Kosovo în timpul Iugoslaviei lui Tito (1945–1986)

Conflictele dintre cele două comunităţi erau pe punctul de a izbucni din secolul XX, iar
ocazional s-au produs violenţe grave, în special în Primul război balcanic, Primul război mondial, şi în
Al Doilea Război Mondial. Guvernul socialist al lui Josip Broz Tito a reprimat sistematic manifestările
naţionaliste din Iugoslavia, căutând să asigure că nicio republică din cadrul federaţiei nu obţinea
dominaţie asupra altora. În particular, puterea Serbiei - cea mai mare şi mai populată republică - a fost
atenuată prin stabilirea unor guverne autonome în provincia Voivodina în nord şi în Kosovo, în sud.
Frontierele provinciei Kosovo nu se potriveau tocmai corespunzător cu zonele din localităţile populate
de albanezii din Iugoslavia (un număr de albanezi au fost lăsaţi în Republica Iugoslavă a Macedoniei,
Muntenegrului, şi Serbiei, pe când în nordul provinciei cea mai predominantă populaţie erau sârbi).Cu
toate acestea, majoritatea locuitorilor de la recensământul din 1921 a fost albaneză. Fosta autonomie a
provinciei Kosovo stabilită în constituţia Iugoslaviei, nu a fost pusă în practică. Poliţia secretă a lui
Tito a lovit cu asprime naţionaliştii. În 1956, un număr de albanezi au fost puşi sub acuzare în Kosovo
de spionaj si sabotaj. Ameninţarea de separatism a fost, de fapt, minimă, numai câteva grupuri
disparate doreau unirea cu Albania, însă politic ele erau nesemnificative. Impactul pe termen lung a
fost substanţial, astfel că unul din ele - Mişcare de Revoluţie pentru Unificarea cu Albania fondată de
Adem Demaci - avea să formeze miezul politic al Armatei de Eliberare din Kosovo. Demaci însuşi a
fost închis în 1964, împreună cu mulţi dintre adepţii săi. Iugoslavia a suferit o perioadă de criză
economică şi politică în 1969, din pricina unui masiv program guvernamental de reformă economică
ce a majorat indirect diferenţa dintre bogaţii din nord şi săracii din sudul ţării. Demonstraţiile şi
revoltele studenţeşti de la Belgrad, în iunie 1968 s-au răspândit şi în Kosovo în luna noiembrie a
aceluiaşi an, dar au fost înăbuşite forţele de securitate. Cu toate acestea câteva dintre cerinţele
studenţilor - în special pentru adevăratele puterile reprezentative pentru albanezi pe ambele organe de
stat sârbe şi iugoslave precum şi o mai bună recunoaştere a limbii albaneze - au fost recunoscute de
către Tito. Universitatea de la Priştilniţa a fost stabilită ca o instituţie independentă în 1970, încheindu-
se astfel o perioadă lungă în care instituţia a fost condusă ca un avanpost al Universităţii de la Belgrad.
Albanizarea forţată a educaţiei în Kosovo a fost împiedicată de lipsa de materiale educaţionale în
limba albaneză în Iugoslavia, ducând la un acord cu Albania pentru furnizarea de manuale. În 1974,
statutul politic al provinciei Kosovo a fost îmbunătăţit şi mai mult, atunci când o nouă constituţie
iugoslavă a acordat o extindere pentru drepturile politice ale nemulţumiţilor albanezi. Odată cu
Voivodina, a fost declarată provincie, şi a câştigat multe puteri de republică: un loc pentru preşedinţia
federală şi pentru propriile forţe de poliţie şi Banca Naţională. Puterea era încă exercitată de către
Partidul Comunist, dar revenea în principal etnicilor albanezi comunişti. Moartea lui Tito pe 4 mai
1980 a dus la o lungă perioadă de instabilitate politică, înrăutăţind tot mai mult de criza economică şi
neliniştile naţionaliste. Primul focar major a avut loc în oraşul principal din Kosovo, Priştilniţa, în
martie 1981, atunci când studenţii albanezi s-au revoltat la cozile listelor de cantine ale Universităţii.
Acest eveniment banal s-a răspândit pe întregul teritoriu al Kosovo, luând caracterul unei revolte
naţionaliste cu demonstraţii popular masive, în multe oraşe. Protestatarii au cerut ca Kosovo să devină
cea de-a şaptea Republică a Iugoslaviei. Cu toate acestea, acest lucru a fost inacceptabil politic pentru
Serbia şi Republica Macedonia. Unii sârbi (şi unii naţionalişti albanezi, de asemenea) au văzut cererile
ca fiind un preludiu la o "Albanie Mare", ce putea cuprinde părţi din Muntenegru, Republica
Macedonia şi însuşi Kosovo. Pentru a înăbuşi revoltele, preşedinţia comunistă a trimis trupe ale poliţiei
şi ale armatei, declarând stare de urgenţă, cu toate că nu a abrogat autonomia provinciei cum au cerut
unii comunişti sârbi. Presa iugoslavă a raportat că 11 oameni au murit (deşii unii susţin că numărul de
morţi ar fi de 1.000) şi alţi 4.200 au fost închişi. De asemenea Partidul Comunist din Kosovo a suferit
şi epurări, mai multe personalităţi cheie (inclusiv preşedintele său) fiind expulzaţi. Autorităţile au
instituit măsuri de represiune aspre asupra tuturor etnicilor albanezi şi sârbi. Kosovo a suferit o
prezenţă extinsă a poliţiei secrete, în cea mai mare parte a anilor '80 aceasta reprimând fără milă orice
manifestare naţionalistă neautorizată ale albanezilor şi ale sârbilor. Potrivit unui raport citat de Mark
Thompson, mai mult de 58.0000 de locuitori din Kosovo, au fost arestaţi, interogaţi, internaţi sau
amendaţi. Mii dintre aceştia şi-au pierdut locurile de muncă sau au fost expulzaţi din unităţile de
învăţământ. În acest timp, tensiuni între albanezi şi sârbi au continuat să se intensifice. În 1969,
Biserica Ortodoxă Sârbă a ordonat clerului să compileze datele despre problemele sârbilor din Kosovo,
încercând să facă presiuni asupra guvernului de la Belgrad pentru a face mai mult pentru a proteja
credincioşii sârbi. În februarie 1982, un grup de preoţi din Serbia şi-au întrebat episcopii "de ce
Biserica sârbă nu ia măsuri" şi de ce nu porneşte o campanie împotriva "distrugerii, incendierii şi
sacrilegiului a sfintelor moaşte din Kosovo". Astfel de preocupări au atras atenţia Belgradului.
Povestiri apărute din timp în timp, în mass-media de la Belgrad susţineau că sârbii şi muntenegrenii
sunt persecutaţi. A fost o percepţie veritabilă în rândul naţionaliştilor sârbi, în special, că sârbii sunt
scoşi din Kosovo. Un fapt important care contribuia la instabilitate a fost traficul de droguri al
mafioţilor albanezi kosovari. Un alt factor de agravare a fost declinul economiei provinciei Kosovo,
aceasta devenind o alegere proastă pentru sârbii care căutau de lucru. Albanezii şi sârbii aveau tendinţa
de a-şi favoriza compatrioţii atunci când veneau noi angajaţi, dar numărul de locuri de muncă a fost, în
orice caz, prea mic. În acest scop, s-a argumentat că un număr mare de albanezi sunt de fapt ţigani de
credinţa islamică. Kosovo a devenit cea mai săraca parte din fosta Iugoslavie: în 1979, în medie,
venitul pe cap de locuitor a fost de 795 dolari, comparativ cu media naţională de 2635 dolari (şi 5315
dolari în Slovenia).

