Universitatea de Vest din Timișoara

Arta Greacă.
Studiu de caz : Partenonul

Student: Popa Nicoleta, an III, ISTORIE.

2021
 Arta antică reprezintă, în bună măsură, o zonă a istoriei artei care stabileşte
coordonatele artei europene pentru cea mai mare parte a evoluţiei culturale a continentului.
Arta grecească reprezintă fără îndoială cea mai importantă perioadă creatoare din
istoria antichităţii: în decursul dezvoltării ei se afirmă prima estetică gândită ca atare şi
exprimată prin opere. Orice artă are o estetică, determinată temporal şi local şi care exprimă în
plan artistic, valorile societăţii corespunzătoare. Arta grecească are o estetică explicită
formulată de filosofi, nu de artişti, iar operele majore ale artei greceşti sunt ilustrări ale acestei
estetici.
Începuturile artei greceşti se plasează cândva în secolele VIII-VII î.Hr. Evoluţia artei
greceşti, de după civilizaţia miceniană, este surprinsă în câteva etape:
- epoca arhaică, între secolul XII î. Chr. şi începutul sec. al V-lea î. Chr.;
- epoca clasică, secolele V-IV î. Chr., reprezentând apogeul civilizaţiei greceşti, care,
pe plan social-politic, corespunde deplinei afirmări a democraţiei sclavagiste în Atena,
cetatea devenind hegemonul lumii elene.
- epoca elenistică (secolele III–I î. Chr.), care, din punct de vedere social-politic,
corespunde constituirii monarhiilor orientale din teritoriile dezmembrate după prăbuşirea
imperiului macedonean. Acum se crează o cultură sincretică, având la bază civilizaţia elenă şi
civilizaţiile orientale, locale. Centrele vestite au fost Alexandria, Pergan, Rodos care cunosc o
mare dezvoltare urbanistică şi arhitecturală1.
Arta greacă a epocii arhaice cunoaşte trei subdiviziuni:
- timpurie (XII – mijlocul sec. al VIII-lea î. Chr.)
- matură (mijlocul sec. al VIII-lea – sfârşitul sec. VII î. Chr.)
- târzie (sfârşitul sec. VII – începutul sec. V î. Chr.)
Unii autori divid arhaicul în două perioade: geometrică (1100-750 î. Chr.) şi arhaică
(750-500 î. Chr.)2. Divizarea artei din epoca arhaică în trei perioade corespunde mai bine
evoluţiei creaţiei arhitecturale, sculpturale şi picturale cuprinse între secolele XII – începutul
sec. V î. Chr. Este şi motivul pentru care adoptăm şi susţinem această cronologie.
În prima fază, aceea a arhaicului timpuriu, cuprinsă între secolele XII – XI î. Chr. până
la mijlocul sec. al VIII-lea î. Chr., în arhitectura religioasă s-au pus bazele tipului
fundamental de construcţie, templul, provenit din megaron (palatul aheilor).
Megaronul trebuia adaptat însă noilor funcţii, celor religioase, de vreme ce era destinat
stăpânului spiritual – zeului – şi nu stăpânului lumesc. În acest caz, s-au dovedit improprii
vatra de foc şi coşul de fum, fiind îndepărtate. Cum zeul nu avea trebuinţă de căldură, de vatra
de foc, iar pământenii trebuiau să vadă în interiorul edificiului, pentru iluminare s-au interpus
grupuri de câte trei stâlpişori, între tavanul de scânduri şi peretele portant, care vor genera
ulterior ideea de triglif.

