Relații româno-iugoslave în perioada interbelică

După Primul Război Mondial, iau naștere o serie de noi state, printre care și Regatul Sârbilor,
Croaților și Slovenilor, ce reunea populațiile slave din sud-estul Europei. Deși din punct de
vedere structural statul iugoslav era mai complex decât România Mare, existau diferențe
etnice, lingvistice, politice, religioase și economice. Astfel, 74% din populație vorbea limba
sârbo-croată și 8,5% erau vorbitori de slovenă, minoritățile etnice reprezentând 16-18% din
populație. Din punct de vedere economic, cea mai dezvoltată şi mai avansată provincie era
Slovenia, iar cele mai sărace zone erau Bosnia, Herţegovina, Macedonia şi Muntenegru.Din
punct de vedere religios, 47,67% erau ortodocși, 39,20% erau catolici și 11,22% erau
musulmani1.

Din punct de vedere politic, sârbii dominau scena, considerând că Regatul Serbiei a
contribuit cel mai mult la unificarea tuturor slavilor din sud. După proclamarea regatului la
data de 1 decembrie 1918, au început eforturile de unificare instituţională şi de consfinţire
politico-diplomatică internaţională a graniţelor noului stat. Astfel, se constituie un parlament
central, rezultat din fuziunea Skupštinei sârbeşti de la Belgrad cu părţi din adunările din
Muntenegru, Vojvodina şi alte teritorii care se aflaseră sub dominaţia austro-ungară2.

La alegerile pentru Adunarea Constituantă din noiembrie 1920, 65% din populație s-a
prezentat la vot. Dintr-un total de 419 locuri ale Adunării, 94 au fost ocupate de democrații
sârbi, 89 de radicalii sârbi conduși de Nikola Pašić, 58 de comuniști, 50 de Partidul Țărănesc
Croat condus de Stjepan Radić, 27 de partidele clericale slovene și croate, 24 de musulmanii
din Bosnia și Herțegovina, și 10 de social democrați. Comuniștii au fost excluși tocmai prin
votul Adunării și se formează un nou guvern alcătuit din democrații și radicalii sârbi, avându-
l ca prim- ministru pe Nikola Pašić. Sarcina noului guvern era să supravegheze elaborarea
unei noi constituții. Încă din acest moment încep neînțelegerile dintre sârbi și croați, aceștia
din urmă decizând să boicoteze lucrările Adunării Constituante. La 28 iunie 1921, cu voturile
a 223 de deputaţi din cei 258 prezenţi, este adoptată Constituţia. Aceasta era un document
centralist, care practic extindea Constituţia sârbă din 1903 la scara întregului stat iugoslav.
Ţara a fost împărţită în 33 de banovine, Partidul Comunist a fost scos în afara legii, iar
revoltele din Kosovo au fost reprimate3.

În 1921, prințul Aleksandar I  (1921-1934) s-a căsătorit cu principesa Maria a

României. În acelaşi an, regele Petar I (1918-1921) a încetat din viaţă, iar Aleksandar I şi-a
preluat tronul. Cuplul regal a avut trei băieţi: Petar, Tomislav şi Andrej.

Perioada 1921-1928 este una de refacere economică vizibilă, mai ales în intervalul
1924-1926. În schimb, instabilitatea guvernamentală continuă, se formează diverse guverne
de coaliţie, mai ales între radicali şi democraţi, dar şi între democraţi şi ţărăniştii croaţi
conduşi de Stjepan Radić, în 1925. În 1926 a murit liderul radical sârb Nikola Pašić. În iunie
1928, în timpul unor dezbateri parlamentare, deputatul muntenegrean Puniša Račić şi-a atacat

1
Stevan K. Pavlowitch, Istoria Balcanilor 1804-1945, traducere de Andreea Doica, Iași, Editura Polirom,
2002, pp. 243-244
2
Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor, vol II: Secolul al XX-lea, traducere de Mihai-Eugen Avădanei, Iași,
Institutul European, 2000, pp. 158-159
3
R. J. Crampton, Europa Răsăriteană în secolul al XX-lea… şi după, traducere de Cornelia Bucur, București,
Editura Curtea Veche, 2002, pp. 158-160
cu pistolul mai mulţi colegi croaţi. În urma rănilor, Stjepan Radić a murit, iar tensiunile între
sârbi şi croaţi au cunoscut o perioadă de escaladare. Regele Aleksandar I l-a numit în fruntea
guvernului pe slovenul Anton Korošec, singurul ne-sârb care a deţinut acest post în toată
perioada interbelică. Regele Aleksandar I le-a propus conducătorilor croaţi şi sloveni ruperea
paşnică de Iugoslavia, însă aceştia au refuzat, temându-se de un atac italian. În aceste
condiţii, a luat naştere o mişcare croată secesionistă radicală numită Ustaša, sub conducerea
lui Ante Pavelić4.

Pe plan extern, în această perioadă, în anul 1921, statul iugoslav încheie Mica
Înţelegere, alături de România şi Cehoslovacia. În 1924 încheie un tratat cu Italia, dar în
1927, ca reacţie la semnarea unor documente italo-albaneze, încheie un tratat cu Franţa, care
va fi practic baza politicii externe a Iugoslaviei

La 6 martie 1929 se instaurează dictatura regală, cu Petar Živković şef al guvernului.

La 3 octombrie 1929 este adoptat oficial numele de Iugoslavia, iar în septembrie 1931 este
promulgată o nouă constituţie, numărul banovinelor fiind redus la nouă. Se constituie Partidul
Naţional Iugoslav ca partid de guvernământ. În paralel cu tensiunile interetnice se produc
efectele crizei economice mondiale, care ating apogeul în iarna 1931-19325.

Pe plan extern, în această perioadă Iugoslavia semnează pactul de organizare al Micii

Înţelegeri la 16 februarie 1933, la Geneva, convenţiile pentru definirea agresiunii şi
agresorului de la Londra (3-5 iulie 1933), iar la 9 februarie 1934, la Atena, Pactul de
constituire a Înţelegerii balcanice, alături de România, Grecia şi Turcia. În paralel cu
formarea Înţelegerii Balcanice, în 1933-1934 Iugoslavia se apropie diplomatic de Bulgaria6.

La data de 9 octombrie 1934. regele Aleksandar I este asasinat la Marseille, tronul

revenind regelui Petar al II-lea (1934-1945), în vârstă de 11 ani, care domneşte sub regenţa
prinţului Pavle. Prim-ministru este desemnat Bogoljub Jevtić. Sub guvernul Jevtić, Partidul
Naţional Iugoslav şi-a schimbat denumirea în Uniunea Radicală Iugoslavă, incluzând şi pe
popularii sloveni şi pe musulmanii bosniaci7.

La alegerile din 1935, Uniunea Radicală Iugoslavă a obţinut 1,7 milioane de voturi,
iar opoziţia circa 1,1 milioane. Însă, în acord cu legea electorală, partidului de guvernământ i-
au fost acordate 303 mandate parlamentare, iar opoziţiei numai 67. S-a constituit în 1935 un
guvern al Uniunii Radicale Iugoslavă, sub conducerea lui Milan Stojadinović. În timpul
guvernării Stojadinović relațiile dintre România și Iugoslavia încep să se strice, prim-
ministrul iugoslav urmărind să aibă bune relații atât cu democrațiile occidentale și aliații lor,
dar și cu puterile revizioniste.