Kosovo şi ascensiunea la putere al lui Slobodan Miloşevici (1986–1990)

În Kosovo, creşterea naţionalismul albanez şi separatismului a dus la creştere tensiunilor etnice

între sârbi şi albanezi. O atmosferă din ce în ce mai otrăvitoare a condus la zvonuri sălbatice fiind
comercializate şi altfel de incidente banal fiind cu sufletul la gură de proporţii.
A fost împotriva acestui fundal tensionat că Academia de Ştiinţe şi Arte din Serbia (САНУ) a
realizat o anchetă în conformitate cu sârbii care au părăsit Kosovo în 1985-1986. Raportul a
concluzionat că o mare parte din cei care au plecat au fost sub presiune de albanezi, de a face acest
lucru. Şaisprezece membri proeminenţi ai membrilor academiei au începutul lucrul în iunie 1985 pe un
document proiect ce a fost prezentat publicului în septembrie 1986. Memorandumul academiei, astfel
cunoscut, a fost extrem de controversat. Este axat pe dificultăţile politice cu sârbii din Iugoslavia
indicând cotonogul de putere al lui Tito din Serbia şi dificultăţile cu care se confruntă sârbi în afara
Serbiei.
Memorandumul a oferit o atenţie specială, în Kosovo, susţinând că sârbii din provincie au fost
supuşi la "genociduri fizice, politice, juridice şi culturale" într-un "război total şi deschis" care a fost în
curs de desfăşurare începând din primăvara anului 1981. Acesta a susţinut că statutul provinciei
Kosovo în 1986 a fost înfrângere istorică gravă decât orice eveniment pentru sârbi de la obţinerea
independenţei faţă de Imperiul Otoman în 1804 astfel a fost considerat mai rău decât catastrofele
precum ocuparea nazistă, sau a primului război mondial când Serbia a fot ocupată Imperiul Austro-
Ungar. Autorii Memorandumului a susţinut că, 200000 sârbi s-au mutat din provincie în urmă cu 20 de
ani şi au avertizat că în curând nici unul nu va mai rămâne "cu excepţia cazului în care lucrurile se
schimbă radical". Remediul în conformitate cu Memorandumul, a fost "securitate autentică şi lipsită de
ambiguitate de egalitate pentru toate persoanele care trăiesc în Kosovo şi Metohia să fie stabilite" şi
"obiective şi condiţii pentru sârbi care au plecat să fie realizate". Acesta a concluzionat că "Serbia nu
trebuie să fie pasivă şi aştepte şi să vadă ce vor spune alţii, aşa cum au făcut-o de multe ori în trecut."
Memorandumul a fost întâmpinat de multe reacţii diferite. Albanezii au văzut asta ca fiind un
apel al supremaţiei sârbe la nivel local. Ei au susţinut că toate emigranţii sârbi au părăsit Kosovo din
motive economice. Alte naţionalităţi iugoslave - în special slovenii şi croaţii- au văzut-o ca pe o
ameninţare pentru apelul Serbiei de a fi mai hotărâtoare. Chiar şi sârbii au fost divizaţi: o parte au
acceptat-o, în timp ce vechea gardă comunistă a atacat puternic mesajul său. Unul dintre cei care au
denunţat-o era membru sârb al Partidului Comunist, Slobodan Miloşevici. În noiembrie 1988, şeful
comisiei din provincia Kosovo a fost arestat. În martie 1989, Miloşevici a anunţat o "revoluţie anti-
birocratică" în Kosovo şi Voivodina, limitându-le autonomia precum şi de impunere a dangătului de
clopot şi o stare de urgenţă în Kosovo, din cauza manifestărilor violente, rezultate în 24 de decese
(inclusiv doi poliţişti). Miloşevici a susţinut că modificările constituţionale pentru a proteja restul
sârbilor din Kosovo faţă de hărţuielile din partea majorităţii albaneze.
 Kosovo sub dominaţia directă a Serbiei (1990–1996)

Slobodan Miloşevici a luat procesul de fortificaţie a unei etape ulterioare, în 1990, când a revocat
autonomia provinciei Kosovo şi Voivodina alegând liderii împreună cu simpatizanţii acestuia. Crucial,
ambele provincii au avut un vot în plus în cele opt state iugoslave, oferindu-i lui Miloşevici automat
patru voturi în comparaţie cu Serbia şi Muntenegru (fiind aliat Serbiei). Slovenia, Croaţia, Bosnia şi
Macedonia au avut, astfel, de a menţine o alianţă grea pentru a preveni modificări constituţionale de
către Miloşevici. Schimbările politice din Serbia au fost ratificate la 5 iulie 1990 în urma unui
referendum pe întreaga Republica Serbia, inclusiv Kosovo. Ca urmare a acestor măsuri de mai mult de
80,000 de albanezi din Kosovo au fost expulzaţi de la locurile de muncă din Kosovo. Un nou
curriculum sârb a fost impus în toate unităţile de învăţământ superior din Kosovo - o mutare care a fost
respinsă de albanezi, care au răspuns prin crearea unui sistem paralel de învăţământ.
Impactul asupra Kosovo a fost drastic. Reducerea autonomiei a fost însoţită de eliminarea de la
instituţii politice (inclusiv a Ligii comuniştilor din Kosovo), cu asamblarea şi guvernul să fie oficial
desfiinţate. Ca şi cea mai mare parte a provinciei Kosovo a fost industria de stat, schimbările aduse o
schimbare a cadrurilor cooperative. Din punct de vedere tehnic, puţini au fost daţi afară pe loc:
companiile le cereau să semneze angajamentele loiale, pe care mulţi albanezi nu le vor semna, deşi
câţiva angajaţi au rămas în statul sârb până la 1999.
Autonomia culturală albaneză a fost drastic redusă. Singurul ziar de limbă albaneză, Rilindja, a
fost interzis iar televiziunile şi radiourile în albaneză a încetat. Albaneza nu a mai fost o limbă oficială
a provinciei. Universitatea din Priştina, a fost văzută ca un focar de naţionalismul albanez, au fost
eliminaţi: 800 profesori de la Universitatea din Priştina au fost daţi afară iar 22500 din 23000 de
studenţi exmatriculaţi. Aproximativ 40000 trupe de poliţie iugoslave înlocuiesc originalul forţele de
securitate albaneze. Un regim represiv a fost impus, care a fost condamnat ca fiind un "stat
poliţienesc". Sărăcia şi şomajul a atins niveluri catastrofale, cu aproximativ 80% din populaţia din
Kosovo, şomeri. O treime din populaţia bărbaţilor albanezi s-au decis să plece să lucreze în străinătate
(în special în Germania şi Elveţia). Când Partidul Comunist din Kosovo a fost destrămat de lovitura de
potolire a lui Miloşevici, poziţia partidului dominat de albanezi se schimbase în Liga Democrată din
Kosovo, având ca preşedinte pe scriitorul Ibrahim Rugova. El a răspuns la eliminarea de autonomie a
provinciei Kosovo, prin realizarea unei politici de rezistenţă paşnică. Rugova a luat foarte practic linia
rezistenţei armate, care ar fi dat de nimic forţei militare din Serbia deoarece ar fi dus numai la o baie
de sange in provincie. El le-a cerut glotei albanezilor la boicot statele iugoslave şi sârbe, prin ignorarea
proiectului militar (obligatorii în Iugoslavia), şi cel mai important de să nu plătească orice taxe sau
impozite la stat. De asemenea, el a solicitat crearea şcolilor albaneze paralel, clinicilor si spitalelor. În
septembrie 1991, Adunarea umbră din Kosovo a organizat un referendum privind independenţa
provinciei. În ciuda răspândirii hărţuielilor şi violenţelor, referendum-ul a raportat că 90% dintre au
fost albanezi, şi 98% din voturi - aproximativ un milion în total - au aprobat crearea statului
independent "Republica Kosovo". În mai 1992, în al doilea referendum, Rugova a fost ales ca
preşedinte al provinciei Kosovo. Guvernul sârb a declarat că ambele referendumuri au fost ilegale, iar
rezultatele lor nule şi inutile.