1. https://www.academia.edu/18811631/26143203_Arta_greaca_1_, p. 2
 2. https://cantemir.ro/cursuriudc/1sem1/Facultati/Geografie/Anul%203/Istoria%20artei%20si%20a%20religiilor/

istoria_artei_pentru_examen_an_III.PDF, p. 3 – 6

Dispuse la distanţe egale, golurile dintre triglife erau obturate cu plăcuţe de lut ars. În
această fază, construcţia era realizată din cărămidă nearsă şi lemn.
În perioada arhaicului matur (mijlocul sec. VIII î. Chr.– sfârşitul sec. VII î. Chr.) asistăm
la apariţia elementelor de bază ale principalelor două ordine ale arhitecturii greceşti: doric şi
ionic3. Tot acum se definesc şi o serie de elemente constructive care reprezintă inovaţii aduse
de arhitecţii greci. Cea mai semnificativă contribuţie o reprezintă, credem noi, elementele de
corectare a perspectivei. Fusele coloanelor, de pildă, au o curbură specifică (sunt mai groase
la mijloc) care anulează distorsiunea de perspectivă; ca urmare, ele nu mai par a fi mai subţiri
la mijloc (pentru un privitor aflat la distanţă), ci având o grosime egală.
La fel, liniile orizontale (treptele de acces şi baza frontonului) au o curbură specifică ce
elimină distorsiunile de perspectivă. Perfecţiunea vizuală acoperă ingeniozitatea care are a rol
vizualizarea perfecţiunii divine.
Faza clasică a artei greceşti acoperă perioada secolului al V-lea şi prima jumătate a
secolului al IV-lea. Chiar dacă grupul arhitectonic de pe Acropolea ateniană îşi are originile în
secolul al VI-lea, cea mai semnificativă parte a acestuia (oricum, din ceea ce ne-a rămas până
astăzi) este databil în această perioadă. Complexul este constituit dintr-o serie de temple şi
clădiri asociate. Templul principal, cel dedicat Athenei Parthenos, domină ansamblul
arhitectural şi incorporează o serie de inovaţii care vor fi utilizate şi la alte construcţii din
perioada elenistică.
Prin acropolis vechii greci numeau partea de sus a unui oraş-cetate care, prin poziţia ei
dominantă, constituia nucleul aşezării umane şi locul de venerare a zeităţilor. Azi, pentru noi
contemporanii, există o singură acropolă, Acropolea ateniană, reprezentând ansamblul
arhitectural amintit la care se adaugă nenumăratele sculpturi cu care a fost împodobit.
Iniţiativa impunătorului complex artistic a avut-o Pericle. Lucrările au durat între 447
– 410 î. Chr. şi au fost elaborate şi realizate de un grup de celebri arhitecţi şi sculptori sub
supervizarea geniului lui Fidias.
Locul şi destinaţia fiecărui monument, proporţiile lui trebuiau să se armonizeze cu spaţiul
relativ limitat al platoului Acropolei care măsoară în lungime 270 m şi aproape 156 m în
lăţime. Delimitarea definitivă a platoului s-a realizat în secolul al V-lea î. Chr. când, printr-un
ansamblu de ziduri de susţinere, trei din povârnişurile naturale ale Acropolei – laturile de
nord, de est şi de sud - au fost transformate într-un perete vertical de netrecut. Accesul pe
platou era posibil, ca şi azi dealtfel, numai pe latura vestică. Cu amenajarea acestei laturi a
platoului Acropolei a fost onorat de Pericle şi de Fidias, arhitectul Mnesicles care, între 437 -
432 î. Chr. a ridicat în marmură de Pentelic o intrare monumentală cunoscută sub numele de
Propilee (de la gr. propylaios = intrare monumentală).
Partea centrală, de plan rectangular (5 x 10,20 m), este străjuită de ziduri şi ante, având în
faţade câte un portic doric hexastil cu ansamblu complet şi fronton. Un zid transversal, cu
cinci uşi, o împarte în două mari încăperi. Cea dinspre vest este divizată longitudinal în trei
nave de către două şiruri a câte 3 coloane ionice (coloanele din faţade au 8,57 m cu 1,60 m
