetatea Albă fiind losif, din casa domnitoare a Moldovei). Alexandru cel Bun, stabileşte asupra
Cetăţii Albe suzeranitatea polonă. De fapt, cetatea rămâne în continuare a Moldovei, Alexandru
întreprinzând lucrări de întărire a ei.
Chilia ajunge în stăpânirea Moldovei abia sub Alexandru cel Bun în 1427, după aceea pentru câteva
decenii revenind Ţării Româneşti şi apoi din nou Moldovei, sub Ştefan.
Tighina, este punct important de vamă pomenită ca atare împreună cu Dorohoi, Bârlad, laşi în
privilegiul acordat de Alexandru cel Bun negustorilor din Lwow şi Lemberg: prima construcţie se
ridică în 1395, de către moldoveni, pentru apărarea punctului de vamă.
Cetatea Hotinului este ridicată şi refăcută de către Petru I, considerat ctitor al unei bune părţi din
sistemul defensiv al Moldovei, cu sprijinul marelui cneaz at Lituaniei, în preajma lui 1400, aceste
cetăţi, pomenite anterior, aparţineau Moldovei şi că aceasta întreprinde dese acţiuni de amplificare şi
fortificare a lor.
După ce Suceava, devenit un important centru economic, începe să intre în atenţia domnilor
moldoveni din jumătatea a doua a secolului XIV, se ridică în zonă cetăţi, din care prima este Şcheia,
datată în această perioadă. Cetatea de graniţă pe linia reşedinţelor domneşti Şiret —- Baia — Suceava,
ar fi prima cetate de piatră atribuită cert Unui domn

229
moldovean şi acela nu poate fi altul decât Petru I. După terminarea noii cetăţi de la Suceava, sub
Alexandru cel Bun, Şcheia este demantelată, fiind în pericol de prăbuşire.
De acelaşi tip, rectangular, cu turnuri de colţ, de data aceasta interioare, este Cetatea Neamţului, în
apropierea graniţei cu Transilvania, pe una din importantele căi de acces. Ridicată, într-o primă fază în
1382—91, cu forţă de munca locaiă („munca la cetate” se cunoaşte ca fiind printre obligaţiile
locuitorilor) va fi amplificată sub Alexandru cel Bun care-i completează construcţiile interioare.
De mai mare vamploare şi constituind un sistem mai complex, cetatea interioară, prima a
ansamblului de la Suceava, îşi are începuturile în aceeaşi perioadă, fiind terminată de Alexandru cel
Bun, ce-şi va avea aici reşedinţa permanentă.
La Costeşti, pomenită anterior,ca un important centru urban, după distrugerea aşezării, pe la
sfârşitul secolului XIV, se ridică o a doua cetate, rectangulară.
Sub Roman, Moldova îşi întregeşte teritoriul, domnitorul apărînd ca singur stăpânitor al întregii ţări
pînă la Mare. Legată de acţiunile sale de control asupra sudului, trebuie pusă ridicarea primei cetăţi de
la Roman, din pămînt şi lemn. Cetatea va fi părăsită în timpul lui Alexandru cel Bun, moment când
controlul( asupra acestei zone era realizat pe deplin.
Din punct de vedere tipologic, se distinge cetatea-castel de plan rectangular, din piatră, cu turnuri
de colţ intrate sau ieşite de plan patrulater sau circular. Hotinul este singurul ce recurge la o incintă
adaptată terenului, turnurile circulare alternând cu cele rectangulare, iar Cetatea Albă dispune la
jumătatea secolului XV de o dublă incintă închizînd o arie destul de mare.
Accesele sunt rezolvate prin turnuri de poartă cu unele sisteme complexe de apărare ca la Suceava,
unde accesul este protejat de un sistem de două turnuri cu o „gură de lup” interioară. Zidurile de piatră,
sau mixte, au drumul de strajă în grosimea lor. Sunt folosite atât crenelurile cât şi gurile de tragere,
existente mai ales la etajele inferioare ale turnurilor.
Amploarea, tehnica şi execuţia, includ cetăţile amintite printre realizările de marcă ale arhitecturii
militare din această zonă a Europei.

230
 •Curţile domneşti existente la venirea lui Bogdan: Şiret şi Baia, sunt folosite în continuare,
aşezările urbane de aici dezvoltându-se mult.
La Baia, curtea domnească va aduce după sine refacerea din piatră a bisericii catolice ca şi Şiretul,
în această perioadă, este sediu de episcopie. Printre celelalte curţi ce apar după mijlocul secolului XIV,
Rădăuţi, cu biserica de piatră ctitorită de Bogdan I, este reşedinţă domnească. laşul, la începutul
secolului XIV având deja funcţie militară şi administrativă, pentru ca în 1408 să fíe menţionat ca loc de
vamă, va fi dotat cu curte domnească în timpul lui Alexandru cel Bun.
Curtea domnească din Suceava, (anterioară, în prima fază, cetăţii), ansamblu nefortificat,
reconstruit şi amplificat din piatră de Alexandru cel Bun, avea un corp principal de clădiri cu beciuri şi
zid de incintă.
Alte curţi ce se ridică la cumpăna secolelor XIV—XV sînt cele de la Roman, în legătură cu cetatea
şi formând cu fortificaţia oraşului un complex unitar; de la Hârlău, pomenită ca reşedinţă („Curie”) a
mamei lui Petru I; de la Bacău, ridicată în prima jumătate a secolului XV; Botoşani, atestată în 1439,
dar existentă cu mult timp înainte; Vaslui, ce ajunge reşedinţă în timpul lui Ştefan II.
De o importanţă deosebită curţile boiereşti de la Netezi —Neamţ, Volovăţ, Giuleşti şi Fântâna Mare
— Suceava având case -de piatră şi biserică-paraclis.
•Târgurile şi oraşele moldoveneşti, încep să capete importanţă în întreaga zonă, prezenţa unor
aşezăminte monahale, a episcopiilor catolice, a curţilor domneşti, legăturile comerciale cu Europa,
probează gradul de dezvoltare la care au ajuns.
Fortificaţiile lor, şanţuri cu valuri de pămînt protejate cu lemn, ca cele din Şiret, Suceava, Roman şi
Iaşi, funcţionează până la jumătatea secolului XV, altele până mai târziu, nefiind înlocuite ca în
Transilvania prin ziduri de piatră.
Reţeaua de cetăţi din a 11-a jumătate a secolului XV, verificată cu prilejul unor evenimente de o
amploare rar întâlnită în Europa Apuseană, o putem considera una dintre cele mai eficace ale Evului
Mediu est-european.
•Pentru spaţiul est-carpatic epoca lui Ştefan cel Mare şl a urmaşilor săi imediaţi înseamnă, cea mai
fecundă perioadă constructivi în domeniul apărării, din întreaga ei istorie.

231
 Din punct de vedere arhitectonic, secolul lui Ştefan şi al urmaşilor săi se caracterizează prin
întărirea graniţelor, printr-un lanţ de cetăţi la Mare, Dunăre, Nistru şi spre Ardeal, sau a centrului, ales
în general ca acces de către turci înspre Suceava. Curţile domneşti sunt refăcute de Ştefan fară
excepţie, construindu-se atunci şi altele noi, însă reşedinţa preferată rămîne Suceava.
Cetăţii Suceava i se ridică un zid înconjurător cu contraforturi exterioare, cu bastioane pentru
artilerie, incintă desfăşurată pe mijlocul fostului şanţ. Noul şanţ, lat de aproximativ 30 de metri în
partea superioară, cu contraescarpa din piatră, este la rîndul lui apărat de un val. Trecerea peste el este
realizată pe un pod pe piloni, cu ultimul tronson mobil, aceasta strecurîndu-se apoi printre două
bastioane, ce o flancau. Probabil tot atunci, apărarea accesului în fortul central a fost complicată şi
flancată mai pregnant de tumul de colţ de pe aceeaşi latură, reconstmit la un unghi de 450 faţă de
curtină.
După 1476, probabil şi din cauza avariilor suferite, Ştefan întreprinde a doua mare refacere,
cămăşuind cilindric vechile bastioane şi ridicând altele noi, numărul celor păstrate fiind de 9. In
confruntarea cu artileria, mai ales cea grea, turnurile cetăţilor şi castelelor au început să adopte din
1450 forma cilindrică. Fie că erau turnuri cu mai multe niveluri adăpostind cazemate închise, fie că
erau deschise —■ de tipul „platformă” — cu parapete scunde şi extrem de groase, aceste turnuri fară
muchii faceau ca proiectilele să ricoşeze fară să smulgă fragmente prea mari din ele, planul circular
preluând, în plus, eforturile din exterior în mod unitar.
Acelaşi procedeu a fost folosit şi la Cetatea Neamţ, asemănătoare ca poziţie şi planimetrie cu
Suceava. Lucrarea, începută şi terminată probabil ante 1476, rezolva problema incintei exterioare prin
4 platforme de artilerie, asemănătoare în plan cu cele de la Suceava, dar de tip „deschis”, cu un alt mod
de aşezare a bateriilor.
înaintea apariţiei bastioanelor „pană” italieneşti, care să contioleze şi unghiurile moarte ale
precedentelor, acestea cilindrice, din piatră sau cărămidă, cu ziduri extrem de groase şi baze evazate,
erau cele mai avansate din punct de vedere defensiv. Din punct de vedere tipologic, bastioanele
Neamţului sunt superioare celor de la Suceava.
Hotinul, la graniţa cu Polonia, este de asemenea o cetate cu un rol militar deosebit, unde Ştefan
execută noi lucrări de întreţinere şi în interior.

232
Cele mai importante elemente
defensive în Moldova (până la
jumătatea secolului al XVI-lea)
a) valul de pământ cu polisadă
b) zidul de piatră;
c) turnul izolat;
d) tumul de flancare;
e) ’’tumul de artilerie”;
f) bastea

a) b)
Metode defensive în Moldova
(până la jumătatea secolului al
XVI-lea) (după Bogdanowski):
a) frontală orizontală
b) frontală verticală
c) metoda “cleştilor”
rofffnTffiWI? d) metoda “flancurilor”

233
 în 1464, Ştefan cucereşte cetatea Chilia, asigurându-şi astfel frontiera de sud- est, fiind greu de
apărat, Ştefan o dărâmă în 1479 şi reconstruieşte o alta în câteva luni probând forţa economică şi
militară a voievodului. Un şantier cu 800 de zidari şi 17 000 de salahori este rar întâlnit în Evul Mediu.
Cetatea din Roman este ridicată de Ştefan în două etape: în primă alcătuire avea o incintă
rectangulară înconjurată de un şanţ lat de 9—13 metri şi adînc de circa 4 metri, cu turnuri circulare,
probabil de tipul celor de la Suceava, şi unul la sud-est, de tipul platformă, similar cu cele de la Neamţ.
Intrarea era apărată de un turn rectangular cu o „gură de lup” închisă de încă un volum spre curte. în
1483 se începe completarea cetăţii spre est cu încă o incintă neregulată, cu bastioane cilindrice şi
semicilindrice pe latura de est şi în colţul de sud-vest şi unul de plan rectangular pe cea de sud, după ce
incinta principală fusese înconjurată cu un nou zid „scut” pentru a crea probabil un zwinger. Acest
„faubourg” îşi avea explicaţia decît în dorinţa de a complica şi mai mult accesul, sau de a creea o nouă
şi mult mai mare piaţă de arme adiacentă fortăreţei principale. Noul şanţ înconjura larg întreaga cetate,
fiind umplut cu apă din Şiret.
O altă cetate Ţeţina, din nordul ţării, cea mai puternică din zonă, a suferit lucrări de fortificare în
secolul XV probabil de asemenea în timpul lui Ştefan. Printre alte cetăţi ctitorite, folosite sau
refortificate de voievod, se înscriu cele din Bîrlad, Orhei, Soroca.
La Orhei, Ştefan clădeşte în jurul lui 1470 o fortăreaţă în centrul vechii cetăţi, de plan rectangular,
cu turnuri rotunde la colţ, Ştefan construieşte în acelaşi an o fortăreaţă din lemn şi pământ la Soroca,
probabil pe o alta mai veche, cetate ce va fi refăcută din piatră de Petru Rareş. De plan circular,
dispune de trei turnuri circulare şi unul de plan pătrat la intrare, fiind o dovadă a faptului că Moldova
începutului de secol XVI avea încă resurse pentru o asemenea întreprindere.
O altă cetate de pământ, Crăciuna, într-o variantă identificată cu cea de la Independenţa
— Galaţi), este cucerită de Ştefan în 1482. Este tipică pentru ceea ce însemna atunci o cetate de
pământ şi lemn,caracteristică cetăţilor lui Ştefan prin adaptarea la artilerie.
Cetăţile lui Ştefan aveau aceeaşi funcţie cu cele regale transilvănene, adică erau exclusiv în slujba
domnului şi ţării, servind câteodată drept reşedinţă.

234
 • în timpul lui Ştefan, pe lângă cetăţi domneşti, domnul dispunea de o reţea de curţi ce serveau
deplasărilor într-o ţară ce nu se putea conduce şi apăra numai din Suceava.
Ca şi cetatea, curtea domnească din Suceava, este reconstruită tot din piatră, domnul amplificând-o
şi înconjurând-o cu o nouă incintă. Raportul dintre această curte şi cetate trebuie să fi fost ca acela
dintre o „curie” şi un castel.
Printre primele reconstrucţii în acest domeniu ale lui Ştefan se numără curtea din Iaşi, oraşul
începând să capete importanţă, contrabalansând-o chiar pe cea a Sucevei. în 1492, domnul va ridica
biserica de zid Sf. Nicolae Domnesc care rămâne până astăzi cel mai vechi edificiu al oraşului, această
biserică avea la rândul ei o incintă puternică. Curtea din laşi, cu toate stricăciunile pe care le suferă în
timp, reconstruită de fiecare dată, va ajunge, în timpul lui Alexandru Lăpuşneanu, principala reşedinţă
domnească.
La Bacău, după incendiul cauzat de expediţia ungară din 1467, ajunge în scurt timp, prin
reconstrucţie şi prin calitatea strategică a locului, a doua capitală a Moldovei, pe timpul când fiul lui
Ştefan, Alexandru, cârmuia din ordinul tatălui, sudul Moldovei. în 1491, el ctitoreşte biserica Precista,
după ce Ştefan ridicase aici o nouă curte.
După evenimentele din 1476, domnul reconstruieşte curtea din Vaslui, de asemenea din piatră,
ansamblu întregit în 1490 prin ctitorirea bisericii Sf. loan. Curtea de la Piatra, Ştefan o reconstruieşte,
în 1497 ridicând biserica şi în 1499 turnul clopotniţă, ambele rămânând până astăzi pe înălţimea din
centrul oraşului, înconjurate fiind de substrucţiile şi zidul de incintă ale curţii.
în 1486, Ştefan reface curtea din Hârlău, una dintre preferatele sale şi a urmaşilor săi, în plină zonă
viticolă. în 1496 se amintesc lucrări la curtea de la Cotnari şi în sudul ţării, în Bârlad, în acelaşi sfert de
secol XV, domnul va construi o curte, iar la Huşi, în 1494—1495 ridică biserica şi casa domnească de
pe actualul perimetru al Episcopiei. La Dorohoi şi Reuseni se păstrează ctitorii din timpul lui Ştefan,
fiind localizări ale unor curţi. Mai târziu, Petru Rareş în prima domnie, va revitaliza curtea de la
Botoşani, amplificând-o.
Din repartiţia lor teritorială se deduce şi rolul acestor ansambluri. Fără să fie cetăţi, în timpul lui
Ştefan încep să fie dotate defensiv, într-un mod care depăşeşte un simplu rol residential.

235
 ■ rrX3
îlfl

*
S
V
a) b)

Mănăstiri fortificate din Moldova:

a) de la Neamţ
b) de la Probota
c ai e)
c) de la Putna )
d) de la Râşca
e) de la Bistriţa

c^D ţ î j

Planul cetăţii noi de lângă Roman

236
 Curţile boiereşti din această epocă sunt foarte puţin cunoscute ca alcătuire. Se poate să fi fost dotate
pe lângă un paraclis şi o casă-reşedinţă şi cu alte anexe înconjurate de o întăritura, probabil, din lemn.
• O altă categorie de ansambluri care, după ultimele cercetări arheologice, încep să dobîndească, o
dată cu jumătatea a 11-a a secolului XV, un rol defensiv, sunt incintele mănăstireşti. Prezenţa în
interiorul lor a unor case domneşti, unele datând din timpul domniei lui Alexandru cel Bun, le
deschideau către viaţa laică, reţelei de refugii ale domniei sau familiilor boiereşti ctitore.
La începutul domniei, Ştefan construieşte o nouă mănăstire la Probota. Acolo va fi înmormântată în
1464 Oltea, mama domnului. Viaţa acestui aşezământ este scurtă, surpându-se din cauza terenului şi
fiind reconstruit pe un teren mai ferm de Petru Rareş în 1527—1528. In iulie 1466, Ştefan începe
zidirea celei mai importante mănăstiri ale sale, Putna.
In timpul lui Ştefan, avea o incintă patrulateră regulată cu trei turnuri şi era înconjurată cu un şanţ
de apărare. înainte de 1470 este întemeiată mănăstirea Căpriana şi, în aceeaşi perioadă, e construită din
piatră mănăstirea Moldoviţa. Aceasta se va surpa însă în urma unei alunecări de teren de la începutul
secolului XVI, în 1532 începând, din porunca lui Petru Rareş, construcţia noii mănăstiri, de la care se
păstrează incinta şi turnul de plan semicircular din colţul de nord-est, restul fiind reconstrucţii
ulterioare.
După ce în 1471 biserica mănăstirii Neamţ este dărâmată de un cutremur, în 1497 noua biserică este
înconjurată cu o incintă cu turnuri păstrîndu-se de atunci partea inferioară a „Pârgului”, tumul de nord-
est şi substrucţii ale construcţiilor din incintă.
La Bistriţa, unde în urma atacului din 1476, vechea locuinţă domnească este distrusă, se va ridica o
nouă incintă şi un turn clopotniţă, ulterior prelungit spre vest de o construcţie din timpul lui Petru
Rareş. Clopotniţa puternică de plan patmlater împreună cu casa lui Rareş determinau în colţul de nord-
vest al incintei mănăstirii o curte izolată de rest prin ziduri dotate cu guri de tragere.
în deceniul 9 şi 10 al secolului, domnul ridică o serie de mănăstiri: Pătrăuţi, Voitin, Sântilie—
Suceava, Voroneţ, şi Trestiana, din care unele păstrează încă resturi de construcţii

237
din timpul lui. Spre sfârşitul vieţii, pune temelia mănăstirii Dobrovăţ, terminată abia după moartea
domnului.
Sub Rareş se ridică prima mănăstire Vânători — Piatra Neamţ; se reconstruieşte mănăstirea Humor
în apropiere de vechiul ansamblu ruinat; se iniţiază construcţia mănăstirii Râşca; se începe şi se
termină în 1535 mănăstirea Coşula. Tot atunci, în Suceava sau în prejmă, comunitatea armenească are
suficiente resurse pentru a ridica în 1522 mănăstirile Sf. Cruce şi Hagigadar.
Aşadar, în perioada sfârşitului secolului XV — începutul secolului XVI, sub Ştefan, se
definitivează un model de ansamblu monastic cu un program complex, cuprinzând, spre deosebire de
mănăstirile apusene sau bizantine, pe lângă construcţii destinate cultului, reşedinţe domneşti sau
boiereşti. Faptul că deja dispun de incinte rectangulare, cu turnuri de colţ, neîntâlnite decât foarte rar în
spaţiul bizantin, este o sinteză în care un rol important 1- au jucat cetăţile şi curţile domneşti cu o
planimetrie asemănătoare ale lui Ştefan sau ale înaintaşilor săi. O influenţă importantă a jucat-o
importul de tehnică ardeleană şi sunt cunoscute unele similitudini de rezolvare a unor detalii de la
castelul din Hunedoara şi Suceava, precum şi a unor piese de detaliu întâlnite în ansamblurile
construite de Ştefan, de influenţă apuseană. în Transilvania modelul de cetate ţărănească cu incintă
rectangulară regulată cu turnuri de colţ se naşte înspre sfârşitul secolului XV şi acestea sunt. răspîndite
în parte nu departe de graniţa cu Moldova. Naşterea într-un spaţiu geografic chiar despărţit de o
graniţă, unitar, într-o aceeaşi perioadă, a unor tipuri de arhitecturi apropiate ca rezolvare, nu poate fi
întîmplătoare, acest model nu este străin de influenţa renaşterii italiene, spaţiu cultural cu care Ştefan a
avut numeroase legături. Exista în plus o serie de biserici cu “ tainite” peste gropniţă, camera de
refugiu în caz de primejdie care amintesc de rezolvări ale bisericilor fortificate din Transilvania,
Humor şi Moldoviţa încep să folosească “tainite” şi vor fi tot mai mult aplicate ca soluţie strategică
până la a ocupa întregul pod al bisericii.
Reformator al sistemului de apărare prin cetăţi, Ştefan cel Mare a pus să se repare şi să se
restructureze cetăţile mai vechi, adaptându-le noilor metode de luptă caracteristice epocii.
Urmele cetăţii Orhei situată pe malul râpos al râului, se găsesc pe o peninsulă joasă. Incinta era
precedată de un val de zidărie şi două de pămînt, care închideau limba peninsulei

238
Cetatea Neamţului. Planul cu adăugirile din vremea lui Ştefan cel Mare

Variantă de reconstituire a cetăţii Neamţ

spre uscat, ce închideau o citadel de plan dreptunghiular cu patru bastioane cilindrice la colţuri.
Cetatea de la Gîdinţi lângă Roman, fusese croită după un plan asemănător celui al fortului genovez
care a constituit nucleul Cetăţii Albe. Incinta, de formă uşor dreptunghiulară, era mărginită de ziduri
groase de piatră întărite la colţuri şi pe mijlocul a trei din laturi cu puternice turnuri cilindrice. Ca şi la
Păcuiul lui Soare, fundaţiile zidurilor erau aşezate pe o reţea de grinzi sprijinite pe un pat de piloţi de
stejar. Curând după ce fusese pusă în stare de funcţie — fortăreaţa a fost mărită prin adăugirea pe
latura dinspre răsărit a unei a doua incinte întărită ca şi prima cu turnuri.
La Neamţ, zidurile vechi cu creneluri au fost refăcute în partea de sus, înălţându-se şi construindu-
se în dreptul noului drum de strajă metereze pentru lupta cu arme de foc. în faţa cetăţii, alături de
intrare şi pe aripa dinspre miazănoapte, cioplindu-se de o parte stânca, iar de alta facându-se
umplutură, s-a construit o terasă care a fost mărginită spre marele şanţ ocrotitor cu ziduri puternice de
piatră şi patru bastioane semicilindrice pentru tunurilor. Tot atunci au fost reconstruite şi masivele
piloane de zidărie de piatră pe care se sprijinea podul de acces în cetate.
La Suceava castelul fortificat moştenit de la înaintaşi — reparat şi mărit eu noi încăperi, printre care
şi un paraclis — a fost cuprins, ca o extremă redută, în cadrul unei cetăţi vaste, cu totul nouă. Terasa
din jurul castelului, nivelată şi lărgită pînă la marginile abrupte ale colinei, a fost înconjurată cu ziduri
de piatră, groase de 4 m şi întărite cu şapte bastioane semicilindrice, potrivite pentru nevoile de apărare
ale cetăţii prin şi contra artileriei. Aceste ziduri, unite în partea dinspre miazănoapte cu latura cu trei
turnuri a castelului, formau o coroană încheiată de strajă. Intrarea în cetatea astfel întărită, precedată de
un pod ridicător, era amenajată peste râpa din faţa laturii răsăritene, în colţul dinspre miazănoapte al
acesteia, unde se găsea turnul cunoscut de tradiţie sub numele de „ne boise” , adică „nu te teme” .

Elemente, metode şi sisteme defensive

Apărarea prin fortificaţii este direct determinată de:
- elemente defensive;
- metode defensive;

240
 - sisteme defensive.
Aplicând criteriul cronologic, exista următoarea succesiune a celor mai importante elemente
defensive în Moldova de la mijlocul secolului al XlV-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea:
- valul de pământ cu sau iară palisadă;
- zidul de piatră;
- tumul izolat, protejat de terasa superioară;
- tumul deflancare, înzestrat cu deschideri pentru tragere;
- bastea destinată pieselor de artilerie.
Valurile de pământ protejate cu palisade şi însoţite de şanţuri constituiau reţeaua principală a
apărării Ţării Moldovei până la venirea lui Petru I Muşat. Domnia acestui voievod marchează sfârşitul
utilizării pe scară largă a cetăţilor de pământ şi lemn şi începutul generalizării celor de piatră.
Forma cea mai elementară de fortificaţie medievală din piatră este tumul izolat (donjonul) - nucleul
principal de rezistenţă.
Edificarea elementelor de flancare a fost o preocupare a constructorilor de cetăţi la sfârşitul
secolului al XlV-lea. Raţiunea flancării consta în necesitatea de a înlătura „unghiurile moarte“ de tirul
apărătorilor. Acest principiu a devenit strict obligatoriu în epoca artileriei.
Micşorarea dimensiunilor verticale ale turnurilor şi mărirea puterii de rezistenţă a acestora a dus la
invenţia basteilor. Basteile puteau fi umplute cu pămînt sau zidite („bastei pline“) sau să dispună de
niveluri nezidite destinate, ca şi platforma superioară, pieselor de artilerie.
Un element defensiv intermediar între tumul de flancare şi bastea este „tumul de artilerie“. El
păstrează forma şi dispoziţia interioară a unui turn obişnuit, dar e mai jos şi pereţii îi sunt mai masivi,
deseori îngroşaţi spre bază. în Moldova basteile flancau şi sprijineau curtinele exterioare ale cetăţi
Neamţ, Cetăţii de Scaun de la Suceava şi Cetăţii Noi de lângă Roman.
în această perioadă există următoarele metode de apărare:
- frontală orizontală;

241
frontală verticală (intermediară);
metoda „cleştilor“ (încrucişată);
metoda „flancurilor“.

Variantă de reconstituire a cetăţii Neamţ

Cetatea de scaun a Sucevei. Planul reconstituit, aşa cum era în vremea lui Ştefan cel
Mare
 Prima metodă prevede apărarea unei singure direcţii, tragerile fiind efectuate cu o armă în sens
orizontal,perpendicular pe linia de apărare. Dar rămâne neacoperit un amplu „spaţiu mort“ în
apropierea piciorului curtinei. Astfel erau apărate fortificaţiile cu palisade din primele capitale ale
Moldovei.
Metoda a doua contribuie şi ea la protejarea unei singure direcţii, dar aici tragerilor în sens orizontal
li se adaugă cele în sens vertical. întâlnim această metodă la Cetatea Alba, cetatea Chilia, Cetatea de
Scaun de la Suceava, cetatea Neamţ şi Cetatea Nouă de lângă Roman.
Flancarea verticală poate fi realizată cu succes prin dispozitive speciale agăţate de turnuri şi ziduri -
hourds, maşiculi, bovin-douri ş.a.
Cea de-a treia metodă presupune trageri în sens orizontal în două direcţii diferite care se
intersectează. Dar şi aici rămâne nerezolvată problema „spaţiilor moarte“ la baza zidăriei.
în cazul ultimei metode, care le însumează pe primele trei, se evită practic toate „unghiurile
moarte“. Un exemplu care ilustrează metoda „flancurilor“ este citadela de la Cetatea Albă.
De elemente şi metode defensive depind sistemele defensive.
Acestea sunt:
-sistemul parietal, unde zidul (valul, palisada) constituie principalul element defensiv, iar metoda
utilizată este cea frontală orizontală;
-sistemul sinuos, unde zidul (valul, palisada) constituie principalul element defensiv, iar metodele
utilizate sunt cea frontală orizontală şi cea a „cleştilor“;
-sistemul de turnuri izolate, unde elementele defensive principale sunt turnurile izolate şi zidurile
(valurile, palisadele), iar metodele utilizate sunt cea frontală orizontală şi cea frontală verticală;
-sistemul de turnuri de flancare, unde elementele defensive principale sunt turnurile şi zidurile
adiacente, iar metoda utilizată este cea a „flancurilor“;
-sistemul de bastei, care se bazează pe aceleaşi principii ca şi sistemul precedent, fiind înzestrat cu
un nou element defensiv - bastea.

243
 Categorii de fortificaţii
Amenajările fortifícate se clasifică în:
- obstacole — piese de apărare care barează accesul;
- refugii - construcţii care oferă adăpost în timp de pericol;
- posturi - baze de atac şi sedii de garnizoană, numite mai târziu poziţii de foc.
Obstacole pot fi calificate şi palisadele de lemn din primele capitale ale ţării. „Posturile“ -
cetăţile voievodale - asigurau controlul unor puncte sau zone obligatorii de trecere. Refugii“ pot fi
considerate mănăstirile fortificate, curţile domneşti şi boiereşti, schiturile rupestre, construcţiile
subterane, tainiţele.
In funcţie de gradul de durabilitate a cetăţilor distingem:
- fortificaţii permanente,
- fortificaţii ocazionale.
Condiţionat de scopurile defensive deosebim:
- punctul de sprijin militar (funcţia principală fiind apărarea efectivului militar şi a zonei aferente,
funcţiile secundare fiind cea de locuire, administrativă, religioasă şi economică);
- reşedinţa fortificată (funcţia principală fiind cea de locuire sau religioasă, funcţiile secundare
fiind cea de apărare, religioasă sau de locuire, economică şi uneori administrativă);
- fortificaţia aşezării (funcţia principală fiind apărarea comunităţii).
In această perioada au existat curţi domneşti la Şiret, Baia, Suceava, Roman, Hârlău, Bacău,
Botoşani, Iaşi, Piatra Neamţ, Cotnari, Bârlad, Huşi, Dorohoi, Reuseni, Dimăcheni ş.a. Toate aveau un
paraclis, o locuinţă-reşedinţă cu anexe gospodăreşti şi o incintă împrejmuitoare fie de piatră, fie de
lemn. Curţilor voievodale din Moldova nu li se poate atribui doar o funcţie rezidenţială.
Curţi boiereşti au fost atestate la Netezi-Neamţ, Volovăţ, Giuleşti, Fântâna Mare- Suceava, lângă
Putna, la Şipote, Arbore, Bălineşti.
Complexele monastice din Moldova presupun un rol de refugiu temporar, de popas în retragerea
către alte locuri. Prezentându-se slab în faţa unor atacuri organizate, ele sunt totuşi capabile de o
rezistenţă de câteva zile în faţa unor expediţii de pradă. Spre deosebire

244
Cetatea de scaun a Sucevei. Vederea reconstituită a laturii cu intrarea

Variantă de reconstituire a cetăţii Neamţ

de Ţara Românească, aceste ansambluri monastice sunt mult mai apropiate de „cetăţi“. La cumpăna
secolelor XV-XVI se definitivează modelul mănăstirii fortificate moldoveneşti: o incintă de plan
rectangular flancată de turnuri protejează clădirile din intra muros. Aici, pe lângă spaţii destinate
oficierii cultului şi locuirii călugărilor, se află locuinţele domneşti sau boiereşti. Reşedinţe voievodale
sunt la mănăstirile fortificate Neamţ, Moldoviţa, Humor, Voroneţ, Putna, Bistriţa, Dobrovăţ, Râşca,
Coşula, Bisericani, Probota. După 1500, când Renaşterea se manifestă din plin în Transilvania, cetăţile
comunităţilor rurale, săseşti şi secuieşti recurg adesea la rigoare spaţială, forme carteziene ale
incintelor şi dispozitive de apărare dispuse simetric.
Arii urbane protejate de valuri, şanţuri şi palisade, au existat în secolul al XlV-lea la Suceava şi la
sfârşitul aceluiaşi secol la Roman. Fortificaţiile orăşeneşti de la Baia şi Şiret, ambele lucrate din
pământ şi lemn, au apărut în secolul al XlV-lea. La cumpăna secolelor XIV-XV a fost construită
incinta urbană la Iaşi.
Clasificarea amenajărilor de apărare după sistemele defensive folosite:
-aşezări fortificate;
-reşedinţe întărite;
-cetăţi „clasice“.
Aşezările fortificate utilizează sistemele parietal şi sinuos, reşedinţele întărite - sistemele parietal,
sinuos şi de turnuri de flancare, iar cetăţile „clasice“ - sistemele de turnuri izolate, de turnuri de
flancare şi de bastei.
Din punctul de vedere al atribuirii, Moldova a cunoscut următoarele categorii de cetăţi:
- cetăţi moldoveneşti;
- cetăţi bizantino-genoveze;
- cetăţi otomane.
In funcţie de locul am plasării deosebim cetăţi de câmpie şi cetăţi aşezate pe înălţimi. Primele tind
spre o regularitate a pianului, având posibilităţi defensive egale din toate direcţiile, pe când ultimele
sunt subordonate particularităţilor terenului.
Deasemenea, distingem fortificaţii de graniţă şi fortificaţii din interiorul ţării.
După materialele de construcţie utilizate fortificaţiile Moldovei se pot grupa în:
- cetăţi de pământ şi lemn;

246
 - cetăţi de piatră.
După numărul ostaşilor din trupele permanente în timp de pace avem:
- cetăţi cu garnizoane restrinse (până la 200-300 ostaşi);
- cetăţi cu garnizoane mari (mai mult de 300 ostaşi).

Tipuri de apărare în arta fortificaţiilor

In arta fortificaţiilor avem următoarele tipuri de apărare:
- apărarea „activă“;
- apărarea „pasivă“;
- apărarea „elastică“',
- apărarea „mascată“.
Apărarea „activă“ presupune existenţa unor puncte de rezistenţă - obiective cu caracter „pur
militar“ : cetăţi princiare - sedii de garnizoane perm anente, tabere întărite, avanposturi fortificate.
Apărarea „activă“ este caracteristică pentru epoca lui Ştefan cel Mare. Acest domnitor n-a comis
niciodată greşeala de a se închide cu oastea sa în vreo cetate, dând astfel duşmanului posibilitatea să-l
încercuiască şi să-l silească să capituleze. Fortificaţiile sunt folosite de el doar ca puncte de sprijin ale
operaţiunilor armatei, forţele principale fiind întotdeauna păstrate în afara zidurilor, pentru a putea lovi
şi înfrânge pe inamic.
Apărarea „pasivă“, înţeleasă ca o închidere fermă în spaţiul intra muros, contribuie la apariţia
incintelor orăşeneşti. Acest tip de apărare are o importanţă redusă în Moldova, unde majoritatea
oraşelor sunt „deschise“, adică lipsite de incinte împrejm uitoare.
Apărarea „elastică“ duce la fortificarea arhitecturilor preponderent civile: reşedinţe ale puterii
centrale şi laice, edificii de cult, administrative, comerciale, de locuit. Ea este disipată printr-o mulţime
de construcţii. Apărarea „elastică“ este specifică oraşelor moldoveneşti în lipsa unor ziduri de incintă.
Acum are loc transferarea arhitecturii fortificate din domeniul „strict militar“ către asigurarea unei
protecţii „relative“, chiar „preventive“. în multe alcătuiri urbane găsim adevărate reţele de apărare,
compuse din mănăstiri întărite, curţi boiereşti, biserici fortificate, locuinţe de piatră ş.a. Toate aceste
categorii de construcţii au apărarea, fară excepţie, inclusă în temă. Complexele monastice şi reşedinţele
feudale sunt

247
înconjurate de ziduri, bisericile dispun de turnuri-clopotniţă masive cu deschideri minime la primul
nivel, iar hanurile şi conacele au curţi cu garduri înalte şi porţi solide.
Apărarea „mascată“ e determinată de prezenţa am enajărilor defensive ascunse: galerii subterane de
legătură, coridoare subterane de acces şi evacuare, tainiţe, pivniţe suprapuse pe mai multe niveluri,
capcane, hrube, trape. Apărarea „mascată“, pasivă în esenţă, e frecventă în Moldova mai ales după
intrarea ei în sfera de influenţă otomană, atunci cînd începe „descentralizarea“ apărării teritoriale.

Construcţii de piatră
în funcţie de sorgintea cetăţilor- de piatră construite în Moldova în perioada investigată se poate
stabili o anumită tipologie, în cadrul căreia distingem:
- cetăţi de sursă nord-europeană)
- cetăţi de sursă vest-europeană;
- cetăţi de sursă bizantină;
- cetăţi de model bizantino-oriental;
- cetăţi de model oriental;)
- cetăţi de model renascentist.
Cetăţi de plan regulat
Cetăţi de sursă nord- şi vest-europeană
în arhitectura militară a Moldovei medievale există trei fortificaţii de piatră de plan prestabilit care
derivă din concepţia arhitectonică de tip castel nordic: forturile cetăţii Neamţ şi Cetăţii de Scaun de la
Suceava şi cetatea Şcheia.
Cetăţi de model bizantino-oriental
în Moldova istorică găsim patru fortificaţii de piatră de model bizantino -oriental: fortul Cetăţii
Albe, cetatea Tatarbunar, fortul Cetăţii Noi de lângă Roman şi fortul cetăţii Bender. Prim ele trei sunt
atribuite moldovenilor, iar ultima - otomanilor. Planurile lor „în careu“ sunt planuri ale fortificaţiilor
de câmpie, cu aceleaşi posibilităţi de apărare din toate direcţiile.
 Cetăţi de model oriental
O fortificaţie originală care nu are analogii printre cetăţile Moldovei este cetatea de piatră de la
Orheiul Vechi, numită în literatura de specialitate şi „citadelă“, deoarece ea a fost inclusă în interiorul
unei alte întărituri, de pământ şi lemn, construită anterior.
Cetăţi de model renascentist
Cetatea de piatră de la Soroca înlocuieşte vechea fortificaţie de pământ şi lemn care putea fi
construită împotriva tătarilor pe malul Nistrului de Ştefan cel Mare. Cetatea de piatră de la Soroca
rămîne prima şi ultima manifestare a Renaşterii în arhitectura militară a Moldovei.
Cetăţi de plan neregulat
în Moldova istorică sunt cunoscute-două fortificaţii de piatră de plan neregulat cu donjon. Prima, cu
donjon izolat, este cetatea Ţeţina şi cea de-a doua, cu donjonul inclus în zid, este cetatea Hotin.
Cetăţi de sursă bizantină
în arhitectura de apărare a Moldovei există două fortificaţii ce imită forma întăriturii
Constantinopolului. Este vorba de centura exterioară de zid a Cetăţii Albe şi cea a cetăţii Chilia.
Tipuri şi modele
Evoluţia arhitecturi fortificate în Moldova reprezintă un lanţ întreg de eforturi tehnice şi perfecţiuni
artistice. Sursa ei primară se găseşte în arhitectura romano-bizantină. Castrul roman şi „castellum “-ul
romanobizantină sunt prototipurile cetăţilor de plan apropiat de cel rectangular din Orient şi Europa.
Sursele cele mai apropiate în timp pentru fortificaţiile de acelaşi plan din Moldova devin cetăţile
nordice şi occidentale de tip „castel“, precum şi forturile „în careu“ din lumea bizantino-orientală.
Există două şiruri tipologice (genetice) ale cetăţilor moldoveneşti de plan patru later compact:
1. Forturile cetăţilor Neamţ şi Chilia, cetatea Şcheia, fortul Cetăţii de Scaun de la Suceava.
2. Fortul Cetăţii Albe, cetatea Tatarbunar, fortul Cetăţii Noi de lângă Roman. Cel de-al doilea şir
include fortificaţii de origine bizantino-orientală.

249
 Variantă de reconstituire a Cetăţii Noi de lângă
Roman Variantă de reconstituire a citadelei de
la Cetatea Albă

irtnţ

ooOo

D B » 0

1-1

Secţiune şi planul de la Bender

Variantă de reconstituire
a cetăţii Tatarbunar

250
 Cele două şiruri genetice sus-numite pot fi considerate etape ale unui proces unic de evoluţie a
arhitecturii militare în Moldova. Dezvoltarea cetăţii de plan regulat cu turnuri de colţ se desfăşoară în
sensul perfecţionării unor elemente componente în funcţie de progresul militar: înlocuirea turnurilor
intrate cu cele ieşite, a celor paralelipipedice cu cele cilindrice, întărirea acceselor, mărirea numărului
de turnuri, apariţia „tunurilor de artilerie“ etc. în interiorul seriei nu înregistrăm momente de ruptură
bruscă.
Specificul spaţial compoziţional
în organizarea spaţială primează criteriul funcţional. Printre cele mai însemnate funcţii se numără
cea de apărare, de locuire, religioasă, economică. Gruparea spaţiilor pe criterii funcţionale se
efectuează, de obicei, în jurul curţilor interioare.
Concepţiile spaţiale depind şi de criteriul constructiv. Constructorii băştinaşi pot introduce anumite
corective şi completări creative în conceptul-„canon”: aici se iau în consideraţie tradiţiile şi experienţa
locală în construcţie.
Distingem forme compoziţionale simple cu un spaţiu compact de formă geometrică precisă
(dreptunghi, romb, cerc, trapez) şi forme compoziţionale complexe.
în acelaşi timp se desprinde un şir de procedee compoziţionale. în primul rînd, există o strictă
ordonare logică. în mod normal, aici funcţionează toate elementele constitutive, dar, în caz de excepţie,
e posibilă funcţionarea temporară autonomă a unor părţi componente. Acestea pot fi donjoanele,
curţile, citadelele.
Compoziţiile tuturor cetăţilor din Moldova urmăresc accentuarea statutului de bastion inexpugnabil.
Efectele estetice generate sunt cu adresa directă către potenţialul duşman: copleşirea prin forţă şi
ţinerea la anumită distanţă. „Ecranul protector“ îl constituie pînzele de zid amplificate cu turnuri.
Compoziţiile cetăţilor din Moldova acceptă principiul ierarhizării dimensionale. Elementele de
importanţă majoră sunt evidenţiate prin dimensiuni mai mari. Astfel, donjoanele, cele mai puternice
turnuri ale cetăţilor, sunt şi cele mai spaţioase, şi cele mai înalte. Nu degeaba ele au căpătat denumirea
de boise (si. „nu te teme“) - într-un asemenea turn apărătorii uitau de frică. Cele mai importante curtine
erau şi cele mai groase. Unele au fost „îngroşate“ suplimentar în epoca artileriei.

251
 La cetăţile Moldovei se observă un anumit tip de expresivitate spaţială. în intra muros se
accentuează senzaţia de protecţie şi de anumit confort, iar în extra muros apare un bastion invincibil
care îi deprimă pe cei care intenţionează să-l asedieze.
Compoziţiile cetăţilor din Moldova prezintă efecte de monumentalitate. Preocupările
constructorilor se concentrează asupra elaborării unor adevărate „maşini de război“.
Se iau în consideraţie efectele de perspectivă. De multe ori, se fac abateri premeditate de
A

la scara umană. In momentul intrării se creează o perspectivă ascendentă care accentuează

monumentalitatea cetăţii. In intra muros, unde apărătorilor li se conferă un sentiment de securitate,
există o relaţie optimă între scara „funcţională“ şi cea „estetică“.
Compoziţia cetăţilor cu forturi însumează mai multe nuclee compoziţionale. Astfel, cetatea Neamţ,
Cetatea de Scaun de la Suceava şi Cetatea Nouă de lângă Roman juxtapun câte două nuclee -obiective
fortificate, alăturate după principiul basse-cour. La cetatea Bender avem două nuclee - obiective
fortificate, dispuse după principiul duplicibus muris. Trei nuclee compoziţionale - obiective fortificate
- sunt prezente la cetatea Chilia şi patru la complexul defensiv de la Cetatea Albă, unde înlănţuirea
nucleelor se face după principiul constantinopolitan. în toate cazurile enumerate elementul principal
este fortul, conceput ca o ultimă redută a cetăţii.
Cetăţile cu mai multe nuclee compoziţionale au o compoziţie dezvoltată în sens orizontal.
Fortificaţiile compacte, cu un singur nucleu compoziţional, se caracterizează printr-o compoziţie
dezvoltată atît vertical, cât şi orizontal.
în multe cetăţi din Moldova sunt utilizate repetările ritmice. Intervalul ritmului, adică distanţa între
dispozitivele verticale depinde de tipul de armament folosit. în cazul armelor clasice ea nu depăşeşte o
bătaie de săgeată, iar în cazul armelor de foc ea poate fi mult mai mare. Ritmul arhitectural unifică
faţadele cetăţilor, contribuind la obţinerea unor imagini de ansamblu.
Compoziţiile fortificaţilor de plan neregulat întruchipează principiul echilibrului maselor
arhitecturale asimetrice. Geometria riguroasă a unor elemente şi spaţii componente contrastează cu
caracterul organic, pitoresc al dispunerii lor în ansamblu. Configuraţia incintelor e determ inată de
condiţiile de relief.

252
Citadela de piatră de la Orheiul Vechi Planul cetăţii de piatră de la Soroca în faza
iniţială

Cetatea Soroca

53
 La majoritatea cetăţilor de plan regulat, se remarcă opţiunea pentru claritate şi anumită geometrie a
formelor, cu toate că mai multe elemente pot căpăta o tratare de detaliu asimetrică. Aceste fortificaţii
sînt concepute sculptural. Construcţiile auxiliare se alătură incintelor şi sunt ordonate de curţile
interioare. Spaţiile cu care se operează sînt limitate, de obicei, de linii şi suprafeţe drepte. în epoca
artileriei devine raţională „rotunjirea“ turnurilor şi zidurilor. în cazul cetăţii Soroca sunt utilizate
principiile Renaşterii italiene timpurii, bazate pe o geometrie riguroasă.
La unele cetăţi din Moldova se urmăreşte consecvent ideea de axialitate. Astfel, axa predominantă a
cetăţii Ţeţina, de plan filiform, este cea longitudinală. La fortificaţiile cu incinte carteziene axa
longitudinală are aceeaşi im portanţă ca şi cea transversală. La cele de tip central axa principală este
cea verticală.
Particularităţile reliefului au impus soluţii originale ale fundaţiilor, construite pe terenuri
accidentate sau în locuri mlăştinoase. Astfel, la cetatea Neamţ, cetatea Şcheia şi Cetatea de Scaun de la
Suceava întîlnim fundaţii „în trepte“ care asigurau o mai bună priză a masei de zidărie de sol şi
micşorau pericolul de alunecare.
Pavimentul spaţiului lice era alcătuit din spărturi de calcar în plăci legate cu mortar de var, aşezate
deasupra a două straturi de grinzi: în primul bârnele fiind amplasate paralel cu zidurile cetăţii, iar în cel
de-al doilea grinzile fiind perpendiculare. Şi în acest caz tehnica de construcţie era influenţată de cea
bizantină.
Componenţa zidurilor este destul de uniformă. De cele mai multe ori ele sunt alcătuite din două
paramente de piatră spartă, având o umplutură din aceeaşi piatră cu dimensiuni mult mai mici legată cu
mortar.
Pentru o mai bună coeziune şi rezistenţă la deformare, meşterii îneacă în miezul zidăriei tiranţi de
lemn,- dispuşi orizontal în formă de „centuri“ sau „grile“.
Un alt procedeu utilizat atât în spaţiul bizantin, cît şi în cel nordic este includerea asizelor de
cărămidă în zidăria de piatră cu scopul de a asigura solidarizarea param entului de umplutură şi a
conferi elasticitate zidurilor.
în cetăţile Moldovei pot fi evidenţiate mai multe feluri de mortar. Astfel, avem mortare conţinând
var, nisip, cărămidă pisată şi mei; var, nisip, cărămidă pisată, bucăţi mici de

254
cărbuni; var, nisip, cărămidă pisată; var, puzzolane; var şi un procent ridicat de nisip şi pietriş.
Rosturile între pietre sînt aici netezite cu ajutorul mistriei.
Pentru acoperirea spaţiilor s-au folosit bolţile de cărămidă (în leagăn semicilindrice, în leagăn în arc
puţin frânt şi sferice) şi planşeele de lemn. Problema aerisirii şi evacuării apelor era rezolvată cu
ajutorul unor canale.
La construcţia cetăţilor era utilizat şi materialul lemnos. In multe ziduri au fost descoperite urmele
unor dulapi de lemn cu rol de grinzi sau console pentru hourds, galerii sau schele. Lemnul era utilizat
pentru tiranţi, planşee, poduri, uşi, rame de ferestre.
Turnurile cetăţilor puteau fi neacoperite, cu terase pentru observare şi semnalizare, sau aveau
acoperişuri piramidale sau conice. Alte construcţii aveau acoperişuri obişnuite cu pantă în două sau
patru ape. Multe clădiri şi încăperi interioare au fost tencuite şi date cu var. Unele paraclise erau
împodobite cu pictură murală.
Planurile prestabilite ale multor fortificaţii din Moldova dovedesc că meşterii erau familiarizaţi nu
numai cu tehnicile avansate de construcţie, dar şi cu ştiinţa trasării pe teren. Un anumit raţionament
geometric se simte în planimetria cetăţilor de tip constantinopolitan. Trasarea planului pe teren devenea
deseori un ritual solemn mistic, iar metodele de asamblare a elementare componente se ţineau în secret.
Constructorii, buni cunoscători ai geometriei aplicate, nu întocmeau desene tehnice pe hârtie.
Principiile proporţionării stricte au fost utilizate de constructorii cetăţii renascentiste Soroca. Aici a
fost utilizat „pătratul de măsură“ pentru elaborarea faţadelor. Această metodă era folosită frecvent de
constructorii germani, olandezi şi italieni.
Toate lucrările de zidărie erau realizate de pietrarii (lapicidae) autohtoni, iar lucrările auxiliare de
salahori, de asemenea de la faţa locului. Arhitecţii principali invitaţi (fiindatores, magisteri) ar fi trebuit
să participe, cel puţin, la edificarea cetăţilor-„capete de serie“ şi a cetăţilor- „unicate“. Celelalte cetăţi-
elemente ale seriei puteau fi realizate de corpul local de constructori.

255
 Faţadă, secţiune şi plan al cetăţii Hotin

p•
w r<p7-'^Ţt|
■' i f .
is^-> c i
s'y ~
i' ... Iii
UV
V-

ai

i"
Ü
wÜl
>11
1I
m
m
m

Ansamblul fortificat al
Cetăţii Albe
 Din punct de vedere funcţional, elementele componente ale cetăţilor de piatră din Moldova pot fi
clasificate în felul următor :
- dispozitive de observare (terase de observare şi semnalizare, turnuri, „turnuri-lucarnă“);
- dispozitive de apărare (turnuri, „turnuri de artilerie“, bastioane de tip „turn“, „semitum“ şi
„bastee“, terase şi platforme pentru artilerie, ziduri, şanţuri, linii de apărare exterioare, dispozitive de
blocare, dispozitive speciale);
- dispozitive auxiliare (locuinţe, spaţii administrative şi reprezentative, lăcaşuri de cult, anexe cu
funcţie gospodărească, economică, amenajări edilitare, alte dependinţe).
în funcţie de amplasarea elementelor constitutive faţă de spaţiul apărat, ele pot fi grupate
în:
1) construcţii exterioare (ziduri, turnuri, bastioane, porţi);
2) construcţii interioare (palate fortificate şi locuinţe ale demnitarilor militari, lăcaşuri de cult,
dependinţe ş.a.);
3) elemente de tranziţie între spaţiul intramuran şi cel extramuran (unele amenajări speciale ca
subterane secrete şi tainiţe).

Construcţiile exterioare
Incintele întărite îşi definesc formele în strânsă legătură cu condiţiile de amplasare în teren şi cu
progresul tehnicii militare.

Zidurile.în componenţa curtinelor intră fundaţia, însăşi masa de zidărie şi coronamentul. Forma
lor depinde în mare măsură de conceptul iniţial, de specificitatea reliefului şi de indicii calitativi ai
solului.
Faţa exterioară a zidului poate fi perpendiculară pe teren sau parţial oblică, înclinată înspre spaţiul
extra muros în partea ei inferioară. Curtinele au configuraţie rectilinie (cetatea Şcheia), în linie frântă
(cetatea Neamţ), curbă (cetatea Hotin) şi în formă de arc de cerc (cetatea Soroca). Ele sunt străpunse de
un număr neînsemnat de goluri. Zidurile cetăţilor pot fi amplificate cu contraforţi.
Unele se leagă organic de ziduri, fiind construite o dată cu acestea, iar altele apar într-o etapă
constructivă ulterioară.

257
 Lungimea şi înălţimea curtinelor depind de capacităţile defensive concrete ale terenului ales şi de
proiectul general al fortificaţiei.
Coronamentul unui zid de apărare este alcătuit din parapet, în spatele căruia se desfăşoară drumul
de strajă. Parapetul prezintă o succesiune de merloane şi creneluri sau o zidărie perforată cu goluri de
tragere. Meterezele pot fi plasate frontal sau lateral, în dependenţă de configuraţia curtinei.
Partea lor superioară poate fi plată (Cetatea Albă), terminată într-o singură pantă (cetatea Hotin), în
două pante cu coamă (cetatea Hotin) sau în patru pante cu coamă (Cetatea Albă).
Legătura verticală cu coronamentul zidului se realizează cu ajutorul scărilor.
Pentru evacuarea zăpezii şi a apelor de ploaie, drumurile de strajă sunt prevăzute cu lărgiri speciale
- rampe sau terase.
Zidurilor pot să li se alăture galeriile de lemn (cetatea Soroca, cetatea Hotin).
Din punct de vedere funcţional, zidurile cetăţilor se împart în cele despărţitoare, înconjurătoare, de
blocare, de acces şi duble. Drept exemplu de ziduri despărţitoare pot servi zidul median al Cetăţii Albe
şi cel al cetăţii Chilia, ambele delimitînd două curţi interioare.
Zidurile înconjurătoare închid un teritoriu de o deosebită importanţă strategică.
Zidurile de acces sînt străpunse de porţi saupoterne, protejate de turnurile învecinate.
Zidurile de blocare nu participă direct la fortificare, menirea lor fiind de a bara drumul atacanţilor
spre o zonă interioară de im portanţă majoră. De obicei, ele au o înălţime şi o grosime mai mică decît
celelalte curtine şi nu influenţează silueta generală. Aici menţionăm zidul-scut şi Zwingerul.
în Moldova, Zwingerul apare în a doua jumătate a secolului al XVlea. La unele fortificaţii
importante curtinele exterioare ţin să se multiplice, apărând astfel zidurile duble.
La exterior, ,zidurile pot fi protejate de şanţuri (seci sau umplute cu apă), poduri (obişnuite sau
mobile) şi valuri.