În contextul crizei renane, Nicolae Titulescu considera că un lucru necesar pentru

interesele de securitate ale României este stabilirea unui pact de asistență mutuală atât între
București și Paris, dar și între București și Moscova. Titulescu și Comisarul Sovietic pentru
4
Ibidem, p.162
5
B. Jelavich, op. cit., p. 165
6
Valentin Naumescu (coordonator), România, Marile Puteri și ordinea europeană 1918-2018, Iași, Editura
Polirom, 2018, p.147
7
Stevan K. Pavlowitch, op. cit., p.260
Afaceri Externe, Maksim Litvinov, deja avuseseră o întâlnire, în cadrul căreia dezbătuseră
această temă în anul 1935. După sesiunea Ligii Națiunilor din martie 1936, discuțiile s-au
intensificat8.

Prim-ministrul iugoslav, Milan Stojadinović, nu era de acord cu un pact cu sovieticii

și astfel încerca pe cât posibil să creeze dificultăți pentru România în realizarea pactului.
Acesta se temea de o reacție germană sau italiană în cazul încheierii unei înțelegeri cu
Uniunea Sovietică. În martie 1936, Alexandru Gurănescu, ministrul plenipotențiar al
României în Iugoslavia raporta că într-o ședință secretă a Senatului, Stojadinović prezenta
motivele pentru care nu dorea stabilirea de relații diplomatice cu URSS, susținând că Pierre
Laval, fostul prim-ministru francez, îl sfătuise să nu normalizeze relațiile cu URSS. Istoricii
francezi sunt de părere că Stojadinovic era complet ostil Uniunii Sovietice și și-ar fi format
această părere după o discuție avută cu Laval în timpul vizitei sale la Paris. Conform celor
scrise de Albert Mousset, Laval îi spunea lui Stojadinovic că și-ar tăia mâna cu care semnase
pactul franco-sovietic și îl avertiza pe omologul său iugoslav să nu comită aceeași greșeală.
Opoziția manifestată de Stojadinović la intențiile lui Titulescu a constituit o lovitură în
unitatea Micii Înțelegeri9.

În același an, Belgradul găzduiește conferința Consiliilor Permanente ale Antantei

Balcanice și Micii Antante. Problema esențială discutată în cadrul acestor conferințe a fost
menținerea statu-quo-ului teritorial. Întrunit între 4 și 6 mai, Consiliul Permanent al Antantei
Balcanice a discutat două probleme esențiale: relațiile statelor din această alianță cu Bulgaria
și poziția Greciei față de convențiile militare care emanau din Pactul Antantei Balcanice
încheiat în 1934. Deși s-a pronunțat pentru o abordare vigilentă în cazul Bulgariei, Consiliul a
decis să fie de acord cu revizuirea clauzelor militare ale Tratatului de la Neuilly-sur-Seine. În
același timp, Grecia își declara solidaritatea de a oferi asistență împotriva Italiei, dacă Franța
și Marea Britanie o cereau10. Consiliul Micii Antante, întrunit între 6 și 8 mai, a decis să caute
modalități pentru ca în viitor să se mai prevină modificarea statu-quo-ului. Același Consiliu
cerea Franței și Marii Britanii să intre în negocieri cu Viena. În cazul în care Austria era de
acord cu nemodificarea statu-quo-ului, țările Micii Antante ar fi fost de acord cu revizuirea
Tratatului de la Saint–Germain, în sensul reintroducerii serviciului militar obligatoriu în
Austria11.

În această perioadă, relațiile bulgaro-iugoslave s-au îmbunătățit. Regele Boris al

Bulgariei își dorea Cadrilaterul, pierdut de Bulgaria în urma celui de-al doilea război
balcanic, și o înțelegere cu Iugoslavia în privința Macedoniei. Din moment ce puterile
occidentale doreau păstrarea statu-quo-ului teritorial, Regele Boris renunță temporar la
problema macedoneană, în timp ce Milan Stojadinović își fixează ca un scop al politicii sale
externe îmbunățirea relațiilor cu Bulgaria12. În octombrie 1936, Consiliul Antantei Balcanice
a discutat problema apropierii Iugoslaviei de Bulgaria, însă, în final, a constatat că nu
8
Eliza Campus, Mica Înțelegere, București , Editura Științifică, 1968, p. 241
9
Depozitul Central de Arhivă al Armatei Române ( în continuare D.C.A.A.R.), fond Colecția 14- Studii şi
căutări relative la armata română, dosar nr. 6, f. 446
10
E. Campus, Mica Înțelegere, ..., pp.246-247
11
Ibidem, p. 248
12
Stefano Bianchini, Problema iugoslavă, trad. de Luminița Cosma, București, Editura All, 1999, p. 50
intervenise nicio modificare. Totuși, statele acestei alianțe și-au dat seama că se pot baza pe
forțele proprii.

La 25 octombrie 1936, Milan Stojadinović efectuează o vizită în Turcia, însă, la

trecerea sa prin Bulgaria, este primit de prim-ministrul Ghiorghi Kiosseivanov, care îi
propune ca la întoarcere să îl viziteze pe Regele Boris, cu care să discute încheierea unui pact
de amiciție bulgaro-iugoslav, lucru acceptat de șeful guvernului iugoslav. În urma discuțiilor,
pactul urma să fie încheiat la sfârșitul lunii ianuarie 1937, după ce Iugoslavia și-ar fi anunțat
aliații. Când Iugoslavia și-a anunțat intenția, România a cerut, în numele tuturor statelor
Antantei Balcanice, garanții cum că Iugoslavia își va respecta în continuare obligațiile față de
aliații săi, garanții acordate însă doar lui Victor Antonescu. Bucureștiul și-a dat girul pentru
negocierile bulgaro-iugoslave doar în urma unor presiuni venite din partea Franței 13. Astfel, la
patru luni după începerea negocierilor, se semnează între Milan Stojadinović și Ghiorghi
Kiosseivanov un pact de prietenie între Bulgaria și Iugoslavia, prin care urma să existe o
pace inviolabilă și o prietenie perpetuă între cele două țări, însă nu era stipulat niciun articol
prin care Bulgaria renunța la pretențiile revizioniste. În cadrul Conferinței Înțelegerii
Balcanice, ținute între 15-18 februarie 1937, în capitala Greciei, România a pus problema
respectării convenției militare semnate de Iugoslavia în momentul intrării în această alianță,
însă iugoslavii au motivat că înțelegerea cu bulgarii este una menită să păstreze pacea14.

Cu excepția României, celelalte state ale Antantei Balcanice nu au privit cu ochi răi
această înțelegere, chiar dacă Bulgaria începuse să încalce anumite prevederi ale Tratatului de
la Neuilly-sur-Seine. Această apropiere era susținută și de Marea Britanie și Italia, care
considerau că doar așa se poate menține statu-quo-ul în Balcani15.