Începutul războiului (1996–1998)

Politica de rezistenţă pasivă a lui Rugova a reuşit să menţină Kosovo în linişte în timpul
războiului cu Slovenia, şi războaiele cu Bosnia şi Croaţia la începutul anilor '90. Cu toate acestea, cum
a fost evidenţiată prin apariţia UCK, a dus la creşterea frustrărilor populaţiei albaneze. La mijlocul
anilor '90, Rugova a pledat pentru o forţă de menţinere a păcii ale Naţiunilor Unite pentru Kosovo. În
1997, Miloşevici a fost promovat la funcţia de Preşedinte al Republicii Federale Iugoslavia (Serbia şi
Muntenegru, care cuprinde Încă de la începuturile sale, în aprilie 1992).
Continuarea represiunii sârbe, a radicalizat mulţi albanezi, unii dintre ei susţinând că numai cu
ajutorul rezistenţei armelor se poate duce la o schimbare a situaţiei. Pe 22 aprilie 1996, patru atacuri la
personalul de securitate sârb s-au efectuat aproape simultan în mai multe părţi ale provinciei Kosovo.
O organizaţie până atunci necunoscută, numită "Armata de Eliberare din Kosovo" (UCK) declarase că
este responsabilă pentru aceste fapte. Originea UCK a fost prima dată necunoscută. De fapt, iniţial era
un clan mic, dar grupul format de albanezii extremişti nu era foarte bine pregătit, mulţi dintre aceştia
fiind din regiunea Drenica din vestul provinciei Kosovo. UCK a constat în principal din fermierii
locali, din strămutaţi şi din şomeri.
Se presupune că UCK a primit suport material şi financiar din partea albanezilor kosovari şi din
partea lorzilor de droguri albanezi stabiliţi în alte locuri din Europa. La începutul anului 1997, Albania
s-a prăbuşit în haos după căderea preşedintelui Sali Berisha. Rezervele de material militar au fost
jefuite cu impunitate de bande criminale cu cea mai mare parte a obiectivelor de metal oprindu-se până
în vestul provinciei Kosovo, astfel mărind creşterea arsenalului UCK. Bujar Bukoshi, umbra prim-
ministru în exil (la Zürich, Elveţia), a înfiinţat un grup numit FARK (Forţele Armate ale Republicii
Kosova), care a fost raportat că a fost desfiinţată şi absorbită de UCK în 1998.
Cei mai mulţi albanezi au văzut UCK ca "luptători de libertate" legitimi, în timp ce guvernul
iugoslav îi considera "terorişti" atacând poliţia si civilii.
În 1998, Departamentul de Stat al SUA listase UCK ca o organizaţie teroristă, şi în 1999, a
Comitetul de Politică Republican a Senatului Statelor Unite şi-a exprimat necazurile cu "alianţa
eficientă" a administraţiei Clinton, cu UCK ca urmare a "numeroaselor rapoarte din surse neoficiale, că
UCK este foarte mult implicat cu: extinderea reţelei de crime albaneze (...), [şi cu] organizaţii teroriste,
motivate de ideologia islamismului radical, inclusiv bunuri din partea Iranului şi a cunoscutul Osama
Bin Laden (...)."
În 2000, un articol BBC, a declarat că NATO în război arată modul în care Statele Unite, care a
descris UCK ca "organizaţie teroristă", doreşte să formeze o relaţie cu aceasta.
Ministru plenipotenţiar din partea SUA, Robert Gelbard a raportat că UCK este o organizaţie de
terorişti. Răspunzând la critici, el a precizat ulterior la Casa de Comisie pentru Relaţii Internaţionale,
că "în timp ce au comis 'fapte teroriste' nu au fost catalogate legal de către Guvernul SUA ca
organizaţie teroristă". În iunie 1998, el a discutat cu doi bărbaţi care pretindeau că sunt lideri politici.
De asemenea, trebuie remarcat faptul că nici Statele Unite, nici alte puteri influente n-au făcut
nici un efort serios pentru a opri banii sau armele direcţionate către Kosovo.
În acelaşi timp, SUA a ţinut un "zid exterior de sancţiuni" asupra Iugoslaviei, care a fost legat de
o serie de probleme, Kosovo fiind una dintre ele. Acestea au fost menţinute în ciuda acordului de la
Dayton, pentru a termina toate sancţiunile. Administrarea Clinton a susţinut că Dayton a obligat
Iugoslavia sa poarte discuţii cu Rugova despre Kosovo.
Criza a escaladat în decembrie 1997 la reuniunea Consiliului de Punere în Aplicare Păcii de la
Bonn, unde Comunitatea Internaţională (aşa cum este definit în Acordul de la Dayton) a acceptat să
ofere Înaltulului Reprezentant în Bosnia puteri mari, inclusiv dreptul de a demite liderii aleşi. În
acelaşi timp, diplomaţii occidentali au insistat să discute despre Kosovo şi că Serbia şi Iugoslavia vor
fi receptive la cererile albanezilor din provincie. Delegaţia din partea Serbiei, a luat cu asalt întâlnirea
în protest.
Acesta a fost urmat de întoarcerea din Grupul de Contact, care a supravegheat ultimele faze ale
conflictului bosniac, şi declaraţiile puterii europene cerând Serbiei să rezolve problema cu Kosovo.
Brusc, atacurile UCK s-au intensificat, centrate în zona văii Drenica aranjate de Adem Jashari la
un anumit punct focal. După câteva zile când Robert Gelbard a descris UCK ca un grup terorist, poliţia
sârbă a răspuns atacurilor UCK în zona Likosane, prigonind o parte din UCK la Cirez, ducând la
moartea a 30 de civili albanezi şi patru poliţişti sârbi.[20] Prima acţiune serioasă de război a început.
În ciuda unor acuzaţii de crime şi execuţii sumare de civili, condamnările capitalelor occidentale
nu erau atât de volubile pe cât urma să fie. Poliţia sârbă a început să-l urmărească pe Jashari şi pe
discipolii săi în satul Prekaz. Un schimb violent de focuri asupra grupului lui Jashari a condus la
masacrarea a 60 de albanezi, dintre care optsprezece au fost femei şi zece au fost sub vârsta de
şaisprezece ani. Evenimentul din 5 martie, a generat multe acuzatii din partea capitalelor occidentale.
Madeleine Albright a declarat că "această criză nu este o afacere internă a RFI".
Pe 24 martie, forţele sârbe au înconjurat satul Glodjane, în zona operaţională din Dukagjin şi au
atacat un grup de rebeli. În ciuda puterii superioare, forţele sârbe nu au reuşit să distrugă unitatea
UCK, care a fost obiectivul lor. Deşi au existat decese şi răniri grave ale albanezilor, insurgenţa în
Glodjane a fost departe de a se opri. A fost, de fapt, unul din cele mai puternice centre de rezistenţă, ce
urma să devină în cadrul apropierii războiului.
 Un alt centru de activitate UCK a fost o parte din nordul Albaniei în apropierea frontierei, în
centrul oraşului Tropoje. Ca urmare a conflictului civil albanez din 1997, unele părţi din Albania au
ajuns dincolo de raza de acţiune a autorităţilor naţionale. Mai mult decât atât, armurile armatei
albaneze au fost jefuite. Multe din aceste arme jefuite au ajuns în mâinile a UCK în timp ce UCk a
preluat zona de frontieră. Acesta a fost un teren de aşteptare pentru atacuri, precum şi pentru
transportul maritim de arme la fortăreaţa Drenica. Drumul dintre ceste zone au pătruns din Djakovica,
câmpiile din Metohia, către Kilna şi au fost cele mai afectate zone de activitate UCK la început.
Primul scop al UCK a fost să se mute de la fortăreaţa din Drenica împreună cu aceasta în
Albania iar acest lucru ar putea contura primele luni de luptă.
De asemenea, sârbii au continuat eforturile de diplomaţie, încercând să organizeze discuţii cu
personalul lui Ibrahim Rugova (discuţii care Rugova şi personalul său a refuzat să participe). După mai
multe întâlniri ce nu au dat rezultat, preşedintele delegaţiei sârbe, a invitat reprezentanţii grupurilor
minoritare din Kosovo pentru a asista şi susţine invitaţia albanezi. Preşedintele sârb Milano
Milutinović a participat la una din întâlniri, deşi Rugova nu a fost prezent. Acesta împreună cu
personalul său a insistat să discute cu oficialităţile iugoslave şi nu cele "sârbe" numai pentru a discuta
despre modalităţile de a realiza independenţa Kosovo.
De asemenea un nou guvern sârb a fost format în acest moment, condus de către Partidul
Socialist din Serbia şi Partidul Radical Sârb. Preşedintele ultra-naţionalist al Partidului Radical
Vojislav Šešelj a devenit viceprim-ministru. Aceasta a crescut nemulţumirea cu poziţia Serbiei între