258
 Grupul cetăţilor şi castelelor de plan patrulater compact cu turnuri
paralelipipedice

Grupul cetăţilor şi castelelor de plan patrulater compact cu turnuri cilidrice

 Turnurile. în contextul fortificaţiei, fiecare turn era conceput ca un punct defensiv de sine stătător,
capabil să permită conducerea operaţiunilor militare şi să asigure rezistenţa prelungită şi independentă
de restul cetăţii. Flancarea verticală viza acoperirea „unghiurilor moarte“ create la baza zidăriei, iar cea
orizontală dădea posibilitatea de a neutraliza eforturile duşmanului la escaladarea pânzelor de zid.
Din punctul de vedere al amplasamentului, turnurile pot fi izolate (donjoane interioare, turnuri
avansate) şi prinse de ziduri (de colţ, intermediare, de acces). în Moldova medievală găsim turnuri
decroşate în exterior şi cele decroşate în interior.
Donjonul interior, numit de englezi keep, de germani Hauptturm, de italieni torrione şi de
orientali kemka cunoaşte o răspândire largă în Europa în secolele XI-XIII. Predecesorul lui - tumul-
locuinţă - era cunoscut de celţi şi daci.
Turnurile de colţ, intermediare şi de acces cunosc o largă răspândire în fortificaţiile Moldovei. Cele
de colţ au scopul de a sprijini şi a întări intersecţia curtinelor exterioare, cele intermediare realizează o
bună flancare laterală, iar cele de acces protejează intrările. în majoritatea cazurilor, primele şi ultimele
se caracterizează prin dimensiuni mai mari.
Turnurile de colţ au o deosebită importanţă strategică în contextul ansamblului de apărare. Ele
amplifică potenţialul defensiv al colţurilor care prezintă cele mai vulnerabile noduri din cetate. Forma
lor depinde de particularităţile terenului, de locul concret în cadrul fortificaţiei, de conceptul militar şi
de posibilităţile tehnicii de construcţie.
Turnurile intermediare sînt subordonate ideii organizării apărării pe nivelurile superioare ale
cetăţii.
Turnurile de acces sunt străpunse la primul nivel de treceri pietonale.
Sub aspectul configuraţiei planului, turnurile cetăţilor din Moldova pot fi rectangulare (pătrate,
dreptunghiulare), romboidale, circulare şi poligonale.
Tragerile se efectuau prin metereze. Iniţial, forma cea mai răspîndită era cea dreptunghiulară, foarte
îngustă, dar o dată cu generalizarea armelor de foc apar guri de tragere mult mai mari: circulare,
dreptunghiulare şi în formă de gaură de cheie inversată. în cetăţile Moldovei sunt utilizate mai multe
tipuri de metereze cu nişe. Ele pot avea boltiri în leagăn, în conranversat şi sferice.

260
 Acoperişurile pot fi în formă de pupitru (Cetatea Albă), piramidale (Cetatea Albă, cetatea Chilia),
piramidale cu coamă (Cetatea Albă), conice (cetatea Hotin, cetatea Bender).
Drept elemente de flancare verticală a turnurilor s-au utilizat maşiculi, hourds şi bovindouri. In
podeaua lor se găseau orificii speciale, prin care se putea arunca bolovani, lemne şi turna lichide
fierbinţi asupra atacanţilor. Drept elemente de consolidare a turnurilor se foloseau contraforţii: de
colţ, dispuşi perpendicular faţă de ziduri (cetatea Neamţ, Cetatea de Scaun de la Suceava, Cetatea
Albă), de colţ dispuşi sub un unghi faţă de ziduri (cetatea Şcheia, cetatea Neamţ). La cetatea Hotin
găsim eperoane la baza turnului cilindric. Un turn al cetăţii Chilia avea, de asemenea, pinteni.
Din punct de vedere funcţional, turnurile Moldovei se divizează în cele de apărare, de observare şi
de serviciu. Ultimele includ locuinţe, spaţii pentru oficierea cultului, depozite, arsenale, trezorerii ş.a.
Există turnuri de barbacană, turnuri ale farului, tumuri-închisori.
In Moldova, turnurile cumulează mai multe funcţii, la Cetatea Albă, tumul principal de observare
servea concomitent drept grînar şi arsenal. Tumuri-închisori cu parterul „orb“ se cunosc la Cetatea
Albă, cetatea Chilia, cetatea Neamţ şi cetatea de Scaun de la Suceava.
Decoraţia turnurilor este destul de modestă: alternanţa asizelor de cărămizi şi a fîşiilor de piatră,
precum şi înviorarea masei de zidărie cu ornamente de cărămizi sau cărămizi dispuse orizontal şi
vertical pe param entul de piatră.

„ Turnurile pline“, „semiturnurile„turnurile de artilerie“ şi basteile

Toate aceste dispozitive, interm ediare între turnurile obişnuite şi bastioanele „clasice“ constituie o
replică reuşită pe care constmctorii de cetăţi au dat-o evoluţiei armelor de foc.
„Turnul plin“ (bastionul de tip „turn“) reprezintă un turn fără gol, umplut în întregime sau în mare
parte cu pămînt, decroşat în exterioml incintei.
Un element defensiv original este semitumul (bastionul de tip „semiturn“). îl putem asemăna cu un
decroş al curtinei sau cu un turn obişnuit cu latura interioară nezidită. Astfel de „turnuri fară spate“
(„tumuricoajă“ sau „tumuri-incintă“) deschise către spaţiul apărat sunt prezente la fortificaţiile
Constantinopolului şi în cetăţile pontice genoveze.

261
 Şirul evolutiv al cetăţilor din Moldova de plan patrulater compact: forturile cetăţilor Neamţ şi Chilia, cetatea
Şcheia, forturile Cetăţii de Scaun de la Suceava şi Cetăţii Albe, cetatea Tatarbunar, fortul
Cetăţii Noi de lângă Roman

Grupul cetăţilor şi castelelor de tip “central” flancate de turnuri, bastei sau bastioane

Grupul tipologic al cetăţilor de

model constantinopolitan:
a) cetatea Constantinopolului
b) Cetatea Albă
c) cetatea Chilia

262
 Reprezentativ pentru perioada medievală rămîne „semitumul“ de plan triunghiular. Formula
turnului triunghiular, poligonal sau circular cu „cioc“ cu ascuţişul îndreptat spre inamic, s-a perpetuat o
perioadă destul de lungă. Pe de o parte, erau înspăimîntaţi atacanţii, iar pe de altă parte erau eliminate
„unghiurile moarte“.
Porţile
9

Funcţii:
- de circulaţie
- de supraveghere şi oprire
- de apărare
în simbolismul arhitectural al porţilor primează elementul sacru.
Elementul profan derivă din utilitas-ul porţii. Pentru colectivitatea urbană, poarta constituie o
imagine de identitate şi de mândrie, o „carte de vizită“ a fortificaţiei.
Porţile cetăţilor din Moldova pot să primească denumiri de localităţi, nume de persoane să aibă în
vedere anumite calificative sau fenomene.
în Moldova medievală se disting câteva grupuri de porţi fortificate ale cetăţilor:
1) tum-poartă de plan rectangular;
2) poartă în curtină;
3) poartă între două turnuri;
4) poartă şicanată.
Accesul în amenajarea defensivă avansată putea fi prevăzut cu un pod „cumpănă“ cu două braţe sau
cu un pod mobil cu scripete.
Printre accesoriile de apărare exterioară a porţilor se numără barbacana, tumul avansat,
amenajarea defensivă avansată şi zidul-scut. Deschiderile porţilor protejate de herse metalice şi
tăblii de lemn nu rezistau loviturilor balistelor, iar mai târziu ghiulelelor de tun. Barbacana devenea un
mijloc deosebit de eficace pentru apărarea acceselor, prezentînd un spaţiu închis, delimitat de curtine şi
amplificat cu un turn, o rondelă sau un bastion. Această invenţie orientală s-a răspândit în întreaga
Europă în urma cruciadelor, ajungând în spaţiul românesc doar în secolele XIV-XV.
Pentru neutralizarea „unghiurilor moarte“ create la baza porţilor dinspre extra muros se foloseau
bovindourile.

263
 Printre elementele de apărare internă se numără hersele şi canaturile. Hersele din lemn şi metal
erau cunoscute încă din epoca romană. Suspendate pe lanţuri ele precedau canaturile, alunecând pe
verticală în jgheaburi speciale amenajate în ieşiturile laterale ale deschiderilor.
Alte elemente de apărare internă a porţilor sunt gurile de tragere ale tainiţelor, destinate tirului
orizontal, şi gurile de păcură în planşee, destinate flancării plonj ante.
Construcţiile interioare
Construcţiile interioare ale complexelor fortificate, înzidite sau amplasate independent, ţin de
organizarea normală a cetăţilor şi de dotarea lor. Aici pot fi evidenţiate următoarele funcţii:
- administrativă;
- de locuire;
- religioasă;
- de serviciu;
- de depozitare.
Printre obiectivele intramurane cu caracter preponderent administrativ şi de locuire vom aminti
palatele şi locuinţele comandanţilor cetăţilor.
Lăcaşurile de cult
Majoritatea fortificaţiilor de piatră, construite cu sprijinul domnesc în scopul apărării ţării de
duşmanii din afară, erau înzestrate cu lăcaşuri de cult creştine:
- înzidite
- plasate independent
Există o diferenţă netă între o biserică obişnuită şi un paraclis înzidit. într-un ansamblu fortificat.
Aici se impune revizuirea raporturilor tradiţionale dintre „utilitas“ şi „simbol“, deoarece primează
soluţii arhitectonice adaptate cerinţelor de apărare. Spaţiul ritual, menit să adăpostească în timpul
slujbelor pe apărătorii cetăţii, este legat în mod firesc de structura interioară a obiectivului întărit.

264
BS
E

Grupul obiectivelor de tip “reşedinţă fortificată orientală’

Secţiuni ale zidurilor fortificaţiei de la Cetatea Albă

265
 Paraclisele înzidite, adosate unor ziduri exterioare ale forturilor, se caracterizează prin dimensiuni
modeste ale planului drept, mononavat.
Dependinţele
Cele mai importante funcţii ale acestor construcţii sunt:
- de locuire;
- de serviciu;
- de producţie;
- de depozitare
Se desprind câteva trăsături semnificative ale dependinţelor:
- formulele utilizate sunt destul de modeste, cu o geometrie clară;
- se pune accent pe stabilitate şi soliditate;
- volumele plasate independent se raportează în majoritatea cazurilor la scara umană;
- preocupările pentru expresivitate sînt reduse sau lipsesc.
Dependinţele pot fi amplasate:
- în spaţiul intra mur os:
- compact
- dispersat
- în construcţiile exterioare ale cetăţilor
Printre funcţiile principale ale dependinţelor se numără cea de natură locativă, materializată în
cazărmi şi locuinţe.
Funcţia de serviciu e reprezentată de bucătării-brutării, băi, camere pentru slugi, grajduri. Funcţia
gospodărească e m aterializată în depozite, magazii.
Funcţia de producţie e reprezentată de „monetării“, ateliere.
Este importantă funcţia pur militară. Merită de menţionat încăperile pentru gardă, pulberăriile,
arsenalele.
Arta fortificaţiei însoţeşte evoluţia umanităţii constituind o parte importantă a culturii şi civilizaţiei.
Ea reflectă însăşi istoria, multiplicând încontinuu diverse soluţii de arhitectură militară: se
perfecţionează formule deja cunoscute, se elaborează altele noi. Toate sunt verificate în practica
războiului.

266
UÜU LID

Cetatea Aibă

.. .. . ... -/y-
Cetatea Albă
Cetatea Soroca

Diferite tipuri de merlo ane în cetăţile Moldova

BaMmsneMMB
mL

T.
1
H Y

Diferite tipuri de turnuri în fortificaţiile Moldovei

Diferite tipuri de “turnuri pline” şi bastei în fortificaţiile Moldovei

267
 şanţul de glisare Secţiunea podului fortului

cetăţii Neamţ

Bovindourile de la Cetatea Albă

268
 4. .MUNTENIA
în Ţara Românească medieval se pot distinge trei regiuni cu tradiţii şi interese oarecum
diferite, deci cu partide de boieri urmărind politici antagoniste:
1. partea centrală, în jurul regiunii Argeşului, unde se afirmase întâi puterea Basarabilor;
2. Oltenia, care a păstrat în tot decursul istoriei noastre o coloratură aparte (să fie oare
urmarea unei mai intense colonizări romane?);
3. în fine, cele trei judeţe din răsărit: Buzău, Râmnicul Sărat, Brăila. La sfârşitul veacului al
XV-lea a cunoscut o mare ascensiune în treburile ţării o familie de boieri olteni care reuşeşte să
ajungă la bănia Craiovei timp de trei generaţii.
A rămas cunoscută sub numele de „ boierii Craioveşti lată că în 1512, după câţiva ani de
lupte interne, doi fraţi Craioveşti izbutesc să ridice în scaunul domnesc pe un frate vitreg al lor,
Neagoe, considerat fiu natural al unui Basarab — va rămâne în istorie cu numele de Neagoe
Basarab (nu pronunţaţi Neagoe, ca şi când ar fi vreun erou de-ai lui Caragiale, un nea Goe!, ci
Neagoe, căci e doar forma slavonă a numelui neaoş românesc Neagu).
Neagoe Basarab s-a distins prin două înfăptuiri majore:
1. biserica episcopală de la Curtea de Argeş (cu puternice influenţe orientale în
ornamentaţie), sfinţită în prezenţa mai multor înalţi ierarhi ai bisericii din Răsărit, a fost
considerate atunci ca o minune a Orientului. (A fost restaurată cu exces de zel sub domnia
regelui Carol I, ceea ce i-a luat din farmec, mai cu seamă că vechile chilii şi dependinţe au fost
înlocuite cu clădiri noi, fără legătură stilistică cu biserica; în fine, în interior, frescele lui Neagoe
Basarab au fost înlocuite cu portrete modeme ale regelui Carol şi reginei Elisabeta.);
2. cartea de sfaturi către fiul său Teodosie, cunoscută sub numele de „ învăţăturile “ lui
Neagoe Basarab, care e un preţios document despre morala, moravurile şi instituţiile acelor
vremi şi e scrisă cu duh isihast. (Neagu Djuvara)

269
 în Ţara Românească, arhitetura a înregistrat în vremea urmaşilor direcţi ai lui Mireea cel Bătrân o
stagnare. Explicaţia acestei lipse de activitate în domeniul construcţiilor poate fi găsită în situaţia
politică foarte tulbure a vremii, în războaiele aproape continui şi în luptele interne pentru domnie —
reflex al stărilor de fărâmiţare feudală. La începutul celei de-a doua jumătăţi a veacului XV are loc o
reluare a lucrărilor de construcţie,cel puţin în domeniul arhitecturii religioase. în afară de recent
restaurata biserică Sf. Vineri de lingă curtea domnească din Târgovişte, a cărei arhitectură exterioară
aminteşte de aproape formele fostului paraclis al curţii lui Mircea cel Bătrân, nici un alt edificiu nu ni
s-a păstrat întreg în stare să deducem trăsăturile caracteristice şi, mai ales, legăturile arhitecturii acestei
epoci cu cele două v e stite ctitorii domneşti construite din piatră faţuită şi marmură — bisericile
mănăstirilor Dealu şi Argeş. Constructiv şi al formelor de plan, aceste două originale monumente de la
Dealu şi Argeş nu sunt de fapt decât rodul unei prelucrări locale iscusite a tipului structural cristalizat
încă de la sfârşitul veacului XIV pe teritoriul Ţării Româneşti în modelele de la Vodiţa şi Cozia.
Biserica, ctitorie a lui Radu cel Mare ridicată în cadrul mai vechii mănăstiri Dealu a fost construită
în ultimii ani ai veacului XV şi terminată, aşa cum ne spune pisania prinsă în mijlocul panourilor
decorative care încadrează pe faţada dinspre apus intrarea, în anul 7008 (1500) . în întregul lui, naosul
acestei biserici reproduce ca formă şi structură tipul trilobat al Coziei, căreia i-au fost modificate
proporţiile, în scopul de a imprima monumentului o mai mare zvelteţe. Tendinţa aceasta evidentă spre
verticalism, caracteristică monumentelor primei jumătăţi a veacului XVI, este acuzată în mod special
de elementul dominant al întregii compoziţii arhitecturale : de turla centrală, a cărei înălţime măsurată
în interior este, în raport cu diametrul său şi în comparative cu înălţimea, la fel măsurată, a turlelor
bisericilor veacului XV, sensibil mai mare.
Nou ca formă şi mod de tratare este pronaosul, care are înfăţişarea unei prisme dreptunghiulare
alungite, împărţită prin intermediul unui puternic arc dublou în două compartimente inegale.
Compartimentul mai îngust, cuprins în tre zidul despărţitor al naosului de pronaos şi arcul dublou, este
încoronat cu două turle mici ridicate prin intermediul unor minusculi pandantivi, de o parte pe zidurile
încăperii, de alta , în mijloc, pe

270
un mic darlatarc semicilindric. Compartimentul mare, rămas spre apus, este boltit cu un semieilindru
dispus în sensul lungimii bisericii, paralel cu axa est-vest a acestuia.
Planului şi formelor structurale, înrudite dar sensibil evoluate faţă de cele caracteristice
monumentelor mai vechi, le corespunde în exterior o plastică decorativă cu totul nouă. Faţadele,
construite în întregime din piatră faţuită şi profilată, sunt împărţite în două zone — două registre prin
intermediul unui brâu care încinge biserica pe la jumătatea înălţimii. Fiecare registru are faţa vibrată de
un lanţ de arcaturi oarbe, înguste şi înalte, terminate cu arce în plin cintru. Arcaturile, care încadrează o
serie de panouri netede de piatră faţuită , uşor scobite în faţa zidului, se înfăţişează sub forma unui lanţ
de rame de piatră profilată, formate fiecare din câte două ciubuce: unul rotunjit — un tor — spre parte
a din afară,-săpat în faţa zidului, altul scobit — o scoţie — spre interior. Intrare a se găseşte pe faţada
dinspre apus, tăiată în axul panoului central, a cărui ramă rotunjită încadrează la un loc şi uşa şi firida
de deasupra ei, în care se găseşte zugrăvită icoana hramului. Celelalte două panouri care flanchează
intrarea sunt acoperite pe toată suprafaţa cu o migăloasă împletitură de sculpturi geometrice, şi prind,
în mijlocul lor, cele două plăci de piatră pe care este săpată pisania. O cornişă puternică, bogat
profilată, urmată de o poală continuă, retrasă, încununează ca la Cozia parte a superioară a zidurilor
faţadelor. Astfel încheiat, volumului simplu şi echilibrat al corpului principal al bisericii i se suprapun
corpurile mult mai avântate şi mai bogat decorate ale celor trei turle , ridicate, cea din mijloc,
dominantă, pe o bază cubică, celelalte două pe o prismă unică de secţiune dreptunghiulară. Feţele
acestor baze, ca şi ramele ferestrelor şi frizele cu care sunt înconjurate în parte a de sus tamburele
octagonale ale turlelor, sunt decorate cu o reţea formată din împletituri mărunte de motive geometrice.
Mult mai evoluată ca forme de plan şi mai bogată în decoraţii,biserica mănăstirii Argeşului este
monumentul cel mai interesant, dar totodată cel mai curios pe care ni l-a lăsat veacul XVI în Ţara
Românească. Situată în parte a dinspre miazănoapte a oraşului Curtea de Argeş, ea este singura clădire
rămasă din numeroasele edificii ce au format altădată complexul renumitei mănăstiri a Argeşului,
ctitorie de căpetenie a domnului Neagoe Basarab (1512—1521), înălţată pe locul unui aşezământ
bisericesc mai vechi.

271
 Biserica mănăstirii Dealu. Secţiune Biserica mănăstirii Dealu. Faţada principală cu
longitudinală şi plan intrarea

Biserica mănăstirii Dealu. Plan

272

A
 în 1512 în locul vechii mitropolii a Argeşului Neagoe Basarab a hotărât să ridice o biserică
extraordinară, de o bogăţie cum nimeni nu mai clădise până atunci în ţară . Pentru ca noul edificiu să
reziste vremurilor materialele cele mai buneau fost alese fară economie, iar punerea lor în operă s-a
făcut cu mare artă. Piatra întrebuinţată în construcţie, un calcar de bună calitate,, grăunţos şi de culoare
gălbuie, a fost adusă din carierele de la Albeşti de lângă Câmpulung. Marmura şi mozaicul au fost
aduse, după cât se pare de la Constantinopol. Pentru a realiza opera dorită , Neagoe Basarab a făcut
apel la o seamă de meşteri dintre care, după toate aparenţele, n-au lipsit nici cei ce realizaseră pentru
înaintaşul său, Radu cel Mare, minunata biserică a mănăstirii Dealu de lângă Târgovişte, cu care
ctitoria domnească de la Curtea de Argeş are multe însuşiri comune. Neagoe Basarab a adus de la
Constantinopol un meşter cu numele Manoli din Niaesia identificat cu meşterul Manole al legendei
populare un armean care lucra la Constantinopol. Dispoziţia decorului, tăietura unor profile şi felul
ornamentelor care caracterizează plastica decorativă a monumentului de la Curtea de Argeş sunt de
natură să justifice această provenienţă a meşterului care n-a fost decât un decorator al meşterului
principal care a conceput biserica în întregul ei. Pe când cel dintâi stăpânea meşteşugul cioplirii şi
împodobirii pietrei după tehnica şi modelele caracteristice arhitecturii Armeniei şi Georgiei, dar era la
curent şi cu ce se realiza în aceeaşi vreme la Constantinopol, cel de-al doilea era un bun cunoscător şi
un iscusit interpret al formelor de plan şi al sistemelor structurale caracteristice monumentelor
româneşti mai vechi.
Planul bisericii cuprinde două părţi esenţiale care se deosebesc foarte bine atât din exterior cit şi din
interior : un naos în formă de trilob cu trei abside egale — cea a altarului precedată de o travee în
flancurile căreia sunt amenajate proscomidia şi diaconiconul — şi un pronaos dezvoltat, de formă
dreptunghiulară, ieşit faţă de naos, cam în felul cum se vede la unele biserici moldoveneşti de oraş din
vremea lui Ştefan cel Mare, dar de o cu totul altă factură. Naosul interpretează în forme uşor diferite
principiile structurale ale modelului de la Cozia. Pătratul peste care se înalţă turla este determinat de
două arce longitudinale — fiecare din ele dublate de cîte un arc foarte îngust prin care se leagă cu
absidele — şi de doi semicilindri transversali, dublou. Turla, foarte în altă , este de secţiune octogonală,
atât la interior cît şi la exterior, şi se sprijină pe scheletul său de arce prin intermediul a patru trompe de
colţ.

273
 Parte a cea mai originală a întregii clădiri constă în forma şi în structura deosebită a pronaosului.
Diferenţierea încă uşoară care se remarca la Dealu între aspectul general al planului şi importanţa
specială a tribuită părţii dinspre apus a clădirii este acuzată şi mai mult în biserica de la Curtea de
Argeş. Atenţia deosebită ce s-a dat aici determinării formei pronaosului pune în evidenţă ideea
călăuzitoare, fară îndoială impusă meşterului de însuşi Neagoe Basarab : crearea unei biserici-
mausoleu. Aproape nu există domn de vază român care să nu se fi gândit şi să nu fi pus să i se zidească
o biserică menită să fie locul de îngropăciune a lui şi a membrilor familiei sale. Nicăieri însă ideea unei
astfel de clădiri n-a fost mai bine înţeleasă şi mai logic transpusă în fapt ca la biserica lui Neagoe
Basarab. De formă dreptunghiulară, aşezat aşa fel că latu ra sa mai lungă este perpendiculară pe axa
mare a edificiului şi depăşind cu mult în lărgime naosul, pronaosul cuprinde patru părţi distincte : un
vestibul dreptunghiular în faţa intrării, în continuarea acestuia un spaţiu central pătrat, delimitat de 12
coloane, destinat credincioşilor şi, lateral, cuprinse între coloane şi zidurile mărginaşe, două
compartimente având o destinaţie specială funerară : locuri de îngropăciune, în mijloc, şirurile celor 12
coloane, dispuse în plan în formă de pătrat, susţin o turlă care, prin intermediul unei baze în formă de
piramidă, continuată cu un trunchi de con, se în alţă pînă la 20 m deasupra pardoselii. Alte două turle
mici încoronează capetele dinspre apus ale celor două gropniţe. Celelalte compartimente care învăluie
careul central şi care iniţial erau separate de acesta printr-o serie do strane ce aveau deasupra nişte
icoane mari cu două feţe prinse în rame speciale între coloane sunt acoperite cu bolţi semicilindrice.
Plastica decorative originală a interiorului se concentrează exclusiv asupra colonadei din mijlocul
pronaosului. Bazele lor sunt relativ asemănătoare: prisme de secţiune pătrată la partea care stă pe
pardoseală, colţurile lor se teşesc pe măsură ce se înalţă, ajungînd printr-o succesiune de, trepte la o
formă octogonală mărginită de cîteva profile, a căror tăietură aminteşte pe aceea a soclului exterior al
bisericii. Ceea ce le face să se deosebească unele de altele este felul în care sint legate cu fusurile
coloanei respective. Aşa, de pildă, în vreme ce la o coloană fusul cilindric pleacă direct de pe faţa
octogonală a bazei, la alta, acelaşi fus răsare dintr-o brăţară de flori de crin, tăiate în relief plat,
nemodelat, pe feţele unui tambur care prelungeşte în sus ultimul profil al bazei. Fusurile coloanelor
sînt de trei feluri: cilindrice, prismatice de secţiune octogonală şi prismatice cu laturile în torsadă, câte
patru

274
Biserica Mănăstirii Dealu. Fragment din Biserica Mănăstirii Dealului lângă
faţada laterală dinspre miazăzi Târgovişte. 1502. Faţa turlei mici

ifY;t ^T" *ţ< ^VrT

\ »>...* y>- *, V *;-,'/ ;*.b
/
*4/ // ?,f‘
,uL<^5l£ÎÉ^5*â^/v» ‘ •'*-
*:?*■/ "*:-
Y^'f4,
* *f 4 f*hv/ ¿s.' ;
*r 4Î>.
Ç >ÿ '/?'-i ">s/'+r& •
-#.*V’
.,ţv* 4*-'^]^d* dtr S*?*«-* T}& '*'S‘ t*’/1* •-. X-.- - .
«!' /- *. -v#r • «r ✓"- *x.*ar* .** •*’ *-y 'w'. • * - ' r «» \>* -V "w -„«'âv'
:
li/'// **^" 4 4 ? *'*?» #"*/ *Ætr/4i? 4Ji t '*jf j* -d
j * ^ **»f. ✓ . «<!#' / ¿V # / ¿a 1«) 7 ^ ^.Vî '-^>#3
*'d?-'df"*js ** SsS 4 s +4y*y $ 4 # ** îî*?:*? >-v
,# . _y ♦ • * y ♦ >. y •> - o■ j' * v> «*•, /.-,/■ > /,>• -> •■..>
>* ^ *~Jţ'4* ^ /3 4* ?Y_ * vy ^«rr- *£*■ -iCj -

Panou decorativ pe baza turlei mici a bisericii Mănăstirii Dealului lângă Târgovişte. 1502
din fiecare fel. Cele prismatice drepte sînt aşezate la rînd în şirul dinspre naos; cele cilindrice, două la
mijloc, în şirul dinspre intrare şi câte una în şiruri laterale; cele în torsadă, câte două în capătul dinspre
apus al şirurilor laterale. Capitelurile, a căror formă aminteşte de aproape pe aceea a bazelor, diferă ca
şi acestea, de la una la alta, prin aceea că sunt legate cu fusurile, fie prin intermediul unui profil, fie
prin mijlocirea unei coroane de flori de crin stilizate, fie, în sfârşit, prin înlocuirea treptelor de la
colţuri cu o serie de alveole suprapuse. Separaţia dintre naos şi pronaos nu se face aici ea la bisericile
anterioare, printr-un zid cu o singură uşă la mijloc. Şirul celor patru coloane dinspre naos înlocuieşte
zidul plin de odinioară, iar un chenar de poartă , prins între cele două coloane din mijloc, aminteşte
locul uşii. Chenarul acesta, formând un fel de portal a cărui parte superioară se încheie în arc de cerc,
este construit, ca şi arcul uşii de la intrare , din lespezi de marmură de diferite culori, iar bolţarii au
rosturile ondulate, după tehnica folosită în arh itectu ra arabă şi otomană. în exterior,edificiul este
aşezat pe o platformă pardosită cu lespezi de piatră, înălţată cu trei trepte deasupra solului şi mărginită
de o balustradă nouă de piatră, cioplită însă după modelul celei vechi, din care s-au găsit fragmente în
forma unor mari flori trilobate. în faţa bisericii, platform aceasta se prelungeşte formînd o curticică
pătrată , în mijlocul căreia se înalţă u n graţios aghiazmatar. Croit în genul şi după modelul fântânilor
decorative ce se găsesc în fa ţa anumitor moschei turceşti, aghiazmatarul de la Curtea de Argeş a fost
adaptat la biserica lui Neagoe ca loc de pregătire şi sfinţire a apelor în ziua de Bobotează, precum şi ca
altar de rugăciune în aer liber.
Intrarea în biserică, unică, se găseşte pe faţada dinspre apus. Douăsprezece trepte de marmură
conduc în faţa unei înalte arcade prinse în chip de portal într-o ramă lată, împodobită cu o minuţioasă
decoraţie florală stilizată. Faţadele sunt împărţite, în două registre. Elementul separator — brâul —
este format aici dintr-un gros ciubuc de piatră împletit în trei viţe, ca o frânghie, şi decorat cu flori.
Registrul inferior e decorat cu o serie de panouri dreptunghiulare, încadrate cu rame formate din cîte
trei ciubuce rotunjite de piatră. Fiecare tablou cuprinde în mijloc câte o fereastră, dublă pe feţele
pronaosului şi simplă, altemînd cu câte un a oarbă, pe abside. Registrul superior este decorat cu un lanţ
de arcaturi înguste şi înalte, formate, ca şi ramele panourilor din registrul inferior, din ciubuce rotunjite
de piatră, scoase în relief pe faţa zidului. Fiecare punct de între tăiere al acestor
arcaturi este acuzat de un buton de piatră cu faţa plată ca un disc, ornată cu o sculptură de împletituri
mărunte, iar în mijloc fiecare firidă are o rozetă decorativă de piatră, prevăzută din loc în loc cu
străvăzături. Deasupra lanţului de arcaturi, faţadele se încheie cu o cornişă formată din două şiruri
suprapuse de stalactite şi alveole de stil arab , cărora le urmează, pe un plan retras, o friză îngustă
compusă dintr-o ţesătură continuă de ornamente geometrice şi florale stilizate. Frize şi panouri
decorative compuse din acelaşi fel de ornamente împodobesc bazele celor patru turle. Turlele înseşi au
feţele decorate cu panouri, având la mijloc ferestre încadrate cu rame înflorate, iar pe margini o tivitură
de ciubuce rotunjite. La turla mare, panourile sint terminate în arc de cerc, iar cornişa împreună cu
poala învelitoarei urmează curbura lor. La turla de pe pronaos panourile sînt dreptunghiulare, cornişa
dreaptă şi supraînălţată de o coroană de flori trilobate. La turlele mici, feţele, dimpreună cu ferestrele şi
ramele care le încadrează, sînt răsucite faţă de verticală, la o turlă de la dreapta spre stânga, la alta de la
stânga spre dreapta.
Prin caracterul special al liniilor ei de arhitectură şi, mai ales, prin podoaba atât de bogată de
sculpturi şi reliefări întinse pe toate feţele exterioare ale zidurilor, biserica mănăstirii Argeşului
prezintă, analogii izbitoare cu arta decorativă caracteristică arhitecturilor Armeniei şi Georgiei.
în Ţara Românească, încă de pe vremea lui Mircea cel Bătrân apăruseră în decorul exterior al
bisericii mănăstirii Cozia o seamă de elemente sculpturale — fusuri de colonete formate din ciubuce de
piatră împletite ca o frânghie, rozete decorative, lintouri cu decor floral stilizat, elemente a căror
origine se cerea căutată în orientul creştin. Vocabularul armeano-georgian venit la Cozia pe drumul
Serbiei a contribuit la formarea ansamblului plasticii decorative a monumentelor de la începutul
veacului XVI.
Decorul arhitectural pe care ni-1 înfăţişează bisericile de la Dealu şi Argeş sunt ale unei opere
împlinite, definitive : o creaţie artistică realizată cu elemente disparate, de origini străine şi foarte
diferite, adaptate însă unor monumente al căror plan şi osatură constructivă sunt caracteristice şi
tradiţionale Ţării Româneşti.
Comparaţia dintre plastica decorative globală a monumentelor româneşti şi aceea a unor edificii
orientale contemporane sau mai vechi ne îngăduie să stabilim cu destulă precizie
 iff:I;iï|pia6{:l
•-=• - - 'tţiJU ■ - ^■'v-s=r ---- ------ ■
lie ïïl: ! r r i | T V ' : ’ : n i ' V
Mkiâ4' J , t j -

s c: : *T~ ~—- -- :

I î 3 <V
$

Biserica Mănăstirii Argeşului. Biserica Mănăstirii Argeşului. Faţada

Secţiune laterală înaninte de restaurarea lui
Lecomte du Nouy

Biserica Mănăstirii Argeşului. Plan

278
însăşi provenienţa fiecărui element decorativ şi ornament. Astfel, panourile compuse din ciubuce
rotunjite de piatră de pe faţadele monumentelor româneşti n-au nici un rol constructiv; ele sunt pur şi
simplu decorative. Faptul acesta reiese şi din felul cum sunt construite : pietrele arcelor, atât la Dealu
cât şi la Argeş, nu sunt rostuite radial, ci numai orizontal şi vertical; totodată , profilele, care la Dealu
sunt intrate în raport cu faţa zidului, iar la Argeş ieşite în relief pe faţade, sunt cioplite la întâmplare în
blocurile de piatră ce constituie zidul, aşa cum se găsesc deseori în Armenia. Cât priveşte dispoziţia
arcaturilor acestor panouri pe faţade, ele se înşiruie unele după altele, fără să se ţin ă seama de
unghiurile intrânde sau ieşinde; deseori chiar, cum e cazul la biserica de la Dealu şi la monumentele
inspirate ulterior de la aceasta, arcaturile de pe registrul superior, mai numeroase, sunt aşezate fără nici
o regulă faţă de cele de pe registrul inferior. Modele de cornişe compuse din alveole şi stalactite găsim
la mai toate moscheele din Constantinopol, iar ornamente florale trilobite sau stilizări de flori de crin
găsim pe unele monumente din Cairo. Rozete decorative asemănătoare celor de la Dealu şi Argeş
întâlnim în compoziţia decorativă a numeroase biserici armeneşti şi georgiene.
O adevărată colecţie de motive armeneşti, georgiene, persane, arabe şi otomane - abuzul de decor
dă impresia că edificiul este ieşit din scară. în ultima perioadă a domniei sale Neagoe Basarab,, pe
lângă o mică biserică ridicată într-un ostrov al Oltului din Călimăneşti— el a pus să se reface şi să se
mărească mitropolia din Târgovişte şi a început, zidirea din temelii, în cadrul mai vechii mănăstiri a
Snagovului, a unei biserici noi. Noile etitorii ale lui Neagoe Basarab nu mai au însă nimic comun, nici
ca structură nici ca plastică decorativă, cu arhitectura de piatră , atât de bogată a bisericii de la Curtea
de Argeş.
La Târgovişte, vechea catedrală, ce trebuia terminată şi adaptată nevoilor de spaţiu cerute de funcţia
mitropoliei pe care o îndeplinea şi de ceremoniile curţii domneşti, avea planul său croit după modelul
vestitei biserici domneşti Sf. Nicolae din Curtea de Argeş.
în faţa acestei biserici, — a cărei parte superioară, inclusiv toate turlele, fuseseră cu această ocazie
refăcute — meşterii noi ai lui Neagoe Basarab au clădit o mare încăpere de plan pătrat, tratată în felul
unui exonartex deschis, cu pereţii formaţi dintr-o serie de arcade mărunte şi scunde, sprijinite pe stâlpi
şi coloane robuste de cărămidă. Centrul acestui exonartex era ocupat de patru masive coloane de
zidărie pe care se sprijineau patru bolţi

279
semicilindrice şi o turlă . Compartimentele din colţuri, cuprinse între bolţile semicilindrice, care ca şi
în naos, determinau în spaţiu o cruce greacă înscrisă, erau acoperite cu cîte o cupolă, cele două dinspre
apus fiind su praînălţate pe turle. In exterior, semicilindrii braţelor crucii erau marcaţi, a tît în naos cît
pi la noul exonartex, prin frontoane rotunjite în care se deschideau ferestre. Faţadele simple erau
construite din cărămidă şi tencuite. Parte a mai veche avea cornişa subliniată de un şir de arcuşoare în
plin centru pe console.
La Snagov, pe o insulă prinsă între malurile festónate ale lacului cu acelaşi nume, biserica şi un turn
— clopotniţă sunt singurele vestigii rămase din complexul de clădiri care alcătuiau o vestită mănăstire.
înconjurată până în vremuri nu prea îndepărtate cu ziduri puternice înlăuntrul cărora, pe lângă biserica
actuală, se mai găseau şi două paraclise mănăstirea Snagov a fost de-a lungul veacurilor centrul
important de cultură.
Biserica Snagov a fost construită, de meşterii lui Neagoe Basarab, care între 1517 şi 1519
refacuseră şi măriseră vechea mitropolie din Târgovişte. în naos ni se prezintă un adevărat tablou
ctitoricesc în care sunt înfăţişaţi, ţinând în mâini biserica : de o parte Neagoe Basarab şi Teodosie
(copil), de cealaltă parte Mircea voievod (Ciobanul), apoi fiii săi, Petru , Radu, Mihai şi doamna
Chiajna.
Arhitectura cu coloane, stâlpi şi arcade de cărămidă, a pronaosului este asemănătoare cu aceea a
exonartexului ce fusese adăugat mitropoliei din Târgovişte. Biserica de la Snagov are un plan înrudit
cu cel al multor catolicoane de la muntele Athos; este o combinaţie a modelului simplu trilobat cu tipul
structural de origine constantinopolitană în cruce greacă înscrisă. Ca şi la vechea mitropolie din
Târgovişte, cei patru semicilindri care susţin turla determină în spaţiu, vizibilă însă numai din interior o
cruce greacă. Compartimentele mici cuprinse între braţele crucii sînt acoperite cu câte o cupolă
minusculă. Parte a dinspre răsărit, foarte dezvoltată, separată de naos printr-o tâmplă de zid cu trei uşi,
se compune dintr-o absidă mare precedată de un spaţiu pătrat, ea un cor încăperea altarului şi din două
anexe adiacente proscomidia şi diaconiconul. Separate de încăperea altarului prin zidurile groase pe
care se sprijină semicilindrul braţului răsăritean al crucii, prelungit până în faţa absidei, cele două
anexe ale altarului se prezintă ca două încăperi distincte — două bisericuţe în miniatură — aşezate în
prelungirea navelor laterale ale naosului cu care comunică, terminate la rândul lor cu câte o absidă şi
supraînălţate cu câte o mică turlă.
 Portalul bisericii Mănăstirii Argeşului.
Aghiazmaterul bisericii Mănăstirii 1512-1517
Argeşului. 1512 - 1517

Biserica Mănăstirii Argeşului. Profil

de soclu

281
 Pronaosul, de formă pătrată , separat de naos printr-un zid străpuns de trei goluri, are aceeaşi
dispoziţie ca şi naosul, cu centrul ocupat de patru stâlpi dispuşi în formă de pătrat, meniţi să susţină o
turlă . Felul de boltire diferă însă de cel al naosului. Cei patru semicilindri care în naos formează
braţele crucii sunt reduşi aici la patru arce late numai cât capitelul stâlpilor pe care se sprijină. Părţile
laterale cuprinse între arcade şi pereţii mărginaşi sînt acoperite cu bolţi în sfert de cilindru care se
intersectează la colţuri după muchii intrînde. Acest pronaos fusese conceput, de meşterul lui dintâi,
deschis. Pereţii mărginaşi se prezentau sub forma unui peristil compus dintr-o serie de arcade groase
sprijinite pe coloane şi stâlpi masivi de cărămidă. în timpul domniei lui Mircea Ciobanul, arcadele au
fost însă umplute eu zidărie, astfel că această preţioasă piesă a edificiului a pierdut o parte din
frumuseţea şi eleganţa ei de la început. Ca şi la peristilul pronaosului, paramentul zidurilor exterioare
este în întregime realizat din cărămidă aparentă, faţadele fiind decorate cu două serii suprapuse de
arcaturi.
Cetăţile din Ţara Românească, şi sistemul de apărare al acestei zone, net inferior celui moldovean,
iese treptat din funcţiune după secolul XV, pe la mijlocul secolului următor fiind făcute ultimele
referiri documentare ale funcţionării unor cetăţi.
Transferul, către o arhitectură care să servească la apărare, dar să nu poată fi considerată de Poartă
ca atare, începe treptat, pe măsură ce dispar şansele promovării unei arhitecturi defensive majore. O
dată cu acest interval de timp, va dispărea complet arhitectura de apărare cu funcţie agresivă ce
presupunea existenţa cetăţii şi ca bază de atac, aceasta reducîndu-se la cea de protecţie relativă a
populaţiei.
Capitala principală a ţării rămîne Târgovişte, unde ansamblul este reparat în câteva rânduri,
Bucureşti fiind atestat ca „cetate” . Noi curţi domneşti nu se mai înalţă, în schimb, cele vechi sunt
împrejmuite şi, din timp în timp, primesc noi elemente de arhitectură.
Moldova lui Ştefan cel Mare, lansează în Ţara Românească o serie de expediţii destinate menţinerii
unui front comun antiotoman. Curtea domnească din Târgovişte,este refortificată de Vlad Ţepeş, mai
ales că, în 1517, mitropolia se mută la Târgovişte, şi atestată ca o cetatea de lemn şi pământ a oraşului
cu patru porţi. Zidurile sunt fortificaţii de pământ completate cu un zid, înconjurând curtea cu o
palisadă exterioară zidului, frecventă rezolvare a apărării avasante. Oraşul şi curtea erau fortificate
suficient de puternic ca să atragă atenţia

282
unor observatori externi. în această perioadă, domnii locuiesc frecvent la Argeş, curte pe care o dotează
cu noi construcţii. Neagoe Basarab construieşte o nouă casă domnească în incinta a doua, după ce
prima reşedinţă este reparată şi reface tumul porţii şi incinta.
Bucureşti, pomenit în 1538 printe cele trei cetăţi de piatră ale ţării, împreună cu Târgovişte şi
Poenari, are de suferit câteva asedii şi distmgeri. Ştefan Cel Mare asediază cetatea, semnalată ca
„puternică” şi de Matei Corvin şi apare noua cetate de scaun Bucureşti iar Mircea Ciobanul ridică aici
o nouă biserică şi un nou palat, fortificaţie destul de putemică„poate cea mai puternică din ţară, nu la
un simplu ansamblu rezidenţial.
Curtea de la Târgşor, ca primul oraş comercial al ţării, se înconjoară cu ziduri sau eventual şi le
înnoieşte pomenită fiind atunci printre reşedinţele domneşti, iar la Piteşti, se ridică o dată cu biserica
domnească a lui Neagoe Basarab, noi curţi. La Câmpulung, pivniţa casei egumeneşti, (domneşti) pare a
data din această perioadă.
Apar cetăţi noi de pămînt şi lemn ridicate în timpul conflictului cu Ştefan Cel Mare, din care
Crăciuna, în sudul Moldovei şi Homorâciu — Teleajen, sînt cucerite şi distruse de domnul moldovean.
Curţile boiereşti sunt primele care recurg, pentru paraclis, la biserici de plan drept, cu turn clopotniţă
pe pronaos, având un oarecare rol defensiv. Acest tip de biserică, larg răspfndită ulterior, având unele
variante cu turnuri fortificate, înconjurate cu incinte deseori puternice, aveau prin poziţia prin care o
ocupau, rol de observator sau de refugiu, funcţiune ce devine pregnantă o dată cu secolul următor.
Mănăstirile au incinte, uneori bine dotate defensiv: mănăstirea Menedic, cu turnuri cilindrice la colţuri.
Mănăstirile Tismana şi Cotmeana erau constituite din incinte mai mult sau mai puţin puternice, cu
turnuri de poartă şi eventual alte constmcţii ajutătoare ale incintelor. Aceste ansambluri pur defensive,
ca şi în cazul Moldovei, nu apar întâmplător în acelaşi timp cu ridicarea în Transilvania a reţelei de
cetăţi ţărăneşti.
Efortul comun al locuitorilor către găsirea unor soluţii defensive viabile este o regulă în Principatele
Române. în Ţara Românescă, experienţa postbizantină este încă puternică, incintele fiind rareori
regulate ca traseu. Ele se adaptează formelor de relief într-o mult mai mare măsura decât în Moldova.
Perioada ce va urma va accentua diferenţele dintre ansamblurile monastice munteneşti şi moldoveneşti,
generate, şi de influenţarea ultimelor, realizările din Ardeal. Mănăstirile munteneşti, în general
anterioare celor moldovene, ce se

283
 i
/¿(mm

I
i
,:|
i«si
vaaatw'' % u " x r \ r \ r jOtvL»
/»M • » • * i,J"

Ift5ti

Vechea mitropolie din Târgovişte.

Faţada laterală.

Mi 0

HrMmfA'lol * Ui

Secţiune

284
Biserica lui Neagoe Basarab din ostrovul Călimăneşti. Vedere
perspectivă interioară.

Biserica mănăstirii Snagov. Secţiune şi plan (înainte de ultima

restaurare).
reconstruiesc complet în preajma lui 1500, sunt contemporane cu cetăţile transilvănene neregulate
dinaintea secolului XV, şi îşi păstrează traseul în general. Cele moldovene, mai târzii, se vor fi
influenţat atât de modelul cetăţilor moldoveneşti cât şi de al celor transilvănene de după 1500.
Remarcăm pentru Ţara Românească, apropieri tipologice cu mănăstirile sud-dunărene dar diferit de cel
moldovenesc şi cel transilvănean.
 5. TRANSILVANIA

Două evenimente din prima jumătate a secolului al XVI-lea — fără legătură între ele — vor
avea consecinţe de mare importanţă asupra situaţiei din Transilvania: primul e prăbuşirea
regatului ungar în bătălia de la Mohâcs, în 1526; al doilea e apariţia în Germania, în jurul
anului 1520, a mişcării religioase de revoltă împotriva autorităţii papale şi a moravurilor ce
apăruseră cu vremea la Roma, mişcare iniţiată de călugărul Martin Luther şi care va căpăta
curând numele generic de protestantism. (Neagu Djuvara)

ARHITECTURA DE APĂRARE ÎN TRANSILVANIA

In domeniul clădirilor de locuit, fortificate, concepute ca puncte puternice de rezistenţă, ocupă un
loc aparte castelele marilor feudali. Dintre acestea, importante îndeosebi pentru mărimea şi formele lor
arhitecturale sunt cetatea-castel de la Deva, castelul din Soimuş- Lipova şi castelul Corvineştilor de la
Hunedoara. Primele două sînt părăsite şi ruinate ; ultimul, bine conservat, este locuibil şi azi.
Impunătoarele ruine ale castelului-cetate Deva ocupă vârful unei înalte coline conice de la marginea
oraşului cu acelaşi nume. începuturile acestui important centru fortificat se aşază către jumătatea
veacului al XlII-lea. Primul document scris care îi confirmă existenţa datează din anul 1269.
începând din a doua jumătate a veacului al XV-lea, cetatea a fost mereu şi mult transformată, mărită
şi, în cele din urmă, înzestrată cu un castel, care a servit vreme îndelungată drept reşedinţă voievozilor
Transilvaniei.
Edificiul principal al întregului complex de construcţii a fost castelul, ale cărui ruine ocupă platoul
de pe culmea dealului. Numeroasele lui încăperi de locuit, săli de reuniuni şi de paradă, apartamente,
magazii etc., dispuse pe două nivele, erau grupate în jurul unei micuţe incinte trapezoidale, de-a lungul
unor puternice curtine care se desfăşoară în plan după o formă ovoidală alungită. Foarte bine întărit, cu
drumuri de acces dificile şi intrări fortificate, castelul era înconjurat cu două rânduri de ziduri groase,
întărite cu contraforţi şi numeroase turnuri. în bună parte păstrate întregi, curtinele urmăresc de aproape
formele accidentate ale terenului şi închid două incinte: una îngustă, în imediata apropiere a zidurilor

287
exterioare ale castelului, alta vastă, de forma unei semielipse, al cărei diametru mare măsoară peste
133 m.
Semnificative şi impunătoare sînt de asemenea şi ruinele zidurilor de piatră ale castelului din
Soimuş-Lipova. Cel mai reprezentativ edificiu de acest gen rămîne însă castelul Corvineştilor de la
Hunedoara. Lucrările încep în prima jumătate a veacului al XV-lea din ordinul lui Ioan de Hunedoara.
Era vorba atunci de o cetate cu caracter pur militar. După terminarea acesteia însă, către 1450, au fost
întreprinse noi şi importante lucrări, de data aceasta cu scopul de a transforma întreaga clădire într-o
somptuoasă reşedinţă nobiliară. în această a doua etapă de construcţie a fost construită pe aripa dinspre
răsărit o frumoasă capelă, iar pe latura opusă a fost mărită sala oştenilor prin dărîmarea peretelui
exterior şi zidirea altuia mult mai în afară, pentru sprijinirea căruia au fost ridicaţi din fundul prăpastiei
patru masivi piloni de zidărie. Au fost astfel amenajate în această aripă două mari săli de reuniuni: una
la parter, „sala cavalerilor”, alta, la etaj, „sala dietei” , ambele despărţite prin intermediul unui şir de
stâlpi octogonali în cîte două nave acoperite cu bolţi pe arce de ogivă. Sala dietei este precedată spre
exterior de o galerie lungă cu patru balconaşe închise, ca nişte turnuleţe, ridicate pe cei patru piloni
care întăresc zidul.
Lucrările au fost continuate în vremea lui Matei Corvin. Meşterilor acestuia i se datoresc
terminarea lucrărilor la galeria cu balconaşe a sălii dietei şi refacerea aripii înguste dinspre
miazănoapte. Apartamentul de locuit pe care îl cuprinde această aripă este precedat spre curtea
interioară, la parter, de un coridor, iar la etaj de o largă „loggia” mărginită de arcade în plin cintru cu
marginea dinspre interior subliniată de un profil gotic întors la cheie într-o uşoară acoladă şi cu pereţii
împodobiţi cu fresce.
în întregul său castelul de la Hunedoara este ansamblul cel mai complet şi mai sugestiv de
arhitectură civilă medievală din România. în compoziţia sa stucturală şi decorativă întîlnim elemente
din cele mai caracteristice ale goticului transilvănean matur şi târziu — stâlpi octogonali cu căpiţele
formate din coroane de frunze de stejar puternic reliefate, bolţi pe arce de ogivă cu console, muluri
fiamboaianjfce, ferestre şi uşi cu chenare dreptunghiulare mărginite de profile întoarse la cheie în
acolade etc. —, alături de câteva detalii timide care anunţă începuturile pătunderii renaşterii în
arhitectura locală — „loggia” cu arcade în plin cintru, chenare de uşi şi nişe mărginite de profile de
factură încă gotică, dar

288
 Caştelul-cetate Deva. Planul incintelor.

Castelul de la Hunedoara. Planul castelului.

