Istorie Optional

LICEUL REGINA MARIA DOROHOI
MOŞTENIREA LUMII GRECEŞTI
Opțional elaborat în cadrul Proiectului Erasmus+

"Accesibilitate și incluziune socială prin exploatarea resurselor IT în demersul didactic"
- IT4INCLUSION- 2019-2021
Nr. de referință 2019-1-RO01-KA101-062094
finanţat de Uniunea Europeană în cadrul Programului ERASMUS+.
Cuprins
I. Introducere …………………………………………………………………………..4
II. Unităţile de învăţare
Unitatea de învăţare 1. CIVILIZAŢII MEDITERANIEENE………………………………..4
ARTA GRECIEI ANTICE
1.1. Obiective……………………………………………………………………………………….4
1.2. Periodizarea artei greceşti; caracteristici……………………………………………………4
Unitatea de învăţare 2 . EVOLUŢIA ARTELOR PLASTICE
2.1. Perioada homerică-sec.XII-VIII î.Hr………………………………………………………...5
• Ceramica-reprezentări…………………………………………………………………….5
Evaluare…………………………………………………………………………………….5
2.2. Perioada arhaică- sec.VII-VI î.Hr…………………………………………………………….5
• Arhitectura-Templul grec-tipuri de temple………………………………………………6
• Sculptura……………………………………………………………………………………16
• Ceramica……………………………………………………………………………………17
Evaluare…………………………………………………………………………………….18
2.3. Perioada clasică- sec.al V-lea î.Hr.Secolul de aur (prima perioadă a sec. al V lea)……….19
• Arhitectura………………………………………………………………………………….19
• Sculptura…………………………………………………………………………………….20
Evaluare
2.4. Perioada clasică-apogeul artei greceşti (a doua jumătate a secolului al V lea î.Hr.)
• Arhitectura
• Sculptura- reprezentanţi-opera
• FIDIAS (PHEIDIAS)-PARTHEONUL
• POLICLET (POLYKLEITOS)
• MIRON (MYRON)
• Pictura
Evaluare
2.5. Perioada clasicismului tărziu-sec.al IV –lea î.Hr.
• Arhitectura
• Sculptura- reprezentanţi-opera
• SCOPAS
• LISIP (LYSIPPOS)
• PRAXITELES
• Plastica mică - Sculptura de Tanagra
Evaluare
2
2.6. Perioada elenistică- sec.III-II-I î.Hr

• Arhitectura
• Sculptura
• Pictura
Evaluare
Unitatea de învăţare 3. Mitologia greacă - realitate culturală complexă
3.1. Introducere .Teogonia. Zeii
3.2. Genealogia zeilor olimpieni
•Zeus, Poseidon, Hadeş, Demetra, Hera, Hefaistos, Ares, Apollo, Artemis, Atena, Hermes,
Afrodita, Heracles, Dyonisos, Eros, Asclepios, Cibele
3.3. Eroii greci: Castor şi Pollux,Prometeu,Pandora,Niobe,Narcis,Tezeu şi
Minotaurul,Amazoanele,Perseu şi Medusa
3.4. Evaluare
3
I. Introducere
Arta şi arhitectura europeană reprezintă un domeniu special din mai multe puncte de vedere. În primul
rând, datorită faptului că reprezintă o categorie de surse cu o subiectivitate asumată. Arta redă
impresii ale autorului asupra subiectului pe care îl tratează, în conformitate cu
convenţiile epocii în care activează acesta. Aceste convenţii stau la baza înţelegerii de către privitor a
operei artistice.
O analiză a istoriei artei se justifică în cadrul unei formări a gustului artistic a elevilor, datorită faptului
că istoria artei asigură competenţele legate de analiza şi utilizarea unei categorii extrem de
semnificative de surse, cele vizuale.
Unitatea de învăţare 1. CIVILIZAŢII MEDITERANIEENE
ARTA GRECIEI ANTICE
1.1. Obiective
Să identifice principalele trăsături ale artei clasice antice pornind de la imaginile din filme.
Să precizeze cel puţin trei factori contextuali care influenţează relaţia dintre fenomenul
artistic şi contextul în care acesta are loc (relaţia artei cu ideologia şi structurile politice ale
epocii , formele de exercitare a puterii, influenţele externe).
Să elaboreze un eseu nestructurat pe o temă de istoria artei antice de cel puţin 3 pagini.
1.2. Periodizarea artei ; caracteristici;
https://www.youtube.com/watch?v=BqYsPAZdZGE
https://www.youtube.com/watch?v=qhLGkXbt0jQ /Istoria Greciei
“Popoarele mării”, cum au fost numiţi grecii, sunt cei care au lăsat una din dintre marile civilizaţii ale
lumii, marcând fundamental evoluţia milenară a culturilor următoare şi a epocii moderne,înzestrându-
le cu principiile morale,estetice şi esenţialul instrumentar intelectual.
În secolele al XIV-lea şi al XII-lea î.Hr.a avut prima mare expansiune elenică semnalată în întregul
bazin oriental al Mediteranei şi până la porţile Orientului.Expansiunea elenică,atacurile întreprinse în
Orientul Apropiat,ca şi migraţiile foarte puternice ale acestor aşa-zise “popoare ale mării”sunt
menţionate în documentele egiptene ale veacurilor al XIII-lea şi al XII-lea.
Cultura greacă poate fi urmărită de-a lungul celor dousprezece secole de existenţă, din secolul al XII-
lea î.Hr.până în secolul I î.Hr.
În cadrul evoluţiei artelor plastic se disting cinci perioade:
1.Arta homerică(sec.XII-VIII î.Hr.);
2.Arta arhaică(sec.VII-VI î.Hr.);
3.Arta clasică-apogeul artei greceşti,epoca de aur,epoca lui Pericle(sec.al V-lea î.Hr.);
4.Arta clasicismului târziu(sec. al IV-lea î.Hr.);
5. Arta elenistică(sec.III-II-I î.Hr.).
4
Unitatea de învăţare 2 . EVOLUŢIA ARTELOR PLASTICE