diplomaţii occidentali şi purtători de cuvânt.
La începutul lunii aprilie, Serbia a amenajat un referendum cu privire la problema de interferenţă
străină în Kosovo. Alegătorii sârbi au respins decisiv interferenţa străină în această criză. În acelaşi
timp, UCK a cerut o mare parte din zonă şi din jurul Decani, controlând un teritoriu cu sediul în satul
Glodjane, ce cuprindea împrejurimile sale. Astfel, pe 31 mai 1998, armata iugoslavă şi poliţia internă a
ministerului sârb început o operaţiune pentru a elimina frontiera UCK. NATO a răspuns la această
ofensivă în mijlocul lunii iunie cu operaţiune "Determined Falcon", un spectacol în aer asupra
graniţelor iugoslave.
În acest timp, preşedintele iugoslav Miloşevici a ajuns la o înţelegere cu Boris Yeltsin a Rusiei
de a opri operaţiunile ofensive şi pregătirea pentru convorbirile cu albanezi, care, prin această criză, a
refuzat să vorbesc cu partea sârbă, dar nu şi cu cea iugoslavă. De fapt singura întâlnire între Milosevic
şi Ibrahim Rugova a avut loc la 15 mai, la Belgrad, două zile după ce Richard Holbrooke a anunţat că
va avea loc. O lună mai târziu, după o excursie la Belgrad, Holbrooke l-a ameninţat pe Miloşevici că
dacă nu ascultă de "ceea ce a rămas din ţara ta va imploda vizitând zonele de frontieră afectate de luptă
la începutul lunii iunie; acolo, el s-a fost fotografiat cu UCK. Publicarea acestor imagini a însemnat
pentru suporterii, simpatizanţii şi a observatorilor UCK, că SUA s-a decis să susţină UCK şi oprirea
asupririi populaţiei albaneze din Kosovo.
Acordul de la Yeltsin, a inclus reprezentanţii internaţionali ai lui Miloşevici pentru institui o
misiune în Kosovo şi Metohia pentru a monitoriza situaţia de acolo. Aceasta a fost Misiunea pentru
Observarea Diplomatică din Kosovo (KDOM), care a început operaţiunile de la începutul lunii iulie.
Guvernului american a salutat această parte a acordului, dar a denunţat iniţiativa de apel pentru a
înceta focul reciproc. Mai degrabă, americanii au cerut ca partea sârbilor-iugoslavi să înceteze de focul
"fără legătură ... la o încetare a activităţii teroriste".
Din iunie până la mijlocul lunii iulie UCK s-a menţinut în avans.UCK a înconjurat Pec,
Djakovica, şi au înfiinţat o capitală intermediară în oraşul Mališevo (la nord de Orahovac). Trupele
UCK s-au înfiltrat în Suva Réka şi la nord în zona de vest din Priştina. Aceştia au ameninţat mina de
cărbuni Belacevec şi i-au prins la sfârşitul lunii iunie, ameninţând rezervele de energie din regiune.
Cursul s-a schimbat în mijlocul lunii iulie atunci când UCK a capturat oraşul Orahovac. De
asemenea pe 17 iulie 1998 cele două sate din apropiere de Orahovac, Retimlije şi Opteruša au fost
capturate. Similar, sau chiar mai puţine evenimente sistematice au avut loc in oraşul Orahovac şi în
satul sârb Velika hoċa. Mănăstirea ortodoxă din Zociste situată la 5 km de Orehovac - renumita pentru
relicve din Vieţile Sfinţilor Kosmas şi Damianos şi venerate de albanezi - a fost jefuită, călugării
acesteia deportaţi la o închisoare din tabără UCK şi, în timp ce a fost pustiită, biserica mănăstirii şi
construcţiile sale au fost a dărâmate până în temelii de mine explozive. Aceasta a condus la o serie de
ofensive sârbe şi iugoslave, care vor continua până la început de august.
 Un nou set de atacuri UCK la mijlocul lunii august a declanşat operaţiuni ale Iugoslaviei în sud-
centrul provinciei Kosovo la sud de drumul dintre Pristina-Pec. Acesta s-a sfârşit odată cu capturarea
Klecka pe data de 23 august şi cu descoperirea a unei activităţi de crematoriu conduse de UCK în care
unele dintre victime au fost de găsite. La 1 septembrie UCK a continuat o ofensivă în jurul oraşului
Prizren, cauzând prezenţa armatei Iugoslaviei. În Metohia, în jurul oraşului Pec, un alt ofensator a
cauzat condamnarea în timp ce oficialii internaţionali şi-au exprimat teama că o coloană mare de
persoane strămutate fi atacată.
La începutul mijlocul lunii septembrie, pentru prima dată, au fost raportate activităţi UCK în
nordul provinciei Kosovo, în jurul oraşului Podujevo. În cele din urmă, la sfârşitul lui septembrie a
determinarea unui efort a fost făcut pentru a elimina prezenţa CUK din părţile nordice şi centrale în
Kosovo şi din valea Drenica. În acest timp mai multe ameninţări au fost făcute de capitalele
occidentale, dar acestea au fost mai temperat oarecum de alegerile din Bosnia aşa cum ei nu au dorit
câştigarea alegerilor de către radicalii şi democraţii sârbi. În urma alegerilor, cu toate acestea,
ameninţările s-au intensificat din nou, dar a fost nevoie de un eveniment entuziasmat. Acesta a apărut
pe 28 septembrie când cadavrele mutilate ale unei familii au fost descoperite de către KDOM în afara
satului Gornje Obrinje; sângeroasa descoperire a devenit întruchiparea imaginii pentru următorul
război.
Cealaltă problemă majoră pentru cei care nu au văzut nici o opţiune, decât să recurgă la folosirea
forţei a fost estimată la 250,000 de albanezi strămutaţi, dintre care 30000 au fost în pădure, fără
îmbrăcăminte pentru a ţine de cald sau adăpost, cu apropierea rapidă a iernii.
În acelaşi timp, Ambasadorul SUA al Republicii Macedoniei, Christopher Hill, a condus
diplomaţia suveică dintre delegaţia albaneză şi autorităţile iugoslave şi sârbe. Aceste întâlniri care au
fost modelarea a unui aşa numit plan pentru menţinerea păcii discutat în perioada unei planificări
NATO de ocupare a provinciei Kosovo.
Pe o perioadă de două săptămâni, ameninţările s-au intensificat, culminând cu pornirea Ordinului
de Activiţionare NATO. Totul a fost gata ca bombele să poată zbura; Richard Holbrooke a plecat la
Belgrad, în speranţa de a ajunge la o înţelegere cu Milosevic cu privire la punerea în aplicare a unei
prezenţe NATO în Kosovo. Cu el a venit generalul Michael Short, care a ameninţat că va distruge
Belgradul. Discuţiile lungi şi dureroase au dus la Acordul de Verificare cu privire la Kosovo, pe data
de 12 octombrie 1998.
Oficial, comunitatea internaţională, a cerut încetarea luptelor. Ea a cerut în special ca sârbii să
sfârşească ofensivele sale împotriva UCK (fără a menţiona un sfârşit a atacurilor comise de UCK) în
timp ce încerca să convingă UCK să scadă interesul pentru independenţă. Mai mult decât atât, au fost
făcute încercări de a-l convinge pe Miloşevici să permită trupelor NATO de menţinere a păcii să intre
în Kosovo. Acest lucru, au susţinut ei, ar permite lui Christopher Hill să continue procesul de pace şi
de a accepta un acord de pace. O încetare a focurilor a fost oprită, începând cu 25 octombrie 1998. A
fost urmat de Misiunea de Verificare Kosovo (KVM), care a fost mare contingent ne înarmat de
monitoarele de pace OSCE (oficial cunoscute ca verificatoare) mutate în Kosovo. Insuficienţa lor a
fost evident de la început. Acestea au fost poreclite "ceasurile portocale" cu referire la vehiculele lor
colorate deschis (în limba engleză, un "ceas portocaliu" semnifică un obiect nefolositor). Încetarea
focurilor s-au oprit într-un interval de câteva săptămâni şi combaterea a fost reluată în decembrie 1998,
după ce UCK a ocupat câteva buncăre de cărbuni cu vedere strategică la drumul dintre Priştina şi
Podujevo nu cu mult timp după Masacrul Panda Bar după ce aceştia au tras într-o cafenea din Peć. Se
presupune că UCK a asasinat primarul din Kosovo Polje.
În ianuarie-martie 1999 faza războiului, a adus creşterea nesiguranţei în zonele urbane, inclusiv a
bombardamentelor şi crime. Astfel de atacuri au avut loc în timpul discuţiilor de la Rambouillet, în
februarie în timp ce Acordul de Verificare din Kosovo s-a destrămat în martie 1999. Asasinate pe
drumuri au continuat şi au crescut, şi au fost în confruntări militare, printre alte locuri, în zona Vucitrn
în februarie şi zona Kacanik a fost neafectată la începutul lunii martie.
 Incidentul de la Račak