Regența Iugoslaviei, asigurată de prințul Pavle, nu a alterat politica externă a

Iugoslaviei, ci a continuat pe aceeași linie începută de Regele Alexandru. Pentru a avea o
bună situație internă, Iugoslavia avea nevoie de pace și stabilitate pe plan extern. Aceste
lucruri nu puteau fi obținute decât în urma unei înțelegeri cu Italia. Procesul a fost facilitat în
iunie 1936, când sancțiunile economice impuse de Liga Națiunilor asupra Italiei au fost
abolite, acest lucru ducând la o apropiere economică între Italia și Iugoslavia 16. În memoriile
sale, Stojadinović, care urmărește să pună guvernarea sa într-o lumină bună, susține că
inițiativa tratatului îi aparține lui Galeazzo Ciano, care l-a abordat pe ministrul iugoslav la
Roma, Jovan Dučić, pe 18 și 20 noiembrie 1936. Se pare însă, că Stojadinović ar fi început
tratativele cu Roma. Legat de discuțiile dintre el și Dučić, Ciano îi mărturisea unui diplomat
german că Stojadinović, fiind pregătit să contureze o înțelegere realistă cu Italia, va trimite
specialiști în domeniile politic, militar și economic pentru a discuta problemele. Într-un raport
referitor la întâlnire, Dučić îl informa pe Stojadinović că șeful diplomației italiene dorea fățiș
un tratat iugoslavo-italian, realizat pe aceleași principii ca și Axa Berlin-Roma și bazat pe
discursul lui Mussolini din 1 noiembrie de la Milano, în care spunea că toate statele europene
pot colabora în interesul păcii și cooperării. Astfel, de comun acord cu Regentul Paul,
13
E. Campus, Înţelegerea Balcanică, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1972, pp.
204-207
14
Cristian Popișteanu, România și Antanta Balcanică, Bucureşti, Editura Politică, 1968, p. 214
15
Ibidem, p. 215
16
S. Bianchini, op. cit., p. 252
Stojadinović hotărăște să trimită doi delegați în capitala Italiei. Pe 28 decembrie 1936, Dučić
îl informa pe Ciano că cei doi delegați vor ajunge la începutul lunii ianuarie17.

Pentru rolul avut de acesta în negocierile inițiale, Dučić a fost răsplătit, devenind
primul ambasador iugoslav în România, până în acel moment, Iugoslavia având doar
miniștrii fără rang ambasadorial în România.

Stojadinović era conștient că relațiile Iugoslaviei cu Franța se puteau deteriora, așa că

a încercat să îi facă pe francezi să înțeleagă că iugoslavii nu trebuie să îi provoace nici pe
germani, nici pe italieni. De asemenea, considera că în urma declarației comune anglo-
italiane din Roma, din data de 2 ianuarie 1937, prin care era garantat statu-quo-ul în
Mediterană și că prin îmbunătățirea relațiilor franco-italiene, francezii nu mai erau atât de
reticenți în privința unui pact iugoslavo-italian. El îi spunea ministrului iugoslav la Paris că: ”
Trebuie să devină evident pentru orice francez că garanția italiană este mult mai atractivă
decât cea cehoslovacă, în special că garantează și englezii, iar noi nu ne asumăm nici o
obligație”. La sfârșitul anului 1936, Parisul bănuia că italienii urmăresc distrugerea sistemului
de alianțe creat de Franța, iar începând cu ianuarie 1937, francezii erau siguri de acest lucru18.

Ciano a călătorit personal la Belgrad, unde, pe 25 martie 1937, a fost semnat un pact
de prietenie iugoslavo-italian, cu durata de 5 ani. Stojadinović credea că a reușit să evite
principalul scop al lui Ciano, anume semnarea unui tratat cu caracter militar. Ambii erau de
acord că scopul pactului era acela de a lăsa în urmă neînțelegerile, să îmbunătățească relațiile
bilaterale dintre cele două state și să dezvolte comerțul. Astfel, a fost semnat și un tratat
economic între cele două state19. Stojadinović considera că prin pactul de prietenie este
îndepărtat și pericolul croat, articolul 4 al tratatului stipulând trimiterea liderilor ustaši,
precum și a dizidenților croați din Italia în coloniile italiene din Africa. Articolul 1 al
tratatului era văzut însă ca fiind cel mai important, prin acesta cele două țări fiind de acord să
își respecte frontierele. O altă problemă rezolvată prin tratat a fost cea a minorității iugoslave
din Italia. Stojadinović se plângea că sunt peste 500 000 de minoritari sloveni și croați, care
riscă să fie ”italienizați”. Ciano i-a garantat prim-ministrului iugoslav că aceștia vor avea
învățământ în limba lor20. Pactul rezolva și problemele dintre cele două state în privința
Albaniei, Roma urmând să informeze Iugoslavia de orice acțiune urma să ia acolo, lucru
respectat doar pe durata mandatului lui Stojadinović21.

Prin acest pact, Iugoslavia se sustrăgea de la obligațiile sale în cadrul Micii Înțelegeri,
dar și față de Înțelegerea Balcanică, facilitând tendințele expansioniste italiene în Grecia și
Turcia. De asemenea, Iugoslavia nu mai putea interveni în cazul unui atac asupra
Cehoslovaciei. Opinia publică iugoslavă nu era de acord cu pactul, considerând că Iugoslavia
dezertează din tabăra democrațiilor occidentale22.

17
M. Stojadinovic, Iugoslavia fra le due guerre, trad. de Carlo Ciucci, Bologna, Editura Capelli, 1970, p. 168
18
Ibidem, p. 177
19
Jean Baptiste Duroselle, Istoria Relaţiilor Internaţionale, vol. I 1919-1947, trad. de Anca Airinei, București,
Editura Orizonturi, 2006, pp.334-337
20
M. Stojadinovic, op. cit. , p.170
21
S. Bianchini, op. cit., p. 48
22
D.C.A.A.R., fond Marele Stat Major- Secția 2 Informații, dosar. nr. 7, f. 357-358
 În urma încheierii pactului iugoslavo-italian, Consiliul Micii Înțelegeri s-a întâlnit la
Belgrad, pe 1-2 aprilie 1937. Praga și Parisul, indignate de deciziile arbitrare luate de
iugoslavi în negocierile cu bulgarii și italienii, decizii care contraveneau principiilor
fundamentale ale Micii Înțelegeri, dar și pactului de prietenie cu Franța, se temeau că aceeași
abordare ar putea fi folosită de iugoslavi și în cazul încheierii unor înțelegeri cu Germania sau
Ungaria. Stojadinović aștepta să i se propună din nou extinderea Micii Înțelegeri într-o alianță
defensivă generalizată, propunere pe care ar fi urmat să o respingă. Stojadinović trăia cu
convingerea că în urma semnării pactului cu Italia, orice extensie a tratatelor anterioare
semnate de iugoslavi urma să fie privită de italieni ca un afront. De asemenea, prim-ministrul
Iugoslaviei credea că Victor Antonescu, care era încă indecis în privința extinderii alianței, va
arunca asupra lui ”frica de a refuza”. Totuși,mai credea că, în timpul vizitei sale în Ankara,
Antonescu ar fi fost sfătuit să nu semneze o alianță cu Franța23.

Pe 2 aprilie 1937, Consiliul Micii Înțelegeri a reafirmat atașamentul membrilor acestei

alianțe față de Înțelegerea Balcanică și de Franța, cu toate că nici România, nici Iugoslavia,
nu erau gata să accepte propunerea cehoslovacă susținută de francezi, de extindere a
alianței24. În cadrul întâlnirii, Stojadinović a fost criticat pentru că încheiase pactul cu Italia
fără să se fi consultat cu vreun aliat și pentru că dăduse startul unui sistem bilateral de
alianțe, care era în dezacord cu principiile Mici Înțelegeri și Înțelegerii Balcanice. Într-o
declarație oficială însă, miniștrii de externe au declarat că membrii alianței erau convinși de
faptul că tratatele încheiate de Iugoslavia cu Bulgaria și Italia contribuiau la păstrarea păcii în
zonă și nu se contra-puneau intereselor Micii Înțelegeri 25. Conferința de la Belgrad a
constituit pasul final în dezintegrarea Micii Înțelegeri, iar Tratatul iugoslavo-italian
reprezenta moda generală din Europa, adică trecerea de la principiul securității colective la
pacte bilaterale. Prin acest lucru, se observa decăderea sistemului impus de democrațiile
occidentale26.