2.1. Perioada homerică-sec.XII-VIII î.Hr.
• Ceramica-reprezentări
https://koaha.org/wiki/Ceramica_greca
Ceramica.Perioada homerică are ca artă reprezentativă ceramica.Secolele al IX-lea şi al VIII -lea
Î.Hr.au primit denumirea de epocă geometrică.În necropolele descoperite la Keramikos şi la Dipylon
(în apropierea Atenei) au fost descoperite vase de ofrandă, vase de libaţie şi stele funerare. Amforele şi
craterele de la Dipylon,cupele,cu şi fără picior,cutii cu capac,numite pixide ,impresionează prin
realizările tehnice. Decoraţiile de tip geometric,de pe exteriorul vaselor de la Dipylon,prezintă registre
orizontale,etajate,cu variate motive:cercuri sau semicercuri,grafieri ondulate,frânte sau
meandrice,benzi de triunghiuri sau romburi. Motivul meandric,apărut în acelaşi timp în Egipt şi Creta
va fi folosit cu preferinţă de greci,motiv pentru care se va numi meandrul grec. Temele ornamentale
sunt orientate către viaţa şi lumea din jur,inspiraţia fiind supusă unei puternice interpretări abstracte.
Motivele zoomorfe şi antropomorfe:păsări şi animale sau siluete umane sunt mai mult semne
geometrice. Siluetele umane sunt reduse la două triunghiuri întâlnite în vârf,unul cu baza în sus,al
doilea cu baza în jos,completate cu un punct şi două verticale,semnificând capul
şi ,respectiv,picioarele. Siluetele animaliere:calul,trăsura,mobilierul sunt stilizate în forme
esenţiale,într-o grafie clară ,elegantă ,cu un puternic simţ decorativ.
Evaluare
Teste
 http://hotpot.uvic.ca/-(teste)
 https://bubbl.us/beta/- (teste)
 http://www.proprofs.com/quiz-school/- (teste)
 http://www.kubbu.com/- (teste)
https://learningapps.org/view16406855
Prezentarea periodizării artei greceşti
Identificarea cu ajutorul imaginilor a principalelor motive ale ceramicii greceşti
Test Quizz
2.2. Perioada arhaică- sec.VII-VI î.Hr.

