Arta greaca in epoca clasică

Artiștii greci din secolele al V-lea și al IV-lea î.Hr. au ajuns la o

manieră de reprezentare care transmite dinamica vieții, precum
și un sentiment de permanență, claritate și armonie. Arta greacă
din epoca clasică remarcă printre alte culturi antice prin
dezvoltarea reprezentărilor naturaliste, dar idealizate, ale
corpului uman, în care figurile, in mare parte nud, erau punctul
central al inovației.
Arhitectura greacă, foarte simplă din punct de vedere tehnic, a
stabilit un stil armonios, cu numeroase convenții detaliate, care
au fost adoptate în mare parte de arhitectura romană și care sunt
încă respectate în unele clădiri modern. În perioada clasică au
avut loc schimbări în stilul și funcția sculpturii. Pozițiile au
devenit mai naturaliste, iar îndemânarea tehnică a sculptorilor
greci în reprezentarea formei umane într-o varietate de poziții a
crescut foarte mult. Începând cu aproximativ 500 î.Hr., statuile
au început să înfățișeze persoane reale. În același timp,
sculpturile și statuile au fost folosite în scopuri mai largi. Marile
temple ale epocii clasice, cum ar fi Partenonul din Atena și
Templul lui Zeus din Olympia, au necesitat sculpturi în relief
pentru frizele decorative și sculpturi rotunde pentru a umple
câmpurile triunghiulare ale frontonului. Provocarea estetică și
tehnică dificilă a stimulat inovația sculpturală. În perioada
clasică, cunoaștem pentru prima dată numele sculptorilor
individuali, unul dintre ei ar fi Phidias, un artist care a
supravegheat proiectarea și construirea Partenonului. Cele mai
faimoase opere ale perioadei clasice au fost statuia colosală a lui
Zeus din Olympia și statuia Atenei Parthenos din Parthenon
Arhitectura greacă este cunoscută pentru coloanele înalte,
detaliile complicate, simetria, armonia și echilibrul. Principalele
exemple de arhitectură greacă care supraviețuiesc astăzi sunt
templele mari pe care le-au construit pentru zeii lor. Arhitectura
greacă antică a conceput trei "ordine" sau "șabloane" principale:
ordinul doric, ordinul ionic și ordinul corintic. Aceste ordine
stabileau un set larg de reguli privind proiectarea și construcția
templelor și a altor clădiri similare. Ordinul doric își are originea
în vestul și partea continentală a Greciei, e cel mai simplu dintre
ordine, caracterizat prin coloane scurte, organizate, grele, cu
capiteluri simple și rotunde, și fără bază. Ordinul ionic provine
din estul Greciei, unde originile sale sunt împletite cu
asemănătorul și puțin cunoscutul ordin eolic. Se distinge prin
coloane subțiri, canelate, cu o bază mare și două volute opuse.
Ordinul corintic e cel mai ornamentat dintre ordinele grecești,
caracterizat de o coloană subțire canelată, având un capitel
decorat cu două rânduri de frunze de acantă și patru volute mici.
Este de obicei considerat ca fiind cel mai elegant dintre cele trei
ordine.
Partenonul este un fost templu grecesc, dedicat zeiței Atena, pe
care locuitorii Atenei o considerau patroana lor. Construcția a
început în anul 447 î.Hr. si a fost finalizată în 438 î.Hr. deși
decorarea clădirii a continuat până în 432 î.Hr. Este cea mai
importantă clădire care a supraviețuit din Grecia clasică, fiind
considerată în general apogeul ordinului doric Partenonul este
un templu peripteric octastil doric cu caracteristici arhitecturale
ionice. Acesta se află pe o platformă de trei trepte. La fel ca alte
temple grecești, este construit cu stâlpi și lințoli și este
înconjurat de coloane. Există opt coloane la fiecare capăt și
șaptesprezece pe laturi. La ambele capete există un rând dublu
de coloane. Coloanele sunt de ordin doric, cu capiteluri simple,
arbori canelurați și fără baze. De jur împrejurul cella și de-a
lungul lintrelor coloanelor interioare se desfășoară o friză
continuă sculptată în relief scăzut.
În concluzie, în perioada clasică, arhitecții au dezvoltat noi
stiluri de coloane. Sculptorii au creat figuri mai umane, care
aveau emoții și slăbiciuni expresive. Arta greacă clasică era
rafinată, intelectuală și expresivă. Dar, mai presus de toate, era
clasică.