Incidentul de la Račak la 15 ianuarie 1999 a fost culminant de atacurile UCK şi represalii sârbe
care a continuat pe tot parcursul iernii din 1998-1999. Incidentul a fost imediat (înainte de investigaţie)
condamnat ca un masacru de către ţările occidentale şi mai târziu a devenit una din principalele acuzări
pentru crimele de război împotriva lui Miloşevici şi a principalilor oficiali ai lui. Detaliile cu privire la
ceea ce sa întâmplat la Račak au fost relevate la scurt timp după ce forţele paramilitare sârbe, au părăsit
scena de la masacru. Camerele de televiziune au fost însoţite de Ambasadorul Statelor Unite William
Walker în timp ce mergeau prin multitudinea de cadavre ale albanezilor. La scurt timp după ce el a
ţinut o conferinţă de presă, unde a declarat că a fost martor al crimelor comise de sârbi împotriva
civililor. Masacrul a fost punct de cotitură al războiului. NATO a decis că acest conflict ar putea fi
rezolvat numai prin introducerea unei forţe militare de menţinere a păcii sub egida NATO, pentru a
forţa stăpânirea celor două comunităţi. Un set de coordonate cu atenţie diplomatică a fost anunţat
simultan pe 30 ianuarie 1999.
NATO a emis o declaraţie în care anunţă că este pregătit să lanseze lovituri aeriene împotriva
obiectivelor Iugoslaviei "de a obliga înţelegerea cu cerinţele comunităţii internaţionale şi de a realiza o
politică de colonizare". În timp ce aceasta a fost evident, cea mai mare ameninţare la adresa guvernului
stabilit de Miloşevici, este inclusă, de asemenea, o ameninţare codată asupra albanezilor: orice decizie
ar depinde de "poziţia şi acţiunile conducerii albanezilor kosovari şi toate elementele armate de
albanezii kosovari în interiorul şi în jurul Kosovo. Ca efect, NATO a declarat sârbilor "stabiliţi pacea
sau vă bombardăm" şi albanezilor "stabiliţi pacea sau vă abandonăm sârbilor".
Grupul de Contact a emis un set de "principii non-negociabile", care a constituit un pachet
cunoscut sub numele de "Status Quo Plus", în mod eficient de restabilirea autonomiei Kosovo cu
Serbia dinaintea anului 1990 la care se adaugă introducerea democraţiei şi supravegherea de către
organizaţiile internaţionale. De asemenea, a fost chemată o conferinţă de pace, care va avea loc în
februarie 1999, la Château de Rambouillet, în afara Parisului.

