ISTORIA ARHITECTURII UNIVERSALE

Ce reprezintă arhitectura?

 Arhitectura este arta –inclusiv în sensul de tehnică- de a realiza cu

ajutorul mijloacelor şi metodelor de construcţie spaţii funcţionale, în
măsură să răspundă nevoilor speciei umane, satisfăcând exigenţele de
locuit –şi nu numai- ale colectivităţii sau ale fiecărui individ în parte.
 Imboldul de a construi , ce decurge din nevoia naturală şi primară de a găsi
un adăpost potrivit propriilor nevoi, se confruntă cu o serie de probleme:
– - problema spaţiului, înţeles fie din punctul de vedere al poziţiei
geografice, al climei şi materialelor avute la dispoziţie, fie ca
structurare a mediului interior şi exterior al construcţiei;
– - problema structurii anatomice a omului;
– - problema funcţiei specifice a edificiului construit;
– - problema tehnicii de construcţie;
– - problema contextului istoric şi a tendinţelor artistice şi culturale
ale epocii.
 Arhitectura face parte din povestea vieţii fiecăruia dintre noi. Ne
naştem, ne jucăm, învăţăm, muncim, ne bucurăm, murim în clădiri.
Majoritatea dintre noi ne trezim dimineaţa într-o clădire, mergem
într-o altă clădire (sau clădiri) pentru a ne petrece ziua şi ne
reîntoarcem într-o clădire pentru a dormi noaptea.
 Simplu fapt că trăim în clădiri ne oferă o expertiză suficientă pentru
a începe studiul istoriei arhitecturii. Dar înainte de a începe această
călătorie fascinantă trebuie să insistăm asupra unei probleme
fundamentale.
 Arhitectura diferă de toate celelalte arte prin ambivalenţa sa: aceasta
trebuie să răspundă atât unor necesităţi practice (satisfacerea nevoii
umane primare de securitate) cât şi unor imperative estetice
(dorinţa de frumos).
 La începutul secolului al XVII-lea, Sir Henry Wotton, adaptând o
maximă a arhitectului roman Vitruvius, scria că: „O clădire bine
construită trebuie să îndeplinească trei condiţii: să fie solidă,
comodă şi frumoasă”.
 De-a lungul istoriei au existat două tehnici fundamentale de
construcţie: fie prin suprapunerea unor blocuri, fie prin realizarea
unui cadru, a unui schelet acoperit cu diferite materiale (de obicei cu
piei de animale).
 Aproape peste tot în lume oamenii au construit prin asamblarea de
blocuri – fie că este vorba de noroi uscat, cărămizi de lut sau blocuri
de piatră. Oamenii au realizat clădiri prin suprapunerea acestor
blocuri, inventând tehnici de realizare a colţurilor şi învăţând cum să
lase găuri în structura clădirilor, astfel încât să poată ieşi şi intra din
locuinţă, permiţând evacuarea fumului şi intrarea luminii. În final, ei
acopereau întreaga structură pentru a se adăposti de intemperii.
Avem de-a face cu cea mai simplă şi mai evidentă formă de
construcţie.
 Blocurile puteau fi realizate din apoape orice: din noroi aluvial (a se
vedea fig. 1), combinat uneori cu paie pentru a-l face mai rezistent şi
durabil (de ex. în Mesopotamia şi Egipt); din cărămizi arse în cuptor
(Europa şi Orientul Mijlociu); din piatră prelucrată sau neprelucrată
şi chiar din gheaţă, ca şi în cazul iglu-urilor eschimoşilor din
regiunile arctice.
Pueblo: clădiri simple, cu o singură cameră, realizate din blocuri de noroi,
specifice Americii Centrale şi de Sud
 În alte părţi ale lumii, oamenii au dezvoltat o altă
tehnică de construcţie, adaptată la materialele
disponibile. Astfel s-a născut tipul de construcţie
bazat pe edificarea unui schelet, a unui cadru din
lemn sau din papură (mai târziu din fier sau oţel)
acoperit cu diferite materiale (piei de animale,
materiale textile, noroi şi paie etc.). Exemplul clasic
de astfel de construcţie este tepee-ul indienilor nord-
americani (fig. 2). Pe lângă acest tip de construcţie,
avem o serie de variaţii: corturile din piele din
Laponia, casele din lemn şi hârtie din Japonia.
Tepee indian din zona Americii de Nord
 După ce am discutat despre formele fundamentale de construcţie,
vom trece să discutăm câteva probleme de ordin practic. Marea
problemă a primilor constructori a reprezentat-o finalizarea clădirii în
partea ei superioară. Din nou, avem de-a face cu două căi principale
de rezolvare a acestei probleme:
 cea mai obişnuită este cea descrisă mai sus, realizarea unui cadru
de lemn, plan sau înclinat, şi acoperirea lui cu un material care să
protejeze construcţia de soare, ploaie sau vânt, şi în unele cazuri
chiar fixarea lui pentru a nu fi luat de vânt.
 Dar cea mai primitivă metodă (dar şi cea mai interesantă din punct
de vedere arhitecural) constă în aşezarea pietrelor ce compun
zidurile una peste cealaltă astfel ca cele de sus să iasă gradual în
afară, suficient pentru a curba pereţii spre interior, astfel ca în final
să se întâlnească în vârf. Acest procedeu de construcţie poate duce
la apariţia unui tunel sau a unui dom dacă merge de jur împrejurul
clădirii. (fig.3)
 Cea mai bună exemplificare a acestui tip de construcţie îl reprezintă
trulli­-ul din Alderobello (fig.4). Cu toate că majoritatea caselor de
aici cu acoperişuri în formă de dom din piatră nu sunt mai vechi de
