Sculptura Greacă

Sculptura a fost cea mai importantă formă de expresie artistică în Grecia

antică. De la lucrări mici la statui spectaculoase, această ramură a artei a reușit să
evidențieze umanitatea în cea mai importantă formă. Aceasta este un subiect
special, fără de care nu ar exista capodopere geniale ale Renașterii și fără de care
este greu de imaginat dezvoltarea ulterioară a acestei ramuri artistice.
Sculptura greacă este împărțită în 4 perioade:
-cea Egeeană, care este divizată în 3 culturi: cea cicladină, cea minoică și cea
mineniană. Această perioadă este constituită din piese mici, dintre care
majoritatea sunt din ceramică, piatră prețioasă, argint sau marmură. Fertilitatea
este o temă comună printre aceste creații, reprezentată adesea de nudul feminin,
dar au fost găsite și statuete reprezentând muzicieni de mare valoare artistică.
-cea Arhaică (secolele VII-VI î.Hr) ,care arată abilitățile rudimentare afișate
de sculptorii greci. Această etapă este una statică în care lucrarea este creată fără
mișcare sau flexibilitate.
Statuile sale sunt caracterizate de simetrie și rigiditate a formei, fiind evidențiate
doar trăsăturile importante ale unei persoane. Figurile masculine, numite și Kuros
sunt nud, deoarece sportivii, în timpul Jocurilor Olimpice, erau nud. Pe de altă
parte, sculpurile feminine, numite de asemenea Korai, erau complet îmbrăcate,
fiind sculptate stând în picioare, în genunchi și așezate.
Pe durata perioadei Arhaice s-au dezvoltat trei stiluri:
- Doric, care a apărut în secolul al VII-lea; statuile sunt masive și austere.
- Ionic (secolul VI î.Hr., pe coasta ionică); Sculpturile sunt mai zvelte (cu
talie subțire).
- Atic, are o formă mai plastică și mai riguroasă.
Câteva exemple de sculpturi arhaice sunt Zeița cu rodie (580-570 î.Hr.), Zeița cu
iepure de câmp (aproximativ 560 î.Hr), Cleobis și Biton, al cărui creator este
sculptorul Polimedes de Argos (sfârșitul secolelor VII-VI î.Hr.).
-cea Clasică (între secolele al V-lea și al IV-lea î.Hr.), care este caracterizată de o
evoluție a mobilității sculpturilor: arată o mișcare controlată și armonie între
tensiune și relaxare. Pentru asta a fost folosit contrapostoul: o poziție relaxată,
naturală, care îți poartă greutatea pe un picior, șoldul opus este ridicat pentru a
produce o curbă a corpului și spatele este relaxat. De asemenea, este folosit bronzul
pentru redarea mai detaliată a masei musculare.
Sculptura greacă antică din perioada clasică s-ar fi concentrat pe mișcare, dar
fețele de pe aceste statui erau în mare parte ferme/neutre. Capodoperele grecești
clasice se disting prin proporții ideale, care reflectă un nivel de cunoaștere
ridicată a anatomiei umane.
Perioada clasică este caracterizată de apariția primelor figuri feminine nud precum
Amazonul Rănit, care dau o idee despre idealul frumuseții feminine în perioada de
glorie a antichității.
În această epocă au fost create sculpturi precum Atena Parthenos, Zeus Olimpian,
Discobol și Doryphorus. De asemenea, unii dintre cei mai mari sculptori grecești
au apărut in perioada clasică, precum Polykleitos, Phidias, Myron, Scopas și
Praxiteles.
-cea Elenistică (începând cu anul 323 î.Hr. C. și s-a încheiat în secolul I), care
reprezintă ultima perioadă a sculpurii grecesti. S-a caracterizat printr-un interes
crescut pentru sistemele proporționale de sculptură. Lucrările acestei perioade se
caracterizează prin realism, emoție extremă, gesturi extravagante, mușchi și forme.
Dinamica mișcării este precisă.
Antichitatea greacă târzie se caracterizează printr-o puternică influență orientală
în toate ramurile artei, printre acestea făcând parte și sculptura.
Una dintre cele mai faimoase lucrări ale perioadei Elenistice este “Lacoon și fiii
săi” ,realizat de către un trio de sculptori: Agesander, Polydorus și Athenodorus,
care au sculptat compoziția dintr-un singur bloc de marmură. Există mai multe
versiuni ale poveștii din spatele lucrării, una dintre ele fiind că au fost atacați de
șerpi pentru că au aruncat o suliță în calul troian în încercarea de a dejuta planul
grecilor.