Perioada arhaică- sec.VII-VI î.Hr.coincide istoric cu mare colonizare greacă.Dorienii şi ionienii sunt
cele două ramuri puternice ale acestor “popoare ale mării”,care au devenit stăpânii Mediteranei ,de la
Gibraltar până la Marea Neagră ,din Spania şi pănâ la capătul Mării de Azov,pe ţărmul Caucazului.
5
Coloniile întemeiate , asupra cărora nu apăsa constângerea tradiţiilor ,au putut să se manifeste
liber,unele dintre ele jucând un rol deosebit în dezvoltarea arhitecturii.
Arhitectura- Templul grec- tipuri de temple. https://www.youtube.com/watch?
v=1JFQlzGfXUQ- film /Templul grec
https://www.youtube.com/watch?v=C8NAm88Ytgw
În perioada arhaică, arhitectura are un rol important, iar construcţia caracteristică este templul.Iniţal
din lemn şi cărămidă, arhitectura templelor a început a fi construită din piatră în secolul al VI –lea
î.Hr. La greci,templul nu era edificiul pentru practicare cultului,ci casa,locuinţa unei divinităţi.În
interior se găsea statuia zeului identificată cu acesta,patron al cetăţii.Ofrandele aduse de credincioşi
erau depuse într-o încăpere situate în spatele edificiului.Toţi cetăţenii liberi ai cetăţii aveau acces la
temple,care apare ca o creaţie colectivă ,cea mai însemnată construcţie a oraşului ,locul unde se ţinea
tezaurul şi centrul serbărilor populare.Templul întruchipa astfel puterea ,bogăţia şi mândria cetăţii.
Templul grec s-a dezvoltat din cunoscutul megaron ,sala principal a palatelor miceniene.Cele mai
vechi tipuri de temple păstrează aceast tip arhitectonic.Cu timpul,arhitecţii au căutat şi alte soluţii .
Templele au fost diferenţiate prin tipurile de plan: prostil, amfiprostil, peripter , dipter clasic.
Templu prostil are în faţă patru coloane, la cel amfiprostil sunt amplasate şi în spate, la templul
peripter coloanele înconjoară întregul edificiu, planul dipter classic este înconjurat de două rânduri de
coloane.
Planul templului era simplu: pronaosul (vestibul), naosul sau cella (încăperea unde se afla statuia
zeului) şi opistodomul (încăperea unde se păstra tezaurul). Intrarea în opistodom se făcea pe partea
opusă intrării principale. Tezaurul era format din ex-voto-uri, adică diferite obiecte oferite divinităţii,
constând in mici sculpturi, tablouri, bijuterii etc. cu drept de vizitare. Astfel s-au format primele
colecţii de arta.
Parthenonul. Impactul acestui templu este enorm, căci el a servit de model pentru o serie de alte
temple din lumea greacă (templul de la Paestum, de exemplu, dar şi o serie de alte temple de la
Delphi). El reprezintă şi un cumul de elemente care explică poziţia artei greceşti în cetate. În primul
rând, templul Athenei se află la capătul unei căi pe care se desfăşurau procesiunile ce aveau loc cu
ocazia marilor sărbători religioase şi domină de pe Acropole întregul oraş. El devine astfel spaţiul
dedicat zeilor şi un pandant al agorei, spaţiul adunărilor corpului cetăţenesc şi al activităţilor
comerciale.
În sfârşit, elementele de detaliu ale statuii Athenei Parthenos. O copie diminutivă a acestei statui se
află în Muzeul Naţional din Athena şi ne permite să identificăm elementele componente ale
discursului imagistic.
Ceea ce este de subliniat este tocmai echilibrul dintre elementele care echilibrează valorile marţiale cu
cele legate de “stăpânirea” înţelepciunii. https://koaha.org/wiki/Partenone
6
fig. Planul unui templu
După plasarea coloanelor în exterior, templul putea fi prostil (cu patru coloane la intrarea
principala), amfiprostil (patru coloane la ambele intrări) şi peripter (înconjurat de coloane).
Terminologia numărului de coloane
Sunt folosiți următorii termeni:
Termenul
Numărul de coloane din față
tehnic
distil 2 coloane
tetrastil 4 coloane, termen folosit de Vitruvius
hexastil 6 coloane, termen folosit de Vitruvius
octostil 8 coloane
decastil 10 coloane
Partea de sus a templului
7
Fig. Templul Concordiei din Agrigento(Sicilia)
Partea de sus templelor grecești e mereu împărțită în zone: coloanele și antablamentul.
Suprafața pe care sunt așezate coloanele și pereții se cheamă stilobat.
Fig.Ilustrații ale coloanelor dorice (primele trei), ionice (următoarele trei) și corintice (ultimele două)

Coloanele https://www.youtube.com/watch?v=D8UtPT34lLw
Pe stilobat sunt așezate fusurile verticale ale coloanei, înclinându-se spre vârf. În mod normal sunt
realizate din mai multe tambure de coloane tăiate separat. În funcție de ordinul arhitectural, un număr
diferit de caneluri sunt tăiate în fusul coloanei: coloanele dorice au 18 până la 20 de caneluri, iar cele
ionice și corintice au în mod normal 24. Coloanele ionice timpurii aveau până la 48 de caneluri. În
timp ce coloanele dorice stau direct pe stilobat, cele ionice și corintice au o bază, uneori plasată
suplimentar deasupra unui soclu.
La coloanele dorice, partea de sus e formată dintr-un gât curbat concav, iar la

coloane ionice,capitelul se așează direct pe fus. În ordinul doric, capitelul e format dintr-o jumătate
orizontală de tor, inițial foarte plat, așa-numitul echina și o placă pătrată, abaca. Echina coloanelor
ionice e decorată cu o bandă de ove și urmată de o pernă sculptată formând două volute, susținând
o abacă subțire. Capitelul corintic e încoronat cu inele de frunze stilizate de acantă, formând șiruri și
volute care ajung până la colțurile abacăi.
8
Fig.Antablament pe latura vestică a Partenonului
Antablamentul
Capitelurile susțin antablamentul. În ordinul doric, antablamentul e mereu format din două
părți, arhitrava șifriza dorică (sau friza de triglif). Friza dorică era structurată prin triglife. Ele au fost
plasate deasupra axei fiecărei coloane . Spațiile dintre triglife conțin metope, uneori pictate sau
decorate cu reliefuri. În ordinele ionic sau corintic, friza nu are triglife și e lăsată pur și simplu plată,
uneori decorată cu picturi sau reliefuri.
Pentru slăbirea stricteții matematice și pentru contracararea distorsiunile percepției vizuale umane, a
fost introdusă o ușoară curbură a întregii clădiri, greu vizibilă cu ochiul liber. Arhitecții antici își
dăduseră seama că liniile orizontale lungi tind să facă impresia optică a căderii spre centrul lor. Ca să
prevină efectul ăsta, liniile orizontale ale stilobatului și/sau antablamentului au fost ridicate cu câțiva
centimetri spre mijlocul unei clădiri. Evitarea asta a liniilor drepte din punct de vedere matematic a
inclus și coloanele, care nu s-au redus într-un mod liniar, ci au fost rafinate printr-o „umflare”
pronunțată (entasis) a fusului. În plus, coloanele au fost plasate cu o ușoară înclinaţie spre centrul
templului. Curbura și entasisul apar de la mijlocul secolului al VI-lea î.Hr.
Cea mai consecventă folosire a principiilor ăstora e văzută laPartenonul clasic de pe Acropola