diametru; acestea ionice au 10,25 m cu 0,97 m diametru în partea de jos). Prin nava de mijloc
a colonadei ionice trecea drumul sacru, care face legătură între cele două portice ale faţadelor
aflate la o diferenţă de nivel de 3,50 m una faţă de cealaltă. Aripile laterale, care flanchează
porticul vestic, sunt dispuse deci spre nord şi spre sud, cea dinspre nord, compusă dintr-o sală
rectangulară de 10,76 m x 8,97 m, precedată de un vestibul cu 3 coloane dorice în antis este
destinată Pinacotecii.
Aripa dinspre sud avea o sală de 8,97 m x 5,23 m, închisă pe două laturi de est şi vest, cu
ziduri şi deschisă spre nord şi sud, unde era mărginită de coloane şi pilaştri.
Geniul lui Mnesicles ca arhitect este dovedit în cazul construcţiei Propileelor de ştiinţa cu
care a utilizat un teren atât de accidentat, cu o diferenţă de nivel de 3,50 m pe axa principală
est-vest şi o altă diferenţă pe axa nord-sud, realizând o construcţie proporţională şi echilibrată.
Parthenonul, templul Athenei Parthenos (adică al Athenei Fecioare) este edificiul care
întruneşte în cel mai înalt grad geniul epocii lui Pericle, fiind o sinteză a artei arhitecturale,
sculpturale şi picturale. Arhitecţii desemnaţi de Pericle pentru construirea Parthenonului au
fost, aşa cum s-a mai menţionat, Ictinos, Callicrates şi Carpion care au lucrat sub autoritatea
lui Fidias.
Cel mai important sculptor al Greciei clasice şi cel căruia i s-a atribuit aşa numitul
idealism clasic este Fidias. Pentru epoca clasică grecească s-a vorbit despre idealismul artei
greceşti, înţelegându-se prin aceasta faptul că figurile sunt figuri tipice, întrupări ale unui tip
ideal, care la rândul lui poate fi definit printr-o idee filozofică: KALOCAGATIA (expresie
grecească contrasă din kalos şi agatos = frumos şi bun, înţelese amândouă ca proprietăţi
morale, nu fizice4). Figurile sunt prezentate totdeauna într-o ipostază optimală. Zeus este
înainte de orice tatăl tuturor: al oamenilor, al vieţuitoarelor. Fidias a preluat un vers din Iliada
care defineşte în aceşti termeni pe Zeus şi plecând de aici a creat pe Zeus din Olimpya, în
tehnica hrysoelefantină, ca şi Atena Partenos, figură de o puritate şi o maiestate desăvârşite.
Concepând în termeni similari friza Parthenonului, Fidias va obţine acea neasemuită sinteză
între nobila, senina frumuseţe a compoziţiei larg ritmate, a figurilor perfect proporţionate şi
modelate şi sensibila vibraţie a detaliilor de carnaţie, mişcare şi draperie.
Un predecesor dar şi contemporan al lui Fidias, Policlet, este preocupat de proporţiile
ideale ale corpului omenesc. Îl interesează nu numai să realizeze lucrări de acest fel ci şi să
teoretizeze problema proporţiilor şi scrie Canonul ( O kanon) - tratatul despre proporţiile
corpului omenesc, din care s-a păstrat însă foarte puțin. Policlet a creat două statui; una este
Doriforul, purtătorul de lance, cealaltă este Anadumenos sau Efebul care-şi leagă bandoul sau
diadema. Amândouă reprezintă doi atleţi nuzi. Doriforul schiţează un pas, are unul dintre
picioare flexate şi poartă pe umăr o suliţă, întorcând în acelaşi timp capul uşor spre stânga.
Apar aici mai multe elemente caracteristice pentru arta lui Policlet: uşoara torsiune a corpului
care descrie o oarecare spirală; înclinarea capului care dă expresie figurii; în sfârşit o calitate
datorată modelării ansamblului pleoapă-ochi-orbită cunoscută sub numele hygror, umezeala
privirii. Anadumenos este tot un atlet care stă, dar unul dintre picioare este flexat în repaos,
mâinile sunt ridicate, torsul puţin răsucit şi îşi înnoadă panglica pe cap. Totul pare o mişcare
de dans. Cele două creaţii, nu ne sunt cunoscute decât prin copii romane.