Politica pro-germană manifestată de Stojadinović a devenit evidentă în cadrul

problemei Anschluss-ului. În urma presiunii germane exercitate asupra Austriei, Parisul
abordează Belgradul în sensul unui protest franco-anglo-iugoslav îndreptat împotriva
Berlinului, prin care urma să se ceară păstrarea independenței Austriei. Prim- ministrul
iugoslav a refuzat propunerea, invocând inactivitatea Italiei, care, ca și Iugoslavia, era un
vecin al Austriei. Pe 21 februarie 1938, Stojadinović îi explica trimisului francez la Belgrad
că o printr-o astfel de mișcare creștea pericolul italian și german la adresa Iugoslaviei și că
Austria nu a manifestat vreo tendință de păstrare a independenței. Liderul iugoslav a
menționat totuși că problema va fi pusă în discuție la următoarea conferință a Înțelegerii
Balcanice27.

În situația internațională destul de volatilă din 1938 din urma Anschluss-ului, Mica
Înțelegere vedea cu suferință slăbiciunile Ligii Națiunilor, ale Franței și Marii Britanii,
garanții statu-quo-ului european. Bucureștiul și Belgradul au înțeles că, odată cu încălcarea
23
M. Stojadinović, op. cit., p. 176
24
D.C.A.A.R., fond Marele Stat Major- Secția 2 Informații, dosar nr.4, f. 366-370
25
Ibidem, f. 400-402
26
Leften S. Stavrianos, The Balkans since 1453, New York, NYU Press, 2000, pp.743-744
27
Emilian Bold, Ion Ciupercă, Europa în derivă, Iași, Casa Editorială Demiurg, 2001, p. 100-101
tratatelor de pace, trebuie să ajungă la o înțelegere directă cu vecinii. Într-o încercare de a
preveni alăturarea Sofiei la Axă, Londra și Moscova îi cer acesteia să ajungă la o înțelegere
cu Înțelegerea Balcanică. Bulgarii au părut destul de receptivi la această propunere, neavând
nimic de pierdut, ci numai de câștigat. O înțelegere le putea conferi bulgarilor din nou dreptul
la armată, fără ca aceștia să își asume obligații. Astfel, pe 31 iulie, la Salonic, Înțelegerea
Balcanică face un prim pas în revizuirea tratatului de la Neuilly-Sur-Seine, când semnează o
înțelegere cu Bulgaria, conform căreia se renunța la folosirea forței în rezolvarea problemelor
între Bulgaria și statele membre ale Înțelegerii Balcanice. În plus, erau abolite prevederile
militare ale tratatului de la Neuilly-Sur-Seine, considerate drastice și draconice de către
britanici. Deși Bulgaria se reînarmase deja, această înțelegere îi legaliza acțiunea, în timp ce
Sofia nu renunța la tendințele revizioniste 28. În loc să își manifeste îngrijorarea privind acest
tratat, ziarul Times din Londra lăuda acțiunea, care urma să promoveze pacea și stabilitatea
politică în locul care a fost până nu de mult timp considerat butoiul cu pulbere al Europei.
Britanicii chiar își exprimau speranța ca Bulgaria va accede în curând în rândul statelor
membre ale Înțelegerii Balcanice, lucru refuzat categoric de către bulgari29.

În cadrul sesiunii din 21-22 august 1938 de la Bled, consiliul Micii Înțelegeri a lăudat
înțelegerea de la Salonic, considerând-o un act de pace și colaborare în regiune. Într-o
înțelegere similară, Mica Înțelegere și Ungaria renunțau la folosirea forței în rezolvarea
problemelor și se revizuia tratatul de la Trianon în sensul creșterii puterii militare a Ungariei.
Diferența față de înțelegerea cu bulgarii o făcea un articol, care vorbea despre viitoare
înțelegeri privind statutul minorității maghiare de pe teritoriul celor trei state ale Micii
Înțelegeri30. Relațiile româno-maghiare au fost întotdeauna tensionate în problema minorității
maghiare din România, care alcătuia aproape 8% din populație, fiind amintită problema
optanților31.

Atât România, cât și Iugoslavia au văzut cu ochi buni înțelegerea de la Bled, însă din
motive diferite. Belgradul spera că printr-o înțelegere cu Budapesta, Italia nu mai intervenea
în favoarea Ungariei, iar România credea că această înțelegere va ține Iugoslavia departe de
Germania.

În urma conferinței de la Bled, presiunea Germaniei asupra Cehoslovaciei a devenit

principala îngrijorare în rândul statelor membre ale Micii Înțelegeri. Pe 12 septembrie 1938,
Hitler a cerut autodeterminarea regiunii sudete din Cehoslovacia, care își declarase deja
secesiunea. Pentru a preveni o acțiune militară în zonă, Londra și Parisul au constrâns Praga
să satisfacă cererile germane și să renunțe la alianțele sale militare. În schimb, Marea Britanie
și Franța garantau restul teritoriului cehoslovac. Această acțiune punea un mare semn de
întrebare pe existența Micii Înțelegeri, din moment ce statului cehoslovac îi era interzisă orice
reacție militară prin obligațiile de asistență mutuală ce îi reveneau conform tratatelor
bilaterale. În anticiparea unei implicări maghiare în conflict, ministrul român de externe,
Nicolae Petrescu-Comnen, a sugerat trimiterea unor note comune româno-iugoslave către
28
C. Popișteanu, op. cit., p.218-225
29
E. Campus, Înțelegerea Balcanică, ..., p. 244-248
30
Eadem, Mica Înțelegere, ..., p. 311
31
Milan Vanku, Mica Înţelegere şi politica externă a Iugoslaviei (1920-1938), București, Editura Politică,
1979, p. 243
Polonia și cerea democrațiilor occidentale să avertizeze Ungaria că orice intervenție în
Cehoslovacia urma să fie lovită de o opoziție militară a României și Iugoslaviei. Astfel, el l-a
instruit pe secretarul legației românești din Belgrad, Dan Geblescu, să poarte o discuție cu
Milan Stojadinović pe această temă32.

În cadrul întâlnirii lor din 21 septembrie, Stojadinović a pus la îndoială existența Micii
Înțelegeri, datorită faptului că, prin acceptarea propunerii franco-britanice, Cehoslovacia
încetase să mai existe în forma teritorială în care exista la încheierea alianței. Asigurându-l pe
Geblescu de intervenția iugoslavă pe lângă guvernele german și italian pentru ca Ungaria să
nu reacționeze în timpul crizei cehoslovace, Stojadinović se temea că Italia și Germania și-au
dat deja acordul pentru interesele poloneze și maghiare în Cehoslovacia, iar o intervenție
militară româno-iugoslavă urma să se lovească de armatele germano-italiene, și că, dacă a
fost acceptat dreptul la autodeterminare al germanilor din Cehoslovacia, același lucru trebuia
făcut și în cazul polonezilor și maghiarilor care trăiau acolo. Din moment ce Varșovia își
prezentase deja interesele pentru zona Teschen(Tešin, Cieszyn), iar dorința maghiară pentru
teritoriul cehoslovac era certă, Stojadinović era de părere că un conflict cu Ungaria ar duce
România și Iugoslavia într-un conflict și cu Polonia, aliatul României. Stojadinović punea
accentul și pe acordul cu Ungaria de la Bled, conform căruia nu existau litigii între cele două
țări și Ungaria. Pe de altă parte, România și Iugoslavia refuzaseră un pact de asistență
mutuală cu Cehoslovacia și Franța, prin care urma să fie evitat un conflict cu Germania.
Observând că Franța a abandonat definitiv Iugoslavia, liderul de la Belgrad era de părere că
țara sa nu poate opera schimbări în politica adoptată anterior, din moment ce Germania și
Italia dictau dintr-o poziție de forță termenii lor către Franța și Marea Britanie33.