încheiate în partea de sus cu arce în plin cintru.
Forme arhitecturale apropiate ca valoare şi amploare de cele ale castelului de la Hunedoara
întâlnim şi la Cluj, în cadrul fostei mănăstiri a dominicanilor, trecută ulterior în stăpânirea ordinului
franciscanilor. Clădirile care compun acest complex mănăstiresc — supuse în decursul timpului multor
prefaceri — sunt grupate în jurul unei curţi interioare, dreptunghiulare, mărginită pe trei laturi de
portice. Acestea erau acoperite cu bolţi pe arce de ogivă, înlocuite ulterior cu bolţi de intersecţie în
cruce, iar arcadele care le mărgineau spre curte (păstrate sub forma lor originală numai pe latura
dinspre miazănoapte) erau frânte. Laitura dinspre miazăzi o forma la început biserica. De această parte
s-a adăugat ulterior un şir de cinci chilii, despărţite de biserică printr-un coridor acoperit cu bolţi în
cruce cu muchiile ieşite. Cu această ocazie, probabil, au fost refăcute şi bolţile porticurilor dinspre
răsărit şi miazănoapte, întărindu- se totodată pereţii acestora, între arcade, cu un şir de contraforţi legaţi
în partea de sus, la nivelul etajului I, cu arce în plin cintru. Toate cele patru aripi ale clădirii, care
formează un corp unitar alipit bisericii (aceasta refăcută în stil baroc în veacul al XVIII-lea), se
dezvoltă în înălţime pe trei nivele. La parter, spre miazănoapte, se găsesc locuinţele de oaspeţi şi un
mare refectoriu cu anexele lui (bucătărie, cămări, oficiu); două şiruri de chilii, spre apus şi miazăzi; o
sacristie, o cancelarie şi diferite alte încăperi pe latura dinspre răsărit. La etajul I, alături de sălile
bibliotecii, care ocupă o parte din latura răsăriteană, restul spaţiului disponibil este ocupat de chilii, ca
şi întregul etaj II, unde se găsesc şi câteva dormitoare comune. Refectoriul — o încăpere de plan
dreptunghiular acoperită cu bolţi pe arce de ogivă sprijinite în mijloc pe un stâlp octogonul — ,
cancelaria de lîngă sacristie şi biblioteca de la etajul I, la fel boltite, sunt piesele cele mai valoroase ale
întregului complex. Dintre elementele de detaliu, alături de cadrele de piatră ale ferestrelor
— cele mai multe de formă dreptunghiulară, caracteristice sfârşitului veacului al XV-lea —, se află
amvonul amenajat în peretele nordic al sălii de mâncare şi rama de piatră deciorată cu vergele
încrucişate care încadrează golul din faţa scării care duce la acest amvon.

290
 Biserica reformată din Cluj. Planul.

Mănăstirea franciscanilor din Cluj. Planul parterului.

 ARHITECTURA LAICĂ ÎN TRANSILVANIA
în cadrul oraşelor, care de la începutul veacului X V încoace şi-au schimbat necontenit faţa pieţelor
şi a străzilor, problema principală care şi-a căutat în această epocă o rezolvare nouă, corespunzătoare
cu situaţia economică şi năzuinţele păturii orăşeneşti, a fost aceea a locuinţei. Una dintre cele mai
cunoscute clădiri de locuit aparţinând acestei categorii este casa din Cluj-Napoca în care se crede că s-
ar fi născut Matei Corvin. Construită în prima jumătate a veacului XV, casa aceasta a suferit însă
numeroase prefaceri, modificări şi adăugiri. Câteva din elementele arhitecturale originale pe care le
mai păstrează : rame gotice de uşi, construite din piatră cu partea superioară încheiată în arc frânt,
cadre de ferestre dreptunghiulare, unele cu profilatură caracteristică stilului gotic târziu, altele însoţite
şi de câte o cornişă cu denticule de stil renaştere sunt intervenţii târzii de secol XVII. Un alt exemplu
de arhitectură civilă de acest gen, mai valoros întrucât este mai complet, este vechea primărie din
Sibiu, care la început a fost o casă particulară. Construită într-un cadru mai degajat, cu faţadele libere
de toate părţile, casa aceasta îşi păstrează, în formele lor originale, toate elementele arhitecturale de
detaliu, construite din piatră faţuită şi decorată : cadre de uşi, rame de ferestre, scuturi heraldice etc.,
precum şi două mici „loggii” pe faţada dinspre apus a aripii care leagă corpul sudic de cel opus
acestuia dinspre stradă.
în Maramureş şi Ţara Haţegului nobilimea română îşi continuă activitaţea de construcţie sau
reconstrucţie a reşedinţelor, pornind ca tipologie de la curţi întărite, pe care le putem include în seria
„curiilor” şi până la cetăţi amplificate, sau regândite defensiv. Astfel la Mălăieşti, incinta este
supraînălţată şi dotată cu 4 turnuri exterioare, poligonale, neregulate şi zidite într-o tehnică departe de a
fi îngrijită. Alt tip de construcţie militară este: tumul- locuinţă urban, promovat de patriciatul săsesc în
unele, oraşe transilvănene. în Sibiu sunt localizate doar trei casa „Lutsch” , turn-locuinţă cu patru
niveluri, viitoarea casă Haller, cu trei niveluri legate printr-o scară în spirală. Tumul-locuinţă cu 4
niveluri ce va fi nucleul viitoarei primării a Sibiului. Toate aceste turnuri, au fost incluse ulterior în mai
ample ansambluri, interesantă fiind în acest sens evoluţia casei Altemberger. După constmcţia turnului
cu parterul separat de restul nivelelor, acesta s-a extins spre est, înglobînd fostul turn al oraşului din
incinta a treia, iar ulterior, pînă la mijlocul secolului XVI, s-a închis complet actuala curte, casa servind
ca primărie.

292
 Din punct de vedere tipologic, aceste construcţii se înscriu în seria târzie a tumurilor- locuinţă
orăşeneşti iar din punct de vedere stilistic sunt un amestec de Gotic şi Renaştere, vădit în silueta casei,
principiul constructiv, detaliu. Se manifestă ca o expresie a bunăstării şi puterii de care dispunea
patriciatul săsesc, implicit, a puterii economice a acestor aşezări.
Oraşele din Transilvania, fie săseşti, fie regale, îşi continuă lucrările de apărare sau unele iniţiază
mai târziu ridicarea de incinte ample, pentru protecţia întregii arii locuite. în plus, se definitivează
reţeaua stradală şi ponderea locuinţelor construite din materiale durabile începe să fie mai mare. Ca o
completare a sistemului defensiv, se recurge adesea la aportul unor incinte de mănăstiri care
cooperează cu marea incintă, în anumite zone ele formând un lanţ interior de elemente fortificate. -
Apar şi primele fortificaţii recurgând la experienţa italiană o parte din oraşe completându- şi
sistemul de apărare cu turnuri pentru artilerie, deocamdată de tip „rondel” .
• La Sibiu întreaga arie a oraşului medieval va fi înconjurată de ziduri şi începe construirea de
„rondele” , adaptate artileriei, pentru ca mai târziu, să recurgă la bastioanele de tip „italian.”
• Braşovul, al doilea oraş ca potenţial defensiv din Ardeal, îşi continuă, completarea fortificaţiilor
sale. în zona de nord, în afara incintei duble şi îşi crează un sistem exterior de blocare a trecerii de-a
lungul pârâului Cetăţii şi de control a înălţimilor ce dominau oraşul. Construcţiile realizate astfel:
Tumul Alb, bastion cilindric dotat cu numeroase guri de tragere şi guri de păcură, şi Tumul Negru,
prismatic, cu o galerie de pază la ultimul nivel, erau legate de incinta principală prin ziduri. La
începutul secolului XVI se construieşte bastionul „Poartă” iar în 1521, bastionul Fierarilor. Din aceeaşi
categorie de lucrări face parte elementul central al „Cetăţuii” , iniţial un bastion de tipul Turnului Alb.
Flancat de trei turnuri pentagonaje, adaptate pentru artilerie, la rândul lor modificate şi înconjurate cu o
cetate bastionară. Braşovul avea patru porţi apărate cu barbacane sau rondele, aproximativ 35 de
turnuri, bastioane şi rondele, incluzînd şi turnurile exterioare şi în zonele periclitate,
2— 3 zwinger-uri succesive
• La Cluj se construieşte Poarta de Vest şi Tumul Podului. Zidirile din piatră cu creneluri şi guri de
tragere sînt singulare în Transilvania, celelalte incinte renunţând de mult la

293
creneluri şi la zidăria exclusiv din piatră cu accese rezolvate cu barbacane şi aproape 20 de turnuri, erao
fortificaţie simplă, dar suficient de puternică incinta Clujului.
• La Sebeş se fac lucrări la incinta exteioară dar mai ales la cea interioară a bisericii parohiale, a
cărui zid este supraînălţat.
• Sighişoara îşi refortifică porţile pe care le rezolvă prin barbacane, din care cea a Turnului cu
Ceas se păstrează parţial.
Aşezarea de jos, nefortificată în continuare, îşi rezolvă parţial problema apărării printr-o serie de
„baraje” ce închideau oraşul, asociate fiind cu valuri şi şanţuri. Aceste amenajări lăsau deschise spaţii
de trecere apărate de turnuri, unele legate de incinta Cetăţii de Sus. în cetate, caracteristic este lanţul de
mănăstiri ce mobilează latura de sud-est, cu evident rol de apărare.
• Bistriţa, execută lucrări ceva mai târziu decât celelalte oraşe, începîndu-şi incinta exterioară de-
abia în jumătatea a doua a secolului XV prin demantelarea unei părţi a castelului lui lancu, din
considerente probabil strategice. Incinta fiind în final apărată de 16 turnuri. Cele trei accese se făceau
prin intermediul unor barbacane incinta principală fiind în spatele a unui rând sau două de zwinger-uri.
Unul dintre bastioane, este de tip „pană” , „italian vechi” primul de acest gen de la cetăţile orăşeneşti
săseşti.
• Mediaşul este ultimul din oraşele săseşti care îşi ridica ziduri, din cauza existenţei puternice
incinte interioare, din jurul bisericii, adevărat „castel". Lucrările la incinta orăşenească încep în
jumătatea secolului XV, când se recurge doar la val şi palisadă. în cetăţii din centru se ridică al treilea
zid de incintă, construindu-se Tumul Trompeţilor şi galeria de acces.
• Alba lulia este refortificată pe acelaşi traseu Lipovei i se refac sistemele de apărare, iar Turda se
bazează în continuare pe incintele bisericilor sale, dintre care, cea a actualei biserici reformate se
reface în jumătatea a doua a secolului XV.
• La Timişoara, cetatea orăşenească se consolidează, cu atât mai mult cu cît acţiunile militare se
apropie de oraş.
• Aradul dispune, de Cetatea bastionară ridicată peste mai vechi elemente de fortificaţie.

294
 Se ridică acum în două oraşe regale fortificaţii puternice: cetatea de piatră şi cărămidă de la Satu
Mare şi înlocuirea cu una de piatră, cu turnuri şi şanţuri de apărare a vechii cetăţi de pământ şi lemn
din Baia Mare din iniţiativa lui Matei Corvin.
Elementele componente ale apărării orăşeneşti, în exterior: şanţul şi valul de pămînt, mlaştini şi
cursuri de apă amenajate pentru a îngreuna accesul spre ziduri. Incinta propriu- zisă cu turnuri şi
bastioane, cu elemente avansate de apărare şi control. Accesele alese în zonele cele mai propice pentru
o apărare eficace şi protejate suplimentar de cursuri de apă, peste care trec poduri mobile, turnuri cu
barbacane sau cu treceri complicate ca traseu, sau simple turnuri, toate acestea dotate cu numeroase
elemente de apărare: herse, machicoulis- uri, guri de păcură, galerii de lemn, guri de tragere pentru
toate armele uzuale, inclusiv pentru artilerie.
Geneza barbacanei şi modalităţile specifice de rezolvare: accesul a fost la orice tip de fortificaţie
punctul cel mai nevralgic. Pe măsură ce avansau procedeele de asediu, în egală măsură se căutau
mijloace de a le contracara şi cele mai laîndemînăau fost legate de concentrarea a cât mai multe
elemente de apărare şi deci, oameni, în acele puncte. Turnuri şi bastioane cât mai exterioare, pentru ca
flancarea să fie eficace, cooperau în a asigura un foc puternic pe poartă. De asemenea, s-a căutat ca
spaţiile de acces să fie cât mai strimte şi complicate ca traseu şi s-a recurs la coridoare boltite cu
diferite procedee de apărare, la aşa numitele „guri de lup”, sau combinaţii dintre acestea. Un alt
obiectiv a fost acela de a întrerupe, cînd era cazul, legătura dintre interior şi exterior şi de a izola, dacă
era nevoe, elementele de apărare ce constituiau accesul, faţă de restul cetăţii. Barbacana, din nou de
origine orientală, nu numai ca termen dar şi ca procedeu, părea că rezolvă toate aceste deziderate.
Alcătuită, în varianta europeană dintr-o incintă destul de amplă, cu multiple galerii de apărare
interioare, ce puteau concentra un număr mare de apărători cu armament divers şi cu subelemente de
apărare ca turnuri, turele etc., mult ieşită în afară faţă de incinta principală, cu două treceri obligate prin
spaţii înguste, la rândul lor complicate, ce puteau succesiv să se închidă, au fost folosite în cazul a
nenumărate accese, mai ales de oraşe.

295
 Casa parohiala evanghelică din oraşul
Bistriţa, planul etajului şi faţada spre piaţă.

296
 ţ « I ) « I 4 * t I «*
•tJU? ...............

T?- ’i r
I

Casa Paterman din oraşul Bistriţa.

Casa parohiala evanghelică din oraşul -
Planurile parterului, etajul şi secţiune
Bistriţa, planul parterului şi secţiune
longitudinală
transversală.

297
 Revenind la elementele constituante ale apărării oraşelor transilvănene, sînt de amintit amenajările
din spatele zidului. Majoritatea aveau în interior incinte în jurul bisericilor, incinte ale mănăstirilor, şi
dispuneau de o reţea stradală mobilată în scopul unei apărări din aproape în aproape foarte eficientă,
până la o posibilă retragere în incinta centrală. Dacă Ia aceasta adăugăm şi eventualele baraje interioare
sau subîmpărţiri ale incintei mari cu alte ziduri, ca în cazul Sibiului, avem imaginea completă a
alcătuirii acestor ansambluri, cele mai complexe şi coerente produse urbanistico arhitectonice ale
acestui mileniu cetăţile erau ansambluri cu elemente perfect interdependente, de o funcţionalitate
exemplară, cu rezolvări multiple şi rafinate, în ultimă instanţă, de o bogăţie a alcătuirilor spaţiale,
nemaiîntîlnită în istorie pe care le putem considera „exemple atemporale” de arhitectură şi urbanism,
adevărate „laboratoare vii” de studiu ale spaţiului urban, optim din toate punctele de vedere. Nu
constrângerile spaţiale au determin at dimensiuni şi formă, ci însăşi optimizarea raportului între
construit şi spaţiul exterior, deci dintre acesta şi spaţiul interior. Legate direct de aceste consideraţii,
este şi evoluţia cetăţilor ţărăneşti, având, la scara lor, aceeaşi alcătuire complexă.
Incintele propriu-zise, în permanentă extindere şi redotare, erau alcătuite din ziduri de traseu
circular, poligonal sau patrulater, în general cu turnuri de diferite forme, dimensiuni şi rezolvări, în
interior adosându-se cămări sau alte construcţii, toate alcătuind un complex de clădiri în care, conform
principiilor medievale, elementul izolat conlucrează cu ansamblul, având în acelaşi timp autonomie.
Localnicii au recurs în general la turnuri de plan patrulater, diferenţele existând în privinţa
proporţiilor şi a sistemului de acoperire. Tumurile-joase, pentru artilerie, erau acoperite în patru ape
sau într-una singură, în sistem „pupitru” , în general fără galerii de lemn. Cele înalte, cu galerii, erau
destinate unei apărări imediate, prin arme de foc uşoare, sau alt armament mai primitiv.
Din punct de vedere arhitectonic, prezenţa otomană în imediata apropiere a Transilvaniei, ca şi
lupta peste putere dintre cele două principale partide, au determinat refortificarea unor cetăţi conform
ultimelor principii militare ale epocii. O parte din cetăţi sunt ale principilor, o parte ale austriecilor
cantonaţi pentru un timp în Transilvania.
 Se vor distinge mai mult decît oricând cele două tipuri de ctitorii: cele „ oficiale” ale principilor şi
cele „regionale” , ale obştilor săteşti sau orăşeneşti. Decalajul dintre ele va creşte într-aşa o măsură,
încât putem vorbi despre două tipuri distincte de arhitecturi. Primul ar fi ..modem” „ingineresc” , de
sorginte sud-vest europeană, dispunînd de ultimele cuceriri militare ale epocii şi al doilea, încă „
medieval” , ignorând sau interpretînd liber principii încetăţenite deja de peste 100 de ani.
Gherla este o cetate cu 4 bastioane „pană” şi un al cincilea exterior. Tăuţi primeşte un bastion
„pană” din piatră cioplită. La Caransebeş şi Lugoj, cele două oraşe rămase în zona de graniţă, se vor
înălţa fortificaţii de pământ, la Dezna, care devine şi ea cetate de graniţă, se lucrează mult, dublându-se
zidurile de piatră, tot acolo construindu-se un nou castel. Noua cetate Odorhei, dărîmata în timpul lui
Mihai Viteazul şi reconstmită apoi, cu unul din bastioane „pană”, Oradea, ale cărei fortificaţii devin
prototipul cetăţii pentagonale bastionare de tip „italian nou”. în aceeaşi perioadă încep să apară
reşedinţe nobiliare de factură renascentistă, combinaţie de palat şi castel fortificat.

6. CETĂŢI ŢĂRĂNEŞTI
Alături de completările şi de modificările necesare aduse de consiliile comunale sistemelor de
fortificaţie aflate deja în funcţie pe lângă oraşe (la Sighişoara, Sibiu, Braşov, Bistriţa etc.), comunităţile
aşezărilor ţărăneşti libere, cu deosebire cele săseşti, au continuat fortificarea bisericilor şi a constmirii
de cetăţi cât mai puternice în jurul acestora. Aşa cum în Moldova, Ştefan cel Mare s-a sprijinit în lupta
împotriva turcilor, ţărănimea liberă şi târgoveţii — tot aşa şi Matia Corvin a dus o politică de încurajare
a comunităţilor din oraşele şi satele Transilvaniei, acordându-le, ca să-şi poată constmi cetăţi, sprijin şi
înlesniri, scutiri temporare de la îndatoririle militare.
începută, în prima jumătate a veacului XV construirea de fortificaţii a fost continuată în a doua
jumătate a veacului XV, ca şi în cel următor plin de năvăliri ale turcilor şi tulburări politice interne.
Printr-un efort constructiv uriaş şi mijloacele tehnice de care au dispus, comunităţile satelor săseşti din
sudul şi sud-estul Transilvaniei au izbutit să ridice, în decurs de un secol şi jumătate, un număr de
aproape trei sute de cetăţi săteşti.

299
 Cu foarte rare excepţii — cum sunt fortificaţiile din satele Hendorf şi Cloaşterf, construite dintr-
odată cetăţile săteşti din Transilvania îşi datoresc aspectul lor de azi, atât de variat, dar impunător şi
pitoresc totodată, restructurărilor, transformărilor şi adăugirilor pe care le-au suferit decenii de-a
rândul, până târziu în veacul XVII.
Ca sisteme generale de întărire şi apărare, cetăţile săteşti nu se deosebesc de cetăţile militare. Ele
sunt, în majoritatea cazurilor, mai dezvoltate : ocupă suprafeţe vaste de teren, împărţite adesea în mai
multe curţi concentrice sau juxtapuse, înconjurate fiecare cu ziduri proprii, de-a lungul cărora, spre
interior, se găsesc, dispuse pe unul sau mai multe caturi, numeroase camere de locuit şi depozite de
alimente. Planul lor, niciodată regulat, este adaptat la forma terenului, curtinele fiind mai totdeauna
curbe, dar, din ultimul sfert al veacului XVI încoage, şi drepte. Zidurile, groase de la 2 până la 5 m şi
înalte, câteodată, până la 15 m, sunt prevăzute cu drumuri de strajă, cu metereze şi balconaşe închise
(machioulis) cu podeaua decupată pentru defensiva verticală. Zidurile erau întărite din loc în loc cu
turnuri, dispuse unele faţă de altele în aşa fel, încât în caz de atac duşmanul putea fi prins din toate
părţile în focuri încrucişate. Tumul cel mai solid şi mai bine întărit — fiind în acelaşi timp şi cel mai
vulnerabil — era acela al intrării. în faţa lui se găsea adesea un şanţ adînc peste care se trecea cu
ajutorul unui pod mobil (pont levis ). Intrarea în cetate se facea la nivelul parterului printr-un gang lung
şi îngust, boltit, uneori cu pardoseala în pantă şi sucit spre a înlesni apărarea. Poarta, construită din
blăni groase de lemn tare, era prevăzută cu sisteme iscusite de zăvorâre. în faţă, ea şi în restul gangului,
puteau fi coborâte din lăcaşuri speciale amenajate în grosimea zidurilor sau în bolţi grătare de fier sau
de lemn. în cazul sistemului de apărare cu mai multe curţi întărite, zidurile separatoare ale acestora
erau adesea legate între ele prin turnuri sau drumuri de strajă acoperite, care înlesneau circulaţia şi
legătura între apărători în timpul luptelor. Biserica la rîndu-i, transformată în fort, putea să fie pusă în
stare de apărare prin întărirea, fie a tumului-clopotniţă, fie a podului de deasupra naosului, fie a comlui
şi absidei. Adeseori erau fortificate toate aceste trei părţi, edificiul pierzându- şi prin aceasta aproape
cu totul caracteml său religios. Turnurile, ca şi podurile, cuprindeau unul, două sau chiar mai multe
caturi, fiecare cat fiind prevăzut cu drumuri de strajă, cu metereze şi cu guri speciale de pândă şi atac.
Galeriile de strajă şi atac ridicate deasupra turnurilor sau bisericilor au fost făcute adesea din lemn. Pe
măsura perfecţionării

300
mijloacelor de luptă şi a creşterii forţei de percuţie a armelor de foc, lemnul, expus şi focului, a fost pe
alocuri evitat şi înlocuit cu zid. Pereţii galeriilor — care trebuiau împinşi în afara liniei zidurilor
bisericii spre a se putea amenaja gurile de foc, se construiau în acest caz sprijiniţi, fie pe o serie de
console, fie pe un rând de arcade, ale căror picioare încastrate în zid ţineau loc şi de contraforţi . în
podurile de biserici astfel întărite, ca şi în cămările incintelor, se păstrau, adesea în lăzi anume
construite, o parte din bunurile de preţ şi proviziile necesare ducerii vieţii în caz de retragere a
populaţiei satului între zidurile cetăţii. Fiecare familie îşi avea aici dacă nu cămara, cel puţin lada sa.
Din cele aproape 300 de cetăţi săteşti ridicate în Transilvania numărul celor păstrate şi restaurate
este încă foarte mare.
înăuntrul celor două mari stiluri de construcţie — romanic şi gotic — cărora aparţin bisericile
medievale săseşti, formele de elevaţie şi de plastică arhitectonica poartă amprenta influenţelor unor
şantiere şi regiuni occidentale foarte diferite.
Şantierul bisericii parohiale de la Sibiu — prima construcţie monumentală închegată a stilului gotic
din Transilvania, a format un mare număr de pietrari ce s-au răspindit după incheierea construcţiei, la
şantierele mici ale unor biserici de sat, perpetuând noile forme stilistice.
Iniţiativa de fortificare a fost declanşată, în Transilvania, de cumplita năvălire a tătarilor in 1241,
demonstrând provinciei că sistemul ei defensiv era invechit şi insuficient, oraşele noi nefiind încă
Înconjurate cu ziduri, iar satele neprotejate de cetăţi. Cu îngăduinţa, ba chiar cu stimularea regelui,
nobilii şi-au construit locuinţe fortificate, alcătuite dintr-un donjon inconjurat de val din pămint şi şanţ,
sau de centuri zidite din piatră.
Caracteristicile comune ale acestor cetăţi sint incintele foarte mari, cu ziduri având coridoare de
apărare, cu mare capacitate de adăpostire a oamenilor.Tumurile nu mai ocupau o poziţie centrală ca la
cetăţile cavalereşti şi nobiliare, ci erau alăturate zidurilor de incintă.
Cel mai vechi exemplu al unei biserici împrejmuită cu un zid de cetate este biserica sf. Mihail din
Cisnădioara, zidul crenelat fiind construit probabil odată cu biserica, din pietre de râu şi de carieră
legate cu var stins în timpul lucrării, tehnică prin care se obţinea ca mortarul uscat să aibă duritatea
pietrei. în spatele parapetelui crenelat, pe lăţimea zidului, un drum de strajă înconjură incinta.

301
 Oraşelor, cu populaţie foarte densă pe un spaţiu relativ mic, le-a fost posibil să incercuiască
intreaga suprafaţă locuită cu curtine, având şi suficienţi apărători pentru ele. Satele nu puteau să se
apere în acest mod, grădinile şi curţile din spatele caselor ce tiveau uliţele erau mult prea mari in raport
cu numărul oamenilor, pentru a putea fi cuprinse de ziduri şi apărate. Ţăranii trebuiau deci să se
limiteze la un spaţiu restrins, cel mai indicat fiind incinta din jurul bisericii şi fortificarea ei ca o a doua
linie de apărare căreia îi revenea rolul donjonului din cetăţile cavalereşti.

BISERICI FORTIFICATE
Transilvania a fost considerată, ca peisaj prin excelenţă al bisericilor fortificate înconjurate cu cetăţi
ţărăneşti, întrucât aici s-a păstrat, pe un teritoriu relativ restrâns, un mare fond de biserici-cetăţi
medievale, în forma lor originară, nicăieri întîlnite astăzi, în altă parte a lumii, în această densitate şi
varietate de forme.
In spaţiul Europei centrale, fortificaţiile bisericilor s-au păstrat numai rareori şi izolat în stare
originară, iar sub formă de comasări teritoriale, numai în grupe mici.
Bisericile fortificate (Wehrkirchen) au rezultat din aplicarea construcţiilor defensive direct pe
corpul bisericii, cuprinzând unul sau mai multe părţi ale edificiului (cor, navă, clopotniţă, sacristie).
Biserici-cetăţi şi incinte fortificate au existat, de fapt, în toată Europa. în principiu, ele se înrudesc
cu cetăţile, dar se deosebesc prin aceea că nu sunt locuite permanent, ci numai în caz de război şi
asediu. Aprovizionate cu alimente şi cereale, în incintă sau chiar în biserică se afla mai totdeauna o
fântână, ţăranii putând rezista în aceste mici fortăreţe destulă vreme. Cele transilvănene sunt cele mai
puternice şi cuprinzătoare, — Prejmerul, cu cele trei incinte ce întrunesc 260 cămări de provizii, fiind
cea mai mare biserică-cetate europeană.
Nu este uşor să faci o netă distincţie între diferitele tipuri de fortificaţii ale bisericilor, ele fiind de
multe ori combinate şi întotdeauna adaptate terenului, locului de amplasare, complexitatea
amenajărilor defensive depinzând şi de gradul pericolului la care erau expuse datorită situării lor
geografice, lângă drumurile principale sau în ţinuturi limitrofe. Dacă facem totuşi o clasificare a
formelor existente, deosebim: edificii sacrale apte de apărare; biserici împrejmuite de curtine cu
turnuri,la care locaşul de cult rămîne nefortxficat, biserici

302
fortificate şi, forma cea mai complexa biserici-cetate având incinte prevăzute cu cămări de provizii.
Sistemele de fortificare sunt, preluate de la cetăţile cavalereşti occidentale, dar anumite forme de
construcţie şi detalii s-au împrumutat şi din arhitectura arabă, precum maşiculiurile dispuse între
peretele clădirii şi arcurile de apărare întinse între contraforturi sau scoase în consolă, ca şi micile
sacnasiuri, numite muscharabie.
Pretutindeni, în spaţiul Europei centrale, condiţiile care au dus la apariţia bisericilor fortificate
săteşti sunt aceleaşi: o comunitate sătească izolată şi oprimată este nevoită să se apere şi să se ajute
singură împotriva stăpânilor feudali şi a nesiguranţeivremurilor.
Aglomerări de biserici fortificate şi biserici-cetăţi găsim în teritorii de graniţă dintre state sau dintre
feude, întrucât la hotare se ciocneau interesele păturii conducătoare, iar ţăranii erau primii care aveau
de suferit de pe urma luptelor ce le distrugeau aşezările şi câmpurile.
Dacă prezentarea bisericilor fortificate şi a cetăţilor ţărăneşti ca fenomen general european le
situează, pe de o parte, ca expresie a rezistenţei creştinismului apusean împotriva agresiunii păgâne din
răsărit, pe de altă parte, reliefează importanţalor socială ca loc de refugiu al ţărănimii obligată la
autoapărare, — este semnificativ faptul că, în Transilvania, aceste construcţii medievale, destinate
deopotrivă cultului şi apărării, au cunoscut nu numai cea mai mare diversitate tipologică şi densitate
teritorială, ci şi cele mai complexe şi perfecţionate amenajări defensive ale timpului.
Varietatea tipologică a bisericilor cetăţi din Transilvania — care utilizează, de fapt, aceleaşi sisteme
de apărare — se datorează faptului că fortificaţiile s-au adaptat unor edificii sacrale deja existente şi
amplasării lor pe terenuri cu structuri diferite. în Transilvania, construcţiile sacrale, cu rare excepţii, au
fost construite iniţial ca biserici fortificate; în general, bisericile din piatră ale coloniştilor au fost
ridicate la vreo cincizeci de ani de la întemeierea satelor.
Cele mai vechi biserici săseşti rurale datează de la sfârşitul sec. XII dinaintea invaziei mongole din
1241 toate bazilici cu trei nave şi stâlpi, între nava principală şi absida semicirculară intercalându-se un
cor pătrat, colateralele încheindu-se spre est de asemenea cu absidiole semicirculare. Aceste mici
absidiole laterale caracterizează cel mai vechi tip al

303
bazilicilor romanice săseşti în localităţi rurale ele aparţin tipului de bazilică scurtă, lăţimea lor fiind
aproape egală cu lungimea.
Acest tip de plan depinde, în Transilvania, şi de locul amplasării bazilicilor; în majoritatea
cazurilor, forma platoului de deal, pe care au fost ridicate, a împiedicat o mai mare extindere în
lungime pe axa est-vest. De aceea cele mai multe dintre bazilicile „scurte" au fost iniţial concepute fară
turn, clopotniţa s-a adăugat în unele cazuri ulterior. Dacă clopotniţa aparţine construcţiei originare, o
aflăm de obicei deasupra capătului apusean al navei centrale, catul său inferior deschizându- se cu trei
arcade mari spre cele trei nave, portalul principal fiind situat pe latura apuseană. Parterul clopotniţei
formează astfel un portic boltit în cruce, catul al doilea fiind accesibil prin scări amenajate în grosimea
zidului.
Un grup aparte îl formează bazilicile romanice din zona Sebeşului. Colateralele, cu terminaţie
estică dreaptă,flanchează o clopotniţă zveltă, tribuna de vest extinzându-se din catul al doilea al
turnului şi asupra traveelor apusene ale colateralelor.
Prima parte dotată cu sisteme defensive era de obicei clopotniţa. Cel mai vechi şi simplu tip al
bisericii fortificate rezultă din transformarea clopotniţei în donjon.
Parterul lor, totdeauna boltit, era transformat in depozit de arme, proviant şi apă, prin zidirea
arcadelor deschise in cele trei nave şi a portalului apusean, izolindu-se complet tumul de interiorul
bisericii. Singura cale de acces la caturile superioare erau scările amenajate in grosimea zidului, in
tuneluri inguste de 60 — 70 cm, incit putea urca numai cite un singur om, fiind deci foarte uşor de
apărat. Platforme de lemn separau nivelele superioare, fiind aşezate pe bime ce se sprijineau pe
ingustele margini rezultate la baza fiecărui cat din retragerea treptată a zidului. Pereţii liberi ai
nivelelor superioare sunt prevăzuţi, pe fiecare latură, cu câte un meterez înalt şi îngust, pentru tragerea
cu arcul sau arbaleta. Metereze tăiate în perete în formă de „V" sunt plasate in cite o nişă de înălţimea
unui om, trăgătorul puţind să se intoarcă în nişă spre diferite direcţii. Acoperişurile romanice joase in
formă de cort erau schimbate cu coifuri ţuguiate piramidale, învelite cu ţiglă, între coroana zidului şi
coif intercalându- se un coridor de apărare scos în consolă pe bime de lemn, iniţial cu parapet de
seinduri, mai târziu din paiantă. Deschiderile din podeaua coridorului de apărare foloseau la flancare
verticală.

304
 Pentru a întări şi partea estică a bisericii, acolo unde măsura era impusă de situarea edificiului,
mai multe biserici din piatră, aflate intre Agnita şi Cincu, au primit un al doilea turn, de înălţimea şi
rezistenţa clopotniţei, deasupra corului pătrat, sacrificându-se absida estică şi închizându-se corul
cu un perete drept spre est. Tumul din est, prevăzut, ca şi clopotniţa din vest, cu metereze, cu coridor de
apărare, comunica cu aceasta prin podul bisericii, având uneori şi un acces separat, o scară spiralată,
alipită navei in apropierea corului.
La numeroase biserici, în afara extremităţilor din est şi vest, erau periclitate şi flancurile navelor,
mai cu seamă când paralel cu ele se afla o şosea. In aceste cazuri, şi nava era supraetajată cu un
nivel de apărare, cuprins între cele două turnuri. Cea mai veche formă o constituie coridoarele de
apărare scoase in consolă pe bârne, cu parapet de paiantă.
Etajele fortificate din ultimul deceniu al sec. XV şi primul sfert al sec. XVI, deasupra navelor si
corurilor, sint, fară excepţie, zidite din cărămidă, prezentând, după forma lor ae construcţie, două
variante: 1) parapete aşezate pe „ arcuri defensive, 2) parapete susţinute de console. La ambele
sisteme de construcţie, scoaterea in consolă are ca scop obţinerea distanţei dintre parapet şi peretele
bisericii, pentru a se putea turna prin deschiderile astfel create. în ambele cazuri, principiul este al
maşiculiurilor de origine oriental .Construcţia ornamentală a consolelor şi arcurilor defensive trebuia
să camufleze sistemul defensiv care intra în funcţiune numai când duşmanii ajungeau la zidurile
clădirii, — din depărtare dând impresia unei forme decorative.

305
 Boz

Nerghindeal

8ift«8(Cy*>«AlA Ot» STiCvsiKSSi

Stejeriş
Rida

ffii

llvM . ^ '".x
i-i Io , •

Axente Sever
Iacobeni

306
 Valea Viilor
Cisnădie

Metereze

1- Arcaşi şi arbaletieri
2- Arme de foc
3- Puşcaşi CETATEA. DIN MIERCUREA &im.UL.W

4- Arme de foc cu cătare

Miercurea Sibiului
Prejmer - galerii

307
 Etaje fortificate, sprijinite pe arcuri defensive deasupra corului, a navei, sau deasupra
ambelor, frecvente la bisericile gotice de tipurile sală şi hală. în zona de răspindire a bazilicilor
romanice, ele apar numai acolo unde vechiul cor cu absidă semicirculară a fost înlocuit printr-un cor
gotic poligonal, înconjurat de contraforturi.
La biserici de stil gotic, de cele mai multe ori construite din cărămidă, terenul deluros şi aşezarea
satelor pe talpa văii a condiţionat adesea ridicarea bisericilor pe pantă de deal, corul îndreptat spre est
fiind plasat frecvent mai sus, pe pantă, faţă de clopotniţa din vest, aşezată mai in vale. în consecinţă,
adesea corul a primit 3—4 nivele de apărare, pentru a se putea controla dealul. Un întreg şir de biserici,
posedă două—patru etaje fortificate, dintr-o uşoară construcţie de cărămidă, sprijinite de contraforturi
zvelte, drepte, fară retrageri, care se întâlnesc la baza etajului superior în arcuri defensive, în spatele
cărora se deschid gurile de aruncare.
Aceste biserici cu caracter de fort, cu unul sau mai multe etaje fortificate deasupra corului,
amintesc de tipul bisericilor-reduit din Franţa. Alte două grupuri de biserici fortificate, dotate atât cu
metereze pentru lupta la distanţă cât şi cu maşiculiuri pentru lupta de aproape, îl formează bisericile
Sali fără clopotniţă construite iniţial în scop de apărare care, constituind un uriaş bastion ar putea
să se dispenseze de incintele fortificate, sunt totuşi înconjurate de ziduri dar nu prea înalte.
Al doilea grup cuprinde micile biserici-sală gotice tardive, cu navă şi cor de lăţime egală, purtând
un singur etaj mare fortificat, sub un singur acoperiş, folosind ambele sisteme ale maşiculiurilor,
cel cu parapet scos in consolă sau cel cu arcuri defensive.
La acest tip de biserică fortificată, cu caracter de fort, meterezele sunt destinate exclusiv armelor de
foc, construite in forma găurii de cheie. Structura lor omogenă se adaptează perfect dublei lor
funcţiuni; aspectul de bloc compact de apărare este estetic articulat de ritmul vertical al
contraforturilor, încoronate de festonul arcurilor defensive sau al consolelor profilate. Un alt mic grup
îl formează bisericile fortificate, având ca element comun clopotniţa ridicată deasupra corului,
păstrându-şi absida, dovadă că tumul a fost construit odată cu biserica şi nu aşezat ulterior deasupra
corului.
 Cel mai perfecţionat tip de biserică fortificată sunt edificii având — în afara clopotniţei
transformată în donjon, a nivelelor de apărare de deasupra corului, două turnuri de flancate
deasupra portalurilor de sud şi nord ale colateralelor.
Sintetizând cele expuse, putem clasa bisericile fortificate din Transilvania în următoarele grupuri:
1) bazilici romanice cu clopotniţă fortificată;
2) bazilici romanice cu clopotniţă fortificată şi un al doilea turn, de plan pătrat, de înălţime egală şi
puternic, ridicat deasupra corului;
3) bazilici gotice cu clopotniţă fortificată;
4) bazilici sau biserici-sală gotice, cu clopotniţă fortificată şi un nivel de apărare
deasupra corului;
5) bazilici, biserici-sală sau hală, cu clopotniţă fortificată şi mai multe nivele de apărare
deasupra corului, iar unul deasupra navei;
6) biserici-sală gotice, cu clopotniţă fortificată şi un etaj fortificat deasupra corului şi navei;
7) biserici-sală gotice mici, fară clopotniţă, cu un singur etaj de apărare deasupra corului
şi navei de egală lăţime;
8) biserici fortificate, cu turnuri fortificate în est şi vest şi două turnuri de flancare;
9) bazilici şi biserici-sală, cu un turn de apărare deasupra corului sau careului
transeptului.
Bisericile fortificate transilvănene au fost înconjurate de incinte inelare simple, duble sau triple.
Cea mai veche formă de incintă este cea circulară sau ovală. Forma circular imită traseul vechilor
fortificaţii din val de pămint şi şanţ, evoluate — păstrând forma circulară — la fortificaţiile din piatră
uneori suprapuse celor de pământ. Incinta circulară prezenta avantajul eliminării unghiurilor moarte,
ceea ce însemna totodată o economie de material, inălţimea incintei depindea de locul amplasării
edificiului sacral. Bisericile situate pe un platou de deal necesitau incinte mai puţin înalte, panta
abruptă constituind un obstacol natural, în vreme ce bisericile situate în mijlocul satelor, în şes,
necesitau incinte înalte, înaintea folosirii armelor de foc (a căror primă apariţie este semnalată în 1331,
apărarea era garantată de ziduri cât mai puternice şi înalte, pe care duşmanul trebuia să le escaladeze.

309
Obişnuit, incintele secolului X III nu erau mai înalte decât 6—7 m, la circa 2m sub coroana zidului
crenelat trecând un drum de strajă deschis, de I —1,5 m lăţime, care permitea circulaţia a doi luptători
înarmaţi în direcţii diferite.
Punctul cel mai vulnerabil al vechilor incinte era poarta, peste care se înălţa un turn cu parter
boltit. în contraforturile ce flanchează poarta, se mai observă şi azi lagărele de glisare ale hersei,
minuită cu scripete. Hersele erau formate dintr-un grătar din bârne de stejar, armat cu benzi de fier,
vârfurile de jos ale bimelor fiind ascuţite şi îmbrăcate în fier. în locuri deosebit dc expuse atacului s-au
plasat alte turnuri de apărare, devansate dc obicei pe trei pătrimi faţă de frontul zidului incintei,
prevăzute cu metereze.
Turnurile sunt de plan rectangular, de 4—7 m lungimea laturilor, dc 2 — 3 m grosimea zidurilor,
purtind iniţial acoperişuri joase în formă de corts înlocuite în sec. XV cu coifuri in formă de piramidă.
Cele 3—4 nivele ale turnurilor sunt aşezate pe micile platforme create la baza fiecărui nivel, prin
retragerea treptată a zidului. Zidurile dc piatră sint clădite cu foarte mici intersecţii, adesea tencuite
pentru a îngreuna escaladarea lor. Turnurile erau în aşa fel dispuse, meterezele lor astfel orientate,
încât ele puteau fi apărate şi individual, servind ca ultim refugiu când restul cetăţii fusese ocupat de
duşmani.
Celei de-a doua jumătăţi a sec. XV îi aparţin donjoanele puternice ridicate la capătul apusean sau
deasupra corului. Din cele 7—8 nivele, multe sunt boltite, divizând tumul în compartimente ce puteau
rezista separat, împiedicând totodată propagarea incendiilor. Meterezele sunt plasate în nişe late, mult
evazatc spre interior, destinate arcaşilor. Parapetele crenelate ale zidurilor din sec. XIII au fost
înlocuite, în cele două secole următoare, prin parapete de zidărie plină, străpunse doar de metereze.
La inceputul sec. XVI apare, mai intâi, în Ţara Birsei, dublarea incintei printr-un zid-scut, mai
scund, spaţiul dintre cele două curtine numindu-se „Zwinger“. Noua curtină nu avea doar scopul de a o
dubla pc prima, ci şi de a o proteja de tirul razant al artileriei şi de a impiedica minarea zidurilor
incintei interioare. în Zwinger nu se pătrundea prin poarta principală, ci prin mici portiţe ascunse pe
lângă turnuri.
Cetăţile şesului, cu incinte inelare concentrice, erau adesea înconjurate şi de un şanţ de apă,
alimentat dintr-un pârâu din apropiere.

310
 Un pod ridicător trecea şanţul pe stâlpi de lemn sau piatră, iar fragmentul de dinaintea porţii se
ridica cu ajutorul scripeţilor la apropierea duşmanilor. Şanţuri uscate separau platoul cetăţii de restul
comunei. Dacă cetăţile erau situate pe platoul unui deal, incinta interioară se constituia la marginea
platoului, un al doilea zid inconjura adesea colina pe la mijlocul pantei, un al treilea încercuia poalele
dealului. De multe ori formaţia terenului obliga la construirea incintelor pe plan polygonal neregulat,
incintele poligonale fiind cele mai frecvente. Incintele rectangulare apar — cum este firesc — acolo
unde bisericile erau situate in mijlocul comunelor pe teren plat ce permitea dezvoltarea unor curtine
lungi. Numărul turnurilor putea fi redus la patru, aşezate oblic pe colţuri faţă de laturile incintei,
controlind câte două curtine, fiind devansate cu trei laturi faţă de incintă. Acoperişurile în pupitru
sunt o modificare intervenită în sec. XVI, întrucât coifurile înalte în formă de piramidă deveniseră
vulnerabile odată cu apariţia gloanţelor şi a incendierii ca mijloc de a forţa cetatea să capituleze.
Turnuri de colţ cu acoperiş în pupitru apar de cele mai multe ori la incintele rectangulare. Aceste
turnuri au şi in parter ferestre de tragere pentru foc razant, ferestre dreptunghiular-orizontale prevăzute
cu un cadru din lemn de stejar, ce se puteau închide printr-un butuc de lemn turnant în jurul unui ax
metalic.
Există Insă şi incinte rectangulare, cu turnuri de colţ, ai căror pereţi sunt în concordanţă cu
traseul curtinelor, ca dublă incintă, prevăzută cu câte patru turnuri de colţ.
Turnuri cu secţiune circulară sunt rar întâlnite la cetăţile săseşti. Turnurile de plan circular sau
semicircular, excluzfnd unghiurile moarte, oferă avantajul de a nu expune suprafeţe plane, tirului
artileriei.
La jumătatea sec. XVII, se ridică turnuri pentagonale al căror plan provine din vechile forme ale
bastionului italian. Latura dreaptă din spate este adosata curtinei, două laturi paralele sint devansate
faţă de aceasta, iar cele două laturi din faţă formează un unghi drept frontal. Turnuri cu plan hexagonal
şi octagonal apar, în aceeaşi perioadă.
Un ultim grup il formează cetăţile cu curţi juxtapuse rectangulare, apărute datorită înmulţirii
populaţiei, din necesitatea lărgirii spaţiului ocrotit.
Sintetizând, reţinem următoarele tipuri de plan ale incintelor, ce se pot
clasa în cinci grupe:
1) incintă circulară sau ovală cu curtine simple, sau dublate şi triplate de un

311
 Zwinger;
2) incintă circulară inaltă, pe latura interioară având adosat un şir neintrerupt de
cămări pentru provizii, desfăşurate pe unul sau mai multe nivele;
3) incintă de plan poligonal neregulat, cu curtine duble sau parţial dublate;
4) incintă rectangulară sau pătrată; rar, cu curtine dublate;
5) incintă cu curţi juxtapuse.
De la parapetul crenelat al secolelor XIII —XIV, s-a trecut la parapetul prevăzut cu metereze,
locul drumului de strajă deschis fiind transformat într-un coridor de apărare acoperit în pupitru.
Micile burdufuri ale gurilor de aruncare, scoase in consolă de origine orientală, introduse în
Transilvania, mai precis în Ţara Birsei, de către Cavalerii Teutoni sunt o amenajare defensivă pentru
flancare vertical.
Prin aceste mici burdufuri fară fund, scoase în consolă, se turna păcură fierbinte, apă sau
A

grăsime clocotită. înspre curte, panta lată a acoperişului adăposteşte şi cămările de provizii adosate
incintei, desfăşurate pe patru nivele. în câteva locuri, şirul cămărilor este întrerupt de scări înguste ce
urcă din curte spre coridorul de apărare. în secolele XVI —XVII, au fost înlocuite curtinele vechi ale
unor cetăţi, fiind prevăzute cu turnuri aşezate oblic pe colţ, care flaneau două curtine. Caracteristic
pentru cetăţile din Ţara Birsei, cele mai greu încercate, este un sistem de apărare a porţii principale,
preluat în sec. XVI de la fortificaţiile orăşeneşti, aşa numita barbacană constituită dintr-un zid
semicircular, în formă de potcoavă sau de U, adosat cu cele două capete incintei, formând astfel o
curticică în faţa porţii.
Un capitol aparte îl constituie păstrarea proviziilor în cetăţile ţărăneşti, impusă ca măsura
permanentă din cauza atacurilor prin surprindere. Cele mai vechi sisteme de adăpoştire a proviziilor
sunt cele construite odată cu amenajarea defensivă a incintelor din Ţara Bîrsei. Cămările sunt dispuse
radial de-a lungul incintei, cu adâncime de cinci metri, faţada dinspre curte având mai puţin de 2 m
lăţime, iar spatele, adosat zidului de incintă, peste 3 m. Nivelele sunt separate prin platforme de lemn,
pardosite cu cărămidă.

312
 Au existat şi amenajări sanitare, în formă de mici burdufuri asemănătoare gurilor de aruncare,
scoase în consolă. O altă modalitate de depozitare a proviziilor sunt magaziile fortificate, clădiri
rectangulare cu două sau trei nivele, cu aspect de locuinţă, acoperite în şa, cu puţine ferestre în partea
expusă, cu ziduri străpunse de metereze şi guri de aruncare. Aceste magazii fortificate s-au constmit
concomitent cu zidurile incintelor, înlocuind o porţiune a acestora, clădite, jumătate în curte, jumătate
devansate faţă de incintă, sau adosate acesteia în interior sau exterior. Parterul clădirilor, cu ziduri de
piatră, este adesea boltit sau consolidat prin puternice arce dublou ce susţin, împreună cu traverse de
lemn, tavanul de scânduri.
Şoproanele, cel mai răspândit adăpost al lăzilor din lemn cu cereale, sunt de dată mai recentă, din
sec. XVIII, construite după dispariţia pericolului invaziei turceşti. în cetăţile transilvănene au existat
„mori de cal“ şi râşniţe de mină, de asemeni cuptoare, aşezate într-o căsuţă aparte sau lipite de casa
paznicului. Privite din perspectivă europeană, cetăţile ţărăneşti din Transilvania, prin densitatea, forţa
lor defensivă şi rezistenţa apărătorilor lor, au reprezentat „o linie“ invincibilă împotriva intenţiei
otomane de a subjuga întreaga Europă.

313
 Câlnic
Situată printre ultimele rânduri de case ale comunei, pe un promontoriu înconjurat de un piriu,
cetatea greavilor datează din ultima treime a secolului XIII. Datorită înfăţişării sale masive şi
invincibile, donjonul, care ocupă partea vestică a incintei, a fost supranumit de către săteni „Siegfried“.
Un zid de apărare de 7 m inălţime, pe traseu aproape circular, cuprinde incinta, fiind prevăzut
odinioară, in partea superioară, cu un corridor de apărare sprijinit pe console de lemn. Incinta era
apărată de un şanţ cu apă adânc de vreo 3 m, alimentat din piriul apropiat. Pentru a preîntâmpina
asediile viitoare, localnicii au ridicat, de-a lungul incintei interioare, cămări de provizii alimentare
construite pe trei nivele. în secolul XVI ţăranii au încercuit cetatea cu un al doilea zid inelar, sprijinit
pe contraforturi şi ridicat pe marginea şanţului de apă. între tumul porţii şi zidul exterior a fost
construită o barbacană cu un cat de apărare. Din tunelul de intrare boltit se deschide spre sud o portiţă
ce dă in ograda „Zwinger“-ului, fostul adăpost al vitelor in timp de asediu, apărat spre miazăzi de un
bastion semicircular. Ridicarea celei de-a doua incinte a necesitat supraetajarea donjonului cu două
caturi până la 20 m înălţime.

314
r
Dobârca

Bazilica din Dobârca datează de la mijlocul veacului X III. Transformată in cursul fortificării într-o
biserică-hală gotică, bazilica se compunea iniţial din trei nave, cinci arcade semicirculare accedind din
nava centrală în colaterale; corul de plan pătrat era inchis spre est de un perete drept, fară absidă.
Clopotniţa, se înălţa înaintea faţadei apusene, liberă pe trei laturi, formând deasupra portalului principal
un mic portic. Renunţându-se la segmentarea corpului bazilical în trei nave, s-a creat o biserică-sală
gotică, prin dărimarea pereţilor navei centrale cu arcadele semicirculare, prin înălţarea peretelui
exterior al colateralei sudice şi a celei nordice. Sala a fost şi supraetajată cu un cat de apărare, prevăzut
cu o balustradă din paiantă. Vechiul arc triumphal romanic a fost dublat de un al doilea, închis în arc
frânt.
Zidul incintei, înalt de 7 —8 m, s-a adaptat, cu traseu neregulat dar aproape circular, formei
platoului pe care e situată biserica. Din turnurile de apărare ce întăreau incinta spre sud şi nord, s-au
mai păstrat doar fundaţiile. Metereze aflate în zidul incintei sub cornişă indică existenţa unui coridor de
apărare sau drum de strajă. Turnului de poartă cu trei nivele, din sud-vestul cetăţii, i s-a alipit o a doua
curte intărită, prevăzută cu metereze şi maşiculiuri. înjurai incintei interioare se aflau cămări pentru
provizii.

315
 MiD
Cetatea se ridică în centrul comunei, începând cu fortificarea bazilicii romanice, construită la
începutul secolului XIII. în biserică se deschid cinci arcade spre colaterale, iar deasupra părţii de vest a
navei centrale se înalţă cele şapte caturi ale unei clopotniţe masive, înaltă de 32,5 m pînă la streaşină,
cu parterul boltit în cruce, cu bolţi deasupra tribunei din catul al doilea şi între caturile patru şi cinci,
galerii cu trepte din piatră urcînd în grosimea zidurilor late de 3 m. Tumul a primit un coif octogonal
de 30 m înălţime şi cele patru turnuleţe din colţurile sale.
Pentru a putea apăra bazilica, aşezată în teren fară protecţie naturală, s-a ridicat deasupra corului un
turn cu patru niveluri, iar deasupra portalurilor laterale câte un turn de flancare de înălţimea iniţială a
acoperişului navei centrale. După ce s-a terminat construcţia celor trei turnuri de apărare, a fost boltită
nava centrală, cu cinci travee dreptunghiulare de bolţi în crace pe ogive, ceea ce a dus la înălţarea
acoperişului cu 7 m. Odată cu operaţia de fortificare a bisericii, portalurile laterale au fost transformate
în stil gotic, doar portalul principal, din faţada apuseană a turnului, şi-a mai păstrat forma romanică
iniţială.
Concomitent cu turnurile de apărare ridicate direct pe corpul bazilicii, s-au înălţat în jurul anului
1500 curtinele din piatră şi cărămidă ale dublei incinte, cuprinzând între ele un şanţ de apă peste care
se lăsau poduri în faţa intrărilor din nord şi vest. împrejurul incintei interioare înalte de 6 m trece un
coridor de apărare acoperit, aşezat pe arcade de 4 m înălţime. Cel mai vechi dintre cele şapte turnuri de
apărare stă în sud-vestul bisericii, poligonalul „turn al slăninii", servind odinioară drept capelă, dar şi
ca tum de poartă.