Conferinţa de la Rambouillet (Ianuarie - Martie 1999)

Discuţiile de la Rambouillet a început la 6 februarie, cu Secretarul General al NATO Javier

Solana negociind cu ambele părţi. Ele au fost destinate să încheie de 19 februarie. Delegaţia sârbă a
fost condusă de preşedintele din Serbia Milan Milutinović în timp ce însuşi Miloşevici a rămas la
Belgrad. Acest lucru a fost în contrast cu conferinţa Dayton din 1995, care a încheiat războiul din
Bosnia unde Miloşevici a negociat personal. Lipsa lui Miloşevici a fost interpretată ca un semn că
adevăratele decizii au fost luat la Belgrad, o miscare care stârnit critici în Serbia, precum şi în
străinătate; Artemije, episcopul Bisericii Ortodoxe Sârbe din Kosovo, a parcurs tot drumul până la
Rambouillet pentru a protesta că delegaţia a fost în întregime ne reprezentative.
Prima fază a negocierilor a avut succes, aşa cum poate fi văzută ca mărturie istorică. În special,
declaraţia de co-preşedinţii Grupului de Contact de pe 23 februarie 1999 că negocierile "au dus la un
consens pe autonomia substanţială pentru Kosovo inclusiv cu privire la mecanismele pentru alegeri
libere şi corecte a instituţiilor democratice pentru guvernarea provinciei Kosovo, pentru protecţia
drepturilor omului şi a drepturilor de membri ai comunităţilor naţionale; precum şi pentru instituirea
unui sistem judiciar echitabil. Aceştia s-au dus să spună că "un cadru politic este acum instalat" fără să
fie nevoie "continuarea lucrărilor pentru a finaliza punerea în aplicare a capitolelor acordului, inclusiv
modalităţile de invitare internaţională a prezenţei militare şi civile în Kosovo. Pe parcursul lunii
următoare, cu toate acestea, NATO aflat sub influenţa lui Rubin şi Albright din partea SUA, au
încercat să impună forţat o prezenţă militară, spre deosebire de invitaţi. Îndreptarea NATO către
organizaţia UCK este cronicată de programul "Moral Combat: NATO în război" transmis de
televiziunea BBC.[23] Acest lucru sa întâmplat în ciuda faptului, citând General Klaus Naumann
(preşedintele Comitetului Militar al NATO), că "Ambasadorul Walker a declarat la NAC (Consiliul
Nord Atlantic) că majoritatea violenţelor provocate prin deschiderea focului de arme au fost cauzate de
UCK".
 În cele din urmă, la 18 martie 1999 delegaţiile britanicilor, americanilor şi albanezilor au semnat
ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Acordul de la Rambouillet în timp ce delegaţiile sârbilor şi
ruşilor au refuzat. Acest acord a solicitat administrare Kosovo de către NATO ca provincie autonomă a
Iugoslaviei; o forţă formată din 30000 trupele NATO să menţină ordinea în Kosovo; un drept
nestingherit de trecere pentru trupele NATO pe teritoriul iugoslav, inclusiv Kosovo; şi imunităţi
trupelor NATO şi a agenţilor asupra legilor iugoslave. Delegaţiile britanice şi americane trebuie să fi
cunoscut faptul că noua versiune nu ar fi acceptată de către sârbi sau Grupul de Contact. Aceste
provizii viitoare au fost la fel de mult aplicate în Bosnia pentru misiunea SFOR (Forţele de
Stabilizare).
În timp ce acordurile nu au satisfăcute pe deplin de albanezi, acestea au fost mult prea radicale
pentru sârbi, care au răspuns în mod drastic prin înlocuirea unui text revizuit, astfel că şi ruşii care sunt
aliaţi tradiţionali ai sârbilor, l-au văzut inacceptabil. Acesta a încercat să redeschidă statutul politic al
provinciei Kosovo şi eliminarea tuturor măsurilor implementate propuse. Printre multe alte modificări
versiunii noi propuse, aceasta a eliminat întreg capitolul cu privire la asistenţa umanitară şi de
reconstrucţie, eliminate aproape toate supravegherile internaţionale şi renunţarea la orice menţionare
care implica "voinţa poporului [Kosovo]" în determinarea statutului final al provinciei. Chiar şi
cuvântul "pace" a fost şters.
Evenimentele s-au desfăşurat repede după eşecul de la Rambouillet.
În săptămâna dinaintea începerii campaniei de bombardare NATO, Arkan a apărut la hotelul
Hyatt din Belgrad unde cei mai mulţi jurnalişti occidentali au fost cazaţi şi le-a ordonat să plece din
Serbia.
Monitoarele internaţionale ale OSCE au fost retrase de pe 22 martie de teama siguranţei
monitoarelor anticipate de campania de bombardare NATO. Pe 23 martie, asamblarea sârbă a acceptat
principiul de autonomie pentru Kosovo[25] şi nici o parte militară conform acordului. Dar partea sârbă
a avut obiecţii cu privire la partea militareă a Acordului de la Rambouillet, în special anexa B [26], ce
l-au caracterizat ca "ocupaţie NATO". Întregul document a fost descris "fraudulos" pentru că partea
militară a acordului a fost oferit tocmai la sfârşitul discuţiilor, fără prea multe posibilităţi pentru
negociere, şi pentru că cealaltă parte, condamnat în termeni asprii ca fiind o "delegaţie de separatism-
terorism", a refuzat total să se întâlnească cu delegaţia RFI, şi au negociat direct în timpul discuţiilor
de la Rambouillet. În ziua următoare, 24 martie, NATO a început bombardarea.