secolul al XVI-lea, este ştiut faptul că ele reprezintă replici exacte
ale unor forme de construcţie ce datează din cele mai vechi timpuri.
Diferite tipuri de arcuri “false”
Trulli, Alberobello, Apulia, Italia – acoperişuri în formă de domuri proeminente
 În timp, primii constructori şi-au dat seama de faptul că materialele
de construcţie pot fi folosite doar în câteva feluri: ele puteau fi
presate, întinse sau îndoite. Traducând în termeni moderni rezistenţa
depindea de comprimare, de tensiune, ori de îndoire. Structurile
alcătuite din blocuri depindeau de presarea blocurilor de piatră unele
de altele – deci de comprimare. Structurile alcătuite pe baza unui
schelet depindeau de calităţile de îndoire ale lemnului. Structuri mai
sofisticate, dar şi unele mai primitive, care folosesc frânghii, depind
de rezistenţa acestora la întindere (tensiune).
 Unele materiale rezistă mai bine la comprimare pe când altele la
tensiune sau la îndoire – rezultă că tipul de structură adoptat în orice
parte a lumii a depins de materialele care erau disponibile în
respectiva regiune. Aproape orice material poate fi folosit pentru a
construi şi în practică aproape orice material a fost folosit. În mod
evident cel mai mare impact asupra arhitecurii l-au avut materialele
care puteau fi întrebuinţate imediat: piatra, lutul, lemnul, pielea
animalelor, iarba, frunzele, nisipul şi apa. Foarte mult depinde însă
de distribuţia acestor materiale, unde se găsesc acestea în natură şi
ce a întreprins omul pentru a le face mai accesibile.
 Dintre toate mijloacele structurale care au fost
folosite pentru a îmbina aceste materiale, două sunt
fundamentale şi merită menţionate.
 Orice copil care se joacă cu blocuri din plastic pentru
construit descoperă mai devreme sau mai târziu
următorul pas după ce a construit un zid: aşezarea
orizontală a unui bloc deasupra altor două blocuri
astfel încât să realizeze un prag de sus (arhitrava).
Omul primitiv a descoperit acelaşi lucru, investind de
multe ori construcţia realizată cu semnificaţii magice
şi ceremoniale, poziţionând-o în aşa fel încât să
formeze o poartă pentru razele soarelui ce răsărea sau
apunea. Exemplul cel mai cunoscut este cel al
complexului de la Stonehenge (fig.5).
Complexul preistoric de la Stonehenge (Marea Britanie)
 În orice formă sunt elaborate stâlpul şi arhitrava
reprezintă formele fundamentale utilizate în construcţii în
întreaga lume. Egiptenii au transformat stâlpii în
coloane, pentru ca mai apoi acestea să se
metamorfozeze în colonada clasică din arhitectura
greacă, folosită pentru a conferi putere şi demnitate
unor clădiri importante precum Parthenon-ul de pe
Acropola Atenei.
 Cea de-a doua formă structurală fundamentală este
arcul. Am văzut deja o formă primitivă a arcului, aşa-
numitul „arc fals”, folosit în multe părţi ale lumii, precum
în cadrul complexului de la Mohenjo-Daro (India), a
mormintelor cu boltă din China (sec III Î.Hr), sau în
cazul arcurilor ce susţineau conductele de apă ce
alimentau grădinile suspendate din Babilon. În schimb,
arcul adevărat a reprezentat un act de imaginaţie care
a deschis o mulţime de noi posibilităţi arhitecturale.
Arc “adevărat”
 Principalul tip de construcţie:
casa
 Primele locuinţe umane aveau o singură cameră,
fiind cel mai adesea vorba de locuinţe săpate în
pământ total sau parţial, acoperite cu o structură de
tip cort sau cu cărămizi din pământ, intrarea
realizându-se prin acoperiş. Acest tip de locuinţe
primare se pot întâlni în întreaga lume. Cele mai
vechi locuinţe de acest tip au fost descoperite în
Iordania şi în Anatolia şi datează din anul 8 000
Î.Hr. Un alt exemplu îl reprezintă locuinţa tip cort
numită Yayoi (200 Î.Hr. – 200 D.Hr.) din Japonia,
scufundată în pământ şi cu acoperiş din lemne şi
iarbă.
Locuinţă neolitică la Choirokoitia (Cipru)
Locuinţă Yayoi (Japonia)
 Forma caselor
 În ceea ce priveşte forma, casele erau fie rotunde, fie
rectangulare. Locuinţele rotunde sunt probabil primele din punct
de vedere cronologic, deoarece nu ridicau problema realizării
colţurilor, ceea ce prsupunea tăierea pietrei sau realizarea de
cărămizi. Chiar şi atunci când apar primele locuinţe rectangulare,
colţurile erau rotunjite. Locuinţele rectangulare se găsesc de
obicei în regiuni unde se găseşte lemn din abundenţă pentru
realizarea acoperişurilor sau a cadrelor (de exemplu în Suedia şi în
Anglia).
 În momentul în care oamenii au depăşit modelul locuinţei cu
o singură cameră, au avut de optat între două metode de a grupa
camerele componente. În primul rând ei puteau realiza o locuinţă
multiplă, alcătuită din mai multe unităţi separate, fiecare cu
propriul acoperiş, grupate împreună. Trullo-ul de la Alderobebello,
reprezintă cea mai bună exemplificare a acestui tip de locuinţă:
camerele de piatră cu boltă erau grupate câte două, trei sau patru
alcătuind un complex. fascinant. Corturile care compuneau
aşezările arabe din deşert puteau fi grupate în acelaşi fel.