316
 Cristian

Comuna Cristiancuprinde în centrul ei cetatea cu biserica fortificată, apărată doar în sud- vest de
râul Cibin, expusă deci fară protecţie naturală eventualelor atacuri, ceea ce explică puternicele sale
fortificaţii. Nucleul complexului defensiv îl constituia o bazilică romanică, din care nu s-au păstrat
decât cele trei caturi inferioare ale clopotniţei.
Cele patru turnuleţe, străjuind colţurile turnului în jurul piramidei octogonale a coifului său ascuţit,
erau privilegiul localităţilor ce se bucurau de , jus gladii“ dreptul de a condamna prin sabie.
Reconstrucţia şi transformarea corpului bazilical într-o biserică-hală s-a produs între 1472 — 1498, sub
conducerea pietrarului sibian Andreas Lapicida şi a constat în înălţarea zidurilor exterioare ale
colateralelor, în înlocuirea pereţilor navei centrale prin pile ce se înalţă de pe baze octogonale, bogat
profilate cu baghete între opt cavete, profilurile continuându-se fară demarcaţie în nervurile bolţii
compusă din romburi în formă de plasă.
Vechea intrare boltită în cetate, situată sub un turn, lega centura zidului interior cu cel exterior —
amândouă fiind prevăzute cu coridoare de apărare acoperite, ce înconjurau zidurile pe latura interioară.
Mica distanţă dintre cele două ziduri de incintă şi „Zwinger-ul“ foarte îngust cuprins între ele, este
caracteristică pentru Cristian. Cinci turnuri din cîte trei caturi întăresc centura exterioară, lângă cel de
miazăzi fiind construită noua intrare. Faţadei nordice a incintei, desfăşurată în linie dreaptă, i s-a
adăugat o a doua ogradă rectangulară,

317
pentru protecţia vitelor, ea fiind despărţită în două jumătăţi printr-un zid dublu. Acestuia îi este alipită
spre miazăzi casa parohială. De-a lungul incintei interioare s-au construit cămările de provizii ce
serveau şi ca adăpost ţăranilor în timp de asediu.

Ca aproape toate comunele libere de pe vechiul „Fundus Regius“ din jurul Sibiului, este probabil să
fi posedat o bazilică romanică cu trei nave şi stâlpi, o construcţie din piatră. Din prima mică incintă
facea parte, probabil, zidul apusean, cu un coridor de apărare aşezat pe arcade semicircular din
cărămidă, cât şi zidul de răsărit sprijinit pe contraforturi, capela gotică din partea apuseană a incintei.
Ea se compunea dintr-o încăpere pătrată, înaltă de 5 — 6 m, purtând o boltă în cruce fară nervure.
Cetatea primeşte o formă neregulată, condiţionată de forma platoului, alungită din nord spre sud.
Zidul înalt de cărămidă, urmînd marginea platpului, este sprijinit de contraforturi înguste, prevăzut cu
un dublu şir de metereze şi guri de turnare, întărit în colţul de nord-vest cu un turn de apărare. Pe când
curtea din nord are o formă rectangulară, cea din sud formează un triunghi; vârful sudic al acestuia se
continuă într-o curte circulară cu fântână, prevăzută cu un coridor boltit de apărare, iar deasupra
acestuia, cu un cat de apărare tăvănit, prevăzut cu două rânduri de metereze.

318
 Turnul de poartă situat pe latura sudică, cu trecerea boltită în catul său inferior, a fost punctul cel
mai solid întărit, prevăzut cu herse şi porţi din stejar. Bolta intrării se continua în tunelul de trecere pe
sub corul bazilicii spre turnul de sud. O a doua mare incintă, pornind din curtea fântânii spre vest şi est,
cuprindea casa parohială şi biserica-sală gotică.

Hozman

denolat ■

Xil!

Cetatea ţărănească se înalţă pe un promotoriu la poalele dealului, satul fiind aşezat de-a lungul
pârâului. Dubla incintă a inconjurat la inceputul sec. XVI o bazilică romanică, ale cărei elemente
stilistice sunt: corp bazilical cu trei nave, cor pătrat, absidă semicirculară, deasupra părţii apusene a
navei centrale înălţîndu-se cele cinci caturi ale clopotniţei, al cărei parter, boltit în cruce, deschide trei
mari arcade semicirculare spre cele trei nave.
Dubla incintă ce înconjoară biserica formează un oval perfect. în nord vest tumul de poartă, cu trei
caturi, prevăzut cu hersă în faţa arcadei înalte a intrării, leagă cele două centuri de ziduri. Incinta
interioară este întărită cu patru turnuri, două turnuri cu trei niveluri de plan pătrat, prevăzute cu
metereze, aflate în centrul laturilor de est şi sud. Curtina exterioară are două turnuri.

319
 Agnita

Nucleul cetăţii îl constituia biserica-hală în stil gotic. Corul ei alungit, închis spre est pe trei laturi,
precum şi nava centrală poartă bolţi semicilindrice cu penetraţii, ornamentate odinioară cu nervuri de
teracotă dispuse în formă stelată, vopsite în roşu. Turnurile cu câte cinci caturi sînt toate prevăzute cu
metereze mici, practicabile exclusiv pentru arme de foc, nişele fiind boltite prin arcade de piatră
aşezate vertical sau acoperite de lespezi suprapuse marginal.
Odată cu fortificarea începută pe la anul 1500, turnul a fost înconjurat de o cămaşă din piatră,
ridicându-se până la înălţimea catului al doilea cu acoperiş în formă de pupitru. Acest corp de apărare
era prevăzut cu metereze, despărţit în două caturi printr-o platformă din bârne, catul superior fiind
accesibil printr-o scară îngustă ce urcă din aripa din nord.

320
 Stejeriş

La fortificarea s-a construit, la capătul vestic unul dintre acele masive turnuri de piatră, un donjon,
cum s-au înălţat tot pe atunci şi în satele învecinate. Parterul turnului forma un portic boltit în faţa
intrării bisericii, cu portal pe latura apuseană. La fortificarea bisericii s-a construit sub tavanul de lemn
o boltă gotică din cărămizi, plasată foarte jos, înălţându-se pereţii longitudinali prevăzuţi cu metereze şi
astfel s-a creat un cat de apărare deasupra navei şi corului, care a mai fost supraetajat cu un coridor de
apărare cu balustradă de paiantă. Pe la 1500, odată cu fortificarea bisericii, s-a ridicat şi incinta în jurul
acesteia, în formă poligonală neregulată, ea fiind dublată ulterior, cu excepţia laturii sudice.

321
 Iacobeni

în secolul XV a început fortificarea, a cărei primă etapă o constituie ridicarea donjonului la capătul
de vest a 1 sălii. Zidurile sale, groase de trei metri, au o lungime de 9,40 m în careu, atingând înălţimea
de 26 m. Dintre cele cinci donjoane ale comunelor cel din Iacobeni este cel mai voluminos.
în etapa a doua a lucrărilor de fortificare s-a ridicat un cat de apărare deasupra sălii şi corului, al
cărui parapet, înalt de 2 m, dotat cu metereze, se sprijină pe arcuri „de apărare“ , devansate cu 40 cm
faţă de faţadă, întinse între cele 18 contraforturi ce înconjoară biserica. Camuflate în umbra celor 18
arcade, în intervalul dintre cele două ziduri, se deschid maşiculiurile prin care se turna smoală fierbinte
sau apă clocotită peste agresori.
Formând aproape un dreptunghi, perimetrul interior cuprinde biserica şi o curte îngustă, în est zidul
descriind un semicerc, sprijinit de contraforturi pe latura abrupt a colinei. Intrarea principală se afla în
nord, sub tumul porţii, cu două nivele şi coridor de apărare cu parapet din paiantă, intrare prevăzută cu
hersă. Laturii de nord, unde incinta însoţeşte marginea platoului, i-a fost adăugată o curte
semicirculară, apărată de un bastion.

322
 Biserica fortificată, construită pe la 1500, cu tumul dreptunghiular adosat peretelui de nord şi casa
scărilor de plan rectangular, în exterioml faţadei sudice. Incinta neregulată poligonală, dublată — cu
excepţia sectomlui de est — se adaptează micului platou al colinei, ţinând seama de posibilităţile de
atacare. Curtina interioară, aproximativ ovală, e apărată în vest de un turn de poartă devansat, pe a
cărui faţadă se mai găsesc cîrligele de piatră prin care se cobora hersa. Cele trei nivele ale turnului sunt
prevăzute cu metereze late, un acoperiş în piramidă încoronând turnul. Turnul cu două caturi, o
construcţie alungită, a purtat un acoperiş în formă de şa şi a fost dotat cu metereze late.

323
 Dealul Frumos

INM

v
'
;.V'
I * * • ■*»«*!
f j- * -

f
ÎL
•#!
I Sf :
,J I >
""îl I

Ca o comună liberă a pământului crăiesc, a cărei întemeiere aparţine secolului XII, Dealul Frumos
poseda, încă din prima jumătate a secolului XIII, o bazilică romanică cu trei nave, cor pătrat, închis
spre est cu o absidă semicirculară, fară clopotniţă.
Transformarea acestei bazilici într-o biserică-hală gotică, fortificată cu două turnuri de apărare s-a
făcut sub presiunea evenimentelor istorice şi schimbarea tehnicii de război prin apariţia şi răspindirea
armelor de foc.
Transformarea bazilicii în biserică-hală corespunde celor două turnuri înalte, între care bazilica
părea acum scundă şi disproporţionată, cu acoperişul vechi mult prea jos. Tavanul plat al navei a fost
înlocuit printr-o boltă în leagăn cu penetraţii, de 10 m înălţime până în creştet, acoperită de o plasă de
nervuri din teracotă dispuse în formă stelată.
Incinta dreptunghiulară, simplă, datează din începutul secolului XVI şi a înlocuit, probabil, o
incintă mai veche, ovală. Turnurile de secţiune pătrată şi rectangulară, clădite pe colţurile retezate ale
dreptunghiului defensiv, au câte două caturi, cu intrări din curte, al treilea cat aflându-se sub panta
acoperişului în pupitru.
Laturile libere ale turnurilor devansate sint dotate cu metereze dreptunghiulare verticale, în al
treilea cat maşiculiurile fiind scoase în consolă, două pe faţada lată, câte unul pe laturile înguste, aşa
încât cetatea era apărată pe toate laturile sale.

324
 Merghindeal

Romanică cu trei nave, pe la mijlocul secolului X III dispoziţia planimetrică şi elevaţia, în mare
parte nemodificate indică, prin formele şi stilul construcţiei, începutul edificării bazilicii.
Planul dreptunghiular al incintei o datează la începutul secolului XVI. Dintre cele două turnuri de
est, aşezate oblic pe colţurile retezate ale careului, s-a păstrat cel de pe latura sudică, — un tum
devansat, cu două nivele, acoperit în pupitru, prevăzut cu metereze dintre care trei se deschid în fruntea
înaltă a turnului, sub pantă acoperişului.
Lângă turnul din sud-est se deschide o poartă largă cu două canaturi, o intrare pentru pietoni
aflându-se pe latura nordică a incintei, care a conservat urme ale meterezelor şi ale coridorului de
apărare ce o înconjura pe latura interioară.

325
 Prima biserică a fost construită în stil romanic. Spaţiul mic al platoului ce poartă biserica a dus la
soluţia de a se clădi jumătate din clopotniţă în navă. Astfel s-au creat două mici încăperi în sudul şi
nordul clopotniţei, separate de interiorul navei prin pereţi transversali construiţi în prelungirea laturii
estice a clopotniţei.
Din începutul secolului XVI datează şi cetatea cu dubla sa incintă, de formă neregulată. Curtinele
interioare s-au păstrat până la un metru, înălţimea iniţială de circa 4 m deducându- se numai din urma
curtinelor pe pereţii turnurilor. Deasupra intrării principale a curtinei interioare se inalţă, in sud-vest,
cu trei caturi.
Două arcade puternice, groase de un metru, delimitau intrarea odinioară boltită în leagăn şi apărată
de o hersă ce se minuia din al treilea cat al turnului.
Turnul era adăpostul preotului la vreme de asediu. Un maşiculi scos în consolă pe latura de nord a
turnului apără o intrare îngustă ce se deschide, alături, în curtină, iar o a doua intrare se deschide în
curtina exterioară.
Aproape întreaga lăţime a sectorului nordic este ocupată de o magazie de grine, fortificată, o clădire
cu trei caturi, lungă de 20 m, devansată în faţa curtinei şi astfel clădită pe panta dealului.
Al doilea cordon de curtine ce înconjoară colina la poalele ei, adaptat formei terenului, prezintă un
traseu neregulat. Zidul, înalt de 3—4 m, este sprijinit prin contraforturi.

326
 Cincşor

Lângă Cincşor a staţionat Cohor secunda Flavia Bossorum. Castrul roman era situat pe colina.
Pentru construirea bisericii, saşii din Cincşor au folosit şi pietre de la acest castra roman.
Biserica se compune dintr-un cor închis pentagonal spre est, acoperit cu două travee rectangulare de
bolţi în crace, iar deasupra părţii estice cu penetraţii. Bolta a fost construită din piatră plată,îngustă.
Sala, iniţial boltită, poartă azi un tavan plat.
Amenajărilor de fortificare a turnului le corespunde, în jumătatea de est a bisericii, coridorul de
apărare ridicat deasupra corului, având o balustradă din paiantă, aşezată pe contraforturile ce
înconjoară corul şi pe console din lemn intercalate între ele.
Pe la jumătatea secolului XV s-a înălţat şi incinta poligonală neregulată înjurai bisericii, situată în
central satului pe teren plat. în sectorul sud-vestic zidul a fost dublat, formându-se astfel, între două
curtine, un „Zwinger“. Patra turnuri de secţiune pătrată, cu câte patra nivele, sunt devansate faţă de
incinta interioară.
Meterezele sunt situate în nişe late, boltite în partea superioară, în curtinele de sud şi nord aflându-se
şi metereze duble, traversind oblic zidul.

327
 Partea apuseană a incintei interioare, cuprinsă intre clopotniţa puternică şi tumul de
poartă, era un fel de ultim refugiu, izolat de restul incintei printr-un zid transversal ce leagă
/V
clopotniţa de incintă. In aceste ziduri transversale există intrări protejate de maşiculiuri duble.

Cincul Mare

Provine din săsescul „Schink“ — circiumă. Bunăstării locuitorilor, se datoreşte înălţarea celei mai
mari bizilici romanice existente într-o aşezare de sat săsească, a cărei dispoziţie planimetrică — cu
clopotniţă deasupra capătului de apus al navei centrale şi două turnuri laterale deasupra capătului de est
al colateralelor lungi de 38 m — constituie o excepţie în totalitatea bazilicilor săseşti.
Cetatea din jurul bisericii a fost pomenită pentru prima oară în 1474, regele Matei Corvin
permiţând ca jumătate din activul militar al târgului să rămână pe loc în caz de război pentru apărarea
cetăţii. Fortificarea celor două incinte s-a terminat abia în secolul XVI. Din cele cinci turnuri ale
incintei, numai bastionul din sud a mai rezistat, pivniţa sa boltită fiind împărţită printr-o arcadă de
cărămidă.
 Seliştat

Fortificarea bisericii, începută în a doua jumătate a secolui XV, s-a desfăşurat în două etape, cum
rezultă clar din aspectul construcţiilor de fortificare.
S-a înălţat un turn cu trei nivele din piatră de râu şi de câmp deasupra corului, încoronat de un
coridor de apărare scos în consolă pe bârne, cu balustradă îmbrăcată în scânduri, purtând un acoperiş în
şa cu laturi oblice în est şi vest.
Douăsprezece contraforturi fară retrageri sprijină peretele turnului. A doua etapă de fortificare
cuprinde catul ridicat deasupra sălii, luând ca model bisericile din Cloaşterf şi Saschiz.
Prima condiţie pentru fortificarea sălii era construirea bolţii — un semicilindru cu penetraţii,
îmbrăcat în reţea de nervuri de teracotă de formă stelată.
în jurul datei când a fost fortificată sala, s-a construit incinta poligonală neregulată, adaptată
terenului. în locul unde promontoriul se continuă spre culmea dealului într-o pantă lină, deci punctul
cel mai vulnerabil, se înalţă un bastion cu trei nivele, de o suprafaţă aproape egală cu aceea a bisericii,
alipit exterior incintei.

329
 Brădeni
Biserica din piatră brută de carieră — un imens paralelipiped cu acoperiş prismatic —- cuprinde în
interior o sală şi un cor închis pentagonal în forme stilistice gotice tardive, cu bolţi în leagăn. Faptul că
biserica a fost iniţial concepută ca fortificaţie, o dovedesc şi zidurile groase de 1,20 m, destinate să
susţină două caturi de apărare.
Un original tezaur de artă populară îl formează cele 140 de lăzi numite „Stollentruhen", adăpostite
în cele două caturi de apărare, având forma unor sarcofage cu capac teşit pe laturile lungi, aşezate pe
picioare înalte.

Cetatea, o incintă rectangulară neregulată cu bastioane devansate pe colţurile retezate ale careului,
datează din primul sfert al secolului XVI. Bastionul din nord-est a fost demolat, cel din sud-est a fost
reclădit tn 1866, cu trei nivele, acoperiş în şa cu frontonul teşit spre vest, destinat locuinţei.
Bastioanele din vest au două nivele, sunt accesibile din curte şi poartă acoperişuri în şa. Latura
sudică a cetăţii a fost avansată spre câmp, zidul nou construit pornind din colţul bastionului sud-vestic.
Pe traseul iniţial al curtinei demolate şi avansate spre sud, şapte stâlpi susţin acoperişul în şa al
şopronului construit de-a lungul zidului ce adăposteşte hambarele de cereale.
 Cloaşterf

Cetatea datează din primul sfert al secolului XVI. Colţurile tăiate ale incintei rectangulare sunt
străjuite de câte un turn cu două nivele, devansat, purtând acoperiş în pupitru. Planul turnului este
trapezoidal, pe fiecare din laturile libere e scos în consolă un maşiculiu. Intrările în fiecare dintre
nivele, separate prin platforme de bârne, se află în curtea cetăţii, adăpostite sub o pantă de acoperiş
mult coborită deasupra scărilor actuale ce înlocuiesc scările mobile. Turnurile, ca şi partea superioară a
zidului din piatră, înalt de 6 —7 m dinspre stradă, sunt prevăzute cu metereze orizontale, în chenarele
lor existând butuci turnanţi în jurul unui ax metalic, poziţie deschisă pentru două ţevi de puşcă. Aceste
metereze alternează cu unele în forma găurii de cheie.

331
 în secolul XV s-au înălţat curtinele ce înconjoară biserica într-un oval neregulat, adaptându-se
formei terenului, ceea ce explică înălţimea lor inegală, între 6 şi 8 m. Partea superioară a curtinelor este
dotată cu metereze şi guri de turnare, ultimele întâlnindu-se mai ales în sectorul de sud-vest, unde zidul
e ridicat pe marginea pantei abrupte. Pe latura de sud-vest, unde curtina este bine conservată, ea
prezintă, pe la jumătatea înălţimii sale, o treaptă ce folosea coridorului de apărare drept sprijin. în
turnul de est, şapte trepte de piatră duc spre îngusta platformă ce susţinea coridorul de apărare. Cinci
turnuri devansate, de plan pătrat, apărau cetatea.
Catul al treilea este devansat faţă de zidul turnului pentru a ascunde gurile de turnare, câte trei pe
laturile de sud şi est. Deasupra şi sub ele se află câte un rând de metereze pentru arme de foc. Turnurile
de vest şi nord-vest, cu câte trei nivele, au încă acoperişurile lor originare în pupitru, iar sub ele, pe
faţada înaltă şi pe flancuri, guri de turnare.

332
 Mesendorf

în cursul fortificării, începută în anul 1495, clopotniţa a fost transformată în donjon închizându-se
portalul de vest, aşa încât turnul era accesibil numai din interiorul bisericii. Deasupra catului al
cincilea, pe cele două laturi de sud şi vest mai expuse proiectilelor, a fost înălţată o galerie de apărare
cu balustradă din piatră, iar pe laturile de nord şi est, îndreptate spre deal, balustrada este îmbrăcată
doar în scânduri. Un coif ascuţit, de formă piramidală, accentuează eleganţa ţurnului ce se îngustează
în două retrageri.
Către sfârşitul sec. XV, s-a construit din gresie şi pietre de câmp o incintă cu traseu neregulat cam
de 5 m înălţime, cu o intrare în sud, în faţa portalului bisericii. în sud-est şi sud-vest incinta este întărită
de către un tum cu trei niveluri, ieşite pe jumătate în afară, cu acoperişuri în pupitru, cu maşiculiuri pe
latura frunţii înalte, prevăzute cu metereze.
Pe latura sudică, estică şi jumătatea estică a laturii de nord, se află acoperişul coborind într-o
singură pantă de pe zidul spre curte, susţinut de stâlpi din stejar.

333
 Buneşti

în forma sa actuală, cetatea datează de la începutul secolului XVI, ridicată odată cu fortificaţiile de
pe corpul bisericii. Incinta poligonală, apropiată de forma circulară, presupune existenţa anterioară a
unui val din palisade. Dintre cele cinci turnuri devansate, cel mai mare, din nord vest, apără panta
platoului pe care e situată biserica în mijlocul comunei. Intrări separate pe latura de est, situate în linia
curtinei, duc la caturile separate prin platforme din bârne. Parterul are, în fiecare din cele trei caturi
libere ale turnului, metereze cu cadre de lemn ce se închid printr-un butuc turnant în jurul unui ax
metalic.
Clădirea rectangulară, lungă, devansată spre sud-vest, a bastionului porţii, se ridică deasupra
parterului boltit pe două treimi în leagăn, ultima treime a tunelului fiind acoperită cu sclnduri ce puteau
fi scoase pentru a respinge duşmanul.

Roadeş
Pe un promontoriu dominând satul, în a doua jumătate a sec. XIV, s-a clădit o biserică- sală gotică,
cu clopotniţă aşezată în faţa laturii apusene.
Intr-un oval aproape perfect, curtinele interioare înconjoară biserica fortificată. Incinta exterioară s-
a păstrat doar în sectorul sud-estic, latura nord-vestică fiind demolată în 1854. Pe când curtinele
exterioare sunt apărate doar în colţul de sud-est de un mic tura care iese cu

334
trei laturi în afara zidurilor, incinta interioară a fost apărată de cinci turnuri cu câte trei caturi, de
secţiune dreptunghiulară, situate tntre cele două curtine.

Archita

La Archita, se înalţă în centrul comunei o cetate ţărănească deosebit de bine conservată, cu dublă
incintă şi şapte din cele nouă turnuri de apărare cite au inconjurat-o odinioară. Satul avea o bazilică
romanică cu trei nave, iară turn, care a fost transformată într-o biserică-sală gotică, odată cu fortificarea
sa, în jurul anului 1500. Necesitatea de a supraetaja nava centrală cu un cat de apărare, a dus la
demolarea colateralelor, prevăzute la această bazilică cu bolţi în cruce pe ogive.

335
 Pe lângă transformarea clopotniţei în donjon, s-a construit un cat de apărare deasupra navei şi
corului, închis acum pe trei laturi. Cei care foloseau meterezele superioare o faceau de pe o punte din
lemn, aşezată pe bârne transversale la înălţimea arcadelor.
în centrul laturii apusene, turnul porţii păzeşte intrarea boltită, odinioară prevăzută cu hersă.
Caturile superioare au fost locuite.

Drătişeni

în mijlocul satului se înalţă cea mai impozantă, armonioasă şi împodobită bazilică a unei comune
săseşti.
Detalii ale tehnicii de construcţie, elemente stilistice, ornamente ale plasticii arhitectonice plasează
edificarea bazilicii în al treilea sfert al veacului XIII.
Clădită în intregime din gresie roşiatică, cu colţurile întărite prin piatră de talie şi cuburi din bazalt,
bazilica prezintă o dispoziţie planimetrică caracteristică monumentelor săseşti ale epocii: cor pătrat cu
absidă semicirculară, corp bazilical cu trei nave şi clopotniţă ridicată deasupra capătului vestic al navei
cetrale, flancată de colaterale.
O incintă de formă poligonală neregulată, apropiată de oval, înaltă de 8-9m, înconjoară biserica.
Deasupra intrării boltite, prevăzută cu una sau, poate, două herse, se ridică cele trei caturi ale turnului
de vest, iar în nord se deschide o portiţă pentru pietoni cu uşă din stejar
întărită cu lame de fier. Dintre cele cinci turnuri de apărare ale cetăţii, cel de sud cu patru caturi, şi cel
de sud-est, cu trei caturi, au o secţiune pentagonală.
Toate poartă acoperişuri piramidale cu excepţia celui de nord — acesta având un acoperiş în formă
de pupitru. De jur împrejurul curtinelor trecea, pe latura interioară, un coridor acoperit ce permitea
folosirea meterezelor şi a gurilor de turnare plasate la distanţă.

Bazilica romanică cu trei nave, deschizând din nava centrală trei arcade semicirculare spre
colaterale, având un cor pătrat, absidă semicircular şi clopotniţă flancată de colaterale, poate fi datată
curând după anul 1250. Datarea este confirmată şi de ferestrele romanice geminate, câte trei de fiecare
latură a navei centrale.
O dublă incintă poligonală neregulată înconjoară bazilica, ambele curtine formând, din colţurile
turnului de poartă, aflat în vest, unde zidurile sunt foarte apropiate, un Zwinger. Curtina interioară,
înaltă de 8 m, era apărată de patru turnuri devansate. Deasupra intrării în cetate se înalţă cele trei caturi
ale turnului porţii, încoronat de un coridor de apărare scos în consolă pe bârne. Intre turnurile de est şi
vest, s-a creat o intrare cu arcadă înaltă.

337
 Viscri

Biserica-sală romanică, a avut o antecesoare care a fost parţial inclusă în acest edificiu. Aceasta era
construită din calcar alb-verzui, avea formă rectangulară, cu absidă semicirculară spre rărăsărit, iar
unicele podoabe erau pietrele cubice ecarisate ce formau colţurile sălii şi începutul absidei.
Din incinta ovală a secolului XIII s-au păstrat sectoarele de sud, est şi nordest, zidul, din piatră de
râu şi de câmp, atingând între 5,5 — 7 m înălţime. în cursul fortificării, la începutul secolului XVI,
sectorul sudestic a fost dotat cu două turnuri şi două bastioane. Turnul de poartă a fost aşezat în spatele
intrării, în încintă.

Homorod

Homorodul posedă una din foarte rarele biserici-sală romanice. Construcţia de apărare propriu-zisă
a bisericii din Homorod este monumentalul tum-donjon, ridicat din blocuri de piatră deasupra corului,
pe plan pătrat.

338
 Pentru a crea o bază care să susţină greutatea turnului, corul de la Homorod a fost imbrăcat cu o
cămaşă de piatră dreptunghiulară de lăţimea sălii, aşa, încât biserica se înscrie într-un plan rectangular
alungit.
La sfârşitul secolului XV, biserica a fost înconjurată cu un zid de apărare înalt de 7 —8 m, de
traseu rectangular. Colţurile sunt străjuite de turnuri cu două nivele şi acoperiş în pupitru, devansate
oblic faţă de curtină. Curtina interioară e înconjurată de un al doilea zid de apărare, mai scund,
formând Zwinger-ul.

Feldioara

în secolul X III, Feldioara constituia centrul strategic şi economic al Ţării Bârsei, sediul principal al
Cavalerilor Teutoni, care şi-au construit aici castelul ordinului lor, „Cetatea Măriei“.
Cavalerii Teutoni au construit un sistem defensiv menit să apere trecerile în Ţara Birsei. „Cetatea
Măriei“ sau Feldioara este o incintă avant-post, situată pe platoul unei coline, înconjurată în est, sud şi
nord de râul Homorod. Cetatea de pe colină cuprindea o incintă ovală, adaptată formei platoului, cu
ziduri de 2—4 m lăţime la bază, apărată de 4 turnuri devansate.
Pe la jumătatea înălţimii de 6—7 m a curtinelor, o treaptă rezultată dintr-o îngustare în zid, ca şi
găurile în care erau introduse biniele consolelor, indică traseul coridorului de

339
 apărare ce se continua şi în faţa turnurilor de pe care se serveau meterezele alternate cu maşiculiuri.
Cavalerii Teutoni văzuseră aceste amenajări defensive, prin care se turna păcura şi apa clocotită
asupra atacatorilor. La Cetatea Măriei, Cavalerii au introdus, pentru prima oară, în Transilvania
maşiculiurile în Siria.

Sânpetru

Bazilica romanică cu trei nave datind din primul sfert al secolului XIII a fost construită de teutoni.
După tradiţia locală ar fi cea mai veche biserică săsească din Ţara Birsei.
A

încăperea dreptunghiulară a capelei este boltită în cruce, traveele formând lunete în arc frânt pe
laturile înguste în est şi vest, iar pe pereţii longitudinali — lunete semicirculare.
A doua fază de construcţie a cetăţii a fost precedată de ridicarea caturilor de apărare deasupra
capelei, înzestrate cu metereze şi guri de turnare, depăşind
ca înălţime zidul inelar construit ulterior.
Tumul din est, de plan pentagonal, datează din 1676, ca de altfel toate turnurile
pentagonale ale fortificaţiilor săseşti ridicate la mijlocul secolului XVII. Un al doilea cordon de
curtine, cu turnuri devansate doar pe trei laturi faţă de traseul zidului, înconjoară incinta. Intre cele
două cordoane de ziduri este cuprins „Zwinger-ul", înconjurat de un şanţ lat de apă, delimitat de un al
treilea zid inelar scund. Cetatea din Sînpetru este singura din Ţara Birsei care şi-a păstrat triplul inel
de curtine.

340
 Hărman

Centrul amenajării defensive îl formează bazilica cu trei nave construită în a doua jumătate a
secolului X III.
în secolul XV, bazilica din Hărman a fost inconjurată de un triplu cordon de curtine concentrice.
Zidul inelar interior, împreună cu cele şapte turnuri devansate ale sale, s-au conservat în întregime, ca
şi zidul exterior, mai scund, menit să protejeze baza incintei şi să o delimiteze faţă de latul şanţ cu apă
ce înconjura toată cetatea. Un al treilea cordon de curtine, cu turnurile sale, ce încercuia şanţul cu apă a
dispărut de mult.
O barbacană pe două nivele, prevăzută cu herse, este situată în faţa intrării în cetate, deasupra ei
înălţindu-se tumul orthogonal.
în 1644 s-a ridicat clădirea intrării cu tunelul scund şi întunecat. Coridorul cu coloane în stil baroc
din faţa porţii este asemănător cu cel din Prejmer.

341
 Comuna Prejmer, posedă cea mai mare şi puternică cetate ţărănească din această zonă. Biserica
înconjurată de o incintă, datează din începutul secolului XIII. Zidurile, clădite din piatră până la 3 m
înălţime, confirm supoziţia că dispoziţia planimetrică a bisericii, în cruce grecească cu braţele egale,
aparţine stilului de construcţie al ordinului Cavalerilor Teutoni.
Elevaţia s-a continuat în formele caracteristice trecerii de la stilul romanic la cel gotic, aşa-zisul
gotic timpuriu burgund.
Această dispoziţie planimetrică fiind adusă de Cavalerii Teutoni din Siria. în arhitectura bizantină
acest tip de construcţie este cunoscut încă din secolul VII şi larg răspindit in cuprinsul bisericii
răsăritene.
Curând după 1427, s-a construit puternica incintă in jurul edificiului sacral ce rămine nefortificat.
La înălţimea coridorului de apărare zidul este prevăzut cu maşiculiuri şi metereze, este flancat de 5
turnuri, dintre care cele din sud-est şi nord-vest s-au păstrat intacte. Turnurile plasate „extra muros“ au
colţurile exterioare unite de curtine joase, separind castelul de şanţul de apă lat de 8 m. La 10 m
înălţime, coridorul de apărare lat de 2 m, înconjoară incinta deasupra zidului de apărare.
Pe latura interioară a incintei principale sunt aşezate, pe patru nivele, cămări de locuit şi de provizii,
abordabile printr-un complicat sistem de platforme şi scări. Două încăperi spaţioase mai poartă
denumirea de „şcoala veche“, dovadă că nici în timpul asediilor şcoala nu se întrerupea.
Un tunel boltit în leagăn, lung de 30 m, închis cu canaturi de stejar şi la mijloc cu o hersă, duce
către interiorul cetăţii. în secolele XVI —XVII apărarea cetăţii se amplifică prin

342
adăugarea, în partea sudică, a unei incinte fortificate, ale cărei ziduri sint străpunse de numeroase
maşiculiuri şi metereze. Faţada, cu un parapet în partea superioară, împodobit cu arcade oarbe duble şi
simple, un graţios decor în stil renascentist, cum îl întâlnim şi la multe biserici ortodoxe. O a treia zonă
inchisă de ziduri, dar iară funcţie defensivă, situată în colţul format între incinta principală şi curtea
primăriei. Totodată, s-a născut şi lungul tunel de intrare, sprijinit pe arcade baroce, în faţa „Curţii
primăriei“.

Cetatea Cristian ridicată din piatră de carieră şi de riu, incepută pe la mijlocul secolului X III şi
terminată in secolul XVI — prezintă aceeaşi dispoziţie planimetrică ca şi cetatea din Prejmer, cu un
dublu cordon de curtine concentrice şi o curte semicirculară situată în faţa intrării.
Curtinele înalte sunt legate prin scunda şi sumbra boltă a porţii de curtea semicirculară a barbacanei
devansată spre vest, adăpostind în interior un coridor de apărare sprijinit pe console din lemn. De
tumul porţii este legată o a doua centură de curtine, mult mai scunde, care delimitează „Zwinger-ul“,
legind colţurile exterioare ale turnurilor devansate. Un şanţ de apă, alimentat din pârâul ce curge de-a
lungul laturii nordice, încercuia cetatea.
în colţul de nord-est, un turn hexagonal apără acest sector al „Zwinger“-ului, ale cărui curtine mai
joase sunt şi ele prevăzute cu metereze.

343
 Ghimbav

Comuna Ghimbav are o cetate datând din secolul XV ce prezintă un plan inelar înconjurat de un
şanţ lat umplut cu apă. Peste şanţul cu apă se lăsa un pod apărat de două turnuri rotunde ce flancau
vechea intrare lungă, acoperită cu o boltă în leagăn foarte joasă, prevăzută cu herse şi porţi din stejar.
Bazilica din Ghimbav, cu hramul Sf. Petra, a fost ridicată la sfârşitul secolului XIII, în forma unei
bazilici cu trei nave, fiind apoi reconstruită în stil gotic.

Codlea

în 1432 s-a început construirea castelului sau a bastionului in jurul bisericii. Un cordon de curtine,
înalt de 8-10 m cu baza de 2 m grosime delimitează o incintă ovală, cea mai extinsă din Ţara Bârsei, cu
un diametru longitudinal de 85 m , înconjurată de două rinduri dese de cămări di spuse pe două nivele.
Pe latura de sud ele se află în spatele unui impozant şir de arcade semicirculare, cu un acoperiş în
pupitru ce coboară de pe coroana zidului spre curte; pe latura de nord, cele două nivele de cămări sunt
despărţite prin două planşee, deasupra celui superior aflinduse coridorul de apărare.
Ca şi în turnuri, în coridor se intra prin cămările adosate zidului de incintă.
 Cetatea Codlea a dispus de un triplu cordon de curtine; un zid scund delimitează „Zwinger-ul“ lat
doar de trei metri. Ridicarea ulterioară a celui de-al doilea zid inelar este dovedită prin forma micilor
sale metereze prinse în rame de stejar.
Biserica din Codlea a rămas, în centrul incintei, nefortificată fiind construită fară turn.

Vulcan

■Xii! BiXV Sffi

Cetatea din jurul bisericii este aidoma aceleia din Măieruş — cea mai mica şi mai modestă din toate
cetăţile săseşti ale Ţării Bîrsei. Şi aici, centrul aşezării a fost biserica-sală romanică.
Chiar şi puţinii locuitori ai acestei aşezări au fost nevoiţi să-şi înconjoare biserica cu un zid de
apărare. Simpla incintă de formă poligonal-ovală, înaltă între 6—10 m, a fost străjuită de trei turnuri
amplasate în sud-vest, sud-est şi nord.

345
 Deasupra intrării, pe latura nordică, este amplasat un maşiculiu pe console din lemn şi stâlpii cu
lagărele de glisare ale unei herse ce apăra poarta.

p t i wi f w dtmvIM
in i9Q7,
S Turn s$t apâr&tt, dimulăt in

Edificiul sacral atestă vechimea aşezării: biserica-sală, construită din piatră de râu şi de carieră,
situată pe o terasă la marginea de jos a satului datează din prima jumătate a secolului XIII.
Zidul de apărare, înalt de 8 m, înconjoară o incintă de formă aproximativ ovală, ce fusese apărată şi
de un şanţ. Sub coroana zidului alternează metereze în forma găurii de cheie, adâncite în nişe pătrate,
cu maşiculiuri devansate. Deasupra intrării sud-vestice s-a ridicat un turn de poartă clădit în interiorul
curţii, încât faţada sa era aliniată zidului incintei.

Ţapu

înălţată pe un promontoriu, mult deasupra comunei, cetatea a apărat bisericuţa gotică datând de pe
la 1400. Zidăria ei din piatră brută apare mai veche, însă planul de biserică- sală, ca şi formele stilistice
gotice târzii, pledează pentru ridicarea bisericii în pragul secolului XV.
O simplă incintă formează un oval, închis în est şi vest de un segment de cerc. Zidul, din piatră de
carieră şi de râu, se mai înalţă încă la 6 m. La înălţimea de 5,5 m, apar tăieturile
lungi ale unor metereze. Un al doilea rînd de metereze, mici, străpunge zidul de apărare la 4 m
înălţime, meterezele, aşezate în majoritate oblic, fiind căptuşite cu cărămidă şi piatră.

Cetatea din Ţapu, văzută din vest

în vest, către comuna din vale, se înalţă turnul de poartă cu trei nivele înalte, de plan rectangular,
sprijinit la colţuri de patru contraforturi.
Cămări de provizii erau adosate incintei, acoperite într-o singură pantă ce cobora spre curte.

Axente Sever Xiaoo-

ms
m**
ta xv
Esxix

Cetatea din Axente Sever, văzută din sud

La începutul secolului XIV, în mijlocul satului, s-a clădit, din piatră de carieră şi de râu, o

347
biserică-sală gotică cu un turn deasupra corului. O clopotniţă, iniţial nefortificată, construită deasupra
pătratului corului, este o construcţie mai rar întâlnită în Transilvania.
O incintă cu traseu ovoidal înconjoară biserica şi curtea. Zidul, din piatră amestecată cu cărămidă,
atinge în exterior înălţimea de 6—8 m, dar în curtea cetăţii, unde pământul s-a ridicat, el apare mai
scund. Un şir de cămări pe un singur nivel înconjoară curtea, adosate zidului cetăţii, acoperite în
pupitru. Acoperişul coboară de la coroana incintei spre zidul de circa 3 m, ce delimitează cămările spre
curte formînd un inel, întrerupt, în sud-vest, de intrarea pentru pietoni şi în est de bastionul porţii.
Fiecare dintre cămări are intrare separată şi o ferestruică de aerisire, comunicând cu coridorul de
apărare printr-o deschidere în tavanul de bârne.

Şeica Mică

Ridicarea bazilicii gotice cu trei nave, la început fară turn, s-a efectuat în etape, fiind terminată la
începutul secolului XV. Clădită din piatra de cariera, ea se compune din corul prelung, închis în est pe
trei laturi, separat de nava centrală printr-un arc triumfal în arc frânt cu muchii scobite şi colateralele
despărţite de nava centrală prin cinci perechi de arcade în arc frânt, profilate şi susţinute de coloane
zvelte.
Fortificarea s-a început la partea apuseană. Sectorul de vest al colateralelor, care flanchează tumul,
este separat de interiorul bisericii printr-un perete transversal cu o boltă în

348
leagăn, din cărămidă. Deasupra ei s-au construit, în nord şi sud, câte două caturi de apărare ce cuprind
tumul în mijloc.
Odată eu fortificarea bisericii, s-a ridicat şi o curtină în oval neregulat, pornind în vest de la vechiul
turn de poartă, datând din secolul XIV, când biserica era înconjurată de o palisadă.
Curtina este dublată în partea inferioară de arcade ce susţin coridonil de apărare acoperit în pupitru,
de pe care se ajungea la meterezele mici situate în nişe înalte semicirculare.
Lipit de latura estică a turnului din nord-est, un gang îngust leagă cele două centuri de apărare, între
ele fiind cuprins „Zwinger-ul“ .
O intrare în peretele de nord, închisă cu hersă, ocrotită de un maşiculiu cu două guri de turnare,
permite accesul în acestă curticică îngustă, ce cuprinde în mijloc fântâna, indispensabilă apărătorilor.

Valea Viilor

Biserica-sală, datând din a doua jumătate a secolului XIV, a fost, probabil, precedată de una
romanică.
Nici o altă biserică săsească din Transilvania nu prezintă amenajări defensive atât de perfect gândite
şi de o asemenea frumuseţe plastică, comunicând între ele şi condiţionându- se reciproc, realizate
desigur simultan.
Peste zidurile corului, de 1,60 grosime, s-au înălţat trei nivele din cărămidă. Intre cele opt
contraforturi drepte fară retrageri, se întind arcuri de cărămidă devansate faţă de zidul

349
turnului, susţinând al patrulea nivel, — coridorul de apărare cu balustradă din paiantă, ai cărui stîlpi de
stejar susţin un acoperiş întrerupt, cuprinzînd a doua galerie de apărare ce servea şi ca punct de
observaţie.
Clopotniţa din capătul de vest al sălii este construită din piatră până la al patrulea nivel parterul şi
al doilea cat fiind boltite în cărămidă.
Un zid de apărare înconjoară în oval neregulat vasta curte a bisericii.
Bastionul incluzând intrarea boltită în leagăn este devansat faţă de linia incintei. Poarta cetăţii se
închidea cu o hersă.
Tumul de apărare, cu trei nivele, de pe colţul sud-vestic al cetăţii este devansat, ca şi tumul cu două
caturi, de pe latura sudică, cu acoperiş în şa.

Ighişul Nou

Ighişul Nou> este cea mai pitorească dintre cetăţile ţărăneşti păstrate în această zonă. Platoul cetăţii
coboară abmpt spre apa, trepte multe şi înguste urcă spre un bastion rotund ce apără intrare în
„Zwinger-ul“ lat de numai 5 —6 m, comprimat între zidurile ce mărginesc curtea cetăţii şi grădina
parohială. Traversat de arcuri de sprijin „Zwinger-ul“ dublează incinta pe toată întinderea laturii
sudice. în peretele nordic se deschidea o ambrazură gotică în arc frânt, compusă din mai multe piese
din piatră. Intrarea vestică a „Zwinger-ului“ este păzită de un turn ridicat deasupra vechii porţi. Al
treilea cat e prevăzut cu metereze. Pe

350
latura de nord a incintei simple, de formă poligonală neregulată, se afla o magazie de cereale
fortificată, adosată la origine zidului în exterior.
Bastionul rotund, devansat faţă de incintă în colţul de nord-est, clădit pe panta colinei încât din
curtea cetăţii se poate intra în caturile doi şi trei, este un fel de simbol al localităţii.
In direcţia est-vest apărarea cetăţii era asigurată de cele două construcţii defensive ale bisericii-sală,
construită în secolul XV, care puteau controla panta platoului.

înălţarea bisericii-sală fară turn a început, probabil, în a doua jumătate a secolului XIV. Fortificarea
din jurul bisericii, constituită iniţial, probabil, doar din palisade, a fost susţinută şi de un turn
clopotniţă.
La fortificare, corul a fost închis spre est în linie dreaptă, în acest nou perete incluzându- se o mică
nişă de tabernacol, încheiată în arc treflat cu muchii teşite, închisă iniţial cu o portiţă din gratii de fier.
înălţarea bastionului deasupra corului a fost determinată, prin situarea clădirii pe un promontoriu a
cărui latură estică era cea mai expusă atacurilor. De aceea, s-a impus fortificarea părţii estice a
bisericii, aici aflându-se şi punctul propice pentru observaţie, în coridorul de apărare situat peste cele
trei nivele ale corului.

351
 Panta abruptă din vest a promontoriu lui putea fi controlată din meterezele curtinei şi ale unui turn
de apărare, făcând deci inutilă fortificarea sălii.
Din a doua jumătate a secolului XV datează incinta de traseu poligonal, apropiată de oval, adaptată
platoului, cuprinzând o curte spaţioasă.
Dintre cele trei turnuri, ce au străjuit cetatea în vest, nord-est şi sud, s-a păstrat numai ultimul,
masivul turn al porţii aşezat deasupra intrării boltite în leagăn, ce se putea închide cu o hersă.

Veiţ

Biserica-sală este în stil gotic tardiv, ridicată în întinsa piaţă, situată în mijlocul comunei, în pragul
secolului XV. Pe când partea inferioară, veche, a bisericii este construită din piatră şi cărămidă, bolta
şi pereţii înălţaţi deasupra ei sunt clădiţi numai din cărămidă.
Poziţia bisericii în centrul satului necesită o incintă cu zid mult mai înalt decât cel actual care
înconjoară biserica în formă aproximativ ovală. Pentru o rezistenţă eficace, zidul incintei trebuia să
aibe o înălţime de minimum 5 m. în sud-est, o clădire rectangulară este devansată faţă de zidul incintei.

352
 în cursul fortificării, efectuată în 1506, corul a primit un puternic cat de apărare, latura sa estică
fiind închisă drept, iar pereţii perimetrali mult înălţaţi. între contraforturile înguste ale corului, retrase
în trei trepte, se întind zece arcuri de cărămidă ce susţin pereţii devansaţi. Centrul fiecărui arc a fost
întărit cu o consolă ca sprijin ai parapetului.
A
Intre aceste console şi contraforturi se deschid, mascate de umbra arcurilor, gurile de turnare,
destinate să apere baza edificiului. Situarea bisericii în centrul satului, pe teren plat, a necesitat
înălţimea de 6 -7 m a zidului de apărare, care descrie un traseu poligonal neregulat apropiat de forma
circulară.
Turnul de poartă, totodată clopotniţă şi post de observaţie, cu patru nivele, înalt de 18 m, este
devansat total în faţa laturii de nord a cetăţii.

353
 Cetatea din Bălcaciu, văzută din nord - est

Vechea biserică gotică, datând din secolul XIV poseda, conform tradiţiei orale, în afara corului
fortificat, păstrat până azi, o sală îngustă, ce purta probabil un cat de apărare şi o clopotniţă la
extremitatea de vest a ei.
Datorită situării bisericii pe un promontoriu, spre care urcă o scară lată, n-a fost necesar ca zidurile
incintei să fie prea înalte. Incinta înconjura strâns vechea biserică, ceea ce a determinat îndepărtarea ei
la mărirea noii biserici. în est, incinta era protejată de aşa-zisul turn al ceasului. Centura exterioară
închide într-un poligon neregulat, o incintă quasi circulară, foarte spaţioasă, având în partea de sud o
fântână. Cinci turnuri, cu două nivele şi acoperişuri în pupitru, devansate faţă de zidul de apărare,
deschise spre interior, sunt repartizate în jurul incintei. între turnurile prelungite spre interiorul zidului,
curtinele erau prevăzute cu un şir de cămări cu două nivele.

354
 Băgaciu

Actuala biserică-sală, aparţinând goticului matur, s-a clădit iară turn în primul sfert al secolului XV.
Fortificarea bisericii a cuprins în afara clopotniţei, sala şi corul. Prin înălţarea pereţilor corului şi
prin supraetajarea navei cu pereţi longitudinali devansaţi, aşezaţi pe şapte perechi, de contraforturi şi
arcade semicirculare întinse între ele, ambele părţi ale construcţiei au primit câte un cat de apărare,
accesibil doar prin clopotniţă.
O particularitate a acestei biserici fortificate o constituie cele două fântâni săpate în sală, în colţurile
de sud-vest şi nord-est, pentru alimentarea cu apă în caz de asediu.
Cetatea din Băgaciu se compune dintr-o incintă aproximativ ovală, dublată în nord şi est de o a
doua curtină, cele două centuri de zid cuprinzând Zwinger-ul.
Situarea bisericii în mijlocul satului, pe teren plat, a necesitat curtine înalte, de câte opt metri având
metereze oblice, perechi în partea inferioară, sub coroană zidurile fiind prevăzute cu coridoare de
apărare, azi dispărute. In sud-est turnul porţii, cu patru nivele este devansat faţă de incintă.
Din colţurile exterioare ale bastionului pornesc zidurile Zwinger-ului, el divizându-1 astfel în două
curţi, de est şi nord, comunicând între ele prin parterul său.

355
 Bratei

,,j y«V
f* Y Wu
4
Wy
..

H3isiO
®XIX
p demolai ^06 f r * * — f $ ""'"Ä«u. forj^
«... ___ _--& ' *

Actuala biserică fortificată din Brateiu a fost clădită ca o bazilică în stilul goticului matur, cu trei
nave şi clopotniţă, flancată de colaterale, inclusă în faţada apuseană. Bazilica a suferit, în cursul
fortificării, considerabile transformări: corul, închis pe trei laturi, a primit o boltă cu penetraţii,
acoperită cu o reţea de nervuri din teracotă, în formă de stea cu şase colţuri, susţinută de console, iar
deasupra ei un cat de apărare din cărămidă, ai cărui pereţi devansaţi se sprijină pe arcuri de cărămidă
întinse între contraforturi.
O simplă centură de curtine de traseu poligonal neregulat apropiat de oval a fost înălţată odată cu
fortificarea bisericii la începutul secolului XVI, adaptându-se terenului care, în nord, coboară abrupt.
Laturile expuse unui eventual atac au fost întărite, în est, de un bastion rectangular cu două nivele.
Tumul cu patru nivele, de plan pătrat, pierzându-şi coridoml de apărare, seamănă azi cu un turn
romanic masiv, cu acoperiş în formă de cort.

356
 Buzd
r

»-•
,i
K i
i
. —M
’•■*«' O «.. ■<r ^ .*
J::* 4/ W
(WB 1/
. Jt *’ m t^
mmm. mimI,, ij_
■Ani
P I: .........

\
JL Jf *1 ^

De dimensiuni reduse de biserieii-sală este clădită pe panta vestici a unui deal, la poalele căruia s-a
dezvoltat aşezarea.
La sfârşitul secolului XV biserica a fost fortificată, înălţindu-se deasupra corului de piatră partea
cea mai înaltă — trei nivele de cărămidă, formând reduitalul.
Cetatea, datând din prima jumătate a secolului XV, se compune dintr-un zid de apărare de traseu
poligonal neregulat, adaptat terenului, ce cuprinde o curte strâmtă, corespunzătoare populaţiei reduse.
Două turnuri apărau punctele vulnerabile ale cetăţii.

357
 Moşna

Din bazilica gotică timpurie, căreia îi va fi premers altă biserică, s-au menţinut la reconstrucţie doar
pereţii perimetrali ai corpului bazilical.
Iniţial, campanila zveltă cu şase nivele se înălţa la o distanţă de trei metri în faţa portalului apusean
al bisericii, intrarea fiind situată în latura estică. Tumul construit din gresie are canturile fasonate în
piatră cubică, ferestrele fiecărui nivel având ancadramente tot de gresie, semicirculare sau
dreptunghiulare. La fortificare, portalul apusean şi intrarea în turn au fost zidite., construindu-se, între
turn şi biserică, o boltă In leagăn şi deasupra ei o încăpere închisă, ce facea legătura între biserică şi
turn. Astfel, turnul a devenit un donjon cu intrarea din interiorul bisericii, primind un al şaptelea cat şi
un coridor de apărare cu parapet de lemn.
în primul sfert al secolului XVI s-a ridicat şi zidul cetăţii, înalt de 9 m, care înconjoară biserica în
formă de dreptunghi rotunjit pe latura estică. în nord-est, incinta cuprinde zidurile de nord şi absida
răsăriteană ale unei foste capele gotice timpurii.
Pe latura vestică şi între bastionul din nord-vest şi tumul de nord, partea superioară a zidului scoasă
în consolă, între console deschizându-se guri de turnare. Numai în sectorul sudic s-a păstrat coridorul
de apărare, acoperit în pantă înclinată spre curte.
în colţul sud-estic turnul de poartă este devansat în faţa incintei. De înălţime aproape egală cu
clopotniţa, turnul se sprijină pe pereţi groşi laterali, între care se întind două arcuri puternice deasupra
intrării, ce se închidea cu hersă.

358
 Biserica din Alma datează de la începutul secolului XIV, o sală gotică fară turn, de dimensiuni
reduse, O navă scurtă şi lată este precedată de un cor încheiat în est pe trei laturi.
La începutul secolului XVI corul a fost transformat într-un reduit, prin înălţarea cu pereţi din
cărămidă, prevăzuţi cu metereze. Al doilea cat de apărare este devansat pe console, printre care se
deschid guri de turnare deservite de pe o punte din scânduri.
Biserica, aşezată pe panta unui deal, mult deasupra comunei, a fost fortificată la finele secolului XV
după ce curtea cetăţii a fost înconjurată cu o singură curtină, incinta formând aproape un oval înscris
într-un poligon neregulat.
Dintre cele patru turnuri ale incintei, numai cel din vest este de plan pătrat, celelalte fiind
dreptunghiulare.
O formă ciudată, unică în Transilvania, a primit al patrulea cat, ale cărui colţuri, ca nişte
protuberanţe, permit amplasarea în fiecare din ele a trei metereze în loc de una, facilitând unui singur
trăgător să apere un spaţiu mult mai larg.