Campania NATO de bombardare

O rachetă de croazieră Tomahawk lansată de la puntea USS Gonzalez pe 31 martie 1999

 Un avion U.S. F-117 Nighthawk circulând pe pista de decolare înaintea decolării de la Aviano
Air Base din Italia, pe 24 martie 1999

Clădirea Ušće Tower în momentele de după atac

Daune evaluate după lovitura cu bombă fotografie făcută la depozitul de stocare a artileriei din
Sremska Mitrovica, Serbia

Campania de bombardare NATO a durat de la 24 martie la 11 iunie 1999, care implică până la
1000 de aeronave care operează în principal de la bazele din Italia şi de aeronave de transport
staţionate în Adriatica. Rachetele de croazieră Tomahawk au fost, de asemenea utilizat pe scară largă,
trase de la aeronave, nave si submarine. Toţi membrii NATO au fost implicaţi într-o oarecare măsură,
chiar şi Grecia, în ciuda opoziţiei sale publice, la război. Pe parcursul a zece săptămâni de conflict,
aeronavele NATO au zburat in peste 38000 misiuni de luptă. Pentru forţele germane aeriene
(Luftwaffe) a fost prima dată când au participat la un conflict de la sfârşitul celui de-al doilea război
mondial.
Scopul declarat al operaţiunii NATO a fost rezumat de către purtătorul de cuvânt ca "sârbi afară,
intrarea forţelor de menţinere a păcii, refugiaţi înapoi". Astfel trupele iugoslave trebuie retrase şi
înlocuite de forţele internaţionale de menţinere a păcii pentru a se asigura că albanezii se vor putea
întoarce la casele lor. Campania a fost iniţial concepută pentru a distruge defensiva aeriană iugoslavă şi
obiectivele militare de înaltă valoare. La început aceasta nu a decurs tocmai conform planificărilor cu
vremea rea împiedicând multe ieşiri devreme. NATO a subestimat serios voinţa lui Miloşevici de a
rezista: puţini de la Bruxelles a crezut că a campania va dura mai mult de câteva zile şi, deşi
bombardamentul iniţial a fost mai mult decât o înţepătură-ţintuită, acesta a fost nicidecum aproape de
bombardamentele văzute în Bagdad, în 1991. Pe teren, campania sârbilor de purificare etnică a fost
intensificată şi într-o săptămână de la începerea războiului peste 300,000 de albanezi kosovari au fugit
în Albania şi Macedonia, cu alţi câţiva mii strămutaţi în Kosovo. Prin aprilie, Organizaţia Naţiunilor
Unite a raportat că 850,000 de oameni-marea majoritate albanezi-au fugit de la casele lor.
Operaţiunile militare NATO s-au schimbat din ce în ce mai mult la atacarea pe teren a unităţilor
iugoslave-lovind obiective mici precum tancurile şi piese de artilerie-precum şi continuarea cu
bombardament strategic. Această activitate a fost, totuşi, foarte limitată de politică, ca fiecare ţintă
necesară să fie aprobată de toate cele nouăsprezece statele membre. Muntenegru a fost bombardat de
mai multe ori, dar în cele din urmă NATO a încetat cu scopul de a propti poziţia importantă a liderului
anti-Miloşevici, Đukanović. Aşa numitele obiective "cu dublă utilizare" folosite asupra civililor cât şi
asupra armatei, au fost atacate: acesta include podul de peste Dunăre, fabrici, centrale electrice,
instalaţii de telecomunicaţii – contorizând mai ales-sediile centrale ale membrilor unui partid iugoslav
de stânga, un partid politic condus de soţia lui Miloşevici, şi turnul de difuzare a programelor de
televiziune a statului sârb. Unii au văzut aceste acţiuni ca încălcări ale legii internaţionale, în special
Convenţiile de la Geneva. NATO, însă a susţinut că aceste facilităţi au fost potenţial utile pentru
armata iugoslavă şi că bombardarea lor a fost astfel justificată.
La începutul lunii mai, un avion NATO a atacat un convoi de refugiaţi albanezi, crezând că este
un convoi militar iugoslav omorând în jur de cincizeci de persoane. NATO şi-a recunoscut greşeala
cinci zile mai târziu, dar sârbii acuzat NATO că a atacat în mod deliberat refugiaţii. Pe 7 mai, NATO a
bombardat ambasada chineză de la Belgrad, omorând trei jurnalişti chinezi, ofensând opinia publică
chineză. NATO a susţinut că ţintea poziţiile iugoslave. Statele Unite şi NATO şi-au cerut mai târziu
scuze, spunând că acesta a avut loc din cauza unei hărţi învechite furnizate de CIA. Acest lucru a fost
provocat de un raport comun emis de ziarele The Observer (Regatul Unit) şi Politiken (Danemarca)
[27] susţinând că NATO a bombardat intenţionat ambasada pentru că a fost ar fi utilizată ca o staţie de
releu pentru semnale radio ale armatei iugoslave. Bombardarea a încordat relaţiile dintre China şi ţările
Occidentului, provocând demonstraţii supărătoarea în afara ambasadelor Occidentale din Beijing.
Într-un alt incident major-închisoarea Dubrava din Kosovo-guvernul iugoslav a atribuit 85 de
civili decedaţi la bombardarea NATO. Cercetările Human Rights Watch din Kosovo a estimat că
optsprezece prizonieri au fost ucişi de bombele NATO pe 21 mai (trei prizonieri şi un gardian au fost
ucişi într-un atac ulterior pe 19 mai).
Până la începutul lunii aprilie, conflictul a părut mai aproape de o rezoluţie, şi ţările NATO au
început să se gândească serios despre o operaţiune pe sol-o invazie în Kosovo. Acest lucru ar trebui să
fie organizat foarte repede, înainte venirii iernii, şi ar fi mult de lucru pentru a îmbunătăţii drumurile de
la porturile din Grecia şi Albania pentru a lua în considerare rutele de invazie prin Macedonia şi nord-
estul Albaniei. Preşedintele SUA, Bill Clinton a fost însă extrem de reticenţ să angajeze forţe
americane pentru o ofensivă pe teren. În schimb, Clinton, a autorizat o operaţiune CIA pe teren pentru
a antrena UCK, sabotând şi deztabilizând guvernul sârb. În acelaşi timp, negociatorii finlandezi şi ruşi
au continuat să încerce să-l convingă pe Miloşevici să dea înapoi. El a recunoscut în sfârşit că NATO
voia foarte mult să rezolve conflictul într-un fel sau altul şi faptul că Rusia nu va apăra Serbia, în ciuda
elocvenţei puternice anti-NATO de la Moscova. Confruntându-se cu puţin alternative, Miloşevici a
acceptat condiţiile oferite de echipa de mediere finlandeză-rusă şi a fost de acord cu o prezenţă militară
în Kosovo, condusă de ONU, dar care încorporează trupe NATO.
Forţele norvegiene speciale Hærens Jegerkommando şi Forsvarets Spesialkommando au
cooperat cu UCK pentru a aduna informaţii secrete. Pregătirea pentru invazia pe 12 iunie. Forţele
speciale norvegiene au şezut cu UCK pe muntele Ramno la graniţa dintre Macedonia şi Kosovo şi au
avut un excelent punct de a inspecta ce se întâmplă în provincie. Împreună cu forţele speciale britanice,
forţele speciale norvegiene au fost primele care au trecut graniţa în Kosovo. Conform lui Keith Graves
cu reţeaua de televiziune Sky News, norvegienii au fost deja în Kosovo cu 2 zile înainte de luna
martie, şi printre alte forţe care au intrat în Priştina. Treburile Hærens Jegerkommando şi Forsvarets
Spesialkommando au fost să elimine drumul dintre partide şi de a face înţelegeri cu localnici pentru
implementarea păcii dintre sârbii şi albanezii kosovari. Acest lucru a fost făcut în condiţii foarte
dificile.