 Un alt exemplu fascinant este reprezentat de
complexul Skara Brae din Insulele Orkney. În
anul 1850 o furtună a dezvelit rezultatele unei
alte furtuni care a avut loc probabil cu 3 000 de
ani înainte, descoperind un sat preistoric alcătuit
din case de piatră cu o singură cameră,
acoperite probabil cu iarbă şi susţinute pe
schelete de lemn sau pe oase de balenă. Casele
erau legate prin drumuri acoperite şi aveau vetre
din piatră, paturi din piatră şi chiar dulapuri din
piatră.
Complexul de la Skara Brae
 Casa cu camere grupate sub acelaşi acoperiş

 Cea de-a doua metodă a constat în gruparea tuturor

camerelor sub acelaşi acoperiş. La început aceasta
presupunea convieţuirea oamenilor cu animalele. După
ce animalele au fost adăpostite în mod separat, acest
tip s-a dezvoltat în locuinţa cu două camere: o cameră
pentru activităţile din timpul zile şi o alta pentru
dormit.
 Acest model a devenit mai sofisticat atunci când una
dintre camere a devenit mai importantă decât cealaltă.
Modelul clasic este oferit de megaron-ul grecesc, găsit
pentru prima dată în Grecia continentală, la Mycenae.
Acest model simplu va deveni în timp o componentă
de bază a majorităţii caselor şi castelelor celebre.
 Apoi casele s-au îndreptat în sus. Adăugarea unui etaj sau a
unui balcon presupunea construirea unei scări, fie internă, fie
externă.
 Îmbunătăţirile ulterioare au fost legate de dezvoltarea unor
metode de reglare a temperaturii.. Pentru a păstra răcoarea,
în Orientul Mijlociu şi în Nordul Africii se obişnuia să se
grupeze casele sau camerele în jurul unei curţi. Acest model a
fost adoptat de primii călugări, de eremiţii din deşert, fiind
transmis prin intermediul instituţiilor monastice europene şi
universităţilor. În regiunile mai reci, mai ales cele din Nordul
Europei, cea mai importantă reuşită a fost reprezentată de
realizarea căminului.
 Trebuie precizat faptul că toate aceste consideraţii despre
arhitectură se referă la forma cea mai primară de construcţie
– locuinţa. Dacă casa a reprezentat punctul de plecare a celei
mai elementare forme de arhitectură – cunoscută sub numele
de arhitectură vernaculară; începutul marii arhitecturi
nu este reprezentat de casă ci de mormânt şi de templu.
Planul unui megaron