Convingerea lui Stojadinović (că Pactul Micii Înțelegeri nu mai era valid) a făcut
Bucureștiul să se îndoiască de loialitatea Belgradului în privința respectării tratatelor
bilaterale. Cerându-i-se să își expună părerea despre statutul relațiilor româno-iugoslave,
Stojadinović opina că relațiile sunt bazate pe Înțelegerea Balcanică, pe legăturile dinastice și
pe interesele comune care unesc cele două state. Considerând pactele nesemnificative,
Stojadinović îi transmitea lui Petrescu-Comnen că legăturile existente trebuie să se
intensifice, fiind de părere că este esențial ca cele două țări să fie puternice, unite și
înarmate34.

Pe 4 februarie 1939, în Iugoslavia are loc o remaniere guvernamentală. Stojadinović

mersese prea departe, atât în politica externă, cât și în cea internă. Se pare că Stojadinović
refuzase să critice un ministru sârb care ținuse un discurs anti-croat în Skupština și nici nu îl
informase pe Prințul Paul despre înțelegerea sa cu Ciano în privința Albaniei, lucru aflat de
regent chiar de la Ciano35. Prințul Paul îl numește prim-ministru pe Dragiša Cvetković, iar
ministru de externe este numit Aleksandar Cincar-Marković, până atunci ministru la Berlin.

32
D.C.A.A.R., fond Marele Stat Major- Secția 2 Informații, dosar nr. 31, f. 28-29
33
Ibidem, f. 51-54
34
Ibidem, f. 55
35
Grigore Gafencu, Ultimele zile ale Europei. O călătorie diplomatică întreprinsă în anul 1939, trad. de Rodica
Mihaela Scafeș, București, Editura Militară, 1992. p. 180
Cincar-Marković era un om impresionat de forța militară a Germaniei, iar Joachim von
Ribbentrop credea despre el că este de orientare pro-germană36.

În această perioadă, evenimentele din Europa Centrală s-au precipitat . Trupele

germane au invadat Cehoslovacia în noaptea zilei de 15 martie 1939, deși Hitler garantase
anterior că nu se punea problema anexării. Roma credea că merită o recompensă pentru
neutralitatea sa, așa că invadează Albania la 7 aprilie 1939. Pentru a se asigura că nu va avea
parte de opoziția iugoslavă, Italia instruiește Ungaria să maseze 6 divizii la granița cu
Iugoslavia și Ciano îl liniștește pe Cincar-Marković, asigurându-l că Italia nu este interesată
de Kosovo. Condamnând acțiunile italiene și germane, Marea Britanie vedea, totuși,
neutralitatea iugoslavă ca singura mișcare rațională ce putea fi făcută37.

În timpul vizitelor sale prin țările Axei din aprilie și mai, Aleksandar Cincar-
Marković ar fi primit asigurări că Iugoslavia nu va fi atacată în cazul unei crize regionale. În
timpul discuțiilor cu Ciano de la Veneția din 22 aprilie 1939, Cincar-Marković considera
anexarea Albaniei ca un fait accompli și o trata ca atare. Ciano îl sfătuia pe ministrul de
externe iugoslav să nu accepte vreo garanție din partea britanicilor, pentru că Italia avea de
gând să respecte integritatea teritorială a Iugoslaviei. În Berlin, von Ribbentrop îl asigura pe
Cincar-Marković că dacă Iugoslavia nu comitea nici o greșeală și nu trezea nici un fel de
suspiciune, era posibil să nu fie implicată în război. Gafencu considera că spre deosebire de
discuțiile purtate de el cu liderii Axei, în discuțiile cu Cincar-Marković aceștia au fost mult
mai expliciți, vorbindu-i direct despre război și convingându-l de avantajele care vin odată cu
adoptarea unei stări de neutralitate38.

Pe 10 mai 1939, Prințul Paul și Cincar-Marković ajung în Italia, iar în discuțiile

purtate nu aud nimic nou vis-a-vis de relațiile bilaterale cu Italia. Ciano însă a folosit vizita ca
un pretext de a ataca Înțelegerea Balcanică, întrebând dacă declarația adoptată de Turcia se
aplica din oficiu tuturor statelor Înțelegerii Balcanice. Iugoslavii și-au demonstrat poziția față
de Turcia, dându-și un acord de principiu să fie formată o alianță între România, Iugoslavia și
Bulgaria, cu scopul clar de a se opune Turciei. Pentru a se reuși o astfel de înțelegere, relațiile
româno-maghiare trebuiau îmbunătățite, iar puterile Axei și-au îndreptat eforturile în acea
direcție39.

Prințul Paul și Cincar-Marković au întreprins o vizită oficială și în Germania în iunie

1939, unde au fost primiți bine. Acolo, ca o dovadă de prietenie față de Germania, lui Cincar-
Marković i se cere ca Iugoslavia să părăsească Liga Națiunilor până la sfârșitul lunii iunie.
Cincar-Marković i-a spus lui Ribbentrop că va reflecta la acest lucru însă că deși Iugoslavia
se îndepărtase de această organizație, era dificil să se retragă total până în septembrie și a
cerut mai mult timp de gândire în această problemă. Iugoslavii au declinat și intrarea în
Pactul Anticomintern semnat 25 noiembrie 1936 din care făceau parte Germania, Japonia și