Aţei

Actuala bazilică gotică s-a construit însă pe la 1380, posedând iniţial un cor cu două travee
dreptunghiulare, închis pe trei laturi, o navă centrală, cu tavan plat.
în a doua fază de construcţie apar: sacristia, cu două caturi, adosată peretelui de nord al

359
corului; transeptul, ale cărui braţe pornesc din traveea de est a navei centrale; rezalitul, devansat faţă de
linia clopotniţei cu portalul principal.
La finele secolului XV, când s-a fortificat biserica, întregul edificiu a fost boltit din nou, corul
primind şi un cat de apărare deasupra bolţii în care se intra prin scara în spirală a unui turnuleţ cilindric
construit în colţul format între braţul transeptului şi sacristie. Clopotniţa a fost înălţată cu două nivele
construite din cărămidă, încoronate de un coridor de apărare din lemn.
Bazilica, pomenită documentar în 1471 pentru prima oară, a suferit la fortificarea sa multe
transformări, chiar în interior. Acestei perioade îi aparţin bolţile, diferite în toate părţile bazilicii.
Incinta exterioară poseda.două turnuri devansate de secţiune pătrată, cu două nivele, dintre care s-a
păstrat cel din sud.
La caturile, prevăzute cu metereze, separate prin platforme de lemn, se ajungea din Zwinger-ul
format între cele două curtine.

360
 Biertan

1 TURNUL CEASULUI
2 MAUSOLEUL
■J BASTIONUL ESTIC
4 TURNUL CATOLICILOR
5 VECHEA PRIMĂRIE
6 TURNUL SLĂNINII
7 TURNUL PORŢII
8 TURNUL ŢESĂTORILOR

Cetatea Biertanului este consemnată pentru prima dată într-un document din 1486. Curtina
interioară din cele trei concentrice a existat încă din secolul XIV,
Incinta, lărgită după anul 1400 pe latura de nord, descria iniţial un oval perfect, adaptată formei
platoului, având către curte înălţimea de 2 m, iar în exterior, clădită pe panta dealului, de 8—10 m,
fiind sprijinită de contraforturi. Turnul ceasului stă de strajă ca turn de poartă, cu patru caturi, deasupra
intrării închisă odinioară cu o hersă.
încă în secolul XV s-a ridicat o a doua curtină ce înconjoară panta dealului puţin mai jos decât
prima incintă. în colţul de sud-vest, această centură e apărată de un turn de poartă; în centrul laturii de
vest se înalţă un alt turn cu trei nivele, aşezat în locul cel mai îngust între cele două centuri de ziduri.

361
 Bazilica în mijlocul satului, a rămas nefortificată, înconjurată pe la 1500 doar cu o simplă incintă
de la care s-a păstrat un singur turn de apărare şi o parte a curtinei din sud.
O particularitate a bazilicii o constituie cele trei tribune suprapuse din capătul de vest al navei
centrale.

Copşa Mare

' *' Cetatea din Copşa Mare, văzută din nord-vest

Construirea noii biserici de la Copşa Mare a debutat prin ridicarea unui nou cor, mult dezvoltat
spre est. Prelungirea corului era necesară pentru desfăşurarea întregului corp

362
bazilical, plănuit dar nerealizat.
La începutul secolului XVI, biserica fortificată a fost înconjurată de un zid de apărare
aproape rectangular, Snalt, din piatră de carieră. în nord-est, un turn pătrat cu două nivele
este aşezat pe colţ şi acoperit în pupitru. Pe faţada înaltă catul superior posedă maşiculiuri cu
mici frontoane în trepte asemănătoare celor din Biertan. Un asemenea tura se afla odinioară
şi în colţul din sud-vest. Intrarea era situată în frontul de vest, Sndreptat către uliţa satului,
contraforturile cu lagărele de glisare ale hersei indicSnd astăzi locul unde s-a aflat poarta
cetăţii.
Bastionul din vest a fost transformat în casa paznicului. într-un şir neîntrerupt, cămările
de provizii înconjurau curtea cetăţii, având în spate drept perete centura zidului de apărare.

Valchid
-ii

Pe la începutul secolului XVI s-a ridicat o simplă incintă din gresie brun roşcată şi gri- galbenă, a
cărei formă rectangulară este modificată doar prin retezarea colţului din sud-vest, adaptându-se
cursului pîrîului, azi un firicel de apă.
în vreme ce la alte cetăţi situate pe teren plat in mijlocul aşezării, turnurile străjuiesc obişnuit
colţurile patrulaterului incintei, la Valchid ele sunt aşezate în centrul laturilor, ieşind în interior doar cu
20 cm în afara curtinelor.

363
 Şaroş

I B
xiv
ffî
xv
mxm

Biserica satului a fost clădită în prima jumătate a secolului XIV ca o bazilică cu trei nave, cu cor
închis pe trei laturi în est, fară clopotniţă. în faţada vestică era situat portalul principal cu ambrazură de
profil gotic. Un arc triumfal gotic, în arc frânt cu muchiile profilate prin cavete, separă corul de nava
centrală, care se deschidea spre colaterale prin arcade înalte în arc frânt.
La reconstruirea bisericii, după 1400, colateralele avariate au fost demolate, cu excepţia părţii
estice, deasupra căreia s-a înălţat câte o tribună, planul bisericii căpătând astfel forma „crucii latine“ ,
braţele acesteia devenind un transept.
în cursul fortificării începute în primul sfert al secolului XVI, s-a construit, la capătul vestic al
navei centrale, un donjon, care face impracticabil portalul de vest, închis pe două treimi a înălţimii sale
de piciorul turnului.
Centura zidului de apărare, ridicat în secolul XV, în oval neregulat, se adaptează formei terenului,
biserica fiind amplasată pe un promontoriu.
Trei bastioane cu plan dreptunghiular şi două turnuri de plan pătrat leagă curtinele construite din
cărămidă, apărând mai ales partea nordică şi estică unde panta coboară lin, oferind posibilităţi
lesnicioase de atac.

364
 Laslea

De la vechea biserică, închinată sf. Ladislaus nu s-a păstrat decît clopotniţa fortificată. Noul lăcaş
de cult, înălţat în estul celui vechi, a fost conceput iniţial fară turn.
La fortificare, turnul a primit obişnuitul coridor de apărare, devansat pe console de lemn, cu parapet
de seînduri, purtînd un acoperiş în formă de piramidă.
Un singur inel de zid închidea curtea cetăţii într-un oval mare ce cuprindea o bună porţiune a străzii
actuale, care delimitează cetatea în est. înaintea construirii noii biserici, partea de est a cetăţii a fost
retezată, închizându-se curtea printr-un zid rectiliniu, integrat în şirul faţadelor ce mărginesc strada.

365
 Senereuş

în afara sectorului de est al cetăţii, dărâmat în 1868 odată cu vechea biserică pentru a face loc celei
noi, centura zidului de apărare, de forma unui oval neregulat, s-a păstrat împreună cu cele trei turnuri
ale sale. Peste 100 de scări din lemn urca panta lina a promontoriu lui pe care este aşezată, în estul
comujiei, cetatea datând de la mijlocul secolului XVI.
Părţile centurii de zid mai puţin deteriorate ating azi o înălţime de 5 m. în vest, lângă turnul porţii,
s-au păstrat câteva din vechile ferestre de tragere şi guri de turnare la care se ajunge de pe drumul de
strajă. Curtinele sunt înălţate din blocuri dreptunghiulare de gresie, din şist cristalin şi din cărămizi de
formă îngustă.
în nord-est mai străjuieşte un tum cu patu nivele complet devansat în faţa incintei, de plan pătrat, cu
un acoperiş ţuguiat în formă de piramidă.

366
 Prejmer - zid incintă
Prejmer - biserica

t e n , n »i e » 0 Cisnădie
Cisnădie

I t î Í 4 5 6 •? 8 5 O « C *3 ti 6 îl F 3 f ffia

Prejmer
 Prejmer - tumul intrării

Dârjiu - secţiune şi faţadă sud

369
370
 CAPITOLUL VII
ARITECTURA MEDEVALA TÂRZIE

Petru Rareş reprezintă în istoria Moldovei una din ultimele izbucniri de ambiţie şi de dorinţă
de independenţă. A fost un personaj extrem de interesant, însă din păcate cam nechibzuit. S -a
bătut şi cu polonezii, şi cu turcii, şi a intervenit activ în luptele din Transilvania.
Cu domnia lui Petru Rareş avem impresia că se încheie o întreagă epocă a istoriei noastre,
când românii, timp de peste două sute de ani, se structurează temeinic pe plan intern şi se
afirmă pe plan internaţional. Oameni ca Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş,
Ştefan cel Mare suni figuri de dimensiune europeană, care ştiu să îmbine vitejia în luptă cu
abilitatea politică necesară în faţa unor puteri mai mari. După mijlocul veacului al XVI -lea
însă, împrejurările vor fi prea vitrege: o dată cu căderea regatului ungar şi cu supunerea
tătarilor faţă de turcii otomani, ţările noastre vor fi practic încercuite şi reduse la paralizie pe
plan militar în afară de scurta şi epica izbucnire din vremea lui Mihai Viteazul.
Sub domnia lui Petru Rareş, s-au început acele minunate fresce exterioare din mănăstirile
Moldovei, din care nu ne-au rămas decât circa o zecime. S-a zis că aveau un tâlc ascuns, un
înţeles de rezistenţă tăcută împotriva turcului: să se vadă în afară, de către tot creştinul, ce este
creştinismul. Şi la aproape toate aceste biserici se găseşte o frescă în care se arată cetatea
Constantinopolului asediată de păgâni şi îi vedem pe turci cu tunurile şi turbanele lor. Istoricii
de artă nu sunt toţi de aceeaşi părere privitor la semnificaţia acestei reprezentări a asediului
Constantinopolului. Unii cred că e simbolică: această cetate, ca o cetate celestă, nu poate cădea.
Alţii susţin că, dimpotrivă, Rareş a vrut, reprezentând actuala cădere a Capitalei imperiale în
mâna turcilor, să arate tuturor cum i- a pedepsit Dumnezeu pe creştini când n-au ştiut să se
unească.
După Petru Rareş, a urmat în Moldova, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, o
perioadă extrem de tulbure. (Neagu Djuvara)

371
 1. Moldova în vremea lui Petru Rareş
După Ştefan cel Mare — a cărui domnie lungă, bazată pe o politică internă şi externă înţeleaptă,
înseninase pentru Moldova avânt cultural şi muncă a unor înzestraţi meşteri constructori şi zugravi —
politica urmaşilor direcţi a fost urmată de o slăbire a puterii centrale. în ce priveşte arhitectura s-a
înregistrat o tendinţă vădită spre economii. Bogdan cel Orb a terminat biserica din Reuseni şi în urma
prăbuşirii bisericii vechi a mitropoliei Mirăuţi de lângă cetatea de scaun, a pus să se zidească, pentru
strămutarea acesteia în Suceava, biserica Sf. Gheorghe sfârşită sub domnia fiului său Ştefaniţă.
Biserica Sf. Gheorghe din Suceava este, o replică a bisericii înălţării de la mănăstirea Neamţ, de
care se deosebeşte mai ales prin aceea că în locul gropniţei, suprimată, bolta apuseană a naosului a fost
prelungită pînă în zidul pronaosului, iar cea răsăriteană pînă în faţa altarului, practicîndu-se totodată în
grosimea pereţilor, de o parte şi de alta a absidelor laterale, câte o pereche de nişe largi, boltite în
semicilindru. în întregul ei, soluţia, care aminteşte particularităţile tipului structural al Coziei din Ţara
Românească. Răspundea nevoii de a se căpăta în încăperea principală a bisericii, concepută ca
mitropolie, spaţiul liber necesar desfăşurării ceremoniilor la care luau parte toţi membrii curţii
domneşti şi dregătorii. Arhitectura exterioară - cu învelitorile refăcute, în spiritul celor vechi, către
sfârşitul veacului XIX de arhitectul austriac C. A. Romstorfer urmează de aproape, mai puţin bogăţia
de materiale ceramice colorate, pe aceea a modelului său de la mănăstirea Neamţ.
Câteva biserici construite în primului sfert al veacului XVI sunt ctitorii ale marii boierimi Sf. Ion,
ridicată în 1507 lângă Şipote judeţul Iaşi „Patruzeci de sfinţi” , din Şchiai - Văleni, azi Belceşti în
judeţul Iaşi, şi o a treia în satul Părhăuţi din judeţul Suceava.
Toate trei sunt interpretări libere ale tipului structural „Arbore” . Cea mai importantă, din Părhăuţi
închinată Tuturor Sfinţilor creind din nişa mare care precede pronaosul pe faţada apuseană, două
încăperi distincte : una, la parter, cu două arcade, pe un stâlp median formând un pridvor deschis îu
faţa pronaosului, alta, la etaj, străpunsă de patru goluri — două pe faţada dinspre apus, corespunzătoare
celor de la parter, şi câte unul pe faţadele laterale. Accesul la începerea de la etaj, care îndeplineşte
funcţia de clopotniţă, se face printr-o scară spirală săpată în grosimea zidului, în colţul dinspre sud-est
al pridvorului.

372
 Sf. Gheorghe din Suceava, planul bisericii

Sf. Gheorghe din Suceava. Secţiune longitudinală.

 în Moldova arhitectura avea să înregistreze în timpul fiului lui Ştefan cel Mare, Petru Rareş care
a preluat mesajul cultural al epocii părintelui său, o nouă şi deosebit de importantă etapă de înflorire.
Păstrând trăsăturile fundamentale ale stilului ştefanian monumentele ce se datoresc meşterilor
acestei noi faze prezintă şi o serie de caractere deosebite. Planul trilobat, atât de apreciat anterior, se
păstrează ; de asemenea elementele de detaliu de factură gotică : portale, rame de uşi şi de ferestre,
profiluri, care întovărăşesc acest plan. încăperea introdusă lîngă pronaos şi naos — gropniţa — este
nelipsită în bisericile mănăstireşti. Alături de această încăpere, clădirea mai primeşte în faţa
pronaosului un pridvor, fie închis, de genul exonartexului bisericii înălţării de la mănăstirea Neamţ, fie
deschis, cu arcade, de o înfăţişare cu totul nouă. Tendinţa de a acuza verticalismul edificiului rămîne
încă evidentă. Vechile proporţii nu mai sînt însă respectate, efectul avântat al siluetei monumentelor
fiind, cel puţin în parte, zădărnicit de lungimea excesivă a bisericii dotată cu gropniţă şi pridvor.
Sistemele de boltire — arce în consolă, cupole şi turle ridicate pe arce piezişe simple, ca la Pătrăuţi,,
sau complexe, ca la Sf. Gheorghe din Hârlău — rămân aceleaşi, ele constituind una din trăsăturile
caracteristice permanente ale arhitecturii moldoveneşti. Modificarea cea mai de seamă adusă de
meşterii vremii lui Petru Bareş monumentelor ridicate de ei priveşte plastica decorative a faţadelor :
înlocuirea decorului obţinut anterior prin folosirea meşteşugită a materialelor aparente —piatră brută,
cioplitură, cărămidă smălţuită şi divers colorată, ornamente de pământ ars smălţuit —cu zone etajate
sau compoziţii monumentale de picturi executate pe tencuială umedă — fresce — care îmbracă pereţii
în întregime, de la soclu până la streaşină.
Având la bază un program ideologic promovat de gînditorii politici ai vremii cu sprijinul bisericii şi
al unor iscusiţi meşteri zugravi, decoraţia pictată exterioară a constituit pe de o parte, o serie de vaste
compoziţii picturale—reprezentînd în ansamblu o rugăciune adresată Mântuitorului, prin intermediul
tuturor reprezentanţilor ierarhiei divine, ca să ocrotească poporul Moldovei pe de altă parte,
sensibilitatea artistică şi gustul rafinat al autorilor acestor compoziţii pentru o policromie caldă,
luminoasă şi optimistă, de esenţă populară locală.
Lanţul imaginilor pictate, plecat la început din interior, se desfăşoară acum în pridvorul nou, pe
pereţii şi arcadele largi ale acestuia, apoi de aici, în mod firesc, pe zidurile

374
exterioare. Din punct de vedere artistic, rezultatul obţinut constă în crearea unei unităţi indisolubile
între arhitectură şi decor, fapt care imprimă monumentului o valoare deosebită şi un caracter cu totul
special, în felul său unic în lume.
Dat fiind că zugrăveli pe pereţi exteriori, făcute în acelaşi scop şi cu aceeaşi artă, nu se mai găsesc
la alte biserici din spaţiul ortodox rezultă că noua formulă decorativă adoptată de meşterii vremii lui
Petru Rareş este o creaţie moldovenească.
Dintre elementele noi pridvorul şi împodobirea faţadelor cu fresce au avut un impact puternic încât
ele n-au fost socotite numai ca părţi integrante ale edificiilor vremii lui Rareş ci şi ca elemente de
sporire a importanţei şi înfrumuseţării unor biserici mai vechi. Astfel, au fost adăugite în această vreme
pridvoare bisericilor de la Voroneţ, Tazlău şi Rădăuţi, iar fresce, au împodobit faţadele bisericilor de la
Voroneţ, Sf. Gheorghe din Hârlău, Sf. Nicolae din Bălineşti, Arbore, Sf. Gheorghe din Suceava şi
altele.
Prima şi cea mai mare ctitorie a lui Petru Rareş este biserica de la Probota ridicată în anul 1530.
Ctitoria de la Probota se aseamănă mult cu biserica mănăstirea Neamţ şi se compune, ca şi aceasta, din
acelaşi număr de încăperi. Elementele arhitecturale îşi păstrează în general formele caracteristice din
vremea lui Ştefan cel Mare. In chenarele golurilor de la uşile interioare se produc însă oarecare
modificări, prin apariţia unor forme noi, reflexe ale renaşterii transilvănene.
Probota păstrează în arhitectura sa exterioară întreaga gamă de firide şi ocniţe. în plus soclul, de
profilatura simplă a soclurilor de la bisericile din Borzeşti şi Reuseni, capătă o importanţă deosebită
prin alipirea unei bănci continue de piatră cu treaptă. Clădirile care au păstrat şi înfăţişează imaginea
completă şi trăsăturile particulare ale elementelor constructive şi decorative caracteristice acestei a
patra faze a dezvoltării arhitecturii moldoveneşti sunt bisericile mănăstirilor Humor şi Moldoviţa.
Biserica mănăstirii Humor are plan trilobat, mai puţin important ca dimensiune decât cel al Probotei,
dar de un mult mai mare interes prin aceea că îmbină într-un tip structural perfect închegat toate
elementele noi create de meşterii acestei vremi. Naosul şi încăperea altarului amintesc de aproape
formele vechiului tip trilobat, în care turla a fost însă înlocuită cu o cupolă. Gropniţa, foarte îngustă şi
scundă, este

375
 Biserica din Parhăuţi, Biserica Sf. Gheorghe de la
Secţiune longitudinală Voroneţ. Faţada dinspre
miazăzi şi planul.

376
boltită cu un semicilindru şi are deasupra o încăpere la fel boltită — o tainiţă — accesibilă printr-o
scară în spirală, a cărei casă este pe jumătate săpată în grosimea zidului dinspre nord-vest. Gropniţei îi
urmează spre apus pronaosul de formă aproape pătrată, acoperit cu o cupolă. Elementul cel mai
caracteristic al planului, pridvorul cu care se încheie faţada apuseană a edificiului, este format din patru
arcade uşor frînte la cheie, monumentale şi pitoreşti totodată. Stâlpii care le susţin, de secţiune pătrată
şi groşi cât grosimea zidurilor bisericii, sunt dispuşi doi lateral, pe colţuri, şi unul pe faţada apuseană în
ax, iar încăperea pe care o delimitează cuprinde două travee pătrate acoperite cu bolţi în cruce cu
muchiile ieşite. Amintind formele şi îndeplinind aceeaşi funcţie ca şi prispa în compoziţia casei
ţărăneşti, pridvorul face corp comun cu trupul bisericii, pe care îl completează. Liniile de arhitectură
sunt pure, iar simplitatea şi buna proporţionare a volumului construit imprimă monumentului o ţinută
clasică. Din decorul exterior nu mai păstrează decât firidele înalte de pe abside şi un singur şir de
ocniţe care face ocolul întregii biserici, trecând neîntrerupte pe deasupra arcadelor pridvorului. Alături
de formele liniştite şi de caracterul specific autohton pe care îl imprimă atît pridvorul deschis cât şi
acoperişul unitar, înalt, cu pante repezi şi streaşini proeminente, farmecul deosebit al bisericii de la
Humor constă în frescele care îi îmbracă faţadele.
Moldoviţa, zidită în anul 1532, este una din cele mai desăvârşite creaţii ale arhitecturii moldoveneşti
; meşterii epocii, continuând experienţele de la Humor, au realizat pe baza aceluiaşi tip structural un
monument de o înfăţişare mult mai impresionantă. Naosul bisericii este supraînălţat şi pus în evidenţă
de o turlă, ridicată pe două baze stelate suprapuse. Pronaosul, uşor alungit, reproduce pe cel al bisericii
Sf. Gheorghe din Hârlău, fiind, ca şi acesta, acoperit cu o cupolă sferică ridicată pe sistemul complex
de opt arce semicilindrice încrucişate cu o sferă. O notă nouă în compoziţia planului şi al faţadelor, o
pune pridvorul. Stâlpii de zidărie care-i delimitează sunt mai subţiri decât pereţii bisericii, numărul
arcadelor pe faţada principală a fost sporit la trei, înlăturându-se astfel plinul oarecum jenant din axul
pridvorului de la Humor, iar golurile arcadelor laterale, ca şi acela al arcadei centrale de pe faţada
apuseană, rezervate intrărilor, au fost scurtate în partea de jos prin introducerea câte unui arc tratat în
proporţii mai apropiate de scara umană.

377
 La biserica Sf. Dumitru din Suceava, zidită intre 1534 şi 1535, acelaşi element de înfrumuseţare
şi totodată de adăpostire a intrării devine un exonartex închis. Pridvoarele deschise de la Humor şi
Moldoviţa îşi au originea în pridvorul-elopotniţă al bisericii de la Părhăuţi. Dacă la aceasta din urmă
suprimăm planşeul despărţitor al pridvorului de la parter, de clopotniţa amenajată deasupra lui, şi
prelungim apoi cele patru goluri ale clopotniţei până la nivelul solului, căpătăm pridvorul de la Humor.
Pridvorul -clopotniţă de la Părhăuţi este rezultat la rîndu-i din prelucrarea formulei originale a acelei
nişe-clopotniţă de pe faţadele apusene ale bisericilor Arbore şi Reuseni. Linia evoluată ar fi deci :
clopotniţă la Arbore şi Reuseni, clopotniţă-pridvor la Părhăuţi, pridvor simplu, deschis la Humor şi
Moldoviţa şi, în sfârşit, exonartex închis la Sf. Dumitru din Suceava.
După zidirea bisericii Sf. Dumitru din Suceava, singurele schimbări pe care le mai înregistrează
arta edificării sunt legate de modul de cioplire a pietrei întrebuinţate pentru confecţionarea ramelor de
uşi şi de ferestre, care capătă un aspect din ce în ce mai apropiat de acela al elementelor asemănătoare
de stil Renaştere din Transilvania.
Câteva din bisericile mai mici ridicate în cadrul epocii sunt, cu foarte mici schimbări de detaliu,
replici ale unor monumente mai vechi. Aşa, de pildă, Precista din Baia reproduce, simplificând bolţile
pronaosului, biserica din Părhăuţi; bisericile mănăstirilor Coşula şi Rîşca precum şi biserica Pogorîrea,
Sf. Duh Horodnieeni, reproduc formele structurale şi de plan ale bisericii din Pătrăuţi; bisericile Sf.
Gheorghe şi Uspenia din Botoşani sunt replici fidele ale bisericii Sf. Nicolae, ctitorie din acelaşi oraş a
lui Ştefan cel Mare ; în sfârşit, biserica învierii din Suceava este o reproducere în forme mult mai
greoaie şi cu materiale de calitate inferioară, a binecunoscutei ctitorii a lui Ştefan cel Mare, Sf. Ion din
Piatra Neamţ.
Dintre clădirile de cult ridicate sub Petru Rareş, două merită o menţiune specială : biserica Sf.
Dumitru din satul Zahareşti —Liteni şi Episcopia Romanului terminată şi consacrată în 1550, dar
restaurată în decursul veacurilor următoare în care şi-a pierdut întreaga podoabă originală de sculpturi
în piatră şi de fresce.
Cea dintâi, foarte simplă ca plan prezintă particularitatea de a avea turla care-i încoronează naosul
ridicată pe trei caturi de câte patru arce în consolă: primele, mari, paralele cu zidurile încăperii şi
încorporate acestora; următoarele, piezişe, înscrise în cilindrul care constituie catul mijlociu; în sfârşit,
ultimele patru, mici, paralele cu cele ale

378
primului cat Prin procedeul acesta, diametrul interior al turlei este redus la mai puţin de jumătate
din latura pătratului deasupra căruia se ridică primul tambur al bazei.
Episcopia Romanului a fost terminată şi consacrată abia în 1550. De dimensiuni mari —
31,20 in lungime interioară — biserica are un naos trilobat, încoronat cu o turlă ridicată pe arce
piezişe şi pandantivi, un pronaos de tip Borzeşti - Piatra şi un exonartex asemănător celui de la Sf.
Dumitru din Suceava acoperit cu o cupola sferică de arce piezişe.
în a doua jumătate a aceluiaşi veac activitatea constructivă a fost continuată de Alexandru
Lăpuşneanu caruia i se datoresc, in afara lucrărilor de restaurare şi completare a unor clădiri mai vechi
—printre care adăugirea pridvorului închis şi refacerea unor rame de ferestre la episcopia din Rădăuţi,
precum şi zidirea masivului şi impunătorului tum-clopotniţă de lângă biserica Sf. Dumitru din Suceava
—, două din cele mai mari edificii religioase din Moldova : biserica mănăstirii Bistriţa, ridicată pe
locul vechii ctitorii a lui Alexandru cel Bun, şi mănăstirea-cetate Slatina, inclusiv monumentala sa
biserică.
Ca tip de plan, biserica mănăstirii Bistriţa se aseamănă foarte mult cu Probota, având întocmai
aceeaşi distribuţie interioară şi acelaşi fel de bolţi, cu excepţia pridvorului închis care, tratat ca şi
celelalte încăperi cu ziduri excesiv de groase — 2 m — este acoperit cu două calote sferice ridicate pe
o succesiune de arce în consolă, pandantivi şi arce piezişe Foarte dezvoltată în sensul axei
longitudinale — măsurată în exterior atinge 40 m lungime
— biserica ne înfaţişază totuşi o siluetă foarte avântată , graţie elegantei sale turle ridicate pe două
baze stellate.
Ca şi cea de la Bistriţa, biserica mănăstirii Slatina întruneşte în sine dispoziţii şi forme caracteristice
monumentelor mai vechi, redate însă în dimensiuni sporite. Planul este o interpretare a modelului
concretizat de meşterii lui Ştefan cel Mare în biserica Sf. Ion din Piatra, la care, între pronaos şi naos,
s-a introdus gropniţa, iar în faţa pronaosului, un spaţios pridvor închis, boltit cu un semicilindru întărit
cu două arce dublouri şi prevăzut cu două intrări, dispuse pe laturile lungi ale clădirii, faţă în faţă şi se
remarcă prin claritatea formelor şi monumentalitatea şi silueta ei avântată. Biserica, construită din
zidărie de piatră brută cu amestec de cărămidă are faţade în întregime tencuite.
Aspectul sumar în ce priveşte plastica decorativă a faţadelor caracterizează dealtfel şi bisericile
anterioare din aceeaşi a doua jumătate a veacului XVI : Bistriţa, Sf Gheorghe şi

379
Uspenia din Botoşani, Văscrisenia din Suceava. Impresionantă este biserica mănăstirii Suceviţa, ale
cărei faţade îmbracă din nou, dar pentru ultima oară, decorul luxos de frescă, încheind prin aceasta, ca
şi prin elementele structurale şi de plan care o caracterizează, nu numai ultima fază a dezvoltării
arhitecturii din epoca feudalismului dezvoltat, ci şi pe aceea a stilului tradiţional, specific
moldovenesc.
Biserica mănăstirii Suceviţa — construită între 1582 şi 1584 nu aduce prea multe lucruri noi.
Formele, importanţa şi numărul încăperilor sînt cele întâlnite încă de la începutul domniei lui Petru
Rareş.
— pridvor închis (exonartex), ca la Sf. Dumitru din Suceava, dar boltit în felul celui adăugit de
meşterii lui Lăpuşneanu episcopiei din Rădăuţi, cu o cupolă ridicată, între două perechi de arce etajate
în consolă, deasupra unui cilindru vertical în care sunt prinse, intersectîndu-se unele cu altele, opt arce
semicilindrice, egale;
— pronaos alungit şi boltit cu două cupole, ca acel al Probotei;
— gropniţă cu tainiţă deasupra, ca la biserica mănăstirii Humor;
— în sfârşit, naos trilobat, încoronat cu o turlă zveltă, ridicată pe arce piezişe şi două baze stelate,
ca la Moldoviţa.
Elementele noi, adăugite monumentului astfel compus, sunt cele două pridvoraşe deschise care
preced intrările în exonartex: unul pe faţada dinspre miazăzi, altul pe faţada dinspre miazănoapte. Cel
dinspre miazăzi este compus din trei arcade în acoladă, de caracter oriental. Arcele acestor arcade, care
se sprijină de o parte pe doi pilaştri angajaţi în zidul faţadei exonartexului, de cealaltă pe doi stâlpi
liberi, au arhivoltele adâncite în faţa pereţilor, după un sistem caracteristic arhitecturii munteneşti.
Acelaşi fel de arcade in acoladă întărite cu tiranţi de lemn, ne înfăţişează pridvoraşul de pe faţada
nordică. Aici însă, arcadele sînt dublate ca număr — câte două pe fiecare faţă, iar punctele lor de
sprijin sînt compuse din două coloane angajate, în pereţii exonartexului, două coloane libere, cu fusul
în torsadă pe colţuri şi câte un stâlp hexagonal în mijlocul fiecăreia din cele trei laturi libere. Construiţi
din cărămidă, aceşti stâlpi şi coloane amintesc ca forme şi factură pe aceia din ordonanţa de arcade a
pronaosului deschis, de la biserica mănăstirii Snagov, iar decoraţia pereţilor, executată din zugrăveală,
imită plastica decorativă a faţadelor bisericilor munteneşti din veacul XVI, realizată din fîşii alternative
de cărămidă aparentă şi tencuială.

380
 Biserica Sf. Niculae de la Probota. Secţiune perspectivă.

Probota.
Planul bisericii.

Biserica Sf. Niculae de la Probota. Faţa laterală dinspre miazăzi.

381
 Ca şi modul de a lumina naosul şi încăperea altarului cu câte trei ferestre tăiate în fiecare absidă,
pridvoraşele bisericii Suceviţa vădesc, prin forma, structura şi decoraţia lor, începuturile pătrunderii
influenţelor venite din Ţara Românească, influenţe cărora aveau să se datoreze trăsăturile particulare,
caracteristice fazei următoare a dezvoltării arhitecturii moldoveneşti.

Arhitectura urbană
Dezvoltarea meşteşugurilor şi intesificarea vieţii comerciale au prilejuit în prima jumătate a
veacului XVI o apreciabilă dezvoltare a târgurilor şi bineînţeles, în cadrul lor şi o oarecare înflorire a
arhitecturii civile. Condiţii obiective favorabile dezvoltării acestei arhitecturi au apărut odată cu
strămutarea în oraşe a unui important număr de feudali laici şi ecleziastici.
Până în preajma începutului veacului XVI boierimea şi mănăstirile au avut cu târgurile legături
economice periodice, trimişii lor venind aici pentru desfacerea produselor de pe
A

moşii sau pentru cumpărarea de mărfuri aduse de negustorii de peste hotare. începând din această
vreme, cele mai multe din târgurile Moldovei şi Ţării Româneşti au devenit centre permanente de
schimb, în cadrul cărora produsele domeniilor boiereşti şi mănăstireşti se desfăceau. Datorită unor
cauze economice, boierii încep să se stabilească şi în oraşe unde, cumpărând terenuri, pun să li se
clădească nu numai case de locuit cu mari grădini în jur şi vaste mănăstiri, ci, în centru pe străzile cu
mare vad comercial şi în pieţe, prăvălii de desfacere proprii, cu pivniţe boltite pentru depozitarea
produselor variate pe care le comercializau.
Păstrându-şi mai departe relativa lor autonomie, aşezările urbane încep totuşi să se resimtă în urma
acestui fapt. Tinzând să le acapareze viaţa economică, noii veniţi le-au modificat în bună parte şi
înfăţişarea — prin curţi boiereşti, grădinile acestora, mănăstirile înconjurate cu ziduri, clădirile cu
caracter commercial.
Aspectul general al oricărui oraş era determinat de silueta sa, de reţeaua stradală şi de modul cum
erau orînduite spaţiile publice : pieţele, parcurile şi ansamblurile arhitecturale. In ce priveşte
înfăţişarea globală, caracterul lor funcţional şi estetic, oraşele româneşti din această perioadă s-au
dezvoltat mai mult la voia întîmplării şi după alte forme decît cele

382
caracteristice oraşului medieval occidental. Uliţele erau arareori drepte, iar casele, cu excepţia celor
cu prăvălii, construite strîns unele lângă altele şi aflate într-un foarte mic nucleu central, erau răsfirate,
avînd în jur curţi şi grădini.
Pe apele care străbăteau multe din aceste aşezări urbane se ridicau mori, iar la margine se găseau
livezi, adesea chiar vii şi ţarini unde se practica agricultura. In general, înfăţişarea afânată şi pitorească
le imprima un caracter particular, care era acela al unor sate mari. în afară de biserici, construite în
număr .mare şi mai totdeauna cu artă, vechile oraşe româneşti n-au avut pieţe publice încadrate de
edificii impunătoare, palate comunale sau clădiri administrative de mari dimensiuni. Numai în fostele
capitale de ţară — Curtea de Argeş, Câmpulung, Târgovişte, Bucureşti, Suceava,Iaşi — sau în câteva
oraşe de reşedinţă temporară a domnilor sau a unor mari latifundiari cum au fost în Ţara Românească
Craiova şi Gherghiţa sau în Moldova Hârlău, Vaslui. Piatra Neamţ — se putea întâlni, pe lângă
biserici, şi un nucleu important de clădiri civile : grupul construcţiilor care, cuprinse într-o incintă
înconjurată cu ziduri, formau la un loc reşedinţa domnului — „curtea domnească” . Prezenţa acesteia a
fixat centrul oraşelor de genul celor amintite mai sus şi a prilejuit totodată afirmarea a două fenomene :
unul de atracţie, altul de învăluire.
A
împreună, aceste două fenomene au determinat forma planului şi caracterul general al aşezării.
Curtea domnească a atras circulaţia dînd naştere unui mănunchi de străzi radiale îndreptate spre ea. în
acelaşi timp, cele mai importante clădiri aparţinând negustorilor şi meşteşugarilor —prăvălii, ateliere
etc. - s-au grupat în jurul curţii, pe care au învăluit-o, înşiruindu-se unele lingă altele pe străzi înguste,
cu regim de construcţie închis. A fost schiţată astfel, dar nu ca o idee preconcepută, o schemă stradală
caracteristică tipului de plan denumit de urbanişti radioconcentric.

Arhitectura de apărare. După Soroca, nu se mai construiesc cetăţi. Alexandru Lăpuşneanu,

primul domn ce este obligat, în domnia a doua, să distrugă o parte din sistemul defensiv al ţării, nu o
face totuşi atât de temeinic încît să nu mai poată constitui puncte de rezistenţă sau refugiu.
Se construiesc ansambluri gândite de la început pentru o apărare folosind în unele cazuri artileria şi
în orice caz pentru refugiu.

383
 Târgovişte. Biserica Domnească
înainte şi după restaurare

Biserica Sf. Anton, Bucureşti

384
 Lanţul de mănăstiri subcarpatice se întregeşte, la fel cum zona laşului, mai ales după ce Lăpuşneanu
mută efectiv capitala acolo, va fi remarcabil dotată din acest punct de vedere. Mănăstirile sînt
prevăzute cu toate elementele componente ale unei cetăţi şi probabil doar lipsa armamentului şi a unor
garnizoane permanente au făcut să nu poată fi folosite cu adevărat drept centre de rezistenţă.
Apar de asemenea bisericile dotate defensiv, mai ales la laşi, cu precădere în timpul lui Miron
Bamovschi.
Cetatea Soroca, la puţin timp după ridicarea ei de Petru Rareş, pierzându-şi importanţa, mai
serveşte cîteodată în lupta împotriva tătarilor.
Cetatea Nouă din Gâdinţi, „stricată” de asemenea de Lăpuşneanu, va servi drept sediu lui Mihai
Viteazul în timpul campaniei din Moldova.
După lucrările de refortificare a Hotinului de sub Petru Rareş, cetatea cade în sfera de influenţă a
Poloniei.
Curtea de la laşi, în lipsa unei cetăţi, va ţine loc acesteia, fară să reuşească, să se apropie de
rezistenţa unor ansambluri ca Neamţ sau Suceava. După Rareş, folosirea ei devine din ce în ce mai
frecventă; actele date la laşi, faţade cele din Suceava, încep să devină preponderente. Nu există în
istoria noastră un !oc care să fi fost de mai multe ori pustiit, ars, jefuit, părăsit, precum a fost laşul.
Ceea ce este miraculos, este faptul că de fiecare dată, la scurt timp, oraşul apărea din nou înfloritor.
Istoria lui este un splendid exemplu de perenitate, de aşezare, replică de factură diferită a puternicelor
cetăţi-oraşe transilvănene ori vestice.
După ce, între 1541 şi 1546, Petru Rareş înnoieşte curtea, înconjurând-o cu o împrejmuire din
bârne. Aron Vodă, în conflict cu boierii şi ulterior, cu otomanii, îşi înconjoară curtea cu zid de incintă,
accentuându-i caracterul defensiv. Tot el, ridică puternicul turn de apărare de peste pridvorul bisericii
domneşti. Paralel cu acest ansamblu, oraşul este dotat de fiecare dată de către domni sau alţi ctitori cu
noi construcţii, din care mănăstirile şi bisericile sunt pe primul plan.
Rareş, ridică mănăstirea Dancu, cu biserica ulterior fortificată printr-un turn cu „başcă” , care se
adaugă mai vechilor ctitorii ieşene.
 e * «, * 1, * * T *> * ** , „ . ■**

Moldoviţa. Secţiunea longitudinală a

bisericii. (După Romstorfer.) Humor. Secţiunea longitudinală a
bisericii.

Moldoviţa. Planul bisericii. TT t1. . ..

w • , r- x Humor. Planul bisericii
(Dupa Romstorter.)

386
 Lăpuşneanu, începe construcţia primei mănăstiri la Aroneanu reconstruită sau întregită de Aron
Vodă, între 1593 şi 1594. La sud de laşi, acelaşi domn ridică mănăstirea Socola iar înainte de 1575 este
zidită biserica viitoarei mănăstiri Golia.
In 1577 se începe unul din cele mai importante aşezăminte monahale Galata din Vale, cu ziduri
înconjurătoare puternice ce se va surpa în a doua domnie. Petru Şchiopul- o va reconstrui pe un nou
amplasament — cel actual, fiind dotată cu ziduri înalte, turn de intrare, palat domnesc şi chilii.
Alcătuirea urbanistică ce se presupune din ceea ce s-a spus pînă aici, întîlnită şi în cazul altor oraşe
moldoveneşti şi munteneşti, se va definitiva în următoarele două secole, începutul secolului XIX
găsind laşul lipsit de Curte Domnească dotată defensiv, în schimb, cu întreaga structură urbană
constituită. în afară de curţile boiereşti din laşi, cele de ţară continuă evoluţia din timpul lui Ştefan Cel
Mare.
Organizarea lor nu diferă mult de a celor anterioare, câteodată avînd doar rol de închidere, cu turn
de poartă şi o sumă de clădiri interioare. Construcţia principală— reşedinţă propriu-zisă ocupa poziţii
centrale sau era adosată zidului. Biserica paraclis le însoţeşte, începând să apară turnul pe pronaos.
Prin 1545, Petru Rareş execută lucrări la Căpriana, dotînd-o foarte probabil cu o incintă. La Bistriţa
adaugă o nouă construcţie clopotniţei lui Ştefan cel Mare şi reface sau construieşte incinta, reînălţată nu
mult după, şi de Alexandru Lăpuşneanu.
în 1542 Rareş termină construcţia mănăstirii Râşca. Una din cele mai interesante incinte de
mănăstire, cea de la Probota, început de Petru Rareş, este terminată de doamna sa Elena. De traseu
relativ rectangular, zidul de incintă are pe latura de est două puternice turnuri de plan pătrat, dotate cu
etaje de apărare şi lucru neobişnuit, terasă cu creneluri. Zidurile de nord şi sud nu se ţes cu turnurile,
sugerând o reconstrucţie ulterioară, cînâ probabil, au şi fost împinse către exterior, ajungînd pînă la faţa
turnurilor.
în 1554 Lăpuşneanu începe construcţia mănăstirii Slatina, ce prezintă o alcătuire completă, cu ziduri
puternice, cu patru turnuri de colţ, din care cel de nord-vest este clopotniţă, cu accesul apărat printr-un
gang, amintind de unele cetăţi ţărăneşti transilvănene. Dotată cu drum de strajă, etaje de apărare Ia
turnuri, toate avînd guri de tragere pentru arme de foc, mănăstirea trebuia să constituie un puternic
punct fortificat.

387
 Lăpuşneanu termină în 1559 repararea mănăstirii Putna, etapă ce aduce un nou turn cloponiţă — Ia
nord-vest şi amplificarea casei domneşti, însoţite de un sistem de aducţiune a apei.
Mănăstirea Secu are o sumă de date comune cu cea de la Slatina, mai ales în privinţa structurii
ansamblului.
Ca şi Slatina, incinta patrulateră are turn de poartă, patru turnuri puternice de flancare la colţuri, din
care cel de nord-vest, este vădit destinat locuirii, având, ca cele de la Putna sau Râşca, dotări sanitare
ce puteau folosi şi la apărare. Zidurile erau adosate în mare parte cu construcţii interioare prevăzute cu
elemente de flancare.
în 1582 este începută mănăstirea Suceviţa de către Gheorghe Movilă. Biserica terminată în 1584 va
fi urmată de restul construcţiilor. Este printre puţinele care au la colţuri turnuri poligonale, cu excepţia
celui de nord-vest-clopotniţă, patrulater puternic, cu contraforturi în trepte la colţuri, organizarea
turnului de sud-eşt, prevede numai puţin de 6 niveluri, dotate cu guri de tragere pentru diferite arme de
foc, cele de la nivelul 1 şi 3 având praguri de sprijin pentru trăgători. Accesul complicat de la parter
este completat cu un al doilea la nivelul 3, în legătură cu drumul de strajă. Turnul de poartă este
prevăzut cu etaje de apărare iar drumul de strajă este acoperit.Mănăstirile moldoveneşti recurg aproape
în exclusivitate la incinta patrulateră, tinzând către rectangularitate, terenul relativ plat pe care sunt
aşezate, generînd în mare parte această dispoziţie spaţială. Cetăţile de câmpie sau castelele
renascentiste, se apărau în mod egal din toate direcţiile, fiind dotate cu turnuri de colţ, de plan pătrat
sau poligonal, asigurând o flancare corespunzătoare a curtinelor. Zidurile şi turnurile sunt construite în
general din piatră şi dotate cu drumuri de strajă respectiv cu două sau mai multe etaje de apărare, toate
având guri de tragere de forme şi dimensiuni funcţie de armamentul folosit. Accesele erau apărate de
turnuri, cu ganguri de intrare blocate cu porţi cu canaturi de lemn ţintuit şi cu dispozitive de blocare. O
parte aveau guri de păcură ce flancau vertical accesul.Biserica are ea însăşi o rezolvare care o face
complementară restului sistemului defensiv. Cele mai simple sunt cele ce recurg la tainiţe. Cele mai
complexe au turnuri la vest — clopotniţe, cu etaje de apărare.
Pentru conace şi oraşe apare ca şi în Ţara Românească tipul de biserică cu tumul clopotniţă la vest,
eventual cu etaj de apărare peste bolţile navei sau corului.

388
 Sf. Dumitru.
Secţia longitudinală a bisericii. Zăhăreşti. Secţiunea longitudinală a bisericii.

Sf. Dumitru. Planul bisericii. Planul bisericii.

389
 Episcopia Romanului. Secţiunea Baia. Secţiunea longitudinală a
longitudinală a bisericii.. bisericii.

Episcopia-Romanului. Planul bisericii. Baia. Planul bisericii.

390
 2. ARHITECTURA MONASTICĂ

E de reţinut numele lui Alexandru Lăpuşneanu, fiu natural al lui Bogdan Chiorul — şi
căsătorit cu o fiică, Ruxandra, a lui Petru Rareş. El a inspirat celebra nuvelă a lui Costache
Negruzzi Alexandru Lăpuşneanu, prima capodoperă în proză a literaturii române moderne. A
fost un domn evlavios, ctitor de biserici şi binefăcător al mănăstirilor de la Sfântul Munte
(Athos).
La sfârşitul secolului al XVI-lea accede la tron un neam de mari boieri, coborâtori pe linie
maternă din Bogdăneşti, Movile ştii. Ei vor da Moldovei (şi Ţării Româneşti) şapte domni şi vor
reprezenta un moment interesant în istoria noastră, atât pe plan politic, cât şi pe plan cultural,
din cauza influenţei apusene ce o aduc prin strânsele lor legături cu marea aristocraţie
poloneză. Un fiu al lui Simion Movilă (domn în Ţara Românească în 1601), Petru, va deveni
unul dintre personajele-cheie în dezvoltarea modernă a Rusiei. El va ajunge mitropolit al
Kievului, pe vremea aceea sub stăpânire poloneză, şi va juca un rol esenţial în reformarea
Bisericii ruse, precum şi în afirmarea doctrinei ortodoxe pretutindeni, prin a sa Mărturis ire
ortodoxă. Atât de slăvit i-a fost numele după moarte, încât trei oraşe din Ucraina şi Rusia
poartă azi încă numele de Moghilev (căci porecla Movilă s-a pronunţat şi la noi uneori
Moghilă). (Neagu Djuvara)
In cadrul campaniei de,construcţii relativ susţinute a veacului XVI, s-a acordat o deosebită atenţie
şi mănăstirilor. Concepute ca ansambluri închegate de felurile clădiri, cu un pronunţat caracter
domestic, ele au continuat să fie mai peste tot fortificate, menite prin aceasta să pună în siguranţă
bunurile bisericii şi să asigure refugiul Curţii Domneşti. Deşi numeroase, — zece din cele construite în
acest veac numai câteva şi-au păstrat până azi întregi zidurile şi turnurile care le întăreau.
La Moldoviţa, din complexul clădirilor ridicate în aceeaşi vreme, se păstrează numai o parte din
zidurile incintei şi cele trei turnuri de pe latura răsăriteană : unul de apărare, cilindric, în colţul nord-
est, altul, o prismă de secţiune dreptunghiulară, clopotniţa, în colţul dinspre sud-est, iar cel din mijloc
—refăcut împreună cu alte clădiri anexe în prima jumătate a veacului X V I I — adăposteşte intrarea.

391
 La Probota, care a fost o adevărată cetate, zidurile incintei, al cărei plan este aproape pătrat, —
dimensiunile interioare ale curţii măsoară 92 x 88 m 146, au fost ridicate în jurul bisericii în anul 1550.
întărită în mod special a fost însă numai latura răsăriteană, care era flancată de trei turnuri prismatice,
două în colţuri şi unul, al intrării, în mijloc, care cuprindea deasupra gangului boltit al porţii o mică
locuinţă. Un drum de strajă continuu comunica cu turnurile din colţuri.
Cetatea mănăstirească a Slatinei are o incintă de plan relativ regulat, înconjurată cu ziduri groase de
piatră, cu metereze şi drumuri de strajă. Colţurile patrulaterului curţii sunt întărite cu turnuri. Cele care
încadrează latura apuseană adăpostesc, unul, cel din colţul nord-vest, clopotniţa, iar celălalt un
paraclis. Intrarea în incintă se găseşte sub un turn special (ulterior refăcut în partea superioară), prins
între cele două curtine decalate, care formează latura răsăriteană. Dintre toate cea mai bine păstrată,
datorită şi poziţiei este mănăstirea Suceviţa. Incinta în mijlocul căreia se înalţă biserica, monumentul
principal şi punctul esenţial de atracţie al întregului ansamblu, ocupă în plan o suprafaţă aproape
pătrată, cu laturile de 100 x 104 m. Zidurile care o închid, groase în medie de 3 m şi înalte de 6 m, sînt
construite din piatră brută, cenuşie, zidită în aparat neregulat. Masivitatea lor impresionantă este
subliniată spre exterior de cîţiva contraforţi, iar în partea superioară de şirul continuu de metereze în
faţa cărora, spre interior, pe cele trei laturi dinspre miazănoapte, apus şi miazăzi, se găseşte drumul de
strajă, altădată lăţit cu un pod de lemn şi acoperit. Colţurile sunt întărite cu turnuri, trei prismatice de
secţiune octogonală, menite special apărării, al patrulea, în colţul dinspre nord-vest, de secţiune
pătrată, înconjurat la bază de trei puternici contraforţi în trepte, îndeplineşte şi funcţia de clopotniţă.
Intrarea se face printr-un gang boltit, amenajat sub un al cincilea turn, aşezat în mijlocul laturii dinspre
miazănoapte, care adăposteşte în etajul din mijloc şi un paraclis.
Privite în ansamblul lor, trei din cele patru mănăstiri amintite, Probota, Slatina şi îndeosebi
Suceviţa, ne păstrează aproape nealterată imaginea globală originală a formelor arhitecturale
caracteristice unui complex mănăstiresc întărit din această vreme. Valoroase prin această esenţială
însuşire, ele sînt deosebit de importante şi prin cele câteva clădiri anexe pe care le adăpostesc şi care,
deşi atinse de unele refaceri ulterioare, sunt totuşi

392
exemplare foarte preţioase pentru studiul arhitecturii civile. Singurele vestigii care reflect aspectul
general al arhitecturii locuinţelor epocii se găsesc în cadrul acestor mănăstiri.
La Probota, aşa-numita „casă domnească” , ridicată alături de biserică o dată cu construirea zidurilor
cetăţii, este o modestă locuinţă cu două caturi. Aşezată aproape de zidul incintei, pe latură dinspre
miazănoapte, ea cuprinde la parter trei încăperi comunieînd între ele: două mari — 4,40 x 4,30 m ; 4,20
x 5,35 m — şi una, în capitul răsăritean, îngustă —
4,20 x 2 m (fig. 289). La etaj, planul se repetă. Pe camera mare din marginea apuseană se înalţă un
turn care cuprinde o singură încăpere cu trei din cei patru pereţi ai săi străpunşi de goluri mari arcuite.
Accesul la această încăpere, care a fost clopotniţă şi loc de strajă -totodată, se face din camera de la
parter, prin intermediul unei scări în melc, a cărei casă este prinsă în colţul dinspre nord-est. Scara nu
comunică cu locuinţa de la etaj. Complet separată, aceasta era accesibilă din exterior printr-o scară, pe
cât se pare din lemn, care ducea la încăperea îngustă din capătul opus turnului.
Dată fiind funcţia mănăstirii, care de fapt era o cetate, casa aceasta a fost construită probabil ca
locuinţă de refugiu a familiei domnului pentru timpuri de restrişte. Parterul şi turnul erau destinate, pe
cît se pare, curtenilor şi străjerilor, iar etajul, cu totul independent, domnului şi familiei sale.
Construcţia este executată îngrijit, din zidărie de piatră cioplitură, iar ramele uşilor şi ale ferestrelor din
piatră faţuită.
La Slatina, aşezate în mijlocul curţii, între biserică şi curtina dinspre miazăzi, casele socotite a fi
fost egumeneşti ne înfăţişează o clădire relative importantă, dar numai cu parter. Intrarea, marcată de o
frumoasă ramă de piatră, se găseşte pe faţada lungă dinspre biserică şi dă într-o tindă. Aceasta desparte
clădirea în două părţi distincte: în stânga, având dedesubt şi o pivniţă, se află o mare sală: trapeza
mănăstirii, azi mult micşorată faţă de lungimea sa originală; în dreapta, în locul camerelor actuale —
rezultat al unor transformări ulterioare — se găsea la început, pe cât ar părea să dovedească unele
cercetări deocamdată sumare, o singură încăpere care comunica direct cu exteriorul printr-o serie de
arcade joase şi înguste, aşezate distanţat cîte trei pe fiecare din cele trei feţe libere. Fusese aici probabil
pe vremuri o sală de praznice.
Foarte interesante sunt ramele dreptunghiulare de piatră ale ferestrelor, compuse din câteva profile
de stil renaştere transilvăneană. Golul lor era despărţit în două, prin

393
intermediul unui stîlp profilat — menou — de piatră, azi.dispărut. Sprijinită în partea de jos pe un
prag proeminent, rama se încheie în partea de sus cu o cornişă formată din două dusine drepte cu o
platbandă deasupra. De acelaşi stil şi provenienţă este şi rama care încadrează golul uşii. Clădirea,
care datează din vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, ne dovedeşte prin aceste detalii legăturile pe care
domnul le-a avut cu Transilvania şi aportul meşterilor pietrari, veniţi probabil din acest principat, cu
care Moldova a întreţinut permanente legături comerciale şi culturale.