3. http://hiphi.ubbcluj.ro/Public/File/sup_curs/istorie18.pdf, p.14.
 4. https://cantemir.ro/cursuriudc/1sem1/Facultati/Geografie/Anul%203/Istoria%20artei%20si%20a%20religiilor/

istoria_artei_pentru_examen_an_III.PDF , p.7

Ultima etapă a dezvoltării autonome a artei greceşti este arta elenistică. Dacă sculptura
devine mai dinamică, pictura devine un element mai prezent şi mult mai folosit ca anexă a
arhitecturii, iar aceasta din urmă devine modul predilect de subliniere a excelenţei unor
personaje care domină viaţa politică. Aici se află un foarte important punct de echilibru. Până
la apariţia statelor elenistice, comanditarul şi beneficiarul operelor arhitectonice este corpul
cetăţenesc. Odată cu elenismul şi cu reluarea ideii monarhice, comanditarul şi beneficiarul
sunt două entităţi politice diferite. Clădirile publice sunt comandate şi susţinute financiar de
cetăţeni bogaţi sau de suverani (este cazul în Egipt, Rhodos, Seleucia, Macedonia), iar
beneficiarul rămâne corpul civic, de data aceasta ca simplu receptacol al acestei munificenţe
care, declarativ civică, nu face decât să stabilească şi să vizualizeze noile ierarhii sociale şi
politice. Un fenomen similar este cel al apariţiei locuinţelor private de amploare, fapt care
traduce, şi el, modificarea tipului de desfăşurare a vieţii publice în cetatea greacă.
Ordinul arhitectonic caracteristic acestei perioade este cel corintic. Elementul caracteristic
al acestuia este capitelul ornamentat cu flori de acant şi multiplicarea frizelor cu basoreliefuri.
Exemplul poate clasic este templul din Pergam.
 Studiu de caz

Nume : Partenonul
Localitate : Atena
Țară : Grecia
Arhitect : Ictinos, Callicrates
Inginer : Phidias
Data începerii construcției : 447 î.Hr.
Data finalizării : 432 î.Hr
Stil : clasic, ordinul doric
Icoana civilizației occidentale este una dintre cele mai faimoase clădiri din lume. Templul
fost construit în secolul al V-lea î.Hr., cu vedere asupra orașului Atena, din poziția sa
maiestuoasă deasupra Acropolei sacre. Partenonul a fost creat în onoarea zeiței Athena
Parthenos (fecioara a Atenei), patronul orașului Atena. Templul a fost inițial cunoscut sub
numele de Marele Templu (Megas din Naos), dar ulterior a devenit cunoscut sub numele de
Partenonul.
Partenonul de astăzi nu a fost primul templu construit aici în antichitate.
Există urme ale două temple anterioare și ușor mai mici: primul din piatră, iar al doilea
din marmură. Curând după ce perșii au distrus toate clădirile de pe Acropolă în anul 480 î.Hr.,
Pericles a comandat construcția noului templu mare și a fost condus de arhitectul și sculptorul
Fidias. Designul Partenonului este atribuit lui Kallikrath și Iktin. Construcția a început în 447
î.Hr., iar templul a fost finalizat abia nouă ani mai târziu. Fidias a continuat să lucreze la
sculpturile magnifice care au împodobit templul până în 432 î.Hr.
Arhitectural, templul este un peripter clasic cu un rând de coloane dorice. Există 50 de
coloane în total - câte 8 în față și 17 în lateral. Lățimea laturilor de capăt este mai mare decât
cea tradițională - 8 coloane în loc de 6. Acest lucru a fost făcut la cererea lui Fidias, care a
căutat să atingă lățimea maximă a cella, interiorul. Înălțimea coloanelor era de 19,4 metri, cu
un diametru în partea inferioară de 1,9 m. Coloanele de colț erau ușor mai groase - 1,95 m.
Spre partea de sus, grosimea coloanelor a scăzut. Fiecare coloană are 20 de caneluri
longitudinale - caneluri.
Planul Partenonului5:

