Românii din Voivodina

Românii din Voivodina sunt o parte a minorității de naționalitate română din Serbia. Ei trăiesc în
42 de localități din regiunea Voivodina, iar numărul lor atinge 25 410 de persoane, conform
recensământului din 2011. Odată cu garantarea autonomiei în Voivodina, limba română a primit statut
oficial împreună cu grafia latină, după cum se precizează în Statutul Provinciei Autonome Voivodina.
Româna este oficială pe teritoriul PAV în comunele Alibunar, Biserica Albă, Zitiște,
Becicherecul Mare, Kovăcița, Cuvin, Plandiște și Secanj. În comuna Vârșeț româna este oficială doar în
localitățile Voivodinț, Marcovăț, Straja, Jamu Mic, Srediștea Mică, Mesici, Jablanka, Sălcița, Râtișor,
Oreșaț și Coștei.[

În Voivodina funcționează 40 de parohii românești istorice în care activează 42 de preoți, aflate

sub jurisdicția Episcopiei Daciei Felix cu sediul la Vârșeț. Drept reacție la faptul că Serbia și Patriarhia
Ortodoxă Sârbă nu au recunoscut inițial episcopia română cu sediul la Vârșeț, primul ei administrator,
episcopul Daniil Stoenescu, a revenit în România. Începând cu anul 2006, religia în limba română a fost
introdusă în școlile de stat din Voivodina, cu cinci ani mai târziu decât în cazul tuturor celorlalte
confesiuni tradiționale din Serbia.
 Biserica românească din Alibunar

Istorie
După Primul Război Mondial, în urma Conferinței de pace de la Paris, Banatul istoric a fost
împărțit între Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (RSCS) și România. În 1998, profesorul universitar
dr. Gligor Popi estima că în 1921 erau aproape 80 000 de români în Voivodina . Acest cercetător afirmă
totodată că circa 50 000 de sârbi și croați au continuat sa trăiască în Banatul românesc după Conferința de
Pace de la Paris.
Guvernele celor două țări s-au implicat în soluționarea litigiului inițial prin încheierea unor
convenții și acorduri reciproce privind românii din RSCS și, respectiv, sârbii și croații din Regatul
României. Cu toate că Tratatul de Pace de la Saint-Germain din 10 septembrie 1919 prevedea
protectoratul internațional al minorităților din RSCS, aceste clauze nu au fost aplicate în mod constant,
fiind înregistrate numeroase abuzuri.
Datorită conjuncturii care s-a creat după Primul Război Mondial, mulți preoți, învățători, avocați,
medici și funcționari (intelectualitatea), au părăsit Banatul sârbesc, împreună cu multe familii de țărani,
pentru a se stabili în România. Consecință imediată a acestei emigrări a fost degradarea învățământului, în
special cel primar: din cei 105 învățători care au funcționat înainte de primul război mondial, 72 au plecat
în România. Totodată, școlile confesionale au devenit școli de stat, iar autoritățile centrale au trimis în
satele românești învățători sârbi, bulgari și ruși, care nu cunoșteau limba română. Această situație a fost
rezolvată abia în 1935, când în baza unei convenții, Ministerul Învățământului de la Belgrad a numit în
școlile din satele cu populație majoritară românească învățători „contractuali”, chemați din România,
urmând ca la sfârșitul anului să activeze în acest regim în total 47 de învățători.
Protopopul Traian Oprea, din Vârșeț a întocmit cele „24 de plângeri”", expuse public, în care
arăta nedreptățile săvârșite față de membrii minorității române: aceștia nu beneficiau de efectele reformei
agrare, nefiind împroprietăriți; studenții și elevii care studiau în România nu puteau obține pașapoarte;
autoritățile nu aprobau statutele Asociației Culturale Române și ale Asociației Studenților, organizate în
scopul dezvoltării intelectuale și spirituale; interdicția de a folosi manualele școlare primite din România.
Pe 10 februarie 1923 a fost constituit Partidul Român la Alibunar, pentru apărarea drepturilor
naționale, sociale și culturale ale minorității române. Dr. Aurel Novac , fost deputat în Parlamentul de la
Pesta înainte de război, a fost primul președinte al acestui partid. În martie 1923, Ioan Jianu a fost ales
primul deputat în Parlamentul de la Belgrad . În aceași lună a apărut la Panciova, ziarul Graiul românesc,
organul de presă al Partidului Român. În noiembrie 1923, a fost constituită Asociatia Culturală Română
din Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, cu având ca obiective propășirea națională și spirituală
precum și păstrarea tradițiilor românești.
În perioada interbelică au apărut deasemeni în Voivodina publicațiile de limbă română Nădejdea
(până în 1944) și Foaia poporului român (până în 1938), care era publicația Asociației Culturale Astra,
înființată în 1899, închisă în 1914 și reînființată la 19 martie 1936. Asociația denumită după asociația
similară din Transilvania a avut un rol semnificativ în dezvoltarea culturală a românilor din Voivodina.

Ziarul Nădejdea

După al Doilea Război Mondial, Voivodina a avut de un nivel scăzut de autonomie în cadrul
Serbiei. Constituția iugoslavă din 1974 a acordat provinciei dreptul de veto în parlamentele sârb și
iugoslav în deciziile legate de afacerile sale interne. Constituția sârbă adoptată în același an, reitera faptul
că „Republica Socialistă Serbia cuprinde Provincia Socialistă Autonomă Voivodina și Provincia
Socialistă Autonomă Kosovo, care s-au format prin efortul comun al națiunilor și naționalităților din
Iugoslavia în Războiul pentru Eliberare Națională (al Doilea Război Mondial) și revoluția socialistă”.
Constituțiile Federației Iugoslave, a Republicii Sârbe și, respectiv, a Provinciei Voivodina din
1974, recunoșteau românii ca o minoritate națională constituentă a statului, garantându-le ca atare drepturi
colective, fapt care se manifesta și prin extinderea dreptului privind uzul oficial al limbii române. De
exemplu, articolul 10 al constituției Voivodinei prevedea că limba procedurilor judecătorești era aceea
folosită de partea care deschidea acțiunea în justiție.
în septembrie 1990 președintele Slobodan Miloșevici a cauzat pierderea multor drepturi
autonome în Voivodina. Deși Voivodina era considerată în continuare o provincie autonomă a Serbiei, o
mare parte din puterile sale autonome, inclusiv votul în președinția colectivă iugoslavă, a fost transferată
puterii de la Belgrad. În orice caz, Voivodina și-a păstrat parlamentul și guvernul regional, precum și un
număr de alte funcții autonome.
Căderea regimului Miloșevici în 2000 a creat un climat favorabil reformei în Voivodina. În urma
discuțiilor dintre partidele politice, nivelul de autonomie a fost sporit prin intermediul legii Omnibus din
2002.