Mănăstiri. în mai multe locuri au rămas, în jurul bisericilor descrise, mănăstiri, la Probota,
Moldoviţa, Raşca, Coşula, la Bistriţa, Slatina, Suceviţa, Zamca şi Hacigadar. La Humor a rămas un
tum-clopotniţă, din vremea lui Vasile Lupu. Construcţiile de azi nu mai sunt toate din vremea zidirii
bisericilor. La Moldoviţa, Mitropolitul Efrem, în anii 1610— 1612, a făcut clisiamiţa (casele
egumeneşti) şi turnul de intrare. Râşca a suferit prefaceri şi clădirile existente arată evident mai
modeme, încât nu mai putem şti dacă a rămas ceva din vechea mănăstire. Coşula e aproape modernă,
doar poarta din zidul de împrejmuire, foarte simplă, ar putea să fi păstrat ceva din vremurile vechi.
O inscripţie aşezată în zidul de încintă la Bistriţa ne arată că e din 1777. în ceea ce priveşte cele
două din urmă, Slatina şi Suceviţa, ele par a fi păstrat mai mult din trecut, dar şi aici cu prefaceri şi
clădiri noi. La Zamca clădirile cele mai vechi rămase sunt din veacul al XVII-lea iar cealaltă mănăstire
armeană, Hacigadar, nu arată să fi păstrat nimic din clădirile ei din vechinlie. în linii mari, aceste
mănăstiri au păstra dispoziţiile de început, refadându-se mai cu seamă zidurile de împrejmuire şi
turnurile pe vechile fundaţii. Forma planimetrică tip este un dreptunghi mai mult sau mai puţin regulat.
Zidurile erau astfel constmite ca să fie nu numai o împrejmuire dar şi o fortificaţie, cu drum de strajă,
metereze şi creneluri. La colţurile incintei sunt turnuri, în general pătrate, unele de pază şi de apărare,
altele mai au şi funcţiune de paraclis sau clopotniţă. Unele mai puternice par a fi avut rolul de donjon,
de “reduit”, adică serveau de punct central al defensivei în caz de asediu. Intrarea se face pe sub un
turn, aşezat pe una din laturile patrulaterului.

394
 Biserica nu are o poziţie determinată în raport cu incinta, sau cu intrarea, depinzând de natura
terenului şi de aşezarea mănăstirii faţă de drumul de acces. Biserica va avea mai totdeauna axa ei
principală paralelă cu latura lungă a incintei.
Celelalte clădiri sunt: clopotniţele, alipite de ziduri sau de alte clădiri, clisiamiţele, casele
egumeneşti cu arhondaric, chiliile cu anexele lor, trapezeria şi bucătăria. Aceste clădiri pot fi şi ele
alipite de zidurile exterioare sau izolate. Nici aici nu e nici o regulă, ci totul depinde de locul disponibil
şi de posibilităţile locale.
Tumurile-clopotniţe, alipite de biserică sau izolate — precum sunt cele dela Bălineşti, şi cele dela
Piatră, Popăuţi sau Bistriţa — nu se mai regăsesc în veacul al XVI-lea sau cel puţin nu le mai găsim
printre cele ce ne-au rămas (doar la Sf. Dumitru din Suceava).
Aceste construcţii, cum sunt la Probota «casele domneşti» sau clisiamiţa de la Moldoviţa, par a fi
fost clădirile cele mai de seamă din mănăstire după biserică, mai îngrijite, solide şi elegante. Clisiamiţa
de la Moldoviţa, e mare pentru scopul ei, adică acel de vestmântar şi tezaur; poate să fi fost acolo şi un
mic paraclis astfel cum e la Bistriţa, la Slatina şi precum este în general regula în orice mănăstire mai
mare.
La Probota tumul de intrare este pe latura de răsărit şi are deasupra porţii o mică locuinţă; o scară
exterioară duce la acest etaj. Zidurile au un drum de strajă interior care comunică cu turnurile din colţ.
Ruinele caselor egumeneşti sunt la miazăzi de biserică, iar clopotniţa care face corp comun cu casele
domneşti şi sunt în partea de miazănoapte. De-a lungul zidului de apus sunt chiliile.
La Moldoviţa clisiamiţa e făcută în veacul al XVII lea de episcopal Efrem odata cu tumul de
intrare. Are ca motiv decorativ frânghia împletită care a fost introdus în Moldova odată cu zidirea
Dragomirnei (1602 ) şi bolţari ornamentaţi la arcul de intrare.
Turnul de apărare rotund din colţul nord est şi clopotniţa din colţul sud-est, sunt din vremea
fondării ca şi zidurile de incintă. Clădirile actuale de locuinţă nu prezintă nici un caracter special.

395
 Slatina. Secţiunea longitudinală a bisericii.

Slatina. Planul bisericii.

f ?R P ţ . W- L - - J - * "- ! —

Mănăstiea Slatina. 1561 Secţie prin incintă cu vederea caselor egumeneşti.

 Râşca are o împrejmuire zidită, uşor trapezoidală în plan. Are pe latura de sud un turn de intrare,
care serveşte în acelaş timp de clopotniţă, construit după veacul al XVI-lea şi e zidit cu rânduri
alternate de piatră şi cărămizi, după modelul bizantin, iar deschizăturile în arc frânt, prezintă o formă
musulmană iar nu gotică. Zidurile de împrejmuire şi micul turn din nord-vest, ar putea fi mai vechi, sau
aşeate în orice caz pe resturi anterioare.
Mănăstirea Bistriţa e în plan tot un poligon, nu prea depărtat de dreptunghi.
Pe latura de miazăzi, e tumul de intrare destul de scund, care are la etaj un mic paraclis, iar pe
partea de nord este puternica clopotniţă făcută de Ştefan cel Mare tot cu paraclis. La etaj s-a adăugat
clopotniţei o mica clădire cu două rânduri, prin care s-a mărit paraclisul. Această clădire s-ar datora lui
Petru -Rareş, care figurează cu familia lui într-o frescă refăcută, aşezată pe peretele din miazăzi al
turnului. Clădirile celelalte ale stareţiei, arhondaricul şi altele sunt noi.
Slatina e înconjurată de ziduri cu metereze şi cu drum de strajă. Are turnuri la fiecare colţ. Intrarea
se face sub un turn înalt, poate chiar supra înălţat într-o vreme mai recentă. Tumul de sud-vest conţine
un mic paraclis cu o uşă cu ramă de profil în stilul Renaşterei şi o comişă-lintel. Tumul de nord-vest e
clopotniţa cu mari ferestre gotice deschise, cu frumoase muluri pe care se găsesc semne lapidare.
Trapeza are uşi şi ferestre cu muluri şi lintel de profile în stilul Renaşterei.
Mănăstirea Slatina pare a fi rămas şi azi ca în vremea zidirii, afară de unele detalii, şi de aceea
prezintă un deosebit interes.
Mănăstirea Suceviţa deasemenea pare a fi păstrat configuraţia iniţială. Ea formează un impunător
pătrat de ziduri de 100 de metri pe 104 metri. Are metereze şi drum de strajă, din loc în loc
contraforturi le sprijină pe dinafara. Turnul de intrare, boltit în “berceau” cu dublou la mijloc, e aşezat
pe latura de nord. E sprijinit precum şi turnul de nord - vest, de nişte enorme contraforturi ce arată că
au fost alunecări de teren care au făcut necesare aceste consolidări. Tumul de nord-vest este clopotniţa.
Are două încăperi boltite în “berceau” la caturile de jos, iar sus camera clopotelor, deschise pe cele
patru laturi prin mari deschizături în plin cintru şi e acoperit fară boltă. O scară în grosimea zidului
duce de la etajul întâi, urmând ca de jos să se urce pe o scară mobilă ca în clopotniţele din vremea lui
Ştefan cel Mare, sau să se intre prin drumul de strajă.

397
 Celelalte trei turnuri de colţ sunt octogonale. încăperea de jos e boltită în calotă sferica, iar cea de
sus e deschisă, fiind acoperită numai de învelitoarea turlei. O deschizătură în boltă permite urcarea cu
ajutorul unei scări mobile. La fiecare etaj sunt deschise mici metereze şi ambrazuri. Clădirile stareţiei
şi chiliile sunt refăcute şi în parte modernizate iar trapezăria (acum muzeu) ar putea să fie originară.
Actualmente toate aceste clădiri, turnuri şi ziduri, sunt tencuite şi rosturi imitate dau un aspect
occidental acestor venerabile edificii. Toate construcţiile sunt zidite din piatră brută, afară de rare
excepţii— la bolţi de pildă. Lipsa aproape generală a cărămizii este de altmintrelea firească, piatra
găsindu-se peste tot, în regiunile unde s-au zidit mănăstirile.

..CONFIGURAŢIA INTERIOARĂ

Studiul bisericilor arată, că nu mai există unitatea de plan din vremea lui Ştefan cel Mare. Pentru
unele biserici mai mari, planul este mult mai dezvoltat longitudinal după tipul bisericii din Neamţ alte
biserici păstrează tipurile celor obişnuite din vremea lui Ştefan cel Mare, părând a fi chiar copii după
ele şi neavând decât cele trei subdiviziuni necesare, naosul, altarul şi pronaosul.
în al doilea rând sunt variaţile de grupări de diverse tipuri de naos, pronaos şi pridvor — deosebiri
fiind mai mult în modul de a le bolti. în fine aproape fiecare biserică are un pridvor, ceea ce duce la
constructia de exonartex şi la bisericile din epoca anterioară care nu aveau acest element de plan.
Altarul nu se deosebeşte de cel din timpul lui Ştefan cel Mare; este o absidă semicirculară, mai mult
sau mai puţin lungită şi boltită printr-un sfert de sferă. Unul, două, sau chiar trei arcuri transversale
leagă altarul cu naosul propriu zis.
Proscomidia şi diaconiconul sunt aşezate în stânga şi în dreapta, înlocuite în bisericile mai modeste
prin simple nişe. O singură fereastră mică, în axa bisericii, luminează altarul; numai la Suceviţa, ca
prim semn al unor înnoiri, apar trei ferestre.
La naos pătratul celor patru arce mari e totdeauna îngustat prin cele patru arcur piezişe
moldoveneşti care suportă prin patru pandantive, cupola, cu sau fară turlă.
La Slatina arcele naosului formează dublouri, au şi nervuri în pronaosul multor biserici, începând
încă dela Neamţ, Suceava, Probota şi altele.
398
 Şi în această epocă bisericile cu turlă au cu rare excepţii, abside laterale cele iară, turlă nu au în
general abside. Ca şi în altar, absidele laterale au câte o singură fereastră mică (Suceviţa singură, face
excepţie, având trei asemenea ferestre).
Camera mormintelor (sau gropniţa) care se intercalează între naos şi pronaos, e despărţită de aceste
două încăperi prin ziduri groase cu câte o uşă îngustă.
Din aceste ziduri, cel dela răsărit a fost scos la Slatina în veacul al XlX-lea, precum şi la Neamţ.
Această încăpere e totdeauna (cu o singură excepţie la Slatina boltită în semicilindru (berceau),
transversal pe axa bisericii.
Gropniţa e luminată prin câte o fereastră pe fiecare latură nord şi sud. La Humor, prin excepţie, şi la
Moldoviţa, e o singură fereastră, în zidul de miazăzi.
Sunt două feluri de a construi camera mormintelor, cu sau fară încăpere deasupra, formând un cat.
Această camera de sus, vestmintărie sau tezaur, nu puteâ să fie o tainiţă după Balş deoarece scara de
comunicaţie este aparentă, fară a mai vorbi de ferestruicile ce se văd din afară.
încăperea de sus e boltită ca cea de jos; ferestrele sunt însă totdeauna mai mici. Scara, circulară, e,
parte îngropată în zid, parte iese din el, şi apare înăuntru ca un fel de turlă cilindrică, lipită de colţul
nord-vest al zidurilor. Camera de sus se găseşte la Moldoviţa, la Humor şi la Suceviţa iar la Probota,
Bistriţa şi Slatina nu există.
Această încăpere specială a mormintelor nu se găseşte decât în bisericile de mănăstire în afară de
Humor şi sunt ctitorii domneşti. Bisericile orăşeneşti nu au acest accesoriu.
Pronaosul e de două tipuri; sau dreptunghiular, aproape pătrat, după tipul obişnuit în vremea lui
Ştefan sau împărţit în două printr-un arc transversal şi având două calote.
Este soluţia preferată pentru bisericile mari şi o găsim la Probota, Roman, Bistriţa, Slatina, Suceviţa
şi Suceava, aceasta din urmă destul de mică.
Arcele care încadrează cele două dreptunghiuri astfel formate sunt în general alcătuite de nervuri
care se reazemă pe nişte căpiţele mici se continuă până la pardoseală dând acestor construcţii o
aparenţă gotică, şi mai accentuată când —- cum se vede la Probota sunt rezemate pe nişte baze
ornamentate în felul celor de la chenarele uşilor.
Bolta e sau simplă (Roman, Suceava, Suceviţa), sau aşezată pe arce piezişe moldoveneşti (Bistriţa)
sau chiar pe un dublu sistem de asemenea arcuri (Probota).

399
 Aceeaşi variaţie de boltire o găsim şi la pronaosurile de celălalt tipul; cele mai împodite fiind
cele dela Moldoviţa şi Sf. Dumitru din Suceava. La Sf. Dumitru din Suceava, Baia, Coşula,
Horodniceni, Râşca, Botoşani, Roman, peretele ce desparte naosul de pronaos a fost demolat mai mult
sau mai puţin. Motivul acestor demolări (mai peste tot făcute în veacul al XlX-lea) este din dorinţa de a
mări spaţiul liber al bisericii. Aceste demolări a dus la pierderea unor tablouri votive foarte preţioase.
Lumina în pronaos intră prin două ferestre mari pe fiecare latură exterioară, acolo unde bolta este
împărţită în două şi în unele cazuri şi unde bolta e unică, ca la Moldoviţa, Suceava şi Hârlău. La
celelalte biserici pronaosul e luminat numai prin câte o singură fereastră pe laturile nord şi sud.
La Sf. Gheorghe din Botoşani, care nu are pridvor pronaosul are intrarea lui pe latura de
miazănoapte, iar pe fiecare din celelalte două laturi are câte o fereastră. In afară de aceste două clădiri,
toate biseiricile din această vreme au intrarea principală în axul bisericii.
Pridvorul sau exonartexul numit şi priprat este ultima încăpere ce compune biserica-tip a acestui
veac. E totdeauna alungit în sensul transversal al bisericii şi are două intrări, una pe fiecare latură de
miazăzi şi miazănoapte.
La Moldoviţa este şi o a treia intrare pe latura de apus. Excepţie face numai Baia care are un pridvor
de alt tip, cu două etaje ca la Părhăuţi, şi care are altă menire, aceea de a servi de clopotniţă, pe când
pridvoarele celelalte sunt o protecţie contra intemperiilor.
Astfel se explică micile lor dimensiuni precum şi faptul că tot uşa pronaosului, prin importanţa şi
împodobirea ei, e socotită drept uşă principală de intrare în biserică.
Aceste pridvoare se pot împărţi în două categorii, cele care au rămas deschise ca la Humor şi
Moldoviţa, şi cele care sunt închise prin mari ferestre cu menouri şi ornamentaţie gotică la pridvoarele
adăugate.
Ca şi în pronaos, găsim în pridvor o mare diversitate de boltiri: simple semicilindre, bolţi cu
penetraţie împărţite în trei părţi inegale boltite în cruce în trei părţi egale boltite tot în semicilindru, în
două părţi boltite prin calote pe arce moldoveneşti în trei părţi boltite în “berceau” şi cu o singură boltă
moldovenească.

400
Iii.

■ 01?3ţ5 • y Şffl

Mănăstirea Probota - plan şi faţadă

U«if# im»m0
ëê im JPIoiiwil* jwr-
teniM f»

401

L
 Dacă naosul în formele lui fixe are variaţiuni reduse, pronaosul şi anexa lui imediată, pridvorul,
sunt concepute cu multă libertate ca arta bizantină.
La Suceviţa intrările în exonartex sunt precedate la nord si sud de câte un pridvoraş deschis pe
stâlpi, semnul unei influenţe noi atribuită Munteniei.

Faţadele. Configuraţia exterioară. Exteriorul bisericilor din vremea lui Rareş şi a urmaşilor lui
seamănă destul de mult în linii generale, cu bisericile din vremea lui Ştefan cel Mare, deosebindu-se
mai cu seamă prin lungimea lor şi prin prezenţa pridvorului.
Ele au abside semicirculare sau poligonale, împodobite cu lungi arcade oarbe. Deasupra lor un rând
sau două de ocniţe oarbe, cele din rândul inferior fiind de obicei mai mari, având ca precedent Slatina
şi Suceava la care absidele laterale sunt înlocuite printr-o îngroşare a zidului. Toate bisericile din
această vreme sunt cu turla pe naos.
Contraforturile sunt aşezate câte o pereche la absidele laterale şi un contrafort mic în axa bisericii,
sub fereastra absidei şi altele sprijină arcul transversal al pronaosului, precum şi cele aşezate la 45 o în
unghiurile pridvorului.
Biserica este aşezată pe un soclu bine profilat la monumentele importante; profilele sunt de piatră
cioplită ca şi colţurile. Acest profil, de obicei, nu este întrerupt la intrare, ci este întors în jos, formând
profilatura în unghi de 90°. Un element nou este banca de piatră, care se leagă cu soclul şi înconjoară
cu totul sau în parte clădirea, întreruptă fiind prin contraforturi.
Această bancă este dezvoltarea profilurilor inferioare ale unor socluri din epoca precedentă ca cele
dela Neamţ şi Piatra. Ferestrele sunt de regulă mici la abside şi la camera mormintelor şi cu chenare şi
profile înrudite cu cele anterioare acestei epoci
Ferestrele pronaosului şi ale pridvorului sunt înalte, mai mari ca în vremea lui Ştefan cel Mare şi
aducând mai mult cu cele apusene.
Cornişele de sub straşină lipsesc sau sunt foarte reduse şi simple. Colţurile zidurilor sunt de piatră
de talie precum şi contraforturile, ea nu se vede însă totdeauna fiind acoperită de stratul general de
tencuială. Pisania de piatră de obicei închisă într-un chenar, este aşezată deasupra uşei sau lângă uşa de
intrare.

402
 Turla e totdeauna octogonală şl aşezată pe două baze suprapuse în formă de stea cu opt vârfuri.
Excepţie fac turla de la Botoşani care este, în plan, un poligon cu douăzeci de laturi, şi turla Coşulei
care e rotundă.
Turla are patru ferestre aşezate în axele cardinale, iar în diagonale au câte un mic contrafort de
acelaş tip ca cele mari.
Firidele lungite şi rândurile de ocniţe oarbe împodobesc feţele turlei precum şi firide duble cu o
mică consolă la mijloc în loc de lesenă. La Suceviţa această decoraţie este dublată, pentru prima pară în
Moldova printr-un alt rând suprapus.
Faţadele sunt tencuite şi zugrăvite peste tot, de la profilul soclului până la straşină, şi dela
învelitoare în sus, pe bazele turlei şi pe turla însăşi.
Această decoraţie nu ţine totdeauna cont de liniile arhitectonice - grija principală este de a
reprezenta unele subiecte comandate. O bună repartizare a lor, din punctul de vedere estetic, e posibilă
şi se poate armoniza cu liniile construcţiei - dar aceast lucru nu a preocupat totdeauna pe zugravi.
Structura zidului este pe lângă elementele de piatră cioplită, aşezate ca în vremea lui Ştefan cel
Mare, şi din câteva rânduri de cărămizi, deasupra soclului. Restul faţadelor e din piatră brută de mică
dimensiune, în afară de picioarele arcadelor şi de arcaturele lor, atât la firidele lungite cât şi la ocniţe,
unde se găseşte cărămidă. Turla şi baza cea de sus sunt totdeauna de cărămidă. Este oarecum curios că
sunt încă în faţadă atâtea elemente de piatră cioplită pentru a fi, pe urmă, acoperite cu tencuială şi
zugrăvite.
Aceasta ne arată că regulile de construcţie erau tot acelea din vremea lui Ştefan cel Mare. Meşterul
zidar şi cioplitor îşi facea meseria cum o ştiau, fară a se preocupa de zugrav, care lucra independent de
primul meşter. în unele locuri, de pildă la Humor şi la Moldoviţa, sub tencuiala zugrăvită, se vede o
altă tencuială imitând cărămizi aparente şi smălţuite, verzi şi galbene. Este o reminiscenţă a
decoraţiunii din vremea lui Ştefan cel Mare.
în cele ce priveşte acoperişurile, nu au putut fi decât cu pante repezi şi cu fiecare element din plan
învelit separat. Din vremea aceea găsim tablouri votive arătând această formă de acoperiş. Materialele
întrebuinţate pentru învelirea bisericilor erau şindrila şi excepţional de plumb.

403
 Suceviţa. Secţiunea longitudinală a
bisericii.
Zamca. Secţiunea longitudinală a
bisericii.

Zamca. Planul bisericii. Suceviţa. Planul bisericii.

404
 Dimensiuni şi proporţii. Cea mai mare ca lungime e Slatina 40,80 iar cea mai înaltă este Bistriţa -
34 m până la baza crucii de pe turlă.
înălţimea cea mai mare la straşină o are Episcopia Romanului- 13,80 m.
Biserica cu dimensiunile cele mai reduse este Râşca care are numai 18,60 m. în exterior.
Raportul lungimei cu lărgimea în interior, variază dela 5 (la Probota) până la 2,8 la Horodniceni
fară a socoti pridvorul. Raportul înălţimii (măsurată la cheia arcelor naosului) cu lărgimea bisericii
variază de la 1,66 (la Probota) până la 1,22 (la Râşca). Raportul înălţimii cu lungimea bisericii (fară
pridvor) variază de la 0,29 (la Suceviţa) până la 0,43 (la Horodniceni).
Observăm deci o alungire de proporţii — ceea ce e firesc, find dată adăugarea de noi încăperi şi o
înălţare faţă de bisericile din vremea lui Ştefan cel Mare; dar lungimea a crescut proporţional mai mult
ca înălţimea. Şi grosimea zidurilor se măreşte ajungând la aproape doi metri.

Clasificarea. Din cele arătate până acuma, nu poate fi vorba de o clasificare propriu zisă
— după tipuri, precum s-a putut face cu bisericile din timpul lui Ştefan cel Mare, unde o grupare după
tipuri corespundea cu o epocă anumită şi a unui meşter, sau unei şcoli.
Bisericile din vremea lui Petru Rareş sunt combinaţi de forme, care caută o variaţiune sau un efect
nou prin punere la un loc a unor elemente date.
Cel mult am putea face o clasificare a bisericilor mari de mănăstiri, cu Probota, Moldoviţa în
vremea lui Rareş, cu Bistriţa şi Slatina în aceea lui Lăpuşneanu şi cu Suceviţa la urmă provenind din
prototipul Neamţ.
O altă clasificare ar fi aceea a bisericilor mari orăşeneşti, Sf. Dumitru din Suceava şi Episcopia din
Roman. O a treia categorie ar fi alcătuită din bisericile copiate din vremea precedentă.
Această grupare e cu totul factice şi nu corespunde nici unei clasificări în timp,sau evoluţii, unor
principii de construcţie sau unei şcoli.
Din corespondenţa vremii reies unele amănunte interesante în privinţa organizaţiei şantierelor.
Domnul, dacă era vorbă de o biserică sau de o mănăstire domnească, rânduia un ispravnic, cum a fost
episcopul Macarie la Roman. Acest ispravnic trebuia să aibă grijă de

405
procurarea la timp a materialelor fiindcă aceşti meşteri zidari nu puteau procura materiale deoarece
această treabă revenea unui funcţionar domnesc.
Meşterul principal— magister primarius, cum spune Lăpuşneanu— arhitectul cum am zice astăzi,
avea sub ordinele sale alţi meşteri zidari şi cioplitori şi probabil zidari ajutori din ţară. Salahorii erau
adunaţi de ispravnic. Grija construcţiei o avea doi logofeţi. Macarie, promotorul acestei zidiri, nu putea
din pricina slujbei lui să conducă efectiv lucrarea. In termeni actuali, am spune că lucrarea se facea în
regie prin grija unor ispravnici fie prin “taşeroni” fie în regie directă.
Când vorbim de meşteri zidari, este vorba de cioplitori de piatră din Ardeal. Zidari, propriu zis erau
din Moldova. Din persistenţa unor metode şi procedeuri de construcţie bizantine, rezultă că existau
zidari pricepuţi pentru acest gen de lucrări — zidari pământeni sau din sudul, peninsulei balcanice.
Astfel, prin aducerea de meşteri diferiţi şi desigur nu toţi la fel de pricepuţi, se explică variaţiunile ce le
constatăm în executarea lucrului.
în 1559 Alexandru Lăpuşneanu a trimis soli la Veneţia cerând dogelui, arhitecţi pentru a zidi
biserici în Moldova şi zugravi pentru pictarea lor.
Judecând după pictura în sine, o serie de trăsături, atât în subiecte cât şi în ornamentaţie care arată
deosebiri destul de mari faţă de pictura atonică există probabilitate ca zugravii să fi fost români. Toate
inscripţile pictate fiind slavone, putem presupune, că o bună parte din zugravii cari au împodobit
bisericile noastre din veacul al XVI-lea erau chiar moldoveni, călugări probabil, dar şi laici. Putem
afirma pentru această epocă, de arta moldovenească deja structurată la Suceava, există în 1570 o
breaslă a zugravilor, pentru iconari.
Materialele întrebuinţate şi metodele de lucru. Piatra brută de mică dimensiune este
întrebuinţată ca material uzual. La soclu se aşează pietre mai mari, dacă nu chiar piatră cioplită.
Materialul ales este gresia ce se găseşte uşor şi de bună calitate.
Rolul pietrei cioplite implică o calitate mai bună decât aceea a pietrei brute. La pilaştrii arcadelor,
la arcaturi, la turlă se foloseşte cărămidă de format occidental 27 pe 13 cm pe 5 cm. Rosturile sunt
relativ mai mici în comparaţie cu cele din zidăriile bizantine.
Grinzi înnecate în zidărie şi formând tiranţi la înălţimea naşterei arcelor se regăsesc în mod curent
la Probota.

406
 Mănăstirea Slatina. Planul.

Planul de situaţie al mănăstirii Moldoviţa.

Tumul Sf. Dumitru. Secţiunea
verticală.

407
 La Sf. Dimitrie din Hârlău găsim asemenea legături de lemn aşezate chiar în soclu. Este de notat
această persistenţă a unei metode bizantine în aceste construcţi, făcute sau conduse de meşteri gotici.
Mortarul este de var alb, amestecat cu pietricele mici şi proporţia de var este mult mai mare şi se
găseşte şi cărămidă pisată. Tencuielele sunt făcute cu acest tip de mortar cele ce urmează a se zugrăvi
sunt fară pietricele sau nisip şi amestecate cu căiţi tocaţi. Oale de rezonanţă sau răsuflătoare ca în
vremea lui Ştefan cel Mare nu se mai fac. Marmura se aducea din Transilvania pentru morminte şi
pentru pardoseli.
Materialele de pământ ars aparent — smălţuit sau nu — nu se mai găsesc; iar in privinţa
tencuelilor, obiceiul nou de a le zugrăvi în frescă, atrăgea după sine şi o mare grijă pentru pregătirea
varului şi executarea acestor tencuieli.

408
T

Planul de situa ie al mănăsti

Planul de situaţie al mănăstirii Râşca t ™ Sucevita

409
 Probota. Clopotniţa şi casele Moldoviţa, Turnul sud. Secţiune
domneşti verticală

Moldoviţa, Turnul nord. Secţiune Moldoviţa, Turnul de intrare.

verticală. Secţiune verticală.

410
 i
ji-m. /\
"~''''** 'H '"
nc
ÎL'H H
iii; jsrţ ’
in î
.__M ren"
. . . : ± L' Z .

. „ Tr

i’*»
«
■

.
ÍI
1
t

r
™

Humor. Turn. Planuri şi secţiune Humor. Turn. Planuri şi secţiune

Bistriţa. Clopotniţa si paraclisul. Bistriţa. Turnul si paraclisul

Secţie şi plan. intrării. Secţie şi planuri.

411
 Casele „egumeneşti” din incinta mănăstirii Slatina.
Faţada cu intrarea.

Casele domneşti de la mănăstirea Suceviţa. Planuri şi

secţiuni.
 4 ia mrfes f\ ţ«wrâi

Profile de uşi.
I
■- K

4 £re&sta, grs^ţel, l| H»«s©it wş* saasaîiiS.. #■) â\ Sna, wşa n«^,Ws.

Profile de cornişe-lintel.
Profile de socluri.

Profile de socluri.

413
Desfăsurări incintă

Friză ceramică

Mănăstirea Neamţ
 Biserica Mănăstirii Moldoviţa - faţadă sud şi secţiune

Parter

Detaliu travee
./■ ... ' .

Secţiune
Faţadă
Clisiarniţa Mănăstirii Moldoviţa

4
416
 3. GOTICUL MOLDAV

Constituirea stilului moldovenesc în arhitectură este strâns legată de condiţiile economice, sociale şi
politice care au contribuit la formarea şi consolidarea statului feudal al Moldovei ca şi de relaţiile pe
care acest stat românesc le-a întreţinut cu celelalte ţări române sau cu unele popoare vecine.
Dezvoltate în cadrul aceleiaşi arii geografice care moşteneşte elementele civilizaţiei dacoromâne,
apoi pe cele bizantine, Moldova împreună cu Ţara Românească şi cu Transilvania cunosc o dezvoltare
culturală unitară în care apar şi particularităţi distincte datorate dezvoltării paralele a celor trei ţări. La
câteva decenii-după întemeierea ei ca stat, Moldova reuşea să atingă o remarcabilă înflorire economică
şi militară, pentru ca, în a doua jumătate a secolului al XV-lea şi apoi timp de mai bine de o sută de ani
în continuare, ea să joace pe plan politic şi în domeniul creaţiei materiale şl spirituale rolul ce i-a
permis unui savant francez ca Paul Henry să vorbească despre o «civilizaţie moldovenească». Ceea ce
constituie originalitatea formelor de cultură din acest voievodat este tocmai capacitatea de preluare
selectivă şi de adaptare creatoare a experienţelor şi reuşitelor din alte zone ale civilizaţiei europene.
Ştefan cel Mare ia domnia la câţiva ani după căderea Constantinopolului. Imperiul bizantin căzuse,
ţaratele bulgar şi sârb fuseseră desfiinţate, epopeea lui loan Corvin se încheiase şi câteva formaţii
politice balcanice (în Albania, Bosnia, Macedonia) îşi trăiau ultimii ani de rezistenţă antiotomană. Ţara
Românească continua cu succese variabile această rezistenţă, ilustrată în special de Vlad Ţepeş. Rusia
de Sud reprezenta un vast teritoriu controlat de incursiunile Hoardei de Aur, ceea ce crea o zonă de
instabilitate. Stabilitatea, puterea politică şl militară, continuitatea de creaţie din regatele catolice
europene şi mai ales o certă unitate de interese, trebuia să apropie Moldova de aceste state.
Aşezările orăşeneşti din partea de vest a Moldovei unde se produsese o penetraţie saxonă şi
catolică, aşezări integrate structural şi instituţional societăţii din Moldova constituiau o zonă de osmoză
a formelor de cultură, căreia îi găsim un interesant corespondent pe celălalt versant al Carpaţilor, în
special în zona Bistriţei, controlată adesea din punct de vedere politic de voievodul din Suceava.

417
 Formarea stilului moldovenesc. Stilul moldovenesc este o descoperire relativ târzie a istoriei
arhitecturii europene. Studierea şi definirea lui a fost prilejuită de eforturile de restaurare a
monumentelor istorice, desfăşurate în ultimele decenii ale secolului al XlXlea. Pentru a defini stilul
moldovenesc, Romstorfer urmează o cale corectă din punct de vedere ştiinţific, studiind dezvoltarea
artei bizantine, apoi casa ţărănească din Bucovina pentru a ajunge la forma de bază a bisericii bizantine
târzii în ţările de la Dunărea de jos şi influenţele străine. Concluziile sale sunt că arta bizantină a
cunoscut un nou avânt odată cu întemeierea statelor române, ceea ce a dus la continuarea formelor ei în
arhitectura din aceste ţări, dar nu mai puţin şi la formarea unui tip de construcţie propriu acestora. El
distinge în acest stil locul planului şi boltirii bizantine cerute de cult, dar şi influenţe bizantino-arabe,
armene şi mai ales gotice, acestea din urmă în contraforturi şi în ancadramentele de piatră ale
ferestrelor şi uşilor.

Pentru Balş, originalitatea acestui stil este datorată condiţiilor istorice proprii Moldovei, care au
determinat întâlnirea pe teritoriul ei a două stiluri de arhitectură reprezentative pentru toată Europa
medievală - cel bizantin şi cel gotic. Influenţa bizantină se manifesta în planul bisericii deci în
programul construcţiei. De aceeaşi influenţă sunt boltirile: arcele sunt în plin cintra, iar bolţile în
calote; arcele frânte se regăsesc numai în detalii de ornamentaţie, iar bolţile pe nervuri sunt extrem de
rare.
Absidele laterale ale naosului, care împreună cu altarul formează planul trilobat, sunt de aceeaşi
influenţă sud-dunăreană, deoarece ele nu se regăsesc la Athos, Meteora şi în Serbia, în cele trei centre,
Serbiei îi datorează stilul moldovenesc acest plan, deoarece numai acolo se întâlnesc cupole sprijinite
pe zidurile exterioare, ceea ce explică şi predominanţa verticală a monumentelor moldoveneşti,
particularitate sârbă care deosebeşte arhitectura acestei ţări de aceea bizantină şi mai ales de cea
atonită. Balş se opreşte la influenţa gotică, explicată, în Moldova, prin «relaţiile noastre continue cu
Polonia şi Transilvania» .Acestei influenţe îi atribuie predominanţa verticală a construcţiei,
contraforturile exterioare şi în sfârşit tratarea elementelor de piatră faţuită. Introducerea acestor
procedee constructive sau decorative gotice în stilul moldovenesc nu sunt simple împrumuturi;
adoptarea lor presupune o

418
 BORZEŞTI, Biserica Adormirii Maicii PIATRA NEAMŢ, Biserica Sf. Ion,
Domnului, Fereastră la naos. Fereastră la naos.

ARBORE, Biserica Tăierii Capului Sf. Ion, MOLDOVIŢA, Biserica mănăstirii,

Fereastră la naos. Fereastră la naos.
modificare voită, impusă formelor bizantine, deoarece înălţarea clădirii, această simbolică elansare a
bisericilor gotice este în opoziţie cu concentrarea în sine - orientală - a proporţiilor bizantine, iar
contraforturile reprezintă un principiu apusean, romanic şi gotic, contrar spiritului bizantin care închide
în interiorul zidurilor biserici toate părţile constructive menite să anuleze împingerea bolţilor.
Balş atribuie unei influenţe armene pe care, urmând opinia unor autori, o regăseşte până la Rin,
«introducerea acestor arce piezişe ale cupolei naosului, care au devenit o caracteristică a stilului
moldovenesc». Prin folosirea cărămizii forma bolţilor moldoveneşti permite ipoteza unei influenţe
iraniene, transmisă prin armeni. Gh. Balş contestă influenţele ruseşti pentru epoca lui Ştefan, ca şi pe
cele italiene, arabe, persane sau otomane. Aceasta îi permite autorului să caracterizeze biserica
moldovenească astfel: «un plan bizantin executat de mâini gotice şi după principii în parte gotice».
Paul Henry dă cuvenitul loc elementelor gotice: ancadramente de piatră cu baghete «de stil
Renaştere» la ferestre şi uşi interioare, portaluri în arc frânt cu nervuri gotice, contraforturi exterioare,
ca organe de echilibru. Analizând principalele monumente din primele epoci ale arhitecturii
moldoveneşti,
Grigore Ionescu conchide că arhitectura moldovenească oferă un exemplu original de îmbinare a
planului bizantino-sârb cerut de particularităţile cultului ortodox cu unele elemente constructive şi
decorative gotice, stilul predominant în Polonia şi Transilvania la jumătatea secolului al XlV-lea dar
deşi gotice, toate aceste elemente combinate, cum sunt, cu alte elemente diferite prin natura, ca şi prin
provenienţa lor, pe un plan mai degrabă bizantin, formează un tot care nu poate fi numit gotic şi cu atât
mai puţin bizantin. Este o arhitectură nouă, o artă moldovenească. în formarea stilului moldovenesc,
Grigore Ionescu consideră prezenţa următorilor factori: «factori locali»; «modul de constructive al
meşteşugarilor de baştină»; «felul de... a gândi şi simţi al meşterilor locali»; «influenţe străine, aduse
de meşterii străini şi de împrejurările politice care au apropiat Moldova când de o ţară, când de alta.
Dintre aceste influenţe, cele principale sunt:
- Influenţele bizantine pătrunse prin diferite căi şi care se fac simţite în planul bisericii, în forma
bolţilor şi a arcelor şi într-o seamă de elemente de decor exterior.

420
 - Influenţele gotice, cărora se datorează prezenţa contraforturilor, a unor bolţi ridicate pe nervuri
după moda gotică (fară a fi totuşi constructiv gotice) şi, în cea mai mare măsură, felul de a ciopli
piatra, ca profilele de socluri şi frumoasele chenare de uşi şi ferestre.,
- Influenţele armeneşti venite în Moldova direct prin intermediul emigranţilor armeni şi cărora se
datoresc, la început, probabil, acel sistem de arce piezişe care strâmtează spaţiul ce urmează a se
acoperi cu o cupolă sau o turlă şi, mai târziu, elemente foarte abundente şi apreciabile de decor
exterior.
în opinia prof. Vătăşianu se menţine teoria potrivit căreia originile arhitecturii moldoveneşti de
piatră trebuie căutate în vechea arhitectură de lemn. Aceasta atât pentru formele ~de plan (longitudinal)
cât şi pentru sistemul de boltire care derivă din arhitectura de lemn locală, structura învelişurilor
interioare piramidale din lemn a fost transpusă în piatră numai în Moldova unde, arcul a preluat funcţia
grinzii.
Grabar situează fenomenul artistic din Moldova într-un larg context istoric şi cultural, ţine seama de
toţi factorii care au concurat la formarea acestui stil, pe care îl include ca pe un stil original cu toată
prezenţa frecventă şi importantă a elementelor gotice în monumentele medievale ale celor două
provincii.
Trei factori concurează, după eminentul bizantinist, la formarea stilului moldovenesc, într-o ordine
de importanţă inversă: artele latine, tradiţia bizantină şi nevoile unei societăţi aparţinând lumii
ortodoxe.

Aportul gotic. Dintre construcţiile militare şi civile create în acest stil ne-au rămas foarte puţine
monumente în raport cu cele religioase. în timp ce bisericile erau menajate de veneraţia colectivă ca şi
de menţinerea instituţiei ecleziastice însăşi într-o poziţie predominantă până în epoca modernă,
construcţiile militare au fost supuse vicisitudinilor politice iar construcţiile civile vicisitudinilor de
ordin social.
Preocuparea estetică de stil nu putea fi realizată la exterior, ci mai degrabă în interior, în cuprinsul
zidurilor unei cetăţi sau unei reşedinţe fortificate. Arhitectura militară avea un caracter tipic feudal şi
un aspect pe care l-am putea numi «internaţional», cerut de funcţiunea ei. Pentru definirea stilului
moldovenesc sunt puţine vestigii de arhitectură civilă de epocă, neexistând nici un monument întreg.
Aspectul şi caracteristicile generale ale

421
stilului moldovenesc trebuie deduse din arhitectura religioasă având în vedere şi faptul că materialele,
parte din decoraţie, meşterii arhitecţi şi pietrari au fost fară îndoială aceiaşi.
Cele 24 de biserici păstrate din epoca lui Ştefan cel Mare au fost împărţite de specialişti în trei
categorii:
- biserici de plan dreptunghiular cu bolţi semicilindrice unitare, prinse sub un singur acoperiş
- biserici de plan trilobat, cu .turlă pe naos şi acoperiş fragmentat
- biserici de plan dreptunghiular boltite cu mai multe cupole înşiruite longitudinal şi acoperiş unic.
Cele trei elemente care determină originalitatea acestui stil sunt:
Stilul moldovenesc aparţine în liniile sale fundamentale tradiţiei de arhitectură post- bizantine.
Dintre elementele de sigură provenienţă bizantină, cel mai important este tipul de plan trilobat care
a parcurs pentru a ajunge în Moldova, drumul relativ lung al Balcanilor, Văii Moravei şi Ţării
Româneşti.
Al doilea element caracteristic stilului moldovenesc este acela gotic.
Acesta se explică prin folosirea în sistemul de boltire moldovenesc a unor forme constructive
specifice arhitecturii bizantine, ca arce în plin cintru, pandantivi şi calote sferice, pentru realizarea unui
model structural în care spiritul gotic îşi afla însă un loc aparte: elansarea edificiului, uşurarea maselor
constructive şi întrebuinţarea raţională în economia construcţiei a elementului de factură bizantină,
după soluţii vizibil inspirate de o familiaritate cu arhitectura gotică.
în sistemul de boltire specific stilului moldovenesc, întâlnim tendinţa (gotică) de uşurare a maselor,
ca şi verticalitatea şi elansarea volumelor, realizate însă printr-o utilizare nouă a unor elemente
constructive bizantine. Arcele piezişe ne sugerează, prin modul lor de aşezare, ogivele gotice. O
soluţie constructivă originală este şi aceea a transmiterii eforturilor bolţii prin dublourile etajate.
în sinteza moldovenească, un element caracteristic este modul de tratare a paramentului. Cele trei
abside sunt vibrate prin înguste arcade oarbe semicirculare, cu pilaştri, amplificate în construcţiile
ulterioare printr-o plastică decorativă deosebit de reuşită. Se foloseşte piatra

422
 Rn

DOROHOI, Biserica Sf. Niculae. Fereastră

la pronaos.

Rădăuţi, Biserica episcopală Sf.

0 Niculae, Fereastră la pronaos.

q
,
L?

~4f

HiiH

]/

Suceava. Biserica Sf. Dumitru.

MOLDOVIŢA, Biserica mănăstirii, Fereastră la exonartex.
Fereastră la pronaos.

423
 cioplită şi cărămida aparentă, serii de firide oarbe care subliniază absidele şi turla, şi numeroase
plăci pătrate sau discuri de teracotă smălţuită şi decorată. Uneori firidele oarbe din zona inferioară a
absidelor au două şiruri de ocniţe suprapuse. Această perioadă explică decorul realizat cu însuşi
materialul de construcţie sau cu piese aplicate.
în ce priveşte locul elementelor gotice în stilul moldovenesc trebuie arătat că în construcţiile
moldoveneşti, fie laice, fie religioase, nu întâlnim decât elemente care permit asocierea lor, într-o
sinteză moldovenească, dar nicăieri un edificiu executat integral potrivit principiilor stilului gotic. în ce
priveşte forma de plan, influenţa gotică este minimă.
O boltire tipic gotică nu întâlnim în arhitectura moldovenească decât la pridvorul bisericii de la
Bălineşti. în pronaosul bisericii din Hârlău cupola sugerează o boltă gotică pe nervuri. Influenţe gotice
are şi acoperişul fragmentat, al bisericilor moldoveneşti.
Mai pronunţată este prezenţa elementelor gotice în anumite părţi ale decoraţiei monumentelor şi
anume în tratarea ancadramentelor de portaluri şi ferestre, a profilurilor, soclurilor şi contraforturilor.
Stilul moldovenesc se cristalizează în epoca lui Ştefan cel Mare şi timp de încă două secole el va
călăuzi principiile şi gustul construcţiilor din Moldova. Sub domniile imediat următoare lui Ştefan cel
Mare, despre o activitate constructivă se poate vorbi în anii lui Petru Rareş. în perioada lui Rareş apar
ca elemente noi, care nu ies însă din spiritul general al stilului, pridvorul deschis, alungirea edificiului
conform tipului Neamţ şi o nouă decoraţie exterioară: faţade întregi pictate, elementele de stil gotic,
continuă vechile tradiţii dar apar însă în multe cazuri elemente noi provenite din stilul Renaşterii.
Primul fenomen care se adaugă acestui stil, este apariţia unor elemente preluate din experienţa
arhitecturii din Ţara Românească. Preluările din arhitectura Ţării Româneşti nu au un caracter brusc şi
eteroclit, inspiraţiile sunt la început mai discrete, ulterior mai evidente, dar ele ilustrează un fenomen
de osmoză lentă datorată unor împrejurări de ordin politic şi cultural.

424
 ■L>

VOROVEŢ, Biserica Sf. Gheorghe,

Fereastră la exonartex. RĂDĂUŢI, Biserica episcopală Sf.
Niculae, Portal principal.

m)'

NEAMŢ, Biserica mănăstirii, Portal PIATRA NEAMŢ, Biserica Sf. Ion,

principal.
Portal principal.

425
 Decoraţiuni. Prezenţa elementelor gotice apare pronunţata în anumite părţi ale decoraţiei
monumentelor religioase fiecare ancadrament se situează într-un tip funcţional precis: portaluri
principale de pronaos, portaluri de exonartex, portaluri interioare, ferestre mici de naos şi altar
(întâlnite în anumite cazuri şi la pronaos) şi ferestre mari de pronaos sau exonartex.

Portalurile şi ferestrele monumentelor moldoveneşti pot fi de asemenea clasificate şi după formele

caracteristice ale golurilor şi ancadramentelor.
Profilatura ancadramentelor portalurilor sau ferestrelor este realizată prin intercalarea mulurilor în
forma de tor sau pară cu cavete. între cavete şi toruri intervin, în unele cazuri, listele separatoare.
Mănunchiul de muluri astfel format se reazemă uneori pe baze înalte, decorate, sprijinite la pornire pe
planuri înclinate. Partea inferioară a ancadramentului este tăiată fie simplu în unghi drept, fie în două
sau mai multe planuri teşite care determină în elevaţie faţete verticale.
Mulurile sunt dispuse în retrageri succesive, care descriu în plan o pâlnie, detaliu caracteristic
pentru ancadramente în arhitectura gotică.
Element caracteristic; al ancadramentelor dreptunghiulare este încrucişarea baghetelor la colţurile
superioare, specifică de fapt formelor goticului târziu.
Portalurile exterioare de intrare în biserică, aşezate de obicei pe latura de sud sau vest a
pronaosului, au în toate cazurile chenarul în arc frânt, încadrat uneori şi de o ramă dreptunghiulară.
Profilatura continuă porneşte de pe un plan înclinat aşezat pe soclul tratat în faţete.
Baghetele au de obicei baze înalte decorate. Golul este în majoritatea cazurilor, de forma
dreptunghiulară, mai rar în deschideri cu lintel pe console arcuite.
Un element caracteristic pentru ancadramentele de factură gotică din arhitectura Moldovei sunt
bazele înalte şi decorate ale baghetelor, întâlnite în majoritatea portalurilor principale.
Portalurile exterioare ale bisericilor vremii lui Ştefan cel Mare, cu decoraţia lor sobră şi elegantă,
deşi prin elementele de stil se încadrează în arhitectura goticului târziu din Europa Centrală, sunt totuşi
specifice stilului moldovenesc în arhitectură.

426
 Dacă epoca lui Ştefan cel Mare a fost aceea de formare şi de afirmare impresionantă a stilului de
arhitectură moldovenesc, noua perioadă de construcţii inaugurată de domnia lui Petru Rareş se distinge
prin fidelitate în sensul imitării modelelor moştenite; creatoare pentru că meşterii acestei epoci cunosc
evoluţia arhitecturii din ţările vecine; pătrunderea elementelor de Renaştere în tratarea
ancadramentelor.
Caracterul stilului moldovenesc serveşte o tradiţie spirituală şi o viziune specifică, românească, în
ordinea politică şi culturală.
Odată adoptate de stilul moldovenesc, elementele gotice nu au mai fost, aşadar, considerate drept
modele străine, ci drept părţi constitutive ale unui stil propriu, local, şi perpetuate ca atare.
Creatorii monumentelor din Moldova au rezistat multor imitaţii, au rămas credincioşi unui spirit de
construcţie local, au respectat exigenţele dictate de spiritualitatea ortodoxă, de condiţiile naturale şi
climatice, de tradiţia tot locală a proporţiilor. Aşa se explică de ce, în ultimă instanţă, efectul decorativ
al construcţiilor din Moldova este în mod preponderent tributar elementelor gotice; de ce impresia
covârşitoare ne este lăsată de o decoraţie specific moldovenească; policromia unor materiale de
construcţie lăsate aparent, precum şi aceea a picturii exterioare.

427
 BAIA, Biserica lui Petru Rareş, Sf. Precista,
Portal principal.

VORONEŢ, Biserica Sf. Gheorghe. Portal la

exonartex.

'v
J
■ iii :
-i
\’ 11

11’M (
If
f
i

PUTNA, Biserica mănăstirii, portal la

gropniţă. PĂTRĂUŢI, Biserica Sf. Cruce.
Portalul interior.
 ifEŞj
MW:
I♦ * *
>&t4i '
km
i'lilii
? hi'
!•s^C'*
? 11 í îŞ
*! |.- *.1

-f iÿ'* îi*

r. ■ ' :î* ? *' í ' ; Iii

**v%'
• ,« ■. '

NEAMŢ, Biserica mănăstirii, Uşa

veşmântăriei. ARBORE, Biseica tăierea Capului Sf. Ion,
Portalul interior.
*-í »f*v* t
rr,_Jf.r^
( ^ ? vvî^i-'iw
*fe

HUMOR, Biserica mănăstirii, portal la

PROBOTA, Biserica mănăstirii, portal la gropniţă
gropniţă.

429
 4. ŢARA ROMÂNEASCĂ
Perioada imediat următoare coincide cu prăbuşirea regatului ungar şi maxima afirmare a
puterii otomane. Se înţelege deci că veleităţile de independenţă ale ambelor voevodate sunt cu
totul iluzorii. Afară de mica graniţă a Moldovei cu Polonia, ţările noastre sunt de acum
încercuite din toate părţile de puterea otomană.
în acest context, turcii intervin din ce în ce mai des la noi în schimbările de domnie, iar
zvârcolirile interne ale Ţării Româneşti apar derizorii.
O amintire mai bună a lăsat Pătraşcu cel Bun, care a domnit de mai multe ori şi care reţine
atenţia noastră mai cu seamă fiindcă e tatăl prezumtiv a doi voevozi interesanţi fiecare în felul
lui: Petru Cercel şi Mihai Viteazul.
Lui Petru i s-a zis Cercel fiindcă, a stat o vreme la Curtea Franţei, pe lângă regele Henric III,
Curte extrem de rafinată şi luxoasă, unde se ivise la barbaţi moda (care a reapărut şi as tăzi
printre tineri!) de a purta cercei. Ar fi vrut, se zice, să clădească un palat frumos la Târgovişte şi
să introducă moravuri apusene (era însoţit de un secretar italian). Petru Cercel a fost un
personaj fascinant, adevărat erou de roman cavaleresc. Şi-a sfârşit viaţa într-un naufragiu în
Marea Egee. Frate vitreg cu el era Mihai Viteazul.
S-au spus şi se spun prea multe despre Mihai Viteazul, în jurul lui, s-a născut o legendă în
care nu se mai poate deosebi adevărul istoric de elementele adăugate de-a lungul timpului. Că a
fost un căpitan strălucit şi un geniu politic sunt lucruri incontestabile. Victoriile lui asupra
turcilor au avut ecou până departe. în ţările balcanice, printre greci, bulgari, sârbi au apărut
cântece populare despre faptele de arme ale lui Mihai Viteazul. Dar, lucru paradoxal, la noi în
ţară nu a fost iubit. De ce? Fiindcă acest viteaz a vrut mai întâi să-şi adune o armată puternică,
iar rezultatul eforturilor sale militare a fost o gravă înrăutăţire a stării ţăranilor. în vremea lui ,
sfârşitul veacului al XVT-lea, nu mai puteai constitui o armată din ţărani, o dată ce apăruseră
tunurile şi puştile. Aveai deci nevoie de lefegii, adică de mercenari care să ştie să mânuiască
armele de foc.
Mihai Viteazul şi-a purtat războaiele cu boierii din jurul lui, cu cetele pe care aceşti boieri le-
au putut aduna de pe anumite moşii, cu câţiva moşneni, dar mai cu seamă, din păcate, cu lefegii
străini, iar aceştia costau scump. Avem păstrate toate statele de plată, ştim exact cine au fost.