Ateniană. https://ro.wikipedia.org/wiki/Partenonul
Înclinarea coloanelor sale (care au, de asemenea, un entasis clar), e continuată de arhitravă și friza de
triglife, pereții exteriori ai naosului reflectând-o. Niciun bloc al clădirii, nicio singură arhitravă sau
friză nu ar putea să fie tăiate ca un simplu bloc rectiliniu. Toate elementele arhitecturale afișează
ușoare variații față de unghiul drept, calculate individual pentru fiecare bloc. În ciuda efortului
suplimentar imens implicat în perfecțiunea asta, Partenonul, inclusiv decorul său sculptural, a fost
finalizat într-un timp record de 16 ani (447-431 î.Hr.)
Fig. Metopă, Templul lui Zeus din Olimpia
Metopele https://ro.wikipedia.org/wiki/Metop%C4%83
9
Metopele sunt plăci individuale separate foarte asemănătoare cu niște tablouri, care de obicei nu ar
putea conține mai mult de trei figuri fiecare, au înfăţișat de obicei scene individuale aparținând unui
context mai larg. De exemplu, metopele din fața și din spatele Templului lui
Zeus din Olympia prezentau cele Doisprezece munci ale lui Heracle ,scene mitologice individuale,
cum ar fi răpirea Europei, scenele din călătoria argonauţilor sau din Războiul troian. Luptele
împotriva centaurilor, amazoanelor și giganţilor, toate trei descrise pe Partenon, sunt teme recurente pe
multe temple
Fig. Metopă ,Partenon, British Museum (Londra)

Frizele
Scenele de luptă de tot felul au fost, de asemenea, o temă comună a frizelor ionice, de
exemplu Gigantomahia de pe templul lui Hecate din Lagina sau Amazonomahia de pe templul
lui Artemis , ambele de la sfârșitul secolului al II-lea î.Hr. Astfel de scene au fost contrastate de altele
mai liniștite sau pașnice: Adunarea zeilor și o procesiune domină friza lungă de 160 m care este
așezată deasupra zidurilor naosului Partenonului.
Fig. Friză Partenon - latura vestică a naosului
10
Fig. Detaliu al frizei Mausoleului din Halicarnas cu amazonomahia, British Museum (Londra)

Frontoanele https://ro.wikipedia.org/wiki/Fronton
O atenție deosebită a fost acordată decorării triunghiurilor frontoanele, nu în ultimul rând datorită

dimensiunii și poziției lor frontale. Inițial, frontoanele erau umplute cu reliefuri masive. Scene mai
mici sunt afișate în colțurile joase ale frontoanelor, de exemplu Zeus cu un fulger, luptându-se cu un
gigant . Sculptura frontonului templului de pe Acropola Ateniană, din c. 570 î.Hr., este o sculptură
aproape de sine stătătoare, dar rămâne dominată de o scenă centrală a luptei cu lei.
Din nou, colțurile conțin scene separate, inclusiv Heracle luptându-se cu Triton. După mijlocul
secolului al VI-lea î.Hr., schema compozițională se schimbă: scenele de animale sunt acum plasate în
colțuri, și în curând dispar complet. Compoziția centrală e acum preluată de lupte mitologice sau de
rânduri de figuri umane.
Fig. Frontonul vestic de la Templul lui Artemis din Corfu (Grecia)

Fig. Templul Atenei Nike cu frontoanele sale foarte distruse
Acoperișul
Acoperișurile au fost încoronate de acrotere, inițial sub formă de discuri de lut pictate într-un mod
elaborat, începând cu secolul al VI-lea î.Hr. ca niște figuri complet sculptate așezate pe colțurile și
crestele frontoanelor. Pot să înfățișeze boluri și trepiede atificiale, grifoni, sfincşi și în special figuri și
zeități mitice.
11
Fig. Ilustrații cu exemple de acrotere

Fig. Baza unei coloane ionice a Porticului de Nord al Erehteionului

https://ro.wikipedia.org/wiki/Templu_grec_antic
Principalele stiluri arhitecturale

S-au elaborat două ordine însemnate: doric şi ionic, urmate de apariţia ordinului corintic. Diferenţa
între cele trei este vizibilă mai ales la forma capitelurilor coloanelor.
Ordinul doric era răspândit mai ales in Pelopones şi în coloniile greceşti din Italia de sud şi Sicilia.
Templele dorice sunt puternice şi greoaie.
12
Ordinul doric
13
Fig: Theseionul din Atena - templu doric, peripter
Ordinul ionic s-a dezvoltat în coloniile greceşti din Asia Mica şi insulele din Marea Egee. Templele
au proporţii grandioase şi o decoraţie mai bogată. Coloanele sunt mai zvelte, mai înalte şi se sprijină
pe o bază. Fusul este prevăzut cu caneluri adânci, iar capitelul este împodobit cu o volută dublă.
14
Ordinul ionic
15
Fig.: Templul Atenei Nike de pe Acropole, templu ionic, amfiprostil
Ordinul corintic este cel mai nou dintre cele trei ordine arhitecturale ale antichităţii greceşti. Fusul
coloanei este asemănător cu cel ionic, dar ceva mai zvelt. Ceea ce oferă particularitate coloanei
corintice este capitelul. Acesta prezintă ornamentul numit acantă, preluat ulterior şi de capitelurile
compozite.
16
Fig. Capitel corintic
Fig. Templul lui Zeus din Atena
Sculptura
Originile statuarului grecesc datează din al doilea sfert al sec .al VII – lea î.Hr. Are figura
umană ca subiect privilegiat și poate fi urmărită, în dezvoltarea sa, de la sculptura de dedicaţie la
statuile Gemenilor din Argos https://koaha.org/wiki/Kleobis_e_Biton_(Delfi)
17
și de aici la sculptura din interiorul grecesc. De la originile sale și încă în