36
M. Stojadinović, op. cit, pp. 340-341
37
Brendan Simms, Europa. Lupta pentru supremație de la 1453 până în prezent, trad. de Lucia Popovici, Iași
Editura Polirom, 2015. pp. 268-270
38
G. Gafencu, op.cit., p. 181
39
http://www.raistoria.rai.it/articoli-programma-puntate/i-diari-di-galeazzo-ciano/24793/default.aspx.
Italia40. Hitler considera totuși că era în interesul Iugoslaviei să își clarifice poziția față de
Axă, pentru că astfel separatiștii croați și sloveni ar vedea că nu au susținere, Germania fiind
pentru menținerea statu-quo-ului din Iugoslavia. Tot lui Cincar-Marković i se mai promitea
că o declarație de prietenie față de puterile Axei ar elimina ostilitatea italiană față de
Iugoslavia, Mussolini dorind să afle dacă are în iugoslavi un aliat sau un dușman. Pentru
Berlin, vizita a fost una eșuată, în timp ce pentru Prințul Paul a constituit o asigurare că
războiul este inevitabil, acesta începând reînarmarea țării și, totodată, un program de
fortificare a granițelor. Pe plan intern însă, se ajunge la o înțelegere între Zagreb și Belgrad.
Liderii politici croați au rămas consecvenți în cererile lor pentru un stat iugoslav federal și nu
unul centralizat. Într-o situație internațională din ce în ce mai amenințătoare, obiectivul lui
Dragiša Cvetković, cu susținerea Prințului Paul, era ajungerea la o înțelegere cu opoziția
croată. Negocierile au începul în aprilie 1939 și au avut loc sub auspiciile temerilor că
Iugoslavia va fi dezmembrată de presiunile Axei în cazul în care sârbii și croații nu vor
ajunge la o înțelegere41. Pactul de oțel dintre Germania și Italia, semnat la 22 mai 1939 obliga
cele două țări să -și acorde de îndată ajutor militar, politic și economic în cazul declanșării
unui război și să colaboreze în domeniile armatei și producției militare de război. Pactul
stipula că nici una dintre părțile semnatare nu va semna un tratat de pace fără acordul
celeilalte. Acesta punea o presiune mai mare pe sârbi și croați 42. Astfel, la 26 august 1939 este
semnat sporazum-ul ( înțelegerea) Cvetković-Maček, prin care Vladko Maček, liderul croat,
devenea vice-premier și totodată, Croația, Dalmația și districtele adiacente cu populație
majoritar croată se uneau într-o singură unitate administrativ-teritorială ce beneficia de
autonomie în cadrul statului iugoslav. Croația urma să aibă propriul parlament (sabor) și un
buget separat, în timp ce guvernul de la Belgrad urma să se ocupe de politica externă,
apărare, comerț, transporturi, securitate și educație43.

Cel de-al doilea război mondial începe pe 1 septembrie 1939 prin atacul german
asupra Poloniei. Franța și Marea Britanie răspund acestui atac declarând război Germaniei pe
3 septembrie. Două săptămâni mai târziu, rezistența poloneză cedează, și trupele sovietice
trec granița estică a Poloniei. Când războiul a început, Iugoslavia se găsea într-o situație
geografică neplăcută, fiind aproape în totalitate înconjurată de o țară beligerantă, Germania, o
țară așa-zisă neutră, Italia și de o serie de state mici și mijlocii a căror neutralitate era
dubioasă. Pentru a evita orice pericol, Belgradul trebuia să exerseze arta tergiversării și a
negocierii44.

Miniștrii de externe român și iugoslav au ținut întâlniri regulate între 1939 și 1940
prin care urmăreau să schimbe relațiile dintre cele două state. România urmărea să oprească
separararea Iugoslaviei de partenerii săi balcanici. În prudența lor, iugoslavii se opuneau
formării unui bloc balcanic al neutrilor. Gafencu considera că expusă la presiunile Germaniei
și Italiei și amenințată de revizionismul maghiar și bulgar, Iugoslavia era paralizată.
România, la rândul său, era amenințată de trei state care doreau câte o parte a teritoriului său,

40
Jacob B. Hoptner, Yugoslavia In Crisis 1934-1941, New York, Editura Literary Licensing, 2011, p. 147-149.
41
Gheorghe Zbuchea, Istoria Iugoslaviei, București, Editura Corint, 2001, p. 65
42
B. Simms, op. cit., pp. 270-271
43
Gh. Zbuchea, op.cit., pp. 66-67
44
J. B. Hoptner, op. cit., pp. 168-169
amenințarea cea mai mare fiind constituită de Uniunea Sovietică. Iugoslavia reprezenta
singura legătură a României cu Înțelegerea Balcanică și cu vestul. Belgradul i-a cerut
Bucureștiului să își îmbunătățească relațiile cu Sofia oferindu-i acesteia o parte din Dobrogea,
acest lucru trezind îngrijorări la București. Cea mai mare problemă a Înțelegerii Balcanice era
vidul geografic creat de Bulgaria, care refuza să intre în alianță până când cererile teritoriale
ale acesteia erau satisfăcute45.

În perioada septembrie 1939-februarie 1940, România și-a concentrat eforturile pe

organizarea unui bloc al neutrilor. După o serie de ”explorări”, România a propus înființarea
unui bloc din care să facă parte țările Înțelegerii Balcanice, Bulgaria, Ungaria și Italia. Aceste
state urmau să păstreze o stare de neutralitate totală față de conflictul european și să
manifeste o atitudine binevoitoare față de orice membru al blocului care urma să fie atacat 46.
Inițiativa a eșuat în urma presiunii aplicate de Berlin asupra Romei, Sofiei și Budapestei.
Cincar-Marković a respins-o de asemenea, tot de teama Germaniei. Motivarea sa era că
Turcia, care semnase alianțe cu Franța și Marea Britanie în mai, renunțase la statutul de țară
neutră47.

Pe 20 ianuarie 1940, Grigore Gafencu are o întâlnire cordială cu Cincar-Marković la

Vršac (Vârșeț), în Banatul iugoslav. Acolo au examinat situația europeană în vederea
proximei conferințe a Înțelegerii Balcanice, care urma să aibă loc la Belgrad luna următoare.
Scopul întâlnirii a fost și stabilirea unei politici comune privind Ungaria și Bulgaria, care
urma să fie prezentată la conferință, însă cei doi miniștrii aveau păreri diferite. Gafencu se
opunea oricăror revendicări teritoriale care nu erau făcute în cadrul alianțelor regionale și ar fi
fost discutate la o eventuală conferință de pace. El sugera că orice decizie în această privință
trebuie luată la sfârșitul războiului. Cincar-Marković era de părere că o soluție trebuia găsită
înainte ca războiul să se încheie, pentru ca statele balcanice să se prezinte la conferința de
pace ca un bloc compact, știind foarte bine ce își dorește48.

Aleksandar Cincar-Marković, Grigore Gafencu, Ioannis Metaxas și Sükrü Saraçoglu

s-au întâlnit la Belgrad în perioada 2-4 februarie 1940. La întâlnire, Cincar-Marković urmărea
să pună presiune pe Gafencu pentru a fi receptiv la revizionismul maghiar și bulgar. Din
moment ce Gafencu își menținea părerea expusă la Vršac, ceilalți miniștrii au adoptat în final
punctul de vedere al românului. S-a decis susținerea unei politici de pace, ordine și securitate
în sud-estul Europei, menținerea independenței și integrității teritoriale existente și încheierea
de tratate cu toate țările din Balcani, în special tratate de ordin economic. În privința alianței,
s-a decis extinderea ei pe încă 7 ani, începând din 9 februarie 1931. S-a decis păstrarea unor
legături apropiate până la următoarea sesiune care urma să aibă loc în Atena în februarie
1941, neștiindu-se la acea vreme că aceasta a fost ultima întâlnire a statelor Înțelegerii

45
L. S. Stavrianos, Balkan federation. A history of the movement toward Balkan unity in modern times,
Hamden, Archon Books, 1964. , pp. 338-341
46
Ioan Scurtu, Din viața politică a României( 1926-1947). Studiu privind istoria partidului național-țărănist,
București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1983, p. 229
47
Ionuț Cojocaru, România și Turcia. Actori importanți în sistemul de relații interbelice(1918-1940),
Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2014, p. 207
48
D.C.A.A.R., Marele Stat Major- Secția 3 Operații, dosar nr. 12, f. 44-46
Balcanice49. În această perioadă, când atât Germania, cât și Uniunea Sovietică susțineau fățiș
pretențiile teritoriale ale Bulgariei, Cadrilaterul constituia pentru bulgari un minim necesar.
Sofia îi mărturisea Berlinului că va rezista ademenirilor venite dinspre Înțelegerea Balcanică
și că va declina orice cooperare economică cu statele sale membre50.