430
 Despre Mihai Viteazul am spus deja că era considerat copil din flori al lui Pătraşcu cel Bun.
Dar e foarte interesant de ştiut că mama lui era o Cantacuzină, adică o coborâtoare din vestita
familie bizantină care a dat doi împăraţi în veacul al XlV-lea şi care se număra printre marile
familii nobile ale Bizanţului. Decăzuţi, după cucerirea Constantinopolului de către turci, ascunşi
timp de două-trei generaţii, reapar la începutul veacului al XVI-lea la Constantinopol; în special
un personaj extraordinar, Mihail Cantacuzino, poreclit Şaitanoglu sau Şeita-noglu, adică, în
turceşte, „fiul Satanei Se zice că mama lui Mihai Viteazul ar fi fost sora lui Şeitanoglu. In orice
caz, e aproape sigur acum, după documente recent descoperite, că a fost o Cantacuzină venită să
facă mare negoţ în Ţara Românească, iar cu banii şi insistenţele rudelor ei pe lângă marele-vizir
a fost ales Mihai domn. (Neagu Djuvara)

Arhitectura în Ţara Românească. O descriere sugestivă a Bucureştilor acestui veac este făcută de
avocatul francez Pierre Lescalopier. De la el aflăm că oraşul, era înconjurat cu întărituri construite „din
trunchiuri mari de copaci înfipte în pămînt unul lîngă altul şi legate între ele cu grinzi în curmeziş
prinse de aceste trunchiuri prin cuie de lemn lungi şi mari” . Cu acelaşi fel de trunchiuri de copaci erau
podite şi străzile. Locuinţa domnului, construită „din schelet de lemn cu umplutură de lut amestecat cu
paie tocate” , este totuşi numită palat şi avea o sală de audienţe „mare tapisată cu covoare turceşti şi cu
reliefuri de jur-împrejur, pe o înălţime de trei picioare. Genovezul Franco Sivori găsea oraşul interesant
socotea că este demnă de văzut numai o mănăstire foarte frumoasă, aşezată pe o înălţime, zidită de
Alexandru Voievod” (e vorba de mănăstirea Sf. Troiţă, Radu Vodă de mai târziu). Casele, în cea mai
mare parte construite din lemn şi argilă, sunt caracterizate „mici, dar comode”. Existenţa unui mare
număr de prăvălii, „bine aprovizionate cu mărfuri de tot felul” , dovedeşte prosperitatea economică a
clasei feudale şi a negustorilor oraşului, oraş care, la sfârşitul acestui veac, cum ne-o confirmă unele
documente locale, avea printre altele şi numeroase mori, precum şi două mari băi publice. Din clădirile
cele mai reprezentative de arhitectură civilă de zid din acest veac nu ni s-au păstrat decât câteva vestigii
arheologice şi ruine, la Bucureşti şi la Târgovişte, la Suceava şi la Piatra Neamţ. Despre ce se poate
vedea în acest domeniu la Suceava care, după însemnările episcopului catolic Bemardino Quirini,

431
avea la sfîrşitul veacului XVI 6 000 de case (cea 30 000 de locuitori). La Bucureşti curtea domnescă
avea o lungime de 30 m şi o lăţime de 22 m ; era despărţită în patru nave prin trei şiruri de stilpi
cruciform legaţi între ei cu arcade în plin cintru. Navele erau acoperite cu câte o boltă semicilindrică
întărită cu arce dublouri. Curtea domnească —locuinţa domnului, cancelariile, spătăria, biserica
(singurul edificiu păstrat întreg, cunoscut azi sub numele de biserica Curtea Veche) grajdurile, grădina
— se întindea pe un teren de forma unui patrulater. Complexul era apărat spre miazăzi de Dâmboviţa,
iar spre miazănoapte, răsărit şi apus era mărginit de ziduri puternice. Intrarea în incintă se facea prin
două porţi opuse, străjuite fiecare de câte un turn. Una se găsea spre apus şi a purtat numele de „Poarta
de sus” , deasupra căreia se găsea tumul numit „Despre nemţi” . Cealaltă poartă se găsea pe latura
răsăriteană şi era cunoscută sub numele de „Poarta de jos” .
Mult mai interesante şi totodată impresionante sunt ruinele curţii domneşti din Târgovişte. Oraşul
însuşi era în vremea aceea, pe cât se pare, mai dezvoltat. Franco Sivori îl arăta ca având locuinţe mai
bune şi fiind mai populat si mai atrăgător decât Bucureştii, cu care, de o sută douăzeci de ani şi poate
mai bine, îşi împărţea cinstea de a fi capitală a ţării.
Nucleul aşezării domneşti din acest oraş îl formează curtea de la începutul veacului XV a lui
Mircea cel Bătrân, din complexul căreia astăzi nu se mai văd decât fundaţiile fostului paraclis. Domnii
următori au refăcut şi mărit necontenit palatal curţii domneşti, care se muta alternativ, când la
Bucureşti când la Târgovişte, până ce, din ordinul turcilor, în 1659, întreg complexul de clădiri a fost
„surpat şi sfarâmat de tot, ca să nu mai fie scaun domnesc acolo”

De plan dreptunghiular, locuinţa-palat a lui Petru Cercel cuprindea un rând de pivniţe, un parter şi
un etaj. Parterul — locuinţă a gărzilor şi a curtenilor — cuprindea opt încăperii spaţioase, dispuse
patru de o parte şi patru de alta a unei săli largi. Un număr egal de încăperi se găsea la etajul care
cuprindea apartamentele domnului. Independente, acestea erau accesibile printr-o scară exterioară care
ducea din curte la foişorul construit în faţa sălii mediane, pe faţada dinspre apus. Alte foişoare şi
„loggii” completau şi încadrau faţada opusă, dinspre grădină, unde se găsea - baia domnească.

432
Biserica mănăstirii Mărcuţa. Detaliu de faţadă. Biserica Mihai Vodă din Bucureşti. 1594. Travee
din faţada laterală.

Biserica fostei mănăstiri Cobia (jud. Dîmboviţa). Travee de faţadă şi plan.

1571 - 1572

433
 Consideraţii generale
în Ţara Românească începând din al patrulea deceniu al veacului XVI, arhitectura care şi- a
continuat dezvoltarea, prelucrând în forme corespunzătoare unor condiţii noi concepţiile cristalizate în
monumentele vremii imediat anterioare, a înregistrat o evidentă încetineală în evoluţia sa, ca şi o
sărăcire a mijloacelor materiale care i-au fost puse la dispoziţie. Cauzele principale ale acestei stări de
lucru trebuie căutate în schimbarea, în această vreme, a condiţiilor interne ale dezvoltării vieţii politice
şi economice. Cuceririle turceşti prăbuşirea, a statului feudal maghiar, transformarea părţii centrale a
Ungariei în paşalâc turcesc cu, capitala la Buda, apoi crearea principatului autonom al Transilvaniei
sub suzeranitate turcească au favorizat instaurarea dominaţiei otomane şi în principatele de la sud şi est
de Carpaţi.
Urmările condiţiilor economice prilejuite de dominaţia turcească s-au făcut simţite şi se oglindesc
nu atât în puţinătatea monumentelor zidite, cât în felul, în natura materialelor de construcţie care au
fost folosite la realizarea lor. Piatra faţuită şi marmura, care fuseseră materialele predilecte ale
meşterilor de la începutul veacului XVI, lipsesc cu desăvârşire în această perioadă. De asemenea sunt
necunoscute arhitecturii, decoraţia sculptată în piatră, precum şi ornamentele tradiţionale, mai puţin
costisitoare, de teracotă smălţuită şi colorată.
Prelucrând în spirit novator modelele oferite de cele mai reprezentative edificii ridicate anterior,
meşterii Ţării Româneşti ai acestei vremi au izbutit să realizeze cu materialele cele mai puţin
pretenţioase şi costisitoare — cărămidă, piatră de râu şi tencuială — şi cu mijloace tehnice simple,
opere de arhitectură remarcabile. Felurile de plan şi structuri întâlnite în monumentele ridicate între al
treilea deceniu şi sfârşitul veacului XVI pot fi grupate în patru categorii, ele interpretând.
• trăsăturile generale ale tipului cristalizat în biserica mănăstirii Cozia, adică un plan trilobat în
care pronaosul este acoperit cu o boltă semicilindrică, iar naosul supraînălţat cu o turlă — exemple :
bisericile mănăstirilor Calui din judeţul Olt şi Valea în judeţul Argeş, paraclisul bolniţei mănăstirii
Cozia, sau biserica Curtea Veche din Bucureşti.
• formele esenţiale ale tipului creat de meşterii bisericii mănăstirii Dealu lângă Târgovişte, adică
un plan trilobat în care pronaosul este dezvoltat în sensul lungimii,

434
monumentul fiind încoronat cu trei turle — exemplu, biserica mănăstirii Tutana în judeţul Argeş.
• modelul original al meşterilor lui Neagoe Basarab, la biserica mănăstirii Argeş : un plan în care
pronaosul, dezvoltat în sensul lărgimii, este încoronat cu trei turle, din care cea din mijloc este
sprijinită pe puncte izolate, iar naosul, trilobat, este încoronat cu o turlă şi mai mare — exemple :
biserica fostei mănăstiria Sfintei Troiţe din Bucureşti - Radu Vodă şi biserica Sf. Nicolae a fostei
mănăstiri Cobia.
• formele vechii mitropolii din Târgovişte, adică tipul structural caracteristic în cruce greacă
înscrisă, exemplu : biserica domnească din Târgovişte.
în ceea ce priveşte plastica decorativă a faţadelor putem distinge trei grupe bine diferenţiate de
monumente. Edificiile care aparţin primului grup — din care ni s-au păstrat două : bisericile Adormirea
Maicii Domnului din Stăneşti—Lunca şi Sf. Nicolae din Cobia se caracterizează prin aceea că faţadele
lor sunt construite exclusiv din cărămidă aparentă. Biserica din Stăneşti, ctitorie din 1536 interpretează
ca plan şi structură formele bisericuţei din Brădet (tip Cozia), Biserica Sf. Nicolae din Cobia, zidită în
anii 1571—1572, este inedită prin forma planului său : un mic naos treflat şi un pronaos dreptunghiular
foarte dezvoltat, după modelul de la Argeş.
Plastica decorativă a faţadelor preia pe aceea a bisericii mănăstirii Cotmeana. Construiţia exclusiv
din cărămidă aparentă smălţuită şi divers colorată —pereţii sînt decoraţi cu un lanţ de firide care ocupă
toată înălţimea faţadelor. Separate de pilaştri laţi, firidele se încheie în partea de sus cu arce
semicirculare, ale căror arhivolte, intrate în raport cu faţa zidului, au extradosul subliniat de cîte un şir
de cărămizi zidite pe lat şi pe muchie. în timpanele tencuite ale arcaturilor sunt desenate cu roşu figuri
florale şi geometrice.
Un al doilea grup arhitectural caracteristic veacului XVI cuprinde acele monumente care au pereţii
construiţi din cărămidă, iar paramentul faţadelor compus din fîşii orizontale de cărămizi aparente,
alternate cu zone înguste tencuite. Dintre cele dintâi monumente de acest tip ni s-a păstrat biserica
mănăstirii Valea ctitorie a lui Radu Paisie din anul 1534, zugrăvită de urmaşul său, Mircea Ciobanul,
biserica Curtea Veche din Bucureşti şi paraclisul bolniţei mănăstirii Cozia.

435
Ctitorie a domnului Mircea Ciobanul biserica Curtea Veche (fostă capelă a palatului domnesc din
Bucureşti) are, ca şi biserica mănăstirii Valea, faţadele împărţite în fâşii alternative de cărămidă
aparentă şi tencuită. Fişiile aparente sunt construite din câte trei şiruri de cărămizi mici — 4 x 12 x 25
cm — cu rosturi de o grosime variind între 3 şi 4 cm, iar zonele tencuite, împărţite la rândul lor în
panouri dreptunghiulare prin câte două cărămizi aşezate pe muchie şi înfipte în zidărie, sunt construite
din cărămizi mai mari şi aşezate în construcţie mai retrase de la faţa zidului, aşafel ca tencuite ele
rămân la acelaşi nivel cu asizele de cărămidă aparentă. Prin introducerea unui şir de ocniţe aşezate sub
cornişă şi mai ales prin întrebuinţarea la zidăria soclului şi a comişei a cărămizilor profilate de
fabricaţie specială, Curtea Veche se evidenţiază net şi reprezintă un progres însemnat faţă de biserica
de la Valea dar şi prin întrebuinţarea în spirit decorativ a contrafortului, element care, ca şi ideea de a
sublinia partea superioară a clădirii cu o friză de ocniţe, a putut fi împrumutat din arhitectura
Moldovei, de unde venise însăşi soţia ctitorului, vestita doamnă Chiajna, fiica lui Petru Rareş. în
întregul ei, biserica Curtea Veche este un exemplu de logică constructivă şi de juste formule decorative
aplicate unui material puţin pretenţios, maleabil şi destul de durabil, cum este cărămida precum şi
tehnica îngrijită şi frumuseţea profilelor soclului şi a comişei, a firidelor turlei, precum si echilibrul
just care există între diferitele părţi componente ale monumentului. Portalul care pune în evidenţă
intrarea pe faţada principală, adăugat, este o lucrare din 1715 ai epocii brâncoveneşti — se leagă totuşi
în mod fericit cu restul clădirii şi constituie, prin el însuşi, o operă de reală valoare artistică.
Bisericuţă mănăstirii Cozia, zidită în anul 1542, după planurile unui ieromonah „Maxim maistorul,
învăţător” aduce în arhitectura vremii o notă nouă şi originală, atât prin seria de firide lungi şi înguste
care se desenează cu eleganţă pe fondul devenit tradiţional, de fâşii alternative de cărămidă aparentă şi
tencuită, cît şi prin măiestria cu care sunt potrivite proporţiile diferitelor părţi componente ale
monumentului care, toate, au o tendinţă marcată spre verticalism.

436
 I
/\

,m. J V,.*» -J ,m • .«
*1**1 A
¡pipi
' Vi>^ .Vl'.fî . «¡M
Sf'" V < »‘-I ■*.'» f , Ï • ¡' •- -j- !■ p»
5SÎ =ăp-.ste
£?.&3s£
as. . &■£*$ war* f.f
3; — J .. 1 _*■ fr 1 . ' !
•pV~ 4
'ft? ÿ
-
f1? ; _k,
i. -
k
O ■» . „ ;
« Biserica bolniţei mănăstirei Cozia. 1542. Faţada
-> *■
: laterală sud şi plan.

Biserica mănăstirii Bucovăţ. Secţiune şi plan.

Biserica din Bălteni. Plan.

Biserica bolniţei mănăstirei Cozia. Secţiune

perspectivă şi plan.

437
 Ml

-CCI
TI-E-

!»*#«**<&<*’»'' %** 0 f!î45 m

Biserica Adormirea Maicii Domnului

din satul
Biserica Curtea Veche
Stăneşti-Lunca Drăgăşani. Plan.
din Bucureşti, Cea 1550.
Travee din faţada
laterală.

Bucureşti - Biserica Curtea Veche Ctitorie a lui Mircea Ciobanul

438
I

Ca plan şi structură, interpretează modelul bisericii mănăstirii Cozia, transformând pronaosul, prin
străpungerea zidurilor în partea de jos cu câte două arcade în plin cintru pe fiecare faţă, într-un fel de
pridvor deschis. Decorul de firide înalte, tăiate pe faţade, reprodus întocmai pe faţade drepte fară brâie
orizontale, îl întâlnim, la o bisericuţă din satul Olteni datând din 1562, şi la elegantul paraclis al
mănăstirii Cozia, ridicat în 1584 în colţul dinspre miazăzi al laturii mănăstirii.
Arhitectura celui de-al treilea grup de monumente pune în evidenţă forme din ce în ce mai noi şi
mai originale. Păstrând dispoziţia de fâşii alternative de tencuială şi cărămidă aparentă faţadele
bisericilor acestui grup sunt împărţite printr-un puternic brâu median —un tor încadrat de unul sau
două profile de cărămidă în două registre. Aceste registre sunt câteodată lăsate netede (biserica
mănăstirii Polovraci, din orăşelul Târgşor). In general însă ele primesc un decor format fie dintr-o serie
de firide plate, adâncite în faţa zidului biserica mănăstirii şi bisericile mănăstirilor Căluiul, Radu Vodă
din Bucureşti, Bucovăţ lingă Craiova), fie dintr-o înlănţuire de arcade oarbe, delimitate de cîte unul sau
două ciubuce rotunjite, construite tot din cărămidă.
Cele trei exemplare păstrate care aparţin acestui grup sunt bisericile fostelor mănăstiri Tutana în
judeţul Argeş şi Mărcuţa şi Mihai Vodă din Bucureşti. Biserica fostei mănăstiri Tutana, construită în
anul 1582, aminteşte ca plan şi structură generală formele caracteristice tipului „Dealu”. Zidurile
întregului edificiu se menţin intacte iar plastica lor decorativă reia formele şi dispoziţia caracteristică
faţadelor bisericii Badu Vodă din Bucureşti, cu deosebirea că pe registrul superior, arcele firidelor, deşi
plate şi adâncite în faţa zidului, nu se mai sprijină pe pilaştri de secţiune dreptunghiulară, ci pe două
colonete cuplate şi angajate. Arcele firidelor, unite, se sprijină pe aceste colonete prin intermediul unei
platbande formate dintr-o cărămidă aşezată pe lat în chip de capitel.
Acelaşi decor este reprodus pe ambele registre ale faţadelor bisericii mănăstirii Mărcuţa din
Bucureşti. Zidită în anii 1586 şi 1587, biserica a suferit unele transformări în anul 1733 (a primit în faţă
un pridvor greoi, iar ferestrele au fost încadrate cu rame noi de piatră împodobite cu sculpturi de stil
floral). Cu toate aceste adaosuri, monumentul rămâne deosebit de valoros ca model unic, ilustrând prin
formele de arhitectură care îi îmbracă faţadele o etapă importantă în evoluţia plasticii decorative.

439
Planul bisericii mănăstirii Mihai Vodă din Bucureşti, ctitorie a viitorului domn Mihai Viteazul este un
trilob lung, având absida altarului flancată de pastoforii dreptunghiulare relativ spaţioase, care, înălţate
până la cornişa întregului edificiu şi încoronate cu câte un turnuleţ, dau părţii dinspre răsărit a bisericii
o înfăţişare cu totul deosebită de cea a monumentelor mai vechi. Faţadele sunt împărţite de un brâu
median în două registre, dar firidele care se înlănţuie deasupra şi dedesubtul acestui brâu sunt
construite, ca şi picioruşele pe care se sprijină, din acelaşi ciubuc rotunjit.
Pe lângă aceste realizări modeste alte două edificii religioase sunt semnificative mănăstirea
Comana şi biserica din Bălteni.
Zidită în anul 1583 în cadrul curţii domneşti, alături de palatul nou construit în aceeaşi vreme din
porunca lui Petru Cercel (1583 —1585), biserica domnească ne înfăţişează o interpretare a formelor
structurale în cruce greacă înscrisă ale vechii mitropolii din acelaşi oraş, îmbogăţite din punct de
vedere al plasticii monumentale prin adăugarea în faţa pronaosului a unui monumental pridvor deschis,
mărginit de 12 stâlpi de zidărie de secţiune octogonală şi prin încoronarea pronaosului, după modelul
de la Dealu, cu două turle mici.
Mănăstirea Comana, important aşezământ religios cu pronunţat caracter de cetate, au fost ridicate
aici către jumătatea veacului XV, din ordinul lui Vlad Ţepeş XIV.
Biserica din Bălteni, zidită în ultimul sfert al veacului XVI în cadrul unui complex mănăstiresc, ea
a fost refăcută „de în temei” , în anul 1626, compusă din o cupolă peste naos, acolo pridvor deschis cu
arcade de cărămidă sprijinite pe stîlpi fasonaţi, unii octogonali, alţii în formă de cruce, care învăluie şi
îmbracă pronaosul pe trei sferturi din înălţimea lui.
Arhitectura în Ţara Românească a înregistrat o evidentă încetineală în evoluţia sa şi o sărăcire a
mijloacelor materiale. Cauzele trebuie căutate în schimbările din această vreme, a condiţiilor interne
ale dezvoltării vieţii politice şi economice. Cuceririle turceşti, prăbuşirea statului feudal maghiar,
transformarea părţii centrale a Ungariei în paşalâc turcesc, apoi crearea principatului autonom al
Transilvaniei sub suzeranitate turcească, au favorizat instaurarea dominaţiei otomane şi în Moldova şi
Ţara Românească.

440
 BUCUREŞTI. Mănăstirea: Mihai Vodă.
Biserica mănăstirii

Biserica Mihai Vodă din Bucureşti. Planul.

Biserica mănăstirii Radu Vodă.

441
 în aceste condiţii în Ţara Românească, arhitectura n-a mai putut găsi din al patrulea deceniu al
veacului al XVI-lea acelaşi teren favorabil de dezvoltare. Condiţiile economice se oglindesc nu atât în
puţinătatea monumentelor zidite, cât în natura materialelor de construcţie folosite. Piatra faţuită şi
marmura, lipsesc cu desăvârşire în această perioadă. De asemenea, — cu foarte rare excepţii,
necunoscută este arhitecturii decoraţia sculptată în piatră, precum şi ornamentele tradiţionale, de
teracotă smălţuită şi colorată.
Prelucrând în spirit novator modelele oferite de cele mai reprezentative edificii ridicate anterior,
meşterii Ţării Româneşti au izbutit să realizeze cu materiale puţin pretenţioase — cărămidă, piatră de
râu şi tencuială — şi cu mijloace tehnice simple, opere de arhitectură remarcabile.
Arhitectura de apărare. în timpul lui Mihai Viteazul, Ţara Românească va deveni una din marile
forţe militare ale Europei, participînd în cadrul „Ligii Sfinte” la o serie de acţiuni împotriva Porţii. Sub
domnia lui Matei Basarab, ţara devine suficient de prosperă şi puţin incomodată din exterior, pentru a
promova puternice ansambluri defensive — curţi domneşti sau boiereşti,mănăstiri, schituri. Din punct
de vedere arhitectonic, sunt de relevat lucrări importante la curţile domneşti din Târgovişte şi
Bucureşti, asociate unor încercări de fortificare ale localităţilor ce le înconjurau.
începe proliferarea unor ansambluri rezidenţiale boiereşti, în principalele oraşe ale ţării ce
vădesc organizări defensive suficient de bine alcătuite.
Curţile boiereşti de la sfîrşitul secolului XVI, încep să fie dotate din ce în ce mai complet şi se
cunosc adevărate sisteme de fortificare a unor văi. Puterea economică şi militară a unor familii
boiereşti, este capabilă ca în momente de anarhie, să-şi pună viaţa şi bunurile la dăpost în zone
ascunse, greu de controlat militar, în plus, întărite prin curţi fortificate, mănăstiri, schituri’.
Aceeaşi perioadă este caracterizată şi prin continuarea zidirii de mănăstiri şi schituri fortificate, sau
de refacere a celor mai vechi. Noile ansambluri au tendinţa de a se grupa în oraşe sau în apropierea lor,
precum şi de a creea sisteme defensive de care vorbeam, în regiuni subcarpatice.

442
Profîle de socluri: a. Dala biserica Mihai Vodă din
Bucureşti. 1594. b. Dala biserica Mănăstirii Biserica domnească Adormirea Maicii
Mărcuţa din Bucureşti. 1587 - 1593. Domnului din oraşul Târgovişte. Faţadă laterală
şi planul.

c-l! u.T"**-*

CpV
*

-I
0 i 2 3 4 5 6 7 3 8
10fît
iiPj .... irpiifFimun ..... ft-ftm ifô .... .............................«iummlUwijjdl.

Biserica mănăstirii Radu Vodă din Bucureşti. Mănăstirea Comana. Plan.

443
 După ce, se ridică ansamblul de la Bradu, impunătoare curte fortificată cu incintă de piatră dotată
cu drum de straja şi guri de tragere, cu patru turnuri de colţ cilindrice, cu cîte două niveluri de apărare
fiecare, turn de poartă şi casă boierească, urmează seria de schituri- curţi, ansambluri mixte.
Rolul acestor schituri-curţi se poate deduce clar, din folosirea lor ca refugii succesive în retragerea
către munte.
Conacele încep să recurgă din ce în ce mai mult la biserica paraclis cu turn pe pronaos, de plan
dreptunghiular, socotită prototip al bisericii de curte. Rolul ei defensiv este dat de incinte puternice,
adiacente celor ale caselor boiereşti, tumul lor servind drept tainiţă, refugiu şi chiar apărare, biserici cu
turnuri cu câteva niveluri, cu scări de acces în grosimea zidului sau în case de scară adosate clopotniţei.
Casa propriu-zisă, este cu parterul înălţat, cu pivniţă şi zidurile străpunse de ferestre înguste de tipul
meterezelor. Accesul se facea printr-un foişor similar caselor ţărăneşti de mai târziu şi dotările sanitare
ieşeau mult în exterior.
Curţile boiereşti din oraşe, sunt în general organizate similar celor săteşti, vădind totuşi
constrângerile spaţiale determinate de sit: că sunt înconjurate cu zid de Incintă, adeseori cu turn de
poartă.
Ansamblurile monastice, ridicate în jumătatea secolului XVI sau cele refăcute mai mult sau mai
puţin incisiv, se conduc după modelul anterior, în care incinta cu constmcţiile aferente: tumul de poartă
sau mai rar de colţ, stăreţia, chiliile, cuhnea, etc. se ordonează coerent în jurul junui spaţiu: interior
ocupat, de biserică, în câteva cazuri posedând turn puternic pesţe pronaos sau mai târziu, peste
exonartex. în multe cazuri, stăreţia era în acelaşi timp casai domnească-sau boierească.
La Bucureşti se începe constmcţia din zidărie a celui mai bine apărat ansamblu monastic din Ţara
Românească, mănăstirea Comana, adevărată cetate de piatră şi cărămidă, construită peste mai vechea
de lemn. Dotată cu turnuri de colţ, atunci sau ulterior amplificate cu bastioane pentru artilerie uşoară,
apoi cu alte constmcţii de flancare exterioară a zidurilor, cu ample case mănăstireşti, adosate zidului în
interior, constituie una din cele mai bine păstrate cetăţi mănăstireşti munteneşti, vădind înrudiri
tipologice cu construcţii contemporane din Transilvania şi Moldova.

444
 5. Evoluţia spaţiului de cult
“Pentru a înţelege însemnătatea arhitecturii religioase trebuie admis acest principiu fundamental că,
o biserică este materializarea unui act de credinţă (...) o rugăciune spusă în ritmul arhitectural
(...).Biserica nu este numai un adăpost pentru slujba religioasă. Prin forma şi planul ei ea este
simbolică până în cele mai mici amănunte ale sale. Ea este arhitectura pură, în care utilul rămâne pe un
plan secund.”

G.M. CANTACUZINO

Arhitectura religioasă, simbolică prin excelenţă, nu poate fi înţeleasă decât în măsura cunoaşterii şi
însuşirii valorilor spirituale ale religiei din care s-a născut.
O biserică se compune din interior către exterior, funcţie de ritual şi rugăciune, duhul arhitecturii
se revelează celor aleşi, comunicînd credincioşilor sentimentul unei existenţe mai profunde, printr-un
magic apel la viaţa subconştientă, cu coordonate spirituale specifice.
După cum sublinia Lucian Blaga, spiritualitatea ortodoxă este, ca şi alte spiritualităţi creştine,
«bipolară», fiind orientată spre două puncte extreme: spre «transcendenţă» şi spre «vremelnicie».
Fiecare din aceste orientări se conturează însă în ortodoxie altfel decât în celelalte spiritualităţi creştine.
Spre deosebire de religiile occidentale, în ortodoxie «transcendentul» e închipuit ca fiind coborâtor
iar lumea ca un «receptacul». In acest sens este semnificativă comparaţia pe care Lucian Blaga o face
în Trilogia Culturii între expresiile formale ce caracterizează clădirile de cult aparţinând unor
spiritualităţi creştine diferite.
In matricea stilistică a ortodoxiei, Lucian Blaga identifică o determinantă "fără de care ortodoxia n-
ar fi ortodoxie: Sofianicul", pe care îl defineşte ca fiind acel "sentiment difuz, dar fundamental al
omului ortodox, că transcendentul coboară, revelându-se din proprie iniţiativă, şi că omul şi spaţiul
acestei lumi vremelnice pot deveni vasul acelei transcendenţe." Dincolo de dogmă, de ritual şi de arta
religioasă, această determinantă spirituală îşi găseşte expresia stilistică în formele arhitecturale specific
clădirilor de cult ortodox din estul şi sud-estul european. "Sofia este ordinea şi înţelepciunea divină
care coboară în vremelnicie, facându-se vizibilă şi impunându-se materiei.

445
 SEC. XIV sec, m SEC. XVI SEC.XVH
_h *
riflSí
% r»v
1 f» fri» i»M
V vos» I It Kl\ ÄS
i’l AWI, I'll
/.tM S( PKOV
ÜË
\C »!*
SI I’Ull.Oti.K
ö> CH>
■ßfe f »i_ iyiÉ
INI'U fcNTK
It Kl S

AI« K
nr.zisK

FkONAOS C »» O CUfOIÁ

ivr -
(.HOI’MI V

ÄO^,\OS CU a CUPOLE

446
 \ iiMivmi i

VJ.JVfcM.'i I*
<cga
MHUO >.111

•IxiKfâ
IM/.IIJ .1 »MV ft W
VÎSOW■V KM'l »
nui\ \€»H.l i

t**am

VIOSVOJ^I
UHY IS in iiMl 1(1
TH M . J ) * KM1 i >
il‘>vr<V s»)\
M>NJ
I« HUH 1(1 i >H* !) )
W!)V n \l It
ION M
í¡S\Ul»H JM
11 ÜVMV»
 "Stilul Bizantin corespunde desigur cel mai mult spiritualităţii ortodoxe. în construcţia \giei Sofia
masa nu este scheletic subţiată pînă la simple linii dinamice, ca în gotic, masa )osedă totuşi evidente
atribute aeriene. în distribuţia spaţială a elementelor constructive predomină copleşitor cupola,
semicupola, bolta, arcurile. Agia Sofia, ca impresie totală, nu e îici orizontal aşezată pe pământ, nici
perpendicular înălţată spre cer, ea pluteşte oarecum ca ) lume în sine.
în acelaşi spirit G.M. Cantacuzino remarcă cu referire la arta noastră veche bisericească: ’Din
sărăcie şi evlavie s-a născut la noi o artă religioasă dintre cele mai autentice, o idevărată artă creştină,
fară inutile bogăţii ornamentale, în care fiecare element servea cultului şi rugăciunii."
De-a lungul veacurilor tema bisericii şi a mănăstirii nu a variat aproape de loc în Ţările Române,
voievozii şi boierii punînd în ridicarea acestor lăcaşuri tot dorul lor de frumuseţe şi măreţie. După
cum remarca G.M. Cantacuzino, "fiecare vreme, fiecare domnie, fiecare neam nai răsărit a lăsat pe
pământul românesc o mărturie a credinţei sale sub forma unui sfânt lăcaş".

TIPURILE STRUCTURALE
Secolul al XVI-lea în Ţara Românească.
Din punct de vedere tipologic, arhitectura de cult a secolului al XVI-lea nu aduce inovaţii, fiind
utilizate ca prototip soluţiile spaţiale consacrate de secolul anterior.
Variantele tipologice întîlnite la monumentele ridicate pot fi grupate în patru categorii, care
interpretează modele din arhitectura secolului anterior.
al. Plan treflat, pronaos acoperit cu boltă semicilindrică, naos cu turlă (model: Cozia).
- biserica mănăstirii Valea-Argeş (1534);
- bolniţa mănăstirii Cozia (1542);
- biserica Curtea Veche-Bucureşti (1550);
- biserica mănăstirii Căluiul-Olt (1588);
- biserica mănăstirii Mărcuţa (1587-1593);
- biserica mănăstirii Mihai Vodă (1594).
a2. Plan treflat, pronaos dezvoltat în lungime, trei turle (model: Dealu).

448
 - biserica din Bucovăţ (1570);
- biserica mănăstirii Tutana-Argeş (1582).
a3. Plan treflat, pronaos dezvoltat în lăţime, încoronat cu trei turle din care cea din mijloc sprijinită
pe puncte izolate (model: biserica mănăstirii Argeş).
- biserica din Târgşor (anterior 1570);
- biserica Radu Vodă-Bucureşti (1570);
- biserica mănăstirii Cobia-Dîmboviţa (1571-1572).
a4. Plan în cruce greacă înscrisă (model: vechea mitropolie din Târgovişte).
- biserica Domnească din Târgovişte (1583).

STILUL MOLDOVENESC (a doua jumătate a secolului al XV-lea - secolul al XVI-lea)

G. Balş caracterizează biserica moldovenească ca fiind 'un plan bizantin executat de mâini gotice şi
după principii în parte gotice.
Influenţei bizantine, venită pe diverse căi, dar în special prin filieră sârbească, i se datorează
configuraţia planului, boltirile şi accentuarea verticalităţii.
Influenţei armeneşti, prin intermediul meşterilor stabiliţi în Moldova şi Galiţia, îi poate fi atribuită
prezenţa în decoraţii a unor elemente specifice, precum şi - introducerea arcelor piezişe ale cupolelor şi
turlelor. în ceea ce priveşte factorii locali, ce au determinat asimilarea creatoare a modelelor în formule
nu numai originare dar şi raţionale, trebuie amintite particularităţile climei, materialele de construcţie
la îndemînă şi condiţiile economice. Acestea au determinat configuraţia specifică a acoperişurilor,
evitarea tencuielilor şi folosirea materialelor aparente, de obicei mici, uşor de procurat, precum şi scara
redusă a monumentelor.
Stilul epocii lui Ştefan cel Mare, care, cu modificări de detaliu, se prelungeşte în fapt până la
sfârşitul secolului al XVI-lea, evidenţiază calităţile exprimate de G.Balş: 'raţiunea, bunul simţ,
cumpătarea, ingeniozitatea în soluţiile tehnice şi în general echilibrul în tot întregul clădirei'.

449
;o
 451
IAX OBS . • i AX-AIX om
 Domnia lui Petru Rareş (1527-1538; 1541-1546) constituie o nouă şi importantă etapă de ilorire a
activităţilor constructive. Păstrând trăsăturile fundamentale ale stilului închegat în )oca lui Ştefan cel
Mare, monumentele acestei perioade prezintă şi o serie de modificări ai importante, particularităţi
care, alături de cele ale epocii precedente, reprezintă şcoala şi ilul moldovenesc. Aceste modificări
sunt concretizate în următoarele caracteristici noi ale sericilor: pridvorul, deschis sau închis devine
parte integrantă a bisericii şi are aceiaşi ălţime cu restul construcţiei; gropniţa apare la majoritatea
bisericilor mănăstireşti, iar îasupra ei se află o încăpere servind ca veşmintar sau tezaur; tencuirea
faţadelor şi îcorarea lor cu picturi "al fresco" constituie o caracteristică importantă a epocii, creaţie
oldovenească de o tehnică excepţională, confirmată de păstrarea acestor picturi timp de ;cole.

Materiale şi procedee de construcţie

Piatra brută, luată din carierele învecinate, este de o calitate destul de bună. Piatra de lie, pentru
care se cerea o calitate mai bună, este adusă din locuri mai îndepărtate şi aleasă
i grijă. Este o gresie cenuşie, tare şi negelivă, cioplită cu grijă pe feţele văzute. Se pare că ridicarea
pietrelor şi la aşezare au fost folosiţi cleşti. Blocurile sunt de dimensiuni relativ ici (de regulă nu
depăşesc un metru în lungime şi 50 de centimetri în înălţime. Aşezarea r se facea direct în mortarul
întins.
Cărămida, bine arsă şi de foarte bună calitate, este de diferite dimensiuni. Cea aparentă :te mai
mare, 2 7 x 1 3 x 5 cm, pînă la 30 x 14(15) x 6(7;8) cm. Unele cărămizi, cum ar fi de ale pilaştrilor
de colţ ai absidelor, au forme speciale şi sunt cîteodată mai lungi ca cele )işnuite, având lungimea
determinată de lăţimea pilastrului. Cărămizile întrebuinţate la tramentul interior sunt de obicei ceva
mai mici. In special cele care intră în alcătuirea )lţilor, sunt mai mici şi mai subţiri, pentru a înlesni
executarea curburilor (în special după hnica bizantină). Rosturile zidăriilor aparente sunt relativ
mici, în general 2 cm.
Mortarul întrebuinţat este de var alb, amestecat cu cărămidă pisată mai mult sau mai puţin
a, şi câteodată cu mici pietricele, fară nisip, proporţia de var fiind mare. Aceeaşi reţetă de ortar se
foloseşte atât la mortarul de zidărie, cât şi la cel pentru tencuielile interioare, râturile interioare
destinate a fi pictate sunt de var alb cu tocătura de câlţi. Omogenitatea

52
acestor mortare indică faptul că varul a fost stins cu multă grijă, ceea ce nu s-a întâmplat întotdeauna în
secolele următoare.
Grosimea zidurilor în raport cu dimensiunile bisericii este considerabilă. Această
grosime mare a zidurilor şi dimensiunile mici ale încăperilor au făcut să nu fie necesare puncte de
sprijin intermediare. Arhitectura moldovenească a acestei epoci nu a cunoscut coloana.
Zidăriile sunt realizate din două paramente şi un miez, realizat dintr-un amestec de piatră spartă,
piatră de râu, cărămidă şi mortar. Feţele sunt lucrate neted; cele interioare sunt acoperite ulterior cu
tencuială, cele exterioare rămîn aparente. Acest parament exterior din cărămidă, piatră cioplită şi numai
local piatră faţuită, este intim legat de restul zidului, fiind executat concomitent. Sub planul de naştere
a bolţilor, aflat la circa 2 /3 din înălţime, paramentul este executat din piatră, cu rosturi neegale, separat
în două sau trei zone prin una sau două fîşii de cărămidă (câte 2-6 rânduri de cărămidă) care leagă masa
de zidărie. Partea de deasupra planului de naştere a bolţilor, mai puţin solicitată şi mai bine protejată
contra intemperiilor, este construită exclusiv din cărămidă şi are rol mai mare în plastica decorativă
(zona ocniţelor şi a efectelor de policromie).
După obiceiul bizantin, în zidărie se aşezau grinzi de lemn, formînd centuri la înălţimea naşterilor
bolţilor. Bolta simplă în semicilindru, cu sau fară arce dublouri, este folosită rar. In schimb abundă
cupolele şi turlele pe pandantivi, combinate, după felurite sisteme, cu arce, cilindri verticali şi arce
semicilindrice piezişe. Arcele sunt construite cu asize radiale, curbura fiind obţinută din grosimea
variabilă a rostului. Niciodată, în această epocă, extradosul arcelor nu este marcat prin cărămizi aşezate
pe lat (ca în Muntenia şi mai tîrziu în Moldova). Calotele bolţilor sunt deasemenea realizate radial (sau
aproximativ); deseori se subţiază spre cheie. Când bolţile nu sunt făcute din cărămidă, ele sunt
executate din tuf vulcanic, pentru a fi mai uşoare.

453
■VÍAOS* t Tí
«i M fKONMIS
O MOI.ÎA
< 11 IMtHll'A

N^OS Ct/ HJBL4,

...... ;« C
S|ÍS>
PRONAO
SO
l II R1.L.S4C
C.UPOLL

B8> B»

cago : Cil§>

MP
 Pandantivii sunt construiţi de obicei din cărămizi aşezate în rânduri orizontale cu înclinaţia necesară
funcţie de curbură (metoda bizantină obişnuită). Excepţie fac pronaosul de la Popăuţi şi cel de la Sf.
Gheorghe din Hârlau, unde cărămizile sunt dispuse vertical (posibilă influenţă occidentală). în
pandantivii cei mari ai naosului (niciodată în pronaos) şi cîteodată în partea superioară, deasupra
arcelor piezişe, sunt aşezate oale de rezonanţă, cu corpul înecat în zidărie. Turlele sunt din cărămidă.
Baza inferioară a turlei, cea pătrată, este cîteodată de piatră sau tuf (la Sf Ilie din Suceava). Celelalte
sunt din zidărie de cărămidă subţire, din nevoia de a micşora greutatea ce apasă pe arcele naosului. în
timpul lui Petru Rareş dispar materialele ceramice aparente. Atât la interior cât şi la exterior sunt
aplicate tencuieli îngrijit executate, ce constituie suportul pentru stratul de frescă. Structura zidurilor de
faţadă este aceeaşi din vremea lui Ştefan cel Mare. Grosimea zidurilor creşte, ajungând la 2.00 m la
Bistriţa şi Slatina. Materialul cel mai obişnuit este piatra brută de mici dimensiuni. La soclu se
foloseşte piatră cioplită (gresie) sau pietre brute mai mari. Contraforţii şi colţurile clădirii sunt din
piatră de talie. Nu se mai întâlnesc oale de rezonantă.

Tipurile structurale a. Biserici pe plan dreptunghiular, cu bolţi semicilindrice unitare

sub un acoperiş.
Această categorie cuprinde bisericile care interpretează formele celei mai vechi biserici cunoscute,
şi anume Sf. Nicolae din Rădăuţi.
- biserica din Dolheştii Mari (începutul domniei);
- biserica din Bălineşti (1494);
- biserica din Volovăţ (1500-1502).
b. Biserici pe plan treflat, cu turlă pe naos şi acoperiş fragmentat.
Sunt cele mai numeroase (11) dintre cele păstrate, prelucrând, amplificând şi îmbogăţind, formele
bisericii Sf. Treime din Şiret. De dimensiuni relativ mici aceste biserici păstrează de regulă un raport
constant între lungime şi înălţime, silueta longitudinală înscriindu-se într-un pătrat.
Elementul esenţial şi foarte original al tipului, creaţie a meşterilor epocii lui Ştefan cel Mare, îl
constituie sistemul de boltire a naosului şi anume bolta moldovenească pe arce piezişe. Acest sistem
urmăreşte, pe de o parte, transformarea dreptunghiului încăperii într-un

455
pătrat, reducînd totodată dimensiunile golului peste care se ridică turla, dorită cât mai zveltă, pe de altă
parte, înlăturarea punctelor de sprijin verticale care ar fi stânjenit circulaţia şi ar fi obturat vederea.

Tipul prezintă două variante:

• Cu pronaos uşor dreptunghiular sau pătrat, acoperit cu o calotă pe pandantivi
sau, în mod excepţional, cu un semicilindru cu penetraţii
- biserica din Pătrăuţi (1487);
- biserica din Milişăuţi (1487);
- biserica Sf.llie-Suceava (1488);
- biserica din Volovăţ (1488).
• Cu pronaosul dezvoltat faţă de naos (bisericile de oraş):
în lungime:
- biserica Sf. Ion din Vaslui (1490);
- biserica Precista din Bacău (1490);
- biserica Sf. Nicolae Domnesc din laşi (1491);
- biserica Sf. Nicolae din Dorohoi (1495);
- biserica Sf. Nicolae din Botoşani (1496).
în lăţime:
- biserica Sf. Gheorghe din Hîrlău (1492).
Un interes deosebit prezintă pronaosul bisericii Sf. Gheorghe din Hârlău prin forma cu totul specială
a bolţii, rezolvată pe 8 arce încrucişate.
c. Biserici pe plan dreptunghiular, boltite cu o serie de cupole dispuse în filă sub un singur
acoperiş.
Caracteristic este sistemul de boltire, pe arce semicilindrice etajate. Complexul de arce ridicate pe
arce piezişe etajate şi dublouri transversale cu console permite reducerea diametrului cupolei, asigurând
totodată stabilitatea monumentului şi înlesnind distribuţia împingerilor laterale ale bolţilor astfel încît
rezultanta lor să nu iasă în afara treimii centrale a bazei zidurilor.

456
457
 Tipul prezintă două variante:
• Cu trei cupole:
- biserica Adormirea Maicii Domnului din Borzeşti (1493-1494) 1;
- biserica Sf. Mihail din Războieni (1496);
- biserica Sf. Io an din Piatra (1497-1498);
• Cu două cupole şi naos pseudo-trilobat:
- biserica Arbore (1502);
- biserica din Reuşeni (1503-1504);
- biserica mănăstirii Dobrovăţ (1503-1504);
Trăsături particulare ale primelor două sunt boltirea pronaosului pe arce etajate şi prezenţa în faţada
de vest a unor nişe cu arcade (clopotniţă deschisă).
Un caz aparte, neputînd fi înscris în nici una din cele trei categorii, îl reprezintă biserica înălţării
Domnului de la mănăstirea Neamţ (1497), care realizează în structura sa o sinteză a elementelor
esenţiale, caracteristice tipurilor elaborate anterior, fiind monumentul cel mai reprezentativ al epocii.

Epoca lui Petru Rares si a urmaşilor săi

A

In perioada domniei lui Petru Rareş şi a urmaşilor săi, tipul structural folosit cu precădere este cel
treflat, amplificat uneori în lungime prin prezenţa gropniţei şi a pridvorului. Unele biserici mai modeste
nu au abside laterale.
Ele pot fi grupa după cum urmează:
a. Biserici mari de mănăstire, provenind din tipul Neamţ:
- biserica mănăstirii Probota (1530);
- biserica mănăstirii Moldoviţa (1532);
- biserica mănăstirii Bistriţa (1554);
- biserica mănăstirii Suceviţa (1582-1584);
- biserica mănăstirii Slatina (1561).
b. Biserici mari orăşeneşti:
- biserica Sf. Dumitru din Suceava (1534);
- biserica Episcopiei din Roman (1542-1550).
 c. Biserici de oraş după modele din epoca precedentă:
- biserica Sf. Dumitru din Hîrlău (după Sf. Gheorghe);
- bisericile Sf. Gheorghe (1551) şi Uspenia (1552) din Botoşani (după Popăuţi);
- biserica Vascrisenia din Suceava (1552)- (după Piatra);
- biserica Sf. Paraschiva din Tg. Frumos- (după Cotnari);
- biserica din Baia (după Părhăuţi).
TURLELE
Turlele moldoveneşti se înscriu în categoria turlelor medii (D / H = 1 /I - 1/2) şi zvelte (D
1 H > 1/2).
în secolul al XV-lea raportul D / H (măsurat la interior) variază între 1/ 1 .5 (Pătrăuţi, Milişăuţi) şi
circa 1/2.5 (Precista din Bacău, Sf. Gheorghe din Hîrlău, biserica mănăstirii Neamţ).
Caracteristicile turlelor din secolul al XV-lea se păstrează şi în secolele următoare. în general sunt
poligonale, cu 8 laturi, cîteodată cu 12 sau 16 laturi, feţele fiind plane şi rareori realizate în rezalituri
succesive (începînd din secolul al XVII-lea, sub influenţă muntenească). Uneori turlele au secţiune
circulară (Pătrăuţi, Milişăuţi, Voroneţ, Dorohoi).
Golurile de ferestrele sunt de dimensiuni reduse şi dispuse pe direcţia celor patru puncte cardinale.
Panourile fară gol de fereastră primesc deseori în ax mici contraforţi. Cînd acest contrafort lipseşte,
materialul este repartizat în secţiunea orizontală după direcţia împingerilor bolţii Pantocratorului prin
realizarea unor arcaturi oarbe.
La turlele circulare apar aceleaşi arcaturi ce au ca efect distribuţia materialului pe direcţia
împingerilor, unele dintre arcaturi primind goluri de ferestre poziţionate după axele principale ale
corpului bisericii.
Element dominant şi elegant prin excelenţă, turla este înălţată pe o bază formată iniţial dintr-o
prismă pătrată, ulterior, la monumentele mai evoluate, din două prisme poligonale suprapuse ce nu
corespund pe înălţime cu bolţile naosului dar sugerează dispoziţia acestora. Prima bază, prismă pătrată
sau poligonală de regulă cu 8 laturi, sugerează sistemul principal de arce în consolă care transformă
dreptunghiul planului în pătrat, sistem pe care descarcă, şi uneori (la variantele poligonale) direcţia
arcelor piezişe. Cea de a doua, de regulă stelată cu

459
8 vârfuri, aminteşte poziţia cilindrului vertical cu arce piezişe, sugerând prin formă direcţia acestor
arce în raport cu arcele principale.

CONTRAFORŢII
Există în general o corelaţie între prezenţa turlei, a absidelor şi a contraforţilor: împingerile mari
datorate prezenţei turlei sunt contrabalansate de prezenţa proeminenţelor laterale ale absidelor şi a
contraforţilor.
Câteodată însă s-a simţit nevoia contraforţilor şi fară să existe turlă.
De obicei contraforţii sunt plasaţi în stînga şi în dreapta absidelor laterale şi se înalţă până sub
rândul inferior de ocniţe (corespunzînd naşterii bolţilor), rareori mai sus.
Acolo unde pronaosul este ieşit în afara (supralărgit), contrafortul lipseşte. Un alt contrafort, mai
puţin înalt, sprijină absida centrală până sub nivelul ferestrei (zonă slăbită prin prezenţa golului).
Câteodată alţi contraforţi sunt aşezaţi oblic, la 45°, la colţurile faţadei vestice.
Contraforţii sunt realizaţi din piatră, cel puţin la exterior (în general piatră de talie).
Dimensiunile obişnuite sunt 1.30 - 1.80 m lăţime, 80 - 90 cm grosime. Secţiunea contraforţilor se
reduce pe verticală, formând 1-2 trepte acoperite prin copertine înclinateJa 45° din piatră de talie cu
profile gotice (ce se regăsesc în Transilvania şi Galiţia). în occident asemenea contraforţi reprezintă
un tip arhaic, care s-a menţinut însă la bisericile mai simple.

6. TRANSILVANIA
Două evenimente din prima jumătate a secolului al XVI-lea —fără legătură între ele —
vor avea consecinţe de mare importanţă asupra situaţiei din Transilvania: primul e prăbuşirea
regatului' ungar în bătălia de la Mohâcs, în 1526; al doilea e apariţia în Germania, în jurul
anului 1520, a mişcării religioase de revoltă împotriva autorităţii papale şi a moravurilor ce
apăruseră cu vremea la Roma, mişcare iniţiată de călugărul Martin Luther şi care va căpăta
curând numele generic de protestantism. Propagându-se cu o repeziciune uimitoare în mai
toată creştinătatea, va da naştere la din ce în ce mai multe ramuri, la din ce în ce mai multe
variante teologice, considerate toate, nu numai de Biserica catolică, ci şi de Bisericile
ortodoxe, ca fiind nu doar schismatice (adică despărţite de

460
trunchiul comun), ci şi eretice, fiindcă ar fi rupt cu unele din dogmele Părinţilor Bisericii,
considerate esenţiale, de neatins.
Una dintre cauzele înfrângerii de la Mohăcs fusese şi ezitarea (să-i zicem trădare ?) atât a
banului Croaţiei, cât şi a voevodului Transilvaniei, care n-au venit la vreme în ajutorul armatei
regale. In cele din urmă, au intervenit iarăşi, masiv, turcii, în 1541, au ocupat Buda şi au făcut
din Ungaria centrală paşalâc. Transilvania, mai populată şi mai bogată —şi în plus mai ferită de
atacurile turceşti, a avut în secolele al XVl-lea şi al XVII-lea o soartă mult mai bună decât ţările
de la sud şi est de Carpaţi, ba chiar se poate spune că din cauza conjuncturii internaţionale (cum
vom vedea) a cunoscut atunci momente de afirmare politică şi de înflorire culturală. (N.D.)

Arhitectura Renaşterii în Transilvania. în Transilvania, fenomenul cel mai interesant pe c are l-a
înregistrat arhitectura de-a lungul întregului veac XVI — fenomen care şi-a extins efectul în continuare
pînă în primele decenii ale veacului XVIII — a fost legat de pătrunderea şi împămîntenirea, odată cu
răspîndirea culturii umaniste, a formelor Renaşterii. Umanismul şi arta Renaşterii au apărut şi s-au
dezvoltat, începând cu primii ani ai veacului XV în Italia.
Elementele preluate din arta italiană au fost elemente de decor pe care meşterii fiecărei ţări le-au
integrat fondului artistic local. Ulterior au fost însuşite şi principii care au stat la baza creaţiei operelor
de artă ale Renaşterii italiene, dar şi acestea au fost adaptate cu precădere fondului local, tradiţional. în
felul acesta arhitectura Renaşterii a căpătat, ca şi întreaga artă şi cultură, trăsături caracteristice fiecărei
ţări şi regiuni în care s-a dezvoltat.
în Transilvania formele arhitecturii Renaşterii au pătruns mai întâi la curţile princiare şi în centrele
clericalo-nobiliare afirmîndu-se ca o arhitectură a nobilimii. Primele motive izolate aparţinînd noului
stil şi-au făcut apariţia în compoziţia castelului de la Hunedoara în acele părţi care au fost terminate în
vremea lui Matia Corvin, precum şi în complexul castelului, azi dispărut, de la Gilău. Cele dintâi mari
clădiri concepute şi integral realizate în stilul Renaşterii au fost cele două castele din Oradea şi Alba
Iulia, ambele dispărute între timp.

461
 Singura clădire aparţinînd arhitecturii dezvoltate la începutul veacului XVI în cadrul acestor
centre clericalo-nobiliare care ni s-a păstrat este capela „Lázó” alipită faţadei dinspre miazănoapte a
catedralei romanocatolice din Alba Iulia. Această modestă capelă ni se înfăţişează sub forma unei
încăperi de plan dreptunghiular cu latura lungă perpendiculară pe zidul lateral al catedralei. Clădirea
are numai trei faţade libere, dintre care cea principală este înspre miazănoapte precedată de o scară
de piatră cu parapete drepte şi încadrată de un monumental portal aşezat în mijlocul faţadei.
Plastica decorativă globală a faţadelor, relativ bogată, prezintă analogii cu aceea a monumentelor
contemporane din Lombardia. In contrast cu bogăţia şi cu stilul arhitecturii exterioare, interiorul,
extrem de simplu prezintă ziduri construite exclusiv din piatră faţuită, lăsată aparent, şi o boltă
semicilindrică decorată cu o ţesătură de nervuri dispuse în formă de plasă după moda gotică.
Cu excepţia acestei capele arhitectura religioasă monumentală n-a cunoscut stilul Renaşterii.
Faptul se explică prin aceea că în veacul XVI, vremea pătrunderii Renaşterii în Transilvania,
localităţile importante aveau bisericile necesare construite anterior în stil gotic. Multe din acestea
însă au primit o seamă de elemente de stil Renaştere, ferestre, altare şi mai ales portaluri în urma
refacerilor prilejuite în special de adaptarea lor la cerinţele diferitelor confesiuni născute în acest
veac, ca urmare a reformei religioase. Dealtfel, introducerea reformei a frânat simţitor dezvoltarea
arhitecturii bisericeşti. Singurul mare şantier ecleziastic din această vreme a fost cel de la Bistriţa,
deschis din nevoia unei radicale restaurări a vechii biserici gotice de acolo. Lucrările întreprinse n-
au atins vechea structură gotică, dar întreaga parte superioară a faţadelor şi numeroaselor portaluri
de piatră au fost compuse şi sculptate în stilul Renaşterii.
Dezvoltarea progresivă a oraşelor în prima jumătate a veacului XVI şi creşterea rolului jucat de
burghezie în viaţa economică şi politică a ţării au favorizat pătrunderea şi răspîndirea culturii
Renaşterii în mediul orăşenesc. Atelierele pietrarilor clujeni au furnizat în a doua jumătate a
veacului XVI elemente arhitecturale de piatră cioplite în stilul nou — portaluri, rame de uşi şi de
ferestre, console.
Datele caracteristice stilului nou se întâlnesc numai în elementele de detaliu ale planurilor şi
încăperilor şi mai ales în arhitectura faţadelor cu portaluri şi ancadramente specifice de

462
 Castelul de la Criş lângă Sighişoara. Faţada principală.

Castelul de la Mănăstirea. Faţadă şi plan. Castelul de la Criş lângă Sighişoara. Planul

etajului.