epoca clasică, statuaria greacă nu reprezenta oameni specifici, ci mai degrabă o schemă sau un model
realizat în conformitate cu convenții precise.
În trecerea de la sculptura arhaică la sculptura clasică, statuia își pierde conotațiile simbolice
și substitutive și se dezvoltă conceptul de mimesis (imitaţie) conform căruia figura este sculptată
abordând ideea înțeleasă ca un model universal și perfect. Momentul tranziției, crucial pentru evoluția
tradiției sculpturale grecești, este ceea ce se numește stil auster . Din stilul protoclasic, stilul clasic
încorporează și prezintă ceea ce este adecvat nevoilor sociale care au rămas substanțial neschimbate
dincolo de sfera pur politică, respingând punctele naturalismului cel mai extrem.
În sculptură se ajunge la o imagine echilibrată într-un calm echilibrat și neutru, capabil să

readucă ideea , universal și perfect (Policlet). Așa se formează imaginea eroului grec, făcută canonică
prin poza policleteană: un tânăr gol, în picioare, deja reprezentat în acest fel în epoca arhaică, cu un
picior ferm și unul ușor avansat de care se sprijină brațul , pe aceeași parte, iar cea angajată într-un
gest măsurat pe cealaltă, de exemplu în susținerea unui aparat de exerciții. Este un ritm ordonat de
acțiune și odihnă. În epoca elenistică sculptura, participând la secularizarea generală a artei,
dobândește, în schimb, o dimensiune predominant privată, care o îndepărtează de funcțiile religioase și
sociale tradiționale, permițându-i să revină la naturalism cu un accent reînnoit care o va conduce la
portret și gen. scenă.
În ciuda rezistenței materialelor, doar o mică parte din producția sculpturală greacă a ajuns la noi.
Multe dintre capodoperele descrise în literatura antică sunt acum pierdute, grav mutilate sau ne sunt
cunoscute doar prin copii romane . De la Renaştere , multe sculpturi au fost restaurate și de artiști
moderni, modificând uneori aspectul și semnificația operei originale. În cele din urmă, viziunea
sculpturii antice asumată în secolele trecute a fost distorsionată, deoarece descoperirile și studiile
științifice începând din secolul al XIX-lea au arătat cum policromia statuilor și arhitecturii a fost o
trăsătură esențială a lucrărilor, deși numai în cazuri foarte rare a fost păstrat până la noi: reconstrucțiile
moderne cu piese care reproduc culorile sculpturilor, reconstituite pe baza analizelor științifice, pot fi
deconcertante.
Ceramica greacă
18
Fig. Ceramică cu figuri negre, în jurul anilor 510-500 î.Hr. Negustor de petrol cu amforă. Florența
Pictura greacă a fost studiată prin puținele descoperiri rămase, prin ceramografie și prin ceea
ce ne-a fost raportat din surse literare ulterioare. Documentație suplimentară este furnizată de picturile
mormintelor etrusce din Italia. Pe baza acestor câteva elemente a fost posibil să descriem pictura
greacă ca o mare pictură de șevalet interesată de problemele perspectivei , gradarea tonurilor și
clarobscurului, probleme care au rămas necunoscute altor civilizații mediteraneene. În mod frecvent,
redarea spațială a figurii așa cum a fost confruntată cu sculptura este readusă la influența aceleiași
probleme deja puse în pictură. Diferența funcțională și socială care a investit ceramica, însă, o pune în
raport cu probleme mai complexe (multiplicitate de ateliere, valoare inegală a meșterilor,
permeabilitate mai mare la influențe externe etc.) care a atenuat acest paralelism, favorizând formarea
și prevalența trhnica figurii negre care este o tehnică ceramografică corespunzătoare.
https://koaha.org/wiki/Ceramica_a_figure_nere
Ceramica cu figuri negre ( https://www.youtube.com/watch?v=pUiKQQAlw1c)

este una dintre tehnicile folosite pentru decorarea ceramicii greceşti și cea a Romei antice. Deși
termenul indică corect tehnica, este folosit, în mediul anglo-saxon, folosind inițialele majuscule
convenționale, și pentru a indica stilul ceramografic tipic secolului al VI-lea î.Hr., care a folosit în
principal această tehnică. Cifrele negre au fost introduse în Corint la începutul secolului al VII-lea
î.Hr. La Atena noua tehnică a fost adoptată fără rezerve doar în jurul mijlocului secolului al VII-lea
î.Hr., dezvoltată pe deplin în ultimul sfert (din 625 î.Hr.) și a atins apogeul său în secolul următor.
Începând din 530 î.Hr., a fost înlocuit treptat de așa-numita tehnică a cifrelor roşii.
Tehnică
Figurile au fost pictate pe suprafața argiloasă a vazei cu un amestec de apă și argilă îmbogățită cu oxizi
de fier ; la această primă fază a lucrării, detaliile figurilor au fost adăugate ulterior, prin incizie cu
instrumente ascuțite, care a ajuns să fie constituită prin apariția culorii fundalului. Alte detalii ar putea
fi adăugate cu pigmenți roșii sau albi. Ultima etapă a fost procesul de ardere, cu care oxizii de fier au
căpătat o culoare neagră strălucitoare. A fost astfel determinată o schemă cu patru culori, dar singurul
19
element care o caracterizează și justifică identificarea tehnicii în sine este prezența gravurilor. În
Corint, după introducerea gravurilor, au fost adăugate imediat detalii roșii, în timp ce albul a devenit
obișnuit mult mai târziu; la Atena, la mijlocul secolului al VII-lea î.Hr., albul era deja prezent într-un
mod larg răspândit, în timp ce roșul a fost introdus doar în al treilea sfert al secolului al VII-lea î.Hr.
Fig. Amforă , Muzeul Național Arheologic din Atena
Evaluare/ Activităţi de învăţare:
Identificaţi, cu ajutorul filmelor, principalele elemente ale unui templu grec.