În toamna anului 1939, Iugoslavia a decis să se distanțeze de politica sa tradițională și

să se apropie de Uniunea Sovietică. În martie 1940 Uniunea Sovietică s-a pronunțat pentru
menținerea statu-quo-ului în Balcani, lucru ce a dus la negocieri pe probleme economice cu
Iugoslavia, și semnarea a trei documente economice pe 11 mai. La sfârșitul lunii mai,
iugoslavii se ofereau să stabilească relații diplomatice cu URSS. Moscova și-a dat acordul și
pe 24 iunie la Ankara iugoslavii și sovieticii semnează o înțelegere prin care sunt stabilite
relații diplomatice între cele două state. Germanii și italienii erau nemulțumiți de acest lucru,
Hitler considerând acest lucru drept o intervenție sovietică în Balcani51.

Recunoașterea Uniunii Sovietice de către Iugoslavia, coroborat cu revendicările

teritoriale sovietice asupra Basarabiei, au deziluzionat România, care considera că nu se mai
poate baza pe Iugoslavia. Încurajată de capitularea Franței, pe 24 iunie 1940, URSS decide să
acționeze împotriva României și să respecte pactul Ribbentrop-Molotov. Astfel, pe 26 iunie
România primește un ultimatum din partea URSS prin care se solicitau cedarea Basarabiei și
a Bucovinei de Nord.

Pe lângă Basarabia și Bucovina de Nord, și relațiile româno-iugoslave au căzut

victimă ultimatumului sovietic. Astfel, într-un memorandum din ianuarie 1941, în care
explica stricarea relațiilor româno-iugoslave, Alexandru Cretzianu era de părere că, până în
iunie 1940, relațiile bilaterale fuseseră bune, chiar dacă România nu avusese ocazia să îi
ceară ajutorul Iugoslaviei până la acea dată.

Pe 27 iunie 1940, la ora 09:00, guvernul român îl înștiința pe cel iugoslav de

ultimatumul primit din partea sovieticilor. Bucureștiul arăta că este dispus să negocieze cu
Moscova într-o manieră amicală și nu va accepta ultimatumul, fiind pregătit să se apere de o
agresiune sovietică. Astfel guvernul român întreba dacă, în situația unei agresiuni din partea
Ungariei sau a Bulgariei, sau a ambelor țări, asupra României, Iugoslavia își va respecta
obligațiile asumate prin Tratatul bilateral și prin Pactul Balcanic 52. Răspunsul iugoslav vine la
ora 20:00. Printre alte puncte, el conținea și următoarea explicație: ” Dacă Ungaria și
Bulgaria s-ar aventura într-o ofensivă împotriva României, guvernul iugoslav ar lua imediat
legătura cu guvernele turc și grec, pentru a studia noua situație și aplicarea obligațiilor
contractate în circumstanțele de față”53.

La 1 iulie, la sugestia lui Constantin Argetoianu, Consiliul de Miniștrii dă o declarație,

conform căreia, datorită noii ordini din Europa, România se afla într-un proces de redefinire a

49
Ibidem, dosar nr. 38, f. 272-274
50
J. B. Hoptner, op. cit., p.165
51
Ibidem, p. 175-178
52
D.C.A.A.R., Marele Stat Major- Secția 2 Informații, dosar nr. 31, f. 161.
53
Ibidem, f. 162
politicii sale externe. În aceeași zi, România renunță la garanțiile franco-britanice din 13
aprilie 1939, din moment de ultimatumul sovietic a dovedit ineficiența acestora54.

Pentru a da dovadă de schimbarea politicii românești în direcția Axei, regele Carol îi

cere lui W. Fabricius ca o misiune militară germană să vină în România. Hitler însă era de
părere că pentru a pacifica Balcanii, România trebuia neapărat să înceapă negocieri cu
Ungaria și Bulgaria55.

Pe 2 iulie 1940, Constantin Argetoianu îi transmite ambasadorului Victor Cădere să

informeze Belgradul că noua linie adoptată de România în politica externă nu afecta cu nimic
alianța României cu Iugoslavia sau Înțelegerea Balcanică. Ziua următoare cade guvernul
condus de Gheorghe Tătărescu, iar pe 4 iulie, Ion Gigurtu, un om de afaceri care avea legături
economice cu Germania, preia conduceerea unui guvern care urma să conțină și reprezentanți
ai extremei-drepte56.

Pe 8 iulie, Gigurtu anunța oficial noua direcție a politicii externe românești, explicând
că aceasta nu se datorează conflictului din Europa, ci constituia o întoarcere la relațiile
anterioare, care fuseseră stricate din considerente care nu mai erau de actualitate. Pe 11 iulie,
România se retrage din Liga Națiunilor, noul ministru de externe, Mihail Manoilescu
declarând că România sfârșise o iluzie politică care persistase prea mult, din moment ce nu
dăduse nici un rezultat. În același timp, Manoilescu concluziona că prezența României în
Liga Națiunilor nu mai avea nici un raționament57. De asemenea, Manoilescu îl instruia pe
ambasadorul Cădere să informeze guvernul iugoslav că România consideră tratatele existente
ca fiind valabile și că România își manifesta dorința de a colabora în contextul acestora în
continuare58.

Vara anului 1940 a fost una catastrofală pentru România. Regele Carol al II-lea a fost
considerat vinovat de toate pierderile teritoriale și obligat să abdice. La 4 septembrie 1940,
regele îl numeşte pe Antonescu în funcţia de preşedinte a Consiliului de miniştrii. În seara
imediată numirii în funcţie, generalul i-a cerut lui Carol să-l învestească cu puteri depline.
Deşi iniţial a refuzat, pe la orele 03:50 din dimineaţa zilei de 5 septembrie, regele a semnat
decretul prin care Ion Antonescu era învestit cu puteri depline în stat și cu titulatura de
Conducător al Statului59.

Totodată, era abrogată Constituţia din 27 februarie 1938 şi erau dizolvate Corpurile
legiuitoare. Pe fondul continuării manifestaţiilor publice, pe la orele 21:30, Antonescu îi cere
lui Carol să abdice, avertizându-l că în cazul unui refuz el nu mai răspundea de securitatea
persoanei şi anturajului regal. Într-o atmosferă extrem de tensionată, în dimineaţa zilei de 6
54
Cătălin Calafeteanu, România și ”micile puteri” vecine (1940-1944), București, Editura Enciclopedică, 2011,
p. 20
55
Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol și Mareșalul Antonescu : Relaţiile germano-române (1938-1944),
Editată de Stelian Neagoe, București, Editura Humanitas, 1994, p. 103
56
Aurică Simion, Dictatul de la Viena, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1972, p. 131
57
Mihail Manoilescu, Dictatul de la Viena. Memorii iulie-august 1940, ediție de Valeriu Dinu, București,
Editura Enciclopedică, 1991, pp.13-14
58
A.M.R., fond Marele Stat Major- Secția 2 Informații, dosar nr. 33, f. 141
59
Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României,
București, Editura Corint Educational, 2014, p.379-380
septembrie 1940, Carol al II-lea a a semnat un manifest în care aprecia: „Azi, zile de vitregie
nespusă îndurerează ţara, care se găseşte în faţa unor mari primejdii. Aceste primejdii vreau,
din marea mea dragoste pentru acest pământ în care am fost născut şi crescut, să le înlătur
trecând astăzi fiului meu, pe care ştiu cât de mult îl iubiţi, grelele sarcini ale domniei”.
Generalul Antonescu a semnat imediat un decret-lege în care se afirma că: „Având în vedere
actul de abdicare a M.S. regelui Carol al II-lea”, succesiunea la tron revenea Marelui Voievod
Mihai60.