Întreaga clădire se sprijină pe o bază în trei trepte de 1,5 m înălțime. Dimensiunea

platformei superioare a bazei, stilobatul, este de 69,5 pe 30,9 metri. În spatele rândului
exterior de coloane, pe care stau zidurile templului, au fost construite încă două trepte cu o
înălțime totală de 0,7 m.
Intrarea principală în Partenon era situată pe partea opusă intrării principale în Acropole -
Propilee. Astfel, pentru a intra în interior, vizitatorul trebuia să se plimbe în jurul clădirii
dintr-o parte.
Lungimea totală a templului (fără colonadă) este de 59 m, lățimea de 21,7. Partea de est a
templului, unde se afla chiar sanctuarul Atenei, avea o dimensiune externă de 30,9 m și a fost
numită hecatompedon, „o sută de picioare” (piciorul mansardei - 30,9 cm). Cella avea 29,9 m
lungime. Cella era împărțită în trei nave de două rânduri de 9 coloane dorice. În naosul
mijlociu se afla altarul zeiței, precum și faimoasa statuie a Atenei Partenos, creația lui Fidia.
Partea de vest a clădirii era ocupată de un opistod - camera în care erau păstrate ofertele
către Atena și arhiva de stat. Dimensiunile opistodomului erau de 13,9 x 19,2 m. Aici a fost
transportat trezoreria Uniunii Delian. Numele opistodomului, Partenonul, a fost transferat
ulterior în întregul templu.
 Clădirea a fost construită din marmură extrasă din muntele Pentelikon la 20 km de Atena.
Particularitatea marmurei Pentelikon este de așa natură încât, fiind aproape albă imediat după
extracție, în timp capătă o culoare gălbuie. Aceasta explică nuanța aurie a Partenonului.

5. http://fysathens.weebly.com/the-parthenon.html

Opere de artă remarcabile sunt metopele Partenonului - imagini în relief care erau
situate deasupra frizei. Din 92 de metope, 57 au supraviețuit până în prezent.Reliefurile
sunt grupate în funcție de tematică și sunt dedicate temelor comune din Hellas. Deasupra
intrării de est a fost descrisă bătălia zeilor cu giganții, deasupra intrării în opistod în vest -
bătălia elenilor cu amazoanele. Metopele din sud au reprodus bătălia dintre Lapiths și
centauri. Metopele din partea de nord, care au povestit despre războiul troian, au suferit
mai mult decât altele.
Sculpturile frontoanelor au supraviețuit doar în fragmente. Au portretizat momente
cheie pentru Atena. Grupul estic a reprodus scena nașterii Atenei, iar pe frontonul vestic a
fost reprezentată disputa dintre Athena și Poseidon pentru dreptul de a deveni patronul
Aticii. Figurile legendare ale istoriei Atenei sunt descrise alături de zei. Din păcate, starea
sculpturilor nu ne permite să determinăm cu exactitate apartenența celor mai multe dintre
ele.
Partenonul a fost recunoscut ca parte a patrimoniului istoric al Greciei, iar lucrările de
restaurare au început în anii 1920. A fost înființată Fundația pentru Conservarea
Partenonului, un sit al Patrimoniului Mondial UNESCO.
Lucrările la restaurarea Partenonului sunt în curs de desfășurare. Din păcate, nu există
nicio speranță de a vedea templul în forma sa originală - s-au pierdut prea multe. Cu toate
acestea, chiar și în starea sa actuală, Partenonul este o capodoperă a arhitecturii antice și
nu lasă nicio îndoială cu privire la geniul arhitecților și al constructorilor care l-au ridicat
cândva.
Webografie:
1. https://www.academia.edu/18811631/26143203_Arta_greaca_1_
2. https://cantemir.ro/cursuriudc/1sem1/Facultati/Geografie/Anul%203/Istoria
%20artei%20si%20a%20religiilor/istoria_artei_pentru_examen_an_III.PDF
3. http://fysathens.weebly.com/the-parthenon.html
4. http://hiphi.ubbcluj.ro/Public/File/sup_curs/istorie18.pdf