Precizaţi ,pe baza imaginilor, principalele construcţii de pe Acropola ateniană.
Descrieţi ,cu ajutorul filmelor ,două dintre templele construite pe Acropolă.
Descrieţi, cu ajutorul filmelor ,cele trei stiluri ale artei greceşti.
Comparaţi ,pe baza imaginilor ,coloanele celor trei stiluri ale artei greceşti.
https://www.youtube.com/watch?v=1JFQlzGfXUQ- film /Templul grec
Accesând linkul prezentaţi elementele unei coloane greceşti

https://www.youtube.com/watch?v=D8UtPT34lLw
20
Descrieţi ,pe baza filmului ,tehnica de realizare a ceramicii cu figuri negre.
https://www.youtube.com/watch?v=pUiKQQAlw1c
Ceramica greacă
https://koaha.org/wiki/Partenone
Test Quizz
2.3. Perioada clasică- sec.al V-lea î.Hr.Secolul de aur (prima perioadă a sec. al V lea)
Arhitectura
Epoca clasică a artei greceşti acoperă perioada secolului al V-lea şi prima jumătate a secolului al IV-
lea. Chiar dacă grupul arhitectonic de pe Acropola ateniană îşi are originile în secolul al VI-lea, cea
mai semnificativă parte a acestuia (oricum, din ceea ce ne-a rămas până astăzi) este databil în această
perioadă.
Complexul este constituit dintr-o serie de temple şi clădiri asociate. Templul principal, cel
dedicat Athenei Parthenos, domină ansamblul arhitectural şi incorporează o serie de inovaţii care vor
fi utilizate şi la alte construcţii din perioada elenistică
Principalele tipuri de constucţii civile,dedicate spectacolelor:
TEATRUL - iniţial construcţie descoperită având o formă de semicerc.

https://koaha.org/wiki/Teatro_greco
ODEONUL – construcţie unde aveau loc spectacolele muzicale.

https://ro.frwiki.wiki/wiki/Od%C3%A9on_d%27H%C3%A9rode_Atticus
Principalele tipuri de constucţii civile pentru sport:
STADIONUL – pentru întreceri atletice

https://www.mozaweb.com/ro/Extra-Animatii_3D-Olympia_secolul_al_V_lea_i_H-45093
HIPODROMUL – pentru întreceri de care

https://ro.wikipedia.org/wiki/Cursa_carelor_de_lupt%C4%83
https://wikipredia.net/ro/Hippodrome
PALESTRA – pentru exerciţii gimnastice

https://www.google.com/search?source=univ&tbm=isch&q=palestra+grecia+antica
GIMNASIONUL pentru exerciţii fizice îmbinate cu învăţământul teoretic.

