Dinastia Antoninilor

Dinastia Antoninilor, sau dinastia antonină, a fost a treia dinastie a Imperiului Roman. Ea a

fost reprezentată printr-o serie de șapte împărați romani care au domnit din anul 96 d.Hr. până
în 192.
Numele dinastiei provine de la numele împăratul Antoninus Pius, (Titus Aurelius Fulvus
Boionius Arrius Antoninus Pius, 138-161, al patrulea din „cei cinci împărați buni”), domnia lui
fiind identificată cu apogeul dinastiei antonine și al întregului imperiu.
Primele cinci din cele șase succesiuni ale acestei dinastii au fost notabile și prin faptul că
împăratul în exercițiu a adoptat candidatul ales de el pentru a-i fi succesor. Conform legii
romane, o adopție ducea, din punct de vedere juridic, la aceleași drepturi ca și în cazul filiației
naturale. Din acest motiv, împărații de la Traian la Lucius Verus (inclusiv) mai sunt cunoscuți și
sub numele de împărați adoptivi. Excepția făcută de Marcus Aurelius, care l-a desemnat ca
succesor pe fiul său natural, Commodus, este considerată ca fiind o alegere neinspirată, care a
marcat începutul decăderii Imperiului Roman.
Cei șapte împărați care aparțin dinastiei Antoninilor sunt:

 Nerva (96-98)
 Traian (98-117)
 Hadrian (117-138)
 Antoninus Pius (138-161)
 Marcus Aurelius (161-180)
 Lucius Verus (161-169), co-împărat cu Marcus Aurelius
 Commodus (180-192), fiul lui Marcus Aurelius
Primii cinci dintre ei sunt așa-zișii „cei cinci împărați buni”.
 Dinastia Severilor
Dinastia Severilor a fost o dinastie imperială romană, care a condus Imperiul
Roman între 193 și 235. Dinastia a fost fondată de către generalul roman Septimius Severus, care
a ajuns la putere ca învingător în războiul civil din 193.

Deși Septimius Severus a restaurat cu succes pacea în urma revoltelor din secolul al II-lea,
dinastia a avut de suferit din cauza relațiilor de familie extrem de instabile și a tulburărilor
politice constante, prefigurând criza iminentă din secolul al III-lea. A fost ultima ramură
genealogică a Principatului fondat de către Augustus.
 Dinastia Flaviilor
Dinastia Flaviilor sau Dinastia Flaviană a fost a doua dinastie a Imperiului Roman. Ea a fost
reprezentată de o serie de trei împărați romani care au domnit din 69, Anul celor patru împărați,
până în 96, când ultimul membru al dinastiei, împăratul Domițian, a fost asasinat și a
început Dinastia Antoninilor.

Numele dinastiei provine de la numele împăratul Vespasian, Titus Flavius Vespasianus. Cei trei

împărați care aparțin dinastiei Flaviilor sunt:

 Vespasian (69–79)
 Titus (79–81), fiul lui Vespasian
 Domițian (81–96), fiul lui Vespasian
 Dinastia Iulio-Claudiană
Dinastia Iulio-Claudiană se referă la cinci împărați
romani: Augustus, Tiberius, Caligula (cunoscut și ca
Gaius), Claudius și Nero sau la familia din care au făcut parte. Aceștia au
condus Imperiul Roman din a doua jumătate a secolului I î.Hr. până în
anul 68 d.Hr., când ultimul împărat al acestei dinastii, Nero, s-a sinucis.
 Războaiele daco-romane
Războaiele daco-romane (101-102, 105-106) au fost două războaie între Imperiul
Roman și Dacia (Regatul Dac), în timpul domniei împăratului Traian.

Războaiele dacice au reprezentat un triumf uriaș pentru Roma și armatele sale. Traian a anunțat
135 de zile de sărbătoare în întreg imperiul. Minele de aur bogate ale Daciei au fost folosite de
romani, asigurând surse importante de finanțare pentru alte campanii romane. Cele două războaie
au reprezentat victorii importante în cadrul campaniilor expansioniste ale Romei, câștigând
sprijinul și admirația oamenilor pentru Traian. Prin cuceririle ulterioare din Asia, Traian a
realizat cea mai mare întindere din istoria Imperiului Roman. O mare parte a populației
masculine a Daciei a fost ucisă în luptă, trecută în sclavie sau înrolată în legiuni romane și
trimisă să lupte la mare distanță de Dacia, în parte pentru a descuraja alte rebeliuni. Mai puțin de
jumătate din Dacia a fost oficial anexată și apoi organizată ca provincie a imperiului (Dacia
romană).

Perioada de după războaiele dacice a fost, prin folosirea tezaurului dacic și prin preluarea și
extinderea exploatării aurului din Carpații Apuseni, una de creștere economică susținută și de
relativă pace la Roma. A fost început un mare proiect de construcții, îmbunătățind infrastructura
Romei în general. Traian a devenit cu adevărat un împărat civil, deschizând drumul unor întăriri
interne ulterioare în cadrul imperiului, ca stat unitar.