Retragerea armatei iugoslave şi intrarea trupelor KFOR

 La 12 iunie 1999, după ce Miloşevici a acceptat condiţiile, trupele KFOR au început să intre în
Kosovo. KFOR, o forţă NATO, a fost pregătită pentru a efectua operaţiuni de luptă, dar în cele din
urmă, misiunea sa a fost doar de menţinere a păcii. Acestea erau bazate pe sediile centrale Allied
Rapid Reaction Corps, comandate atunci de locotenentul general Mike Jackson al Armatei Britanice.
Aceasta a constat din forţele britanice, o brigadă a armatei franceze, o brigadă a armatei germane, care
au intrat din vest, în timp ce alte forţe avansau din sud, şi brigăzi ale armatei italiene şi armatei statelor
unite. Contribuţia SUA, cunoscută ca Forţa Iniţială de Intrare, a fost condusă de prima divizie blindată.
Unităţile subordonate au inclus armuri TF 1-35 de la oraşul german Baumholder, al doilea batalion,
paraşute ale regimului de infanterie 505 dn partea Fort Bragg din nordul Carolina; unitatea militară
marină 26 de la tabăra Lejeune, din nordul Carolinei; primul batalion, regimul de infanterie 26 din
partea Schweinfurt (Germania), şi trupe Echo, al 4-lea regimul de cavalerie, oferit tot din partea
Schweinfurt. De asemenea alături de forţa SUA a fost armata Greciei, batalionul de infanterie de
mecanizare 501. Forţele iniţiale SUA şi-au stabilit zona de operare în jurul oraşelor din districtul
Uroševac, viitoare tabără Bondsteel, şi tabăra Monteith din oraşul Gnjilane şi au petrecut patru luni-
începutul unei şederi care continuă să colecteze date-stabilind ordinea în sectorul sud-est din Kosovo.
În timpul incursiunii iniţiale, soldaţii SUA au fost primiţi cu aplauze de albanezi şi au aruncat flori, în
timp ce soldaţii SUA şi KFOR s-au răspândit în satele lor. Deşi nu a fost întâlnită nici o rezistenţă, trei
soldaţi SUA din partea Forţelor de Intrare Iniţiale şi-au pierdut vieţile în accidente.
În urma campaniei militare, implicarea soldaţilor de menţinere a păcii din Rusia s-a dovedit a fi
dificilă şi tensionată pentru forţele NATO din Kosovo. Ruşii se aşteptau să aibă un singur sector în
Kosovo, doar pentru a nu fi cu perspectivă de exploatare, sub comanda NATO. Fără comunicare sau
coordonare cu NATO, forţele NATO au pătruns în Kosovo din Bosnia şi au asediat aeroportul din
Priştina. În plus, în iunie 2000, relaţiile de comercializare a armelor dintre Rusia şi Serbia au fost
expuse, care au dus la represalii şi bombardamente a zonelor de control ruse şi de poliţie. Avanpost
pentru artilerist a fost stabilită pe un punct înalt pe Valea Preševo, de artilerie de câmp Echo Battery
1/161 într-o încercare de a monitoriza şi a ajuta la eforturile de menţinere a păcii în sectorul rus.
Operând cu suport din partea artileriei de câmp 2/3 a primei divizii armate, Battery a fost capabilă de a
implementa cu succes şi în mod continuu de a opera radarul Firefinder care a permis forţelor NATO să
ţine sub supraveghere activităţile în sector şi în valea Preševo. În cele din urmă s-a ivit o înţelegere în
care forţele ruse au fost operate ca o unitate KFOR, nu sub comanda NATO.

Reacţie la război

Legitimitatea campaniei NATO de bombardare în Kosovo a fost subiectul unei lungi dezbateri.
NATO nu a avut sprijin de la Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite, deoarece
membrii permanenţi care aveau relaţii cu Iugoslavia, China şi în special cu Rusia, s-au opus războiului,
ameninţând că se vor opune oricărei rezoluţii de forţe autorizată. NATO a susţinut că sfidarea lor faţă
de Consiliul de Securitate, a fost justificat pe baza cererilor unei "urgenţe umanitare internaţionale".
De asemenea, NATO a fost criticat pe baza cartei acesteia, specificând că NATO este o organizaţie
creată pentru a-şi apăra membrii, însă în acest caz a fost folosită pentru a ataca o ţară non-membră
NATO, care nu a pus în pericol direct orice membru NATO. NATO a susţinut că, instabilitate din
Balcani a fost o ameninţare directă la interesele de securitate ale membrilor NATO precum şi acţiuni
militare, prin urmare, a fost justificată de Carta NATO; cu toate acestea, singura ţară membră NATO,
în care instabilitatea ameninţa direct a fost Grecia.
Multe dintre partidele occidentale de mână-stângă au văzut campania NATO ca o agresiune şi un
imperialism S.U.A., în timp ce criticele de la mâna dreaptă au considerat-o irelevant pentru interesele
ţărilor de securitate naţională. Veterani anti-război precum Noam Chomsky, Edward Said, Justin
Raimondo, şi Tariq Ali s-au opus proeminent campaniei. Cu toate acestea, în comparaţie cu protestele
anti-război împotriva invaziei Irakului din 2003, campania împotriva războiului din Kosovo, a avut
mult mai puţin sprijin din partea publicului.