Materialul de construcţie pentru acestea ca şi pentru temple erau piatra şi marmura . Zidăria se realiza
din blocuri perfect cioplite , nelegate cu mortar dar asamblate cu piese metalice – scoabe, crampoane.
Construcţiile cu caracter religios – sunt ilustrate de templele acropolei ateniene , construite în anul 447
î.Hr. din iniţiativa lui Pericle şi avându-l şef de şantier pe marele sculptor Fidias .
21
Cel mai important templu este Parthenonul dedicat zeiţei Athena Parthenos ( 447-432 î,Hr. ) .
Acesta este opera arhitecţilor Ictinos şi Calicrates sub directa supraveghere a lui Fidias. Este un templu
peripter , amfiprostil , de ordin doric având în ansamblul său o friză ionică .Este construit ţinând cont
de legile perspectivei şi efectele optice. Basoreliefurile frizei şi ale frontonului au fost realizate chiar
de Fidias .Acestea reprezentau subiecte mitologice şi scene legate de naşterea şi faptele zeiţei
Athena .Friza ionică reprezenta sărbătoarea Panateneelor .
Erechteionul al doilea templu ca importanţă de pe Acropola ateniană ; sanctuar de arhitectură
ionică cu o loggia cu şase cariatide sculptate de Fidias . Micul templu în stil ionic al Athenei – Nike
sau Nike Apteros celebru pentru relieful reprezentând pe zeiţa Nike legându-şi sandaua , remarcabil
prin eleganţa compoziţiei. – https://koaha.org/wiki/Eretteo_(tempio)
Sculptura
Cunoașterea anatomiei corpului și competența tehnică permit sculptorilor, pe care îi
cunoaștem aproape toți pe nume, să-i înfățișeze pe zei și eroi în ipostaze mai naturale și mai
variate decât în perioadele anterioare. Măiestria tehnică face din sculptura secolului al V -
lea vârful esteticii clasice.
Polykleitos(https://koaha.org/wiki/Policleto ), activ între 465 și 417 î.Hr. , mai întâi
în Peloponez și apoi la Atena , este considerat inițiatorul fazei clasice a sculpturii, grație
aranjării raționale a studiilor privind armonia și proporția umană din Canonul său, un tratat
pierdut, dar cunoscut din citate din surse ulterioare. Polykleitos, din care avem doar copii,
stabilește prin Kanon (canon), o regulă pentru proporțiile armonioase ale diferitelor părți ale
corpului ( Doryphorus , Diadumenus ). https://koaha.org/wiki/Policleto
În timpul creației Doryphoros (https://koaha.org/wiki/Doriforo), una dintre cele mai replicate
sculpturi ale antichității, a efectuat o serie de măsurători pe tineri, ajungând să stabilească un
modul proporțional, precum cel arhitectural , care a reglementat măsurătorile anatomice. De
asemenea, a aprofundat tema chiasmului, adică ritmul încrucișat care generează lucrări
elegante și libere, de extremă naturalețe. (https://koaha.org/wiki/Chiasmo_(scultura))
Printre capodoperele sale, pe lângă Doryphoros , se află și Diadumenus
(https://koaha.org/wiki/Diadumeno) , în care se ajunge deja la acel echilibru sublim între
naturalism și idealizare: bărbații descriși sunt reali , dar fără imperfecțiuni.
22
Polykleitos , Doryphoros (copie romană a unui original de bronz grecesc de aproximativ 450

î.Hr.)
Mirone care, cu binecunoscuta sa lucrare a Discobolului , care a ajuns și la noi într-o copie romană,
experimentează mișcarea în spațiu, însemnând cu ea reprezentarea nu atât a continuității sale în timp,
cât și a conceptului său în un sens abstract și absolut, care privilegiază un moment al acțiunii și un
singur punct de vedere, cel din față. https://koaha.org/wiki/Mirone
Începe construcția marilor sculpturi din bronz și a statuilor de cult monumentale și crizelefantine
(https://koaha.org/wiki/Crisoelefantin), acoperite cu aur și fildeş , precum statuia lui Zeus din Olimpia
(https://koaha.org/wiki/Statua_di_Zeus_a_Olimpia)
din templul omonim sau cel al Atenei Parthenos (https://koaha.org/wiki/Atena_Parthenos
din Partenon (https://koaha.org/wiki/Partenone), ambele interpretate de Fidias .

În celebrele sculpturi alePartenonului ,(https://koaha.org/wiki/Partenone)
artistul creează un adevărat poem epic , în care toate părțile au o conexiune tematică clară și o
continuitate plastică fără precedent. De la umanitatea contemporană a procesiunii, în friza ionică, la
umanitatea eroică a mitului în metopi, până la divinitatea din frontoane. Culmea este atinsă tocmai în
divinitățile reprezentate pe frontonul estic care au haine cu draperii dense și bogate redate într-un mod
extrem de naturalist („ draperie umedă ”).
În clasicismul târziu, proporțiile corpurilor se prelungesc și se rafinează și naturalitatea
pozițiilor este accentuată. Utilizarea marmurei albe Paro permite rafinări în redarea suprafețelor cu
efecte de luminozitate care înmoaie curbele și modulează volumele. Unul dintre cele mai bune
exemple ale perioadei este Hermes cu Dionis al lui Praxiteles .
https://koaha.org/wiki/Hermes_con_Dioniso
Bronzurile au adaosuri de smalț pentru ochi și alte metale pentru buze și gene, continuând tradiția
policromiei.
Identificaţi, cu ajutorul filmelor, principalele edificii ale arhitecturii greceşti.