463
 i ': . " “V . “Jas-
■ . . •?*." -(»• ■ - -r :--ţk
i- ’Ï.V; • •’;' ... '‘
. r
,•• - -r-, - <T* /_

l&iSSli
. sr.*-' •
r- 7.
...,_
Apr-F
’

Capela Lazo din Alba lulia. Faţada principală.

Capela Lazo din Alba lulia.

Secţiune şi plan

J: ^f'r'U
s
œBÈ vM
‘‘m-ă

Sibiu. Primăria veche (fosta casă Altembergerj.

Vedere din curtea interioară, desen de arh.
Herman Fabini.
Planul la nivelul parterului. Sec. XV.

464
ferestre. Monumente civile de arhitectură orăşenească, zidite în stilul Renaşterii ni s-au păstrat foarte
puţine: casa Wolphard din Cluj-Napoca, casa Haller din Sibiu şi casa unui argintar din Bistriţa.
Casa Haller din Sibiu are în plan forma unui L şi cuprinde două caturi. La parter, în corpul dinspre
stradă, dispuse simetric de o parte şi de alta a unui gang boltit cu un semicilindru, se găsesc cîte două
încăperi aşezate una în capătul celeilalte. La etaj, la care se ajunge pe o scară de piatră accesibilă din
curte, se găsesc, în corpul dinspre stradă, bucătăria, un mare salon şi trei dormitoare, iar în aripa din
curte, accesibile dintr-un balcon sprijinit pe console de piatră, diferite alte încăperi, probabil de oaspeţi.
Partea cea mai interesantă a întregii clădiri o constituie corpul din faţă, a cărui faţadă dinspre stradă
este compusă simetric după regulile şi cu elemente caracteristice arhitecturii Renaşterii. Central
compoziţiei îl formează gangul intrării, care este încadrat de un portal compus din două colonete
subţiri, compozite, cu antablament şi fronton triunghiular.
Casa „argintarului” din Bistriţa, are un plan simplu, dreptunghiular foarte alungit. La început
parterul era compus dintr-un gang boltit care străbatea întreaga clădire şi trei încăperi: două către
stradă (un atelier şi o prăvălie) şi, despărţită de acestea prin casa scării, una către curte. La etaj planul
are o distribuţie asemănătoare cu cea de la parter. Faţada este compusă liber, în concordanţă cu
distribuţia şi funcţia încăperilor pe care le pune în evidenţă. Gangul este marcat printr-o arcadă în plin
cintru încadrată de doi pilaştri canelaţi care, ridicaţi pe piedesta-luri înalte, susţin un antablament.
Clădirile publice de caracter monumental realizate în acelaşi stil au fost foarte rare şi ridicate la
Oradea, Cluj sau la Alba lulia. Un edificiu ceva mai deosebit s-a păstrat la Braşov: „Casa negustorilor”
sau casa Hirscher, are forma unui dreptunghi alungit, compus din patru aripi de magazine şi felurite
alte încăperi dispuse pe două niveluri în jurul a două curţi acoperite. Una din laturile lungi avea la
parter, către stradă, un larg şi primitor portic, refăcut cu ocazia restaurării, format dintr-o ordonanţă de
arcade egale în plin cintru.
Adevărata măsură şi expresie a arhitecturii Renaşterii în Transilvania ne este dată de câteva castele
nobiliare ce se caracterizează printr-o tratare liberă a planului, în spiritul tradiţiilor feudale locale.

465
 Principalele părţi cu funcţii diferite ale castelului erau grupate compact într-o singură clădire
situată în mijlocul unei curţi: castelele de la Criş şi Mănăstirea.
Castelul de la Criş a fost construit către 1559 pe locul şi folosind chiar o parte din zidurile unei
clădiri mai vechi (incinta de plan regulat, cu colţurile tratate ca nişte bastioane, a fost adăugată în
veacul XVII). Clădirea are un volum paralelipipedic de plan dreptunghiular alungit, de care într-un
colţ a fost alipit în anul 1598 un turn cilindric — adevărat donjon. Catul inferior, cuprinzînd o serie
de mari încăperi boltite cu semicilindri, servea ca depozit. Catul superior, în faţa căruia îşi
desfăşoară şirul de arcade mărunte o „loggia” cu scară exterioară suind direct din curte, cuprinde
felurite încăperi de locuit şi săli festive, acoperite cu frumoase bolţi de intersecţie.
Castelul de la Mănăstirea, zidit în anul 1593 avea încăperile grupate într-un bloc compact pe trei
caturi, accesul la etajele superioare facîndu-se prin intermediul unei scări de piatră interioară.
O etapă importantă în cristalizarea unor forme de plan specifice Renaşterii italiene a fost
deschisă de construirea cetăţii de la Oradea începută în anul 1571. Planul acestei importante şi mari
fortăreţe era trasat în formă de stea, cu cinci colţuri, model care avea să fie reluat de mai multe ori
în veacurile următoare pentru clădiri de caracter pur militar. Trecerea de la formele neregulate ale
incintelor de castele la compoziţii ordonate, trasate după vădite axe de simetrie, se face simţită însă
chiar din anii cînd se iniţiază construcţia de cetăţi şi castele sub impulsul curentului Renaşterii şi al
unor arhitecţi italieni. Cetateacastel de la Gherla avea un plan de formă pătrată, compus din patru
aripi -de clădiri cu o curte în mijloc. Soluţiile de plan compuse după axe determinate de simetrie, în
conformitate cu spiritul ordonat al Renaşterii presupune o concepţie care a avut la bază unele
modele italieneşti. Există şi ipoteza că astfel de forme în Transilvania au putut lua naştere ca
rezultat al unei sinteze dintre principiile compoziţionale caracteristice Renaşterii italiene şi unele
forme tradiţionale de castele feudale de plan regulat, patrulater, cu bastioane la colţuri. Această
nouă formulă compoziţională — care se va impune, devenind regulă generală în veacul XVII — se
vede între altele la castelul de la Brâncoveneşti.
In linii generale, arhitectura dezvoltată în Transilvania în cadrul acestei epoci a folosit materiale
locale — piatră, cărămidă, lemn — prelucrate în forme simple cu mijloace şi

466
procedee tehnice modeste. A realizat în schimb o serie de imagini arhitecturale însufleţite bazându-se
pe interpretarea vocabularului de forme specifice renaşterii. în interior, caracterul încăperilor este
determinat în special de folosirea bolţilor, în marea lor majoritate cilindrice simple sau compuse :
intersecţii cu muchiile ieşite „bolţi în cruci”, cu muchiile intrate „bolţi în arc mănăstiresc”, având de
cele mai multe ori la bază şiruri întregi de lunete cu picioruşele punctate de console.
Cât priveşte plastica decorativă a faţadelor, atât în arhitectura caselor orăşeneşti, cât şi în aceea a
castelelor, ea se rezumă la împodobirea elementelor de detaliu — portaluri, ferestre, uşi — construite
de regulă din piatră, cu profile şi ornamente caracteristice Renaşterii. Nicăieri în Transilvania
arhitectura de stil Renaştere n-a folosit, pentru sublinierea faţadelor, ordonanţe de coloane clasice sau
pilaştri.
Primele efecte renascentiste în arhitectura noastră apar încă în secolul al XV-lea şi anume în
Transilvania, ale cărei clase nobiliare erau orientate spre sfera cultural- spirituală occidentală.
Arhitectura Renaşterii se dezvoltă din plin la nord şi vest de Carpaţi, pe un drum specific şi neobişnuit
de îndelungat până la finele secloului al XVlI-lea. în exteriorul arcului carpatic, arhitectura de factură
postbizantină primeşte influenţe renascentiste după primul sfert al secolului al XVI-lea.
Cele trei principate erau situate în zona de interferenţă a trei mari sfere de influenţă spiritual-
culturale: a Europei occidentale (şi centrale), a celei răsăritene şi a culturii arabo- musulmane. Dintre
acestea, evident, cea musulmană a avut cele mai slabe, efecte asupra culturii celor trei principate în
general şi a arhitecturii lor în special. Această zonă de interferenţă, unică în Europa, prezintă un interes
deosebit în istoria civilizaţiei umane, mai ales în această perioadă a Renaşterii şi a Reformei.
în evoluţia acestei arhitecturi, într-o zonă de interferenţă spiritual-culturală semnalăm două aspecte
însemnate:
în primul rând: caracterul specific, autohton, cu influenţe populare deosebit de puternice al
arhitecturii Renaşterii din Transilvania. Acest caracter puternic autohton s-a cristalizat — încă în prima
treime a secolului al XVI-lea, deci înainte de constituirea principatului autonomi al Transilvaniei. După
constituirea lui, relaţiile dintre cele trei principate continua să se aprofundeze dar mai important sunt
desele şi lungile pribegii ale boierilor din

467
Moldova şi în Transilvania care a căutat să adopte ca reşedinţe nobiliare tipuri similare celor
întâlnite la nord de Carpaţi.
Al doilea aspect este cel al originii stilului brâncovenesc, care, de fapt, îşi are începuturile
anterioare domniei lui Constantin Brâncoveanu şi nu se limitează numai la Ţara Românească.
Originile lui, sunt pe de o parte influenţe târzii ale Renaşterii transilvane, înclinând spre baroc, iar
pe de alta o tradiţie autohtone, de factură post-bizantină.

Casa orăşenească. în a doua jumătate a secolului al XV lea, noul patriciat urban preia conducerea
în principalele oraşe ale Transilvaniei şi achiziţionează treptat parcelele şi oasele din centrul
oraşului, în primul rînd din jurul pieţii, unde-şi realizează casa corespunzătoare noilor sale cerinţe,
aducându-se astfel modificări însemnate în arhitectura localităţilor.
întreaga concepţie şi realizare a locuinţei înregistrează un progres însemnat, influenţând nu
numai casele păturilor mai puţin înstărite, dar şi realizarea altor programe de clădiri.
Casa patricianului ia naştere în două feluri: ori se construieşte de la început (într-o etapă, sau în
mai multe) în vedereta satisfacerii noilor cerinţe, ori rezultă din transformarea sau extinderea unei
case mai vechi sau mai modeste. Prima variantă prezintă cu claritate toate noile caracteristici, pe
când a doua poate avea soluţii hibride, constrânse.
Există însă o premisă comună ambelor variante, existenţa unor loturi de teren pe care se ridică
aceste clădiri. De regulă, lotizarea a început în jurul pieţii centrale, unde avea loc târgul. Lotul avea
un front relativ îngust şi era la început lung, întinzându-se până Ia o străduţă din spate. Apoi, oraşele
închise între ziduri împart în două aceste loturi, odată cu creşterea populaţiei şi reducerea
activităţilor agricole din localitate.
Pe loturile astfel rezultate, de dimensiuni modeste, se construieşte casa patricianului, ocupând
integral frontul, folosind eventual vechi fundaţii sau un subsol. Ea se ridică pe două niveluri (parter
şi etaj) şi doar excepţional şi cu un mezzanin. Clădirea este compusă de regulă pe două-trei travei
(cele mai ample având cinci) cu dublu tract. Unde lăţimea lotului permite, se realizează la parter, pe
una din traveile laterale o intrare carosabilă, de regulă boltită, spre curte. Ulterior, clădirea se
extinde eventual în adâncime, cu simplu tract
— deci cu camerele înşirate, pe o latură a lotului, ajungând la o formă de „L“ a planului

468
 Sibiu. Case cu portice din Piaţa Mică

LX A
aS
; -%

*I
1€ZZZI!Z*'7"2Z*S,,'','*Î"T'*"' "* .P.- ÜP .^r'f
W-TPT'Δ*- i|fl
; n - - ■•«■ n B E B i

I]13i5 1»

*~'i* ap A «;A k >, r/„,

.. ki
■ - . J. fJÂ

Casa Haller din Sibiu. Planul parterului şi secţiune longitudinală.

469
casei. Astfel, la îmbinarea noului corp cu cel vechi, o încăpere a celui de-al doilea tract a corpului
dinspre faţadă, nu mai are lumină directă.
Cea mai veche casă construită pe această schemă este probabil cea a lui Toma Altemberger din
Sibiu (reunită cu casa vecină, tot proprietate a acestuia, va deveni „Primăria Veche“), ridicată la
finele secolului al XV-lea. Structura constructivă a clădirii este încă gotică, ca şi modenatura ei. O
dată cu ea, se ridică în mod similar casele de pe latura nordică a pieţii Bistriţei, unde treptat apar
elemente renascentiste, casa Wolphard din Cluj fiind de acum o clădire tipică Renaşterii din toate
punctele de vedere, exceptând — poate: parţial — subsolul, unde apar şi elemente mai vechi.
A doua variantă de realizare a casei patricianului, prin extinderea, transformarea unei clădiri mai
modeste, îşi are originea în locuinţa tripartită ţărănească, cu bucătăria între două încăperi, cu simplu
tract, aşezată cu latura ei lungă la marginea laterală a terenului. Ea se dezvoltă întâi în adâncime,
prin sporirea numărului de încăperi. Chiar şi în acest stadiu, de clădire parter, ea tinde spre aspectul
casei patricianului, cu front închis spre stradă. în acest sens se construieşte şi se acoperă intrarea
carosabilă pe adâncimea a două încăperi, prefigurând viitorul dublu tract.
Apoi, dacă sunt mijloace: materiale şi se consideră necesar, se ridică etajul, începînd cu corpul,
din faţă, adică deasupra intrării carosabile şi a primei (sau primelor două) camere. După această
ultimă fază, casa nu mai diferă sensibil de cele a căror ridicare a început ou corpul din faţă.
Această evoluţie treptată, foarte frecventă, a făcut ca numeroase case să cuprindă atât părţi
gotice, cât şi renascentiste, fiind încadrate fie într-o perioadă, fie într-alta.
Arhitectura înseamnă nu, numai expresie plastică, ci şi soluţie constructive rezolvări funcţonale,
compoziţii spaţiale. Casa patricianului se defineşte ca având spre strada (piaţă) un atelier sau o
prăvălie, ca având etaj, este cu regim închis spre stradă şi are dublu tract spre front. Uneori are
soluţii constructive şi elemente sculptate renascentiste.
Planul în formă de „L“ al casei, cu dublu tract în faţă, are două categorii mai importante de
excepţii. Pe de o parte apare uneori şi cel în formă de „U“ , caz rar, rezultat probabil din comasarea
a două case vecine, fiecare în formă de „L“. Pe de altă parte, pe loturi foarte mici şi scurte, cum sunt
mai ales cele de la Sibiu, sau din dealul Sighişoarei, se construiesc case

470
 cu plan compact; nefiind loc pentru curte, nu apare nici intrare carosabilă. Alteori, existînd curte, se
realizează intrarea carosabilă, dar nu se mai construieşte aripa laterală, în adâncime
— cum este Casa Argintarului la Bistriţa— rezultând şi în acest caz un plan compact.
Astfel se ajunge treptat la un regim închis de construcţii, întâi în toate zonele centrale, adică în jurul
pieţei şi ai străzilor adiacente ei, mai ales în oraşele înconjurate cu ziduri.
în ceea ce priveşte utilizarea spaţiilor casei, se generalizează amplasarea la parter, spre stradă sau
piaţă, a atelierului sau prăvăliei. Accesul la acestea se facea din intrarea carosabilă sau, în lipsa acesteia
din urmă, direct din stradă sau piaţă. Intrarea carosabilă este în consecinţă deschisă ziua. La casele din
jurul pieţii ea servea şi drept adăpost unor comercianţi iar în lipsa intrărilor carosabile pe unele laturi
ale pieţelor se construiesc arcade în faţa parterului şi se extinde etajul deasupra acestora.
La Sibiu, se hotărăşte în 1589 interzicerea închiderii arcadelor, întrucât aceste spaţii erau libere din
vechime deci spaţiul respective nu facea parte din lotul iniţial al casei. în spatele atelierului sau
prăvăliei este de regulă scara spre etaj, urmată de camere, încăperi ale servitorilor şi ucenicilor, după
care se înşiră dependinţe. Scara nu mai este elicoidală, ci monorampă mai largă, apoi în două rampe.
La etaj sînt încăperile de locuit ale proprietarului, cu cea principală, reprezentativă (palatul —
palota, sau sala — Saal) spre stradă, lângă care — în cazul unui front mai lat — poate să mai încapă
.una, rareori două camere. Urmează bucătăria în care soseşte scara, această încăpere având, atât prin
poziţie cât şi prin dimensiuni, un rol similar tindei ţărăneşti. Spre curte urmează alte camere. Circulaţia
orizontală la etaj se face din cameră în cameră, respectiv pe un coridor exterior deschis, aşezat spre
curte până la latrina, aşezată adesea la etaj.
Subsolul, utilizat ca spaţiu de depozitare când nivelul apelor freatice o permite, poate avea acces din
piaţă sau din curtea clădirii. Rarele mezzaninuri sunt folosite în acelaşi scop.
Podul este şi el folosit ca depozit, prevăzându-se în consecinţă (pe faţada principală sau spre curte)
o grindă în consolă cu scripete la capăt pentru ridicarea mărfurilor, cu o parte deschisă a şarpantei (sau
o lucarnă mare, cu uşă) sub această macara.
Construcţia noilor case ridică o serie de probleme, care se rezolvă treptat, în paralel cu cristalizarea
noului program al locuinţei.

471
r

Bistriţa - piaţă centrală

Bistriţa. Casa Peterman. 1480. Secţie longitudinală şi plan.

t fc ,3 » £ *

Casa Haller din Sibiu, portalul gangului la

intrarea în curte. Casa Wolphard din Cluj. Portal.

472
 Prima dintre aceste probleme este generată de amploarea lucrărilor, de latura cantitativă a
construcţiei de locuinţe urbane, pentru care piatra este prea scumpă şi adesea dificilă de procurat, iar
lemnul tinde să fie înlocuit cu materiale mai trainice. Astfel, în locul vechii tehnici a construcţiei de
lemn sau paiantă (schelet de lemn, Fachwerkbau) se, trece din ce în ce miai mult la cea de cărămidă.
Această dezvoltare a volumului de construcţii de zidărie (la care se adaugă şi cea a incintelor
fortificate ale oraşelor) a implicat o puternică creştere a producţiei de cărămizi. Dar această tendinţă de
trecere la construcţia din zidărie de cărămidă nu este generală: ea se manifestă, evident în mai mică
măsură la anexele gospodăreşti şi sanitare ale casei şi nu apare practic de loc, din motive militare — în
aşezările din jurul cetăţilor „de margine“.
A doua problemă este cea a sistemelor constructive adecvate noului program funcţional şi tot odată
cărămizii. Spre deosebire de arhitectura gotică, axată în principal pe realizarea unor mari spaţii
neîncălzite, acum se pune cu acuitate problema asigurării unei temperaturi corespunzătoare a
încăperilor de locuit. Prima consecinţă o constituie încăperile relativ scunde, acoperite cu tavane din
grinzi şi scînduri sau bolţi cât mai plate. Se dezvoltă bolţile semicilindrice cu penetraţii (la început cu
nervuri de tencuială de-a lungul curbelor de intersecţie), având picioarele bolţilor trase în jos şi
sprijinite pe console puternice astfel încât diametral semicilindrului să fie mai redus, decît distanţa
dintre zidurile portante, dar apare şi sistemul uzual de boltire, fară aceste console puternic ieşite în
afară. Boltirea este folosită mai ales la parter. La etaj şi la casele mai modeste se prevăd tavane din
grinzi (deseori ornamentate cu cioplituri) şi scânduri, de obicei de brad, rareori de stejar, tavanele
casetate şi pictate.
Localităţile săseşti sunt organizate pe vecinătăţi cuprinzând cel mult 40— 50 de familii învecinate.
Drintre îndatoririle acestor vecinătăţi figurează şi într-ajutorarea la construirea caselor. în aceste
condiţii mai ales că terenul orăşenesc era considerat „bonum publicum“ — era firesc, ca la ridicarea
unei clădiri lângă alta existentă, să se folosescă peretele acesteia din urmă, sprijinind planşeele,
respectiv bolţile pe acesta.
Casele fiind construite, conform tradiţiei gotice, cu pinioane spre stradă, rezultă coama
perpendiculară pe faţadă, ceea ce pe de o parte uşurează extinderi în spate ale clădirii, iar pe de alta
creează dolii între case de unde apele se scurg prin scocuri mult ieşite în afară. Este

473
însă inevitabil în acest caz, ca — la unele ploi torenţiale sau topiri de zăpezi mai mari depuse
— să se nască infiltraţii. Remediul acestei deficienţe constă în întoarcerea coamei, ea devenind
paralelă cu faţada, şi îndepărtarea pinioanelor.
Faţada principală, compusă din două-trei travei are ca motiv dominant golul mare al, intrării
carosabile aşezat de obicei într-o parte. în afara acestei intrări, tratate de obicei cu un ancadrament
mai bogat, faţada mai cuprinde, fireşte, ferestre la fiecare nivel. Cele de la etaj sînt de obicei mai
mari, cu ancadramente mai bogate, corespunzătoare încăperilor reprezentative. Faţada este lipsită de
elemente majore de ritmare, cum ar fi o colonadă sau profiluri orizontale continui, de felul comişei,
brîului sau soclului profilat. Este posibil ca pe mai multe clădiri să fi fost blazoane, însemne de
bresle sau inscripţii cioplite în piatră. Ceea ce este deci dominant în compoziţia faţadei principale,
este zidul plat, fară decroşuri, care constituie elementul unificator al golurilor adesea diferite sau
aşezate neordonat. Aceste faţade, lipsite de un relief puternic, erau viu colorate, uneori chiar pictate.
încoronarea faţadelor se face cu un pinion, simbol al bunăstării în perioada gotică (sau cu o şarpantă
parţial deschisă).
învelitoarea uzuală a casei este din şiţă, adesea vopsită, rareori de ţiglă, care era frecventă doar la
Sibiu, motiv pentru care era denumit de turci „oraşul roşu“ , casele mai sărace foloseau şi paie.
Coşuri de forme variate şi lucarne agrementează suprafaţa mare şi liniştită a acoperişului înalt.
Faţadele dinspre curte, în general mult mai modeste sunt caracterizate prin existenţa unor galerii
deschise .de circulaţie la etaj. Ele au efect ordonator al diverselor goluri de uşi şi ferestre,' aşezate
neregulat, după necesităţi.
Interioarele caselor mai bogate au încăperile reprezentative îmbogăţite cu elemente de piatră,
deseori bogat sculptate: ancadramente de uşi, uneori şi console, şemineuri. Sobele zidite din
cărămidă sau' de teracotă, uneori din cahle ornamentate şi smălţuite completează partea construită a
interioarelor, care au pardoseli de cărămidă (dreptunghiulară sau hexagonală), de scânduri
(duşumele de brad) sau lut amestecat cu paie. Impresia de volum este dominată de sistemele de
acoperire amintite, înălţimea unui nivel fiind de circa trei metri, din pardoseală până în pardoseală.
Decoraţia interioară este completată cu pictura pereţilor, dar şi cu tapete covoare şi tablouri.

474
 tî I^i MU

M:‘ •'*V- ■■
^III»'

"V.v.~Ji'*

Casa „argintarului” din Bistriţa. Faţada Casa Haller din Sibiu. Faţada principală.
principală.

;/' s H? î I a ij-^ş
ii /■ *•. •■“ Ä- ■
> **** i

Castelul Martinuzzi de la Vinţul de la Jos. Planurile

Castelul din Dumbrăveni. Faţadă şi plan. delor două caturi şi faţada.

475
 Omul Renaşterii preţuieşte natura, peisajul, care nu-i poate fi oferit de micile loturi din incintele
înghesuite ale oraşelor. In consecinţă, în completarea locuinţei „intra muros“ , apare grădina din
afara oraşului. Aceasta din urmă nu trebuie să ne-o închipuim doar ca un spaţiu pentru cultivarea
legumelor şi fructelor, ci şi ca un loc de recreiere şi destindere.
Materialul de construcţie nu este primul şi principalul element care diferenţiază, casele sărace de
cele bogate, ci programul, funcţiunea care se satisface prin clădire şi nivelul de confort asigurat. în
secolul al XVIII-lea începe implantarea în oraşe a „palatelor“ nobiliare,- cu altă funcţiune, cu un
plan cu curte interioară, cu alte sisteme de boltire, cu acoperiş mansardat, cu un limbaj formal baroc
iar sfârşitul Renaşterii la oraşe apare în jurul anului 1700.
Acest tip de case creează aspecte urbane, de pieţe şi străzi care sunt la scara omului şi au un
caracter intim, rezultat ,nu numai din dimensiuni şi proporţii, ci mai ales prin relaţia organică dintre
spaţiile interioare şi cele exterioare, datorită arcadelor şi intrărilor carosabile. Tot aşa de important
ca sentimentul de intimitate generat de ele, este pitorescul acestor spaţii urbane, în care alinierile nu
sunt perfecte, streaşinile şi coamele sunt doar aproximativ la acelaşi nivel (ca şi ferestrele), unde
toate aceste inegalităţi dau o vibraţie, o viaţă fronturilor de case, unde variaţia coloristică
accentuează individualitatea fiecărei clădiri.
Tipologia şi evoluţia clădirilor în care se creiau bunurile materiale a fost împărţită în trei grupe:
— activităţi, care se practică acasă, ele necesită cel mult amenajări minore ale unor încăperi la
parterul locuinţelor.
— cele care necesită clădiri sau amenajări speciale, ca de exemplu turnătorii de tunuri, sticlarii,
cărămidarii, măcelarii, brutarii împărţind clădirile şi amenajările lor în două categorii: interioare
oraşului şi exterioare
— cele nelegate de un loc anumit, de o clădire sau amenajare specială, cum este cazul zidarilor
şi dulgherilor.
Totalitatea condiţiilor din această perioadă separă Renaşterea în două: cea de curte şi cea de
masă. Arhitectura Renaşterii din Transilvania are deci un caracter de creaţie populară, făurită de
geniul maselor, cu toată existenţa unor influenţe externe, în special italiene. Acestor creaţii este
acordat eronat calificativul de „arhitectură ne-românească“. Aportul

476
românesc în arhitectura Renaşterii din Transilvania constă atât prin munca fizică de ridicare a
clădirilor ca şi prin investorii din rîndurile orăşenilor ca principali promotori ai arhitecturii
renascentiste.
Pe de altă parte, principii Moldovei şi ai Ţării Româneşti construiau şi în Transilvania. Astfel
orientarea renascentistă a arhitecturii moldoveneşti în timpul lui Petru Rareş apare nu numai prin
ancadramente de acest fel la bisericile mănăstirilor din nordul Moldovei ci şi prin pro filatura soclului
bisericii ortodoxe de la Vad, prin stemele Moldovei sculptate la cetatea Ciceului şi la biserica luterană
de la Boian.
Mai important însă este aportul meşterilor populari, veniţi de la sate şi deveniţi pietrari, la
constituirea limbajului formal al arhitecturii Renaşterii din Transilvania, care îi dă caracterul specific şi
o diferenţiază de celelalte zone ale Europei. Prima componentă a acestui limbaj formal o constituie
proporţiile specifice utilizate, mai degrabă scunde şi late, decât zvelte. Originea rurală a acestor
proporţii este certă, dar nu provin din arhitectura populară.

477
 7. ISTORIC ÎN DATE AL ARHITECTURII ROMÂNEŞTI

Orice istorie a arhitecturii are de învins dilema alegerii între o tratare diacronică şi una
sincronică. Alcătuită dintr-o succesiune cronologică de momente, reprezentând fiecare o secţiune
orizontală, o istorie în date are avantajul de a reda concomitent şi procesele evolutive şi
sincronismul unor fenomene.
5500 - 3500. neoliticul vechi dezvoltarea unor aşezări pe terase joase, alcătuite din bordeie sau
colibe de paiaţă;
3500 - 2600. neoliticul târziu, locuinţe colective de suprafaţă;
2000 - 800. epoca bronzului, aşezări aparţinând culturii Monteoru;
800 - 450/300. perioada Halstattiană;
657 - 656. data întemeierii de către emigranţi ionieni a cetăţii Istros;
450 - 300. trecera la cultura La Tene;
300 - 200. aşezări de tip oppidum, numite de daco-geţi dave;
300 - 100. constituie cetăţile celtice Noviodunum (Isaccea) şi Arrubium (Măcin)
260. prima atestare documentară a cetăţii Tomis;
Cea 100 i.ch. în toate regiunile ţării sunt atestate aşezări dace. Ele posedă caracteristicile culturii
Late, cu rădăcini autohtone, stimulate de influenţa elenistică din oraşele pontice şi cele din sud,
cultură care se generează pe întregul teritoriu locuit de daci;
Cea 50 - 106. d. H. are loc o întărire a sistemului de apărare din munţii Orăştie;
98. Se încheie construcţia drumului strategic de la malul drept al Dunării.
102 - 105. se desfăşoară constructia podului peste Dunăre, proiectat de Apolodor din Damasc;
106. în urma înfrângerii dacilor, cetăţile din munţii Orăştiei îşi încetează existenţa;
108-110. se întemeiază colonia Ulpia Traiana augusta Dacica căruia i se va adăuga în mod
simbolic denumirea vechii capitale dace, Sarmizetusa.
109. în cinstea unei victorii este inaugurat Tropaeum Traiani;
113. în ziua de 12 mai este inaugurată la Roma columna lui Traian, edificată de Apolodor din
Damasc;

478
 117 - 217. activitate constructivă susţinută pentru întărirea graniţelor noii provincii prin limesuri,
castele şi castre, pentru dezvoltarea oraşelor, cărora li se acordă ranguri de colonii şi municipii;
117 - 118. este demontată sau incendiată, din motive strategice, structura de lemn a podului lui
Traian;
132 - 133. inaugurarea unei apeduct în Dacia;
158. amfitetrul de la Sarmizegetusa;
180 - 192. oraşul Apulum (Alba Iulia) cel mai important şi mai populat centru urban din Dacia;
193 - 211. ridicarea oraşelor Diema, Drobeta şi Potaissa la rang de colonie, iar a oraşului
Porolissum la rang de municipiu. Limesul Alutanus este dublat către răsărit prin limesul Transalutanus;
271. retragerea armatei şi administraţiei romane din Dacia, ordonată de împăratul Aurelianus, deşi
oraşele romane continuă a fi locuite timp de două secole, ele îşi pierd funcţiile lor sociale, iar forma de
viaţă rurală devine exclusivă. Transformarea amfiteatrului de la Sarmizegetusa într-o fortăreaţă.
Vestigii arheologice paleo-creştine arată că religia creştină, introdusă în Dacia de coloniştii din
provinciile orientale încă din secolele II - III este adoptată de populaţia daco-romană;
306 - 337. pe ruinele castrului Drobeta se edifică un oraş de plan ordonat, puternic fortificat;
328. în prezenţa lui Constantin cel Mare este inaugurat podul de peste Dunăre între Sucidava şi
Oescus;
Cea 350. edificarea bazilicii “ de marmură” de la Tropaedum Traiani;
Secolele IV - VI. Tipul de edificiu monumental characteristic acestui interval este basilica cu trei
nave;
527 - 564. în timpul domniei lui Justinian se construieşte, biserica uninavată de la Sucidava, cae
mai veche clădire de cult cunoscută în nordul Dunării Existenţa a numeroase cetăţi de pământ cu forme
în plan subordinate reliefului la Dăbâca, Cuvin şi Biharea, centre ale voievodatelor ducilor Gelu, Glad
şi Menumorut;

479
 940 - 965. cea mai veche menţiune documentară a unei aşezări medieval din Moldova se referă
la Cetatea Albă, alcătuită dupa tradiţii bizantine;
968. în Dobrogea exista 80 de goroduri - aşezări;
972. Păcuiul lui Soare, cetate clădită de bizantini;
992. complex rupestra la Basarabi;
Secolul al XI - lea biserică de tip central;
Secolul al XII - lea pe teritoriul ţării se construiesc numeroase cetăţi şi aşezări fortificate din
pământ sau piatră. La Niculiţei se edifică o biserică de plan treflat;
1111. prima catedrală de la Alba Iulia, basilica cu trei nave şi un baptisteriu alăturat;
1202 - 1207. întemeierea abaţiei de la Cârţa;
1211 - 1225. cavalerii teutoni ridică cetăţile de piatră Feldioara, Codlea şi Rucăr;
1223. biserica de la Cisnădioara aparţine tipului aşa - numitelor “bazilici scurte” de ţară;
A. 4 ..

După 1225. In urma plecării cavalerilor teutoni este ridicată pe vârful Tâmpa cetatea Braşovia;
1227. episcopia catolică a cumanilor Civitas Mileoviae;
1240. este atestată biserica din Prejmer;
înainte de 1241. arhitectura de cult ortodox Ostrovul Mare şi Nucşoara în Haţeg, legarea absidei
de nava unică pe toată lărgimea, fară nici o retragere. Biserica romanică de la Câmpulung - Muscel;
După 1241. monarhia maghiară ridică aşa numitele „castre regale”. Revitalizare a arhitecturii
romanice bisericeşti. Cisnădie este reluat tipul de basilica cu trei nave, cu absidiolele săpate în
grosimea zidurilor soluţii noi de bazilici, fară absidiole şi nişe, numai cu absida corespuntătoare
navei principale sau chiar fară absidă;
1241 - 1250. Acâş, bazilică cu trei nave, acoperită cu şarpantă şi două turnuri în faţada de vest;
1246 - 1255. la Alba Iulia prima etapă a lucrărilor de constructive o nouă catedrală, o bazilică
monumentală;
1250. bazilica de la Cisnădie cu trei nave terminate cu abside;
A doua jumătate a secolului al XIII lea se edifică în Transilvania cetăţi romanice târzii, alcătuite
dintr-o incintă restrânsă de piatră şi un donjon;

480
 1250 - 1260. construcţia bazilicii de la Herina;
1250 - 1270. refacerea bisericii de la Prejmer în forme cisterciene;
După 1260. se edifice biserici uninavate, din piatră, de tip “sală”;
c. 1270. edificarea bisericilor de tip sală din Sântămaria Orlea, Strei - Sângiorgiu, biserica din
Avrig de tipul cu două turnuri şi tribună;
După 1275. se construiesc bazilicile de la Cetatea de Baltă;
1293. mănăstirea ortodoxă Hodoş - Bodrog de lângă Arad;
Sfârşitul secolului al XIII lea. castrul regal d la Hunedoara. Edificarea bisericilor de la Densuş şi
Gurasada;
Sfârşitul secolului al XIII lea - începutul secolului al XlV-lea. goticul cistercian şi cel matur
exercită influenţă asupra modenaturii unor biserici - sală, cadrul stilului romanic;
După 1290. se edifică în interiorul cetăţii severinului o biserică apropiată ca factură de capela XI
din Tâmovo. Drobeta- Tumu Severin a doua biserică, de acelaşi tip cu cea din cetate. Biserica de tip
triconc, denumită Vodiţa I, înrudită cu biserica de la Niculiţel;
La începutul secolului al XIV - lea se ridică numeroase cetăţi;
1310. castelul de la Făgăraş;
1311. biserica Sântămaria Orlea este împodobită în interior cu pictură murală, cea mai veche
păstrată;
1319 - 1356. se edifică corul gotic al catedralei de la Alba - Iulia, prima manifestare a goticului pur
în locul celui romanic;
1330. Chronicon Pictum, vorbeşte despre o cetate a lui Basarab, probabil cetatea de la Poenari;
1333 - 1334. cetatea sătească de la Aiud
1340. refacerea de către Basarab I, a curţii domneşti de la Argeş;
A doua jumătate a secolului al XIV - lea în Transilvania apare tipul de biserică hală, cu toate cele
trei nave boltite la acelaşi nivel. în Ţara românească diversificare a unei arhitecturi monumentale de tip
sală şi în cruce şi cel treflat şi în cruce greacă încrisă şi cel trilobat. In Moldova - bisericile Sf. Treime
din Şiret şi Sf. Nicolae de la Rădăuţi - indică raporturi cu arhitectua romani co - gotică şi cu cea
bizantino - balcanică;

481
 1354 - 1358. construirea bisericii Sf. Treime de la Şiret, monument de plan triconc, prototip al
bisericilor vremii lui Ştefan cel Mare;
1359 - 1365. a fost zidită biserica Sf. Nicolae din Rădăuţi;
1377, noiembrie, 19. cea mai veche menţiune documentară a castelului de la Bran
1377 - 1418. construcţia bisericii mănăstirii Cotmeana;
1383. începerea construcţiei Bisericii Negre;
1386. dată zugrăvită în pronaosul bisericii mănăstirii Cozia an al zidirii monumentului;
1388. Suceava este menţionată drept reşedinţă a voievozilor Moldovei;
1375 - 1391. a fost construită cetatea Neamţuluişi nucleul iniţial al cetăţii de scaun de la
Suceava;
1364 - 1369. edificiile bisericii Domneşti de la Curtea de Argeş;
1370. la Sibiu este atestată existenţa unor „bolţi” magazine destinate vânzării diverselor
produse;
1371. este atestată existenţa unei biserici gotice la Şiret;
1409. Voicu, tatăl lui Iancu de Hunedoara, primeşte în proprietate castrul regal de la
Hunedoara, edificat în cursul secolului precedent. Biserica din Streisângiorgiu ar data din jurul
anului 1100, fiind cel mai vechi monument românesc de cult păstrat în Transilvania;
1410 - 1418. la Târgovişte a fost zidită biserica Mitropoliei aparţinând tipului de cruce greacă
înscrisă;
1410 - 1430. realizarea bisericii Sf. Mihail din Cluj ( datorată unui meşter format pe şantierul
bisericii din Caşovia);
1410. data edificării la Baia a celei mai importante biserici de stil gotic catolice din Moldova;
1415, aprilie, 13. se confirmă existenţa vechii mănăstiri a Humorului;
După 1421. incursiunile turceşti au ca rezultat edificarea de către stat şi feudali de cetăţi şi
castele, înconjurarea oraşelor cu incinte de ziduri, fortificarea bisericilor săteşti;
1400 - 1432. zidurile cetăţii Neamţului au fost dublate spre interior cu trei laturi cu un şir de
încăperi;
1401. ultima fază de construcţie a Cetăţii Brasovia, situată pe vârful Tâmpei;

482
 1402. prima atestare a bisericii Mirăuţi din Suceava unde Alexandru cel Bun depune moaştele Sf.
Ioan cel Nou;
1404. se zidesc în munţii Apuseni, la nord de Mureş, o serie de biserici ortodoxe, din piatră, care
derivă din tipul tradiţional al bisericii sală;
1404. este atestată documentar existenţa cetăţii Colţi;
1405. Clujul primeşte un privilegiu de fortificare;
1429. unica navă a Bisericii din Deal de la Sighişoara, de tip sală, este înlocuită prin trei nave cu o
soluţie spaţială de tip hală;
1432. începe construcţia cetăţii săteşti de la Codlea, în jurul bisericii - sală;
1434. se menţionează la Iaşi existenţa unei curţi domneşti;
1446 - 1453. castelului de la Hunedoara i se edifică sălile suprapuse, a Cavalerilor şi a Dietei şi o
capelă cu altarul poligonal în interior;
1454, martie, 25. se menţioinează curtea domnescă din Cotnari;
1456 - 1462. perioada primei domnii a lui Vlad Ţepeş, în care au fost construite cetatea şi primele
clădiri ale mănăstirii Comana;
1457. se încheie, la Sibiu, împrejmuirea „Oraşului de Jos” cu ziduri de apărare;
1462. se atestă documentar existenţa curţii domneşti din Bacău;
1464. sunt emise de către Ştefan cel Mare primele acte la curtea domnească din Vaslui;
1466, 4 iulie - 1469. se construieşte de către Ştefan cel Mare biserica mănăstirii Putna;
1466 - 1470. este menţionată într-un hrisov biserica din Dolheştii Mari, zidită din
porunca hatmanului Şendrea, cumnatul lui Ştefan cel Mare;
1467. la Gândiţi se construieşte cetatea de piatră compusă dintr-o incintă patrulateră, întărită cu
bastioane circulare;
1474. data construirii bisericii Sf. Paraschiva din Râmnicu - Sărat, ctitoria domnitorului Ştefan cel
Mare, de tipul bisericilor „sală”;
1475. anul ridicării, de către Ştefan cel Mare, a celei de - a doua pânze de ziduri şi a podului mobil
la Cetatea Neamţului;
1479, iunie, 22 iulie, 16. a fost construită Cetatea Chilia prevăzută cu patru turnuri de colţ de
secţiune pătrată şi circulară;

483
 1480. se termină lucrările de construcţie la castelul Huniazilor, iniţiate de Matei Corvin. Se
construieşte la Bistriţa casa Peterman;
1485. data refacerii celei de -a doua reşedinţe domneşti de la Suceava de către Ştefan cel Mare,
după distrugerea ei de către turci;
1486. începe la Cluj construirea bisericii de tip sală Biserica Reformată;
1487. este atestată existenţa unui spital la Mediaş
1487, iunie, 8 noiembrie, 13. durata construirii bisericii Sf. Procopie din Milişăuţi, edificată de
Ştefan cel Mare;
1487, iunie, 13. data începerii zidirii bisericii Sf. Cruce din Pătrăuţi, ctitoria lui Ştefan cel Mare,
cel mai vechi monument păstrat a tipului trilobat;
1488, mai, 1 - octombrie, 15. perioada de construcţie a bisericii Sf. Ilie din Sântilie de lângă
Suceava, edificată de Ştefan cel Mare;
1488, mai, 26 - septembrie, 14. Perioada de construire a bisericii mănăstirii Voroneţ, din
iniţiativa lui Ştefan cel Mare;
1489, construirea bisericii ortodoxe din Feleac, întemeiată prin contribuţia directă a lui Ştefan
cel Mare;
1490, aprilie, 27 - septembrie, 20. data construirii bisericii Sf. Ioan din Vaslui, ctitorie a lui
Ştefan cel Mare, prin care debutează seria bisericilor de oraş, de tip triconc, cu pronaos supralărgit;
1491, iunie - 1492, august, interval în care, conform pisaniei, a fost construită biserica Sf.
Nicolaie Domnesc din Iaşi, ctitorie a lui Ştefan cel Mare;
1492, mai, 30 - octombrie, 28. perioada de construcţie a bisericii Sf. Gheorghe din Hârlău,
ridicată de Ştefan cel Mare;
1493, iunie, 9. data începerii construirii bisericii Adormirea Maicii Domnului din Borzeşti,
ctitorie a lui Ştefan cel Mare;
1494, data privind începerea edificării bisericii Sf. Nicolae din Bălineşti;
1495, octombrie, 18. data terminării bisericii Sf. Nicolae din Dorohoi, zidită din porunca lui
Ştefan cel Mare;
1495, noiembrie, 30. data terminării, conform pisaniei, a bisericii Sf. Apostoli din Huşi, ctitorie
a lui Ştefan cel Mare;

484
 1496, septembrie, 30. anul terminării bisericii Sf. Nicolae din Popăuţi, ctitorie a lui Ştefan cel
Mare;.
1496, noiembrie, 18. anul terminării bisericii Sf. Mihail din Războieni, ridicata de Ştefan cel Mare;
1496, iulie, 4. data începerii construirii bisericii Adormirea Maicii Domnului din Tazlău, din voia
lui Ştefan cel Mare;
1497,iulie,15. data începerii conform pisaniei, a edificării Bisericii Domneşti Sf. loan Botezătorul
din Piatra - Neamţ, ctitorie a lui Ştefan cel Mare;
1497, noiembrie, 14. data terminării conform pisaniei, a bisericii Mănăstirii Neamţ, cu hramul
înălţarea Domnului, edificate de Ştefan cel Mare;
1498, septembrie, 13. se termină construcţia imnului clopotniţă a Mănăstirii Bistriţa, ridicat de
Ştefan cel Mare;
1499, anul distrugerii de către turci a cetăţii Orheiul - Vechi;
1499, noiembrie, 26. prima atestare documentară a mănăstirii Dobrovăţ, cumpărată de Ştefan cel
Mare de la un boier;
1500. data terminării de către voievodul Ţării Româneşti, Radu cel Mare, a bisericii Mănăstirii
Dealu. Reluând tipul de plan al bisericii Mănăstirii Cozia;
1500. Boierii Craioveşti zidesc biserica Mănăstirii Streheia;
Sfârşitul secolului al XV - lea. biserica Sf. Paraschiva din Cotnari, edificată conform tradiţiei de
Ştefan cel Mare îmbină planul drept cu boltirea în cupole;
1500 - 1502, septembrie, 144. intervalul în care se construieşte conform pisaniei, biserica Sf. Cruci
din Volovăţ ctitorie a lui Ştefan cel Mare;
1502 - 1520. realizarea incintei fortificate circulare în jurul bisericii din Prejmer, concomitent
amplificată;
1502, aprilie, 2 - august, 29. se edifică biserica Sf. Ioan Botezătorul, în comuna Arbore;
1503, aprilie, 27 - 1504, mai. durata execuţiei a bisericii mănăstirii Dobrovăţ, ctitorie a lui Ştefan
cel Mare, cel mai amplu monument religios al vremii sale după biserica mănăstirii Neamţu;
1503, septembrie, 8 - 1504, septembrie, 18. se zideşte biserica din Reuseni, începută din voia
domnitorului Ştefan cel Mare şi terminată de fiul său Bogdan;

485
I

1510- 1516. s-a încheiat constructia ultimei biserici - hală din Transilvania, Biertan;
1512 -1521. perioada domniei lui Neaoe Basarab, când a fost clădită biserica Sf. Gheorghe din
Târgovişte;
1512 - 1517. se zideşte din iniţiativa domnitorului Neagoie Basarab, biserica Mănăstirii
Argeşului;
1514 -1522, noiembrie, 6. intervalul în care se construieşte, conform pisaniei, biserica Sf.
Gheorghe din Suceava, devenită catedrală mitropolitană;
1515. se zideşte biserica ortodoxă din Zămeşti, atribuită lui Neagoe Basarab;
Ante 1517. se construieşte, din iniţiativa lui Neagoe Basarab, biserica mănăstirii Snagov;
1517. adăugirea, de către Neagoe Basarab a unui exonartex ( pridvor), deschis bisericii
Mitropoliei din Târgovişte, monument al vremii lui Mircea cel Bătrân;
1520. Neagoe Basarab şi Doamna Despina iniţiază construirea la Ostrov a unei biserici care
interpretează tipul Cozia;
1526 - 1571. intervalul în care se construieşte cetatea de la Gherla;
1527 - 1530. se construieşte mănăstirea Probota (jud. Suceava), ctitoria lui Petru Rareş;
1529. biserica mănăstirii Dobrovăţ, ctiroria lui Ştefan cel Mare, este zugrăvită în interior din
ordinul lui Petru Rareş.
1530. biserica, ctitorie a lui Ştefan cel Mare, din Hârlău, este pictată în întregime în exterior;
1530, august, 15. se încheie conform pisaniei construcţia bisericii Humor, cu contribuţia
domnitorului Petru Rareş. Pentru prima oară în arhitectura Moldovei, apare un pridvor monumental
deschis;
1532 - 1534. biserica Sf. Gheorghe din Suceava este zugrăvită din ordinul lui Petru Rareş;
1532 - 1534. biserica Sf. Gheorghe din Suceava este zugrăvită din ordinul lui Petru Rareş;
1532. din voia domnitorului Petra Rareş se edifică biserica mănăstirii Moldoviţa care, sub
aspectul plasticii monumentale, apare ca cea mai desăvârşită sinteză a compoziţiei de volume şi a
siluetei caracteristice monumentelor vremii lui Ştefan cel Mare;

486
 1532. data construcţiei corpăului central, de acces, al castelului în stilul Renaşterii de la Lăzarea;
1532,septembrie, 12. se încheie, conform pisaniei, la Baia, construirea bisericii Precista, ctitoria lui
Petru Rareş, o replică a tipului de la Cotnari;
1535 - 1538. din iniţiativa lui Petru Rareş este pictată în exterior biserica din Bălineşti, ctitoria lui
Ştefan cel Mare;
1534, august, 10 - 1535, august, 30. se zideşte la Suceava biserica Sf. Dumitru, ctitoria lui Petru
Rareş;
1534. la Sibiu, se amenajează o conductă de alimentare cu apă, executată din trunchiuri de brad,
care pleacă dintr-un lac aflat în faţa porţii către Cisnădie;
1535. în satul Miroslăveşti răzeşii clădesc o biserică de lemn;
1535, aprilie, 23 - septembrie, 8. edificarea, bisericii mănăstirii Coşula, zugrăvită în exterior de
către Petru Rareş;
1537 - 1555. se reconstruieşte castelul de la Brâncoveneşti, atestat ca cetate regală, cu patru corpuri
care formează o curte interioară şi bastioane octogonale în colţuri;
1537. din iniţiativa lui Petru Vodă se construieşte biserica mănăstirii Valea, derivată din tipul
Coziei;
c. 1540. se contruieşte la Vinţul de Jos, castelul episcopului George Martinuzzi, reşedinţă nobilară
cu caracter deschis în stilul Renaşterii;
După 1540. se construieşte la Brănişca un castel în stilul Renaşterii;
1541. este pictată în interior şi în exterior biserica din Arbore;
1541. la Târgul Frumos, se edifică biserica domnească Sf. Paraschiva, ctitorie a lui Petru Rareş;
1542 - 1550. la Roman se edifică biserica Episcopiei, ctitoria lui Petru Rareş;
1542. începe construcţia bisericii mănăstirii Râşca ctitorie a lui Petru Rareş;
1542. se construieşte biserica Sf. Dumitru din satul Zăhăreşti - Liteni, pentru prima oară în
arhitectura Moldovei, un plan drept cu naosul supraînălţat print-o turlă pe trei rânduri de arce cilindrice
suprapuse, dispuse pieziş unele în raport cu celelalte;
1542. se construieşte din voia lui Petru Vodă, de către “ Maxim maistorul, învăţător ăn zidărie”,
bolniţa mănăstirii Cozia;

487
 1545 - 1559. a lui Mircea Ciobanul, s-a construit un nou palat domnesc la Bucureşti şi biserica
Curţii Domneşti, cunoscută sub denumirea de “ Curtea veche”;
1545. Petru Rareş se adresează unui meşter din Bistriţa, cerându-i să zidească o biserică
asemănătoare cu cea din Suceava;
1545. începe construcţia castelului în stilul Renaşterii, din Bahnea;
1545. data terminării “ Casei Comercianţilor ” din Braşov;
1547. la Braşov se construieşte o bibliotecă publică;
1547, septembrie, 14. conform datelor din pisanie construirea bisericii mănăstirii Voroneţ
i s-a adăugat un pridvor închis, întreaga clădire fiind pictată în exterior, iar noul pridvor şi pe
dinăuntru;
1549. casa voievodului Ilie al Moldovei, în stilul Renaşterii, de la Bistriţa;
1550. în jurul mănăstirii Probota, doamna Elena Rareş şi fii săi construiesc o incintă fortificată,
iar în interior o casă domnească;
1550. în piaţa centrală a oraşului Sibiu se ridică stâlpul infamiei, executat din piatră;
1512 - 1521. anii domniei lui Neagoe Basarab care continuă lucrările începute la 1495, la
biserica Sf. Nicolae din Schei;
1514. dată săpată pe cornişa ancadramentului uşii casei lui Bemardus pictor din Cluj, prima
manifestare a stilului Renaşterii în arhitectura locuinţei urbane;
1515 - 1528. este lărgită sub conducerea unui „ Magister Antoniu ” Casa Sfatului din Braşov.

488
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Grigore Ionescu - Istoria arhitecturii româneşti - 1937

2. Grigore Ionescu - Istoria arhitecturii în România - voi. 1-2 - 1963
3. Grigore Ionescu - Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor - 1982
4. Cristian Moisescu - Arhitectura românească veche - 2001
5. Gh. Curinschi - Vorona - Introducere în arhitectura comparată - 1995
6. Gh. Curinschi - Vorona - Arhitectură, urbanism, restaurare - 1996
7. Gh. Sebastyen - Renaşterea - 1987
8. Mariana Slapac - Cetăţi medievale din Moldova - 2004
9. Mira Voitec - Dordea - Reflexe gotice în arhitectura Moldovei - 2004
10. Mircea Crişan - Restaurarea structurală a clădirilor de cult — 2010
11. T. O. Gheorghiu - Arhitectura medievala de apărare - 1985
12. Gh. Curinschi - Vorona - Istoria arhitecturii româneşti - 1978
13. Neagu Djuvara - O scurtă istorie a romanilor povestită celor tineri - 2010
14. D. Antonescu - Arhitectura Daciei - 1986

489