Pe plan extern, Antonescu a continuat orientarea politicii externe a României către

Germania, care în acele vremuri domina Europa. Generalul i-a cerut lui Hitler să trimită în
România o misiune militară germană. Scopul acesteia era de a asigura securitatea zonei Văii
Prahovei, ale cărei rezerve petroliere erau foarte importante pentru armata germană. Hitler s-a
folosit de acest mijloc pentru a mări dominaţia asupra României. La 23 noiembrie 1940,
generalul Ion Antonescu a semnat actul de aderare la Pactul Tripartit, creat de Germania,
Italia şi Japonia, act ce marca înglobarea ţării în sistemul politic al Axei.

Politica externă îndreptată spre puterile Axei a fost dovedită de generalul Antonescu,
care, într-o ședință a Consiliului de miniștrii din 21 septembrie declara că pactele, acordurile
și înțelegerile diplomatice încheiate de guvernele precedente nu mai sunt valabile, și că
România va marșa spre Axă, în spiritul garanțiilor primite pe 30 august. Încă de pe 7
septembrie, Antonescu ceruse ca ofițerii germani să vină în România și să pregătească
soldații români. Pe 10 octombrie, Hitler semnează directiva prin care erau trimiși 12 000 de
militari germani pe teritoriul României. Acestea trebuiau să staționeze două luni pe teritoriul
românesc61.

Pe 28 septembrie, noul ministru de externe al României, Mihail Sturdza dă o

declarație prin care susține spusele lui Antonescu, concluzionând că orice alte tratate ale
României sunt înlocuite de sincerele dorințe pentru o coexistență pașnică cu vecinii și de
păstrarea prieteniilor62.

Antonescu a denunțat Pactul Balcanic pe 13 octombrie, spunând că iugoslavii nu au ce să le

reproșeze românilor, din moment ce atitudinea lor din iunie a dus la acest lucru. România a
nemulțumit Iugoslavia și prin retrogradarea ambasadei la grad de legație, din moment ce în
1939, tocmai România insistase pentru ridicarea la rang de ambasadă63.

60
Paul al României, Carol al II-lea, rege al României, trad. de Ileana Vulpescu, București, Editura Holding
Reporter, 1991, pp. 220-221
61
A. Simion, Viața politică în România: 1918-1944, București, Editura Albatros, 1983, p. 121-127
62
Mihail Sturdza, România și sfârșitul Europei. Amintiri din țara pierdută, Alba-Iulia, Editura Fronde, 1994,
pp. 151-152
63
D.C.A.A.R., fond Marele Stat Major- Secția 2 Informații, dosar nr. 33, f. 163-164
BIBLIOGRAFIE

I . IZVOARE
A. Izvoare inedite:

1. Depozitul Central de Arhivă al Armatei Române, fondurile:

Marele Stat Major:

- Secţia a 2-a Informaţii;

- Secţia a 3-a Operaţii.

- Colecţia 14. Studii şi căutări relative la armata română.

B. Memorii:

GAFENCU, Grigore, Ultimele zile ale Europei. O călătorie diplomatică întreprinsă în anul
1939, trad. de Rodica Mihaela Scafeș, Editura Militară, București, 1992.

MANOILESCU, Mihail, Dictatul de la Viena. Memorii iulie-august 1940, Editat de Valeriu

Dinu, Editura Enciclopedică, București, 1991.

STOJADINOVIĆ, Milan, Iugoslavia fra le due guerre, trad. de Carlo Ciucci, Editura
Capelli, Bologna, 1970.

STURDZA, Mihail, România și sfârșitul Europei. Amintiri din țara pierdută, Editura Fronde,
Alba-Iulia, 1994.

II. LUCRĂRI GENERALE

BĂRBULESCU, Mihai, DELETANT, Dennis, HITCHINS, Keith, PAPASCOSTEA, Șerban,

TEODOR, Pompiliu, Istoria României, Editura Corint Educational, București, 2014.

BIANCHINI, Stefano, Problema iugoslavă, trad. de Luminița Cosma, București, Editura All,
1999

BOLD, Emilian, CIUPERCĂ, Ion, IONIŢĂ, Alexandrina, Europa în derivă. Relaţii

internaţionale în perioada interbelică, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2010.

CALAFETEANU, Cătălin, România și ”micile puteri” vecine (1940-1944), Editura

Enciclopedică, București, 2011.

CAMPUS, Eliza, Înţelegerea Balcanică, Editura Academiei Republicii Socialiste România,

Bucureşti, 1972.

EADEM, Mica Înțelegere, Editura Științifică, București, 1968.

COJOCARU, Ionuț, România și Turcia. Actori importanți în sistemul de relații

interbelice(1918-1940), Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2014

CRAMPTON, R.J., Europa Răsăriteană în secolul al XX-lea… şi după, traducere de Cornelia

Bucur, Ed. Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2002.

DUROSELLE, Jean, Baptise, Istoria Relaţiilor Internaţionale, vol. I 1919-1947, trad. de

Anca Airinei, Editura Orizonturi, Bucureşti, 2006.

HILLGRUBER, Andreas, Hitler, Regele Carol și Mareșalul Antonescu : Relaţiile germano-

române (1938-1944), Editată de Stelian Neagoe, Editura Humanitas, București, 1994.

HOPTNER, Jacob B., Yugoslavia In Crisis 1934-1941, Editura Literary Licensing, New
York, 2011.

JELAVICH, Barbara, Istoria Balcanilor, vol II: Secolul al XX-lea, traducere de Mihai-Eugen
Avădanei, Iaşi, Institutul European, 2000.
NAUMESCU, Valentin (coordonator), România, Marile Puteri și ordinea europeană 1918-
2018, Iași, Editura Polirom, 2018.

PAUL al României, Carol al II-lea, rege al României, traducere de Ileana Vulpescu, Editura
Holding Reporter, București, 1991.

PAVLOWITCH, Stevan K., Istoria Balcanilor (1804-1945), trad. de Andreea Doica, Iaşi, Ed.
Polirom, 2002.

POPIȘTEANU, Cristian, România și Antanta Balcanică, Editura Politică, Bucureşti, 1968.

SCURTU, Ioan, Din viața politică a României( 1926-1947). Studiu privind istoria partidului
național-țărănist, Editura științifică și enciclopedică, București, 1983.

SIMION, Aurică, Dictatul de la Viena, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1972.

IDEM, Regimul politic din România în perioada septembrie 1940 - ianuarie 1941, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1976.

SIMMS, Brendan, Europa. Lupta pentru supremație de la 1453 până în prezent, trad. de
Lucia Popovici, Editura Polirom, Iași, 2015.

STAVRIANOS, Leften S., Balkan federation. A history of the movement toward Balkan
unity in modern times, Archon Books, Hamden, 1964.

IDEM, The Balkans since 1453, NYU Press, New York, 2000.

VANKU, Milan, Mica Înţelegere şi politica externă a Iugoslaviei (1920-1938), Editura

Politică, Bucureşti, 1979.

ZBUCHEA, Gheorghe, Istoria Iugoslaviei, București, Editura Corint, 2001.