23
https://ro.frwiki.wiki/wiki/Od%C3%A9on_d%27H%C3%A9rode_Atticus
Descrieţi ,cu ajutorul filmelor ,capodoperele lui Polykleitos .
(https://koaha.org/wiki/Doriforo
Descrieţi, cu ajutorul filmelor , capodoperele lui Mirone .
https://koaha.org/wiki/Mirone
Test Quizz
2.4. Perioada clasică-apogeul artei greceşti (a doua jumătate a secolului al V lea î.Hr.
Sculptura- reprezentanţi-opera
Idealul de frumuseţe grecesc întemeiat pe un studiu atent al proporţiilor şi pe redarea mişcării
şi armoniei interioare este ilustrat mai ales de triada clasică de sculptori –POLICLET, MYRON şi
FIDIAS.
FIDIAS (PHEIDIAS)-PARTHEONUL
El a fost artistul care a reușit cel mai bine să interpreteze idealurile Atenei lui Pericle.Şantierul
Parthenonului , pentru care Fidia a lucrat ca superintendent, a fost un mare atelier în care s-a format
școala de sculptori atenieni activă în a doua jumătate a secolului al V-lea î.Hr.El a ilustrat în opera sa ,
în majoritate pierdută , conceptul de KALOCAGATIA – frumos şi bun concepute ca şi calităţi morale
oglindite în frumuseţea fizică. (Zeus din Olimpia, Friza panateneelor din Atena). Mare inovator, el a
căutat întotdeauna soluții diferite, ca în faimoasa statuie a lui Zeus ,crizelefantină din Olimpia.
Multe din lucrările lui Fidias aveau dimensiuni monumentale : Zeus din Olimpia – 15 m ,
statuia Athenei Promachos din bronz reprezentând-o pe Atena cu casca pe cap , cu scut şi lance ,
15m .A realizat sculpturile Parthenonului , în ronde-bosse . Phidias , https://koaha.org/wiki/Fidia
24
Fig. Phidias, Iris (aproximativ 440-432 î.Hr.)
POLICLET (POLYKLEITOS) a doua mare personalitate a artei din perioada clasică grecească
( sec. V î.Hr.) , este mai ales preocupat de proporţiile ideale ale corpului omenesc , problemă pe care o
ilustrează în stabilirea raportul clasic de 1/7. Sculptura sa Doriforul sau Purtătorul de lance ilustrează
acest canon. A echivalat frumuseţea fizică cu cea a spiritului creând tipul ideal de frumuseţe umană
bazat pe canonul matematic al proporţiilor şi pe armonia ansamblu - detalii . A introdus structura
contrapunctică , genuflexiunea şi suportul exterior ca punct de sprijin .
MIRON (MYRON)completează, prin opera sa concepţia artistică şi filosofică a veacului de aur ; este
sculptorul care ilustrează mai ales mişcarea dar nu ca dinamism ci ca instantaneu . Opera cea mai
cunoscută este DISCOBOLUL – imaginea atletului care sugerează mişcarea creând imaginea mentală
a rotirii corpului în spaţiu.
2.5. Perioada clasicismului tărziu-sec.al IV –lea î.H
Sculptura- reprezentanţi-opera
Clasicismul târziu ( sec. IV î.Hr.) este reprezentat în sculptură de aşa numitul stil bogat
dezvoltat de trei sculptori – PRAXITELE , SCOPAS ŞI LYSIP . Ei îmbină atitudinea calmă
specifică clasicismului dezvoltat cu mişcarea uneori impetuoasă sau graţia şi senzualitatea . Apar acum
primele nuduri feminine. Sculptori sunt preocupaţi mai puţin de forţa trupului atletic cât de euritmia
corpului juvenil al efebului .
Praxitele
Producția artistică din secolul al IV-lea î.Hr., într-un context socio-politic atât de modificat, a
reușit să mențină acele caracteristici de echilibru și perfecțiune recunoscute încă din cele mai
vechi timpuri.
Primul sculptor important al noii perioade este Praxiteles https://koaha.org/wiki/Prassitele
, care a atins apogeul creaţiei între anii 364 și 361î.Hr.A preferat marmura și a dat lucrărilor
sale un ritm grațios și sigur, care depășește importul tradițional vertical de figuri, în căutarea
linii sinuoase, care adesea au nevoie de un sprijin pentru a nu pierde echilibrul.
Cele mai faimoase lucrări ale sale sunt: Apollo Sauroctonul
https://koaha.org/wiki/Apollo_sauroctono
Afrodita din Cnidos (primul nud feminin de artă antică)
https://koaha.org/wiki/Afrodite_Cnidia
și Hermes cu Dyonisos copil https://koaha.org/wiki/Hermes_con_Dioniso
25
În aceste lucrări vedem divinități prinse în momente zilnice de mare naturalețe .
Skopas, Dancing Maenad (copie), aproximativ 330 î.Hr.
Scopas , activ între 370 și 330 î.Hr., a fost mai revoluționar, introducând elemente care au
avut apoi o rezonanță largă mai ales în timpul elenismului . El anunţă prin opera sa epoca
elenistică a sculpturii redând mai ales personaje în mişcare violentă , cu forme tensionate , cu
expresii tragice sau extaziate (Menada dansând) sau AMAZONOMAHIA de la templul din
Halicarnas. Deja în lucrări fragmentare, cum ar fi rămășițele frontoanelor templului Atena
Alea din Tegea , putem vedea o mai mare scobire a orificiilor ochiului, care conferă expresiei
o umbrire mai mare și, prin urmare, intensitate, precum și o accentuare patetică a
sentimentelor (privirile îndreptate spre vârf, gurile pe jumătate deschise) . El reprezintă mai
ales tradiţia ioniană a formelor bogate , încărcate. https://koaha.org/wiki/Skopas
Cea mai faimoasă lucrare a sa este Menadă dansând (aproximativ 330 î.Hr.).
https://koaha.org/wiki/Menade_danzante
Agitația care străbate întreaga figură a menadei este redată de răsucirea impetuoasă a
vortexului care, de la piciorul stâng, trece prin trunchi și gât până la cap, aruncată înapoi și
întoarsă, urmărind privirea, spre stânga; fața este plină, gura, nasul și ochii sunt apropiați,
aceștia din urmă apăsând pe arcurile orbitale puternice pentru a da o intensitate mai mare
expresiei. Abandonul total al corpului spre pasiune este subliniat și de masa descompusă a
părului, de mișcarea aerisită a chitonului care, strânsă de o centură chiar deasupra taliei, se
deschide în vârtejul dansului, lăsând partea stângă. neacoperit și prin puternicul clar-contrast
între draperie și păr pe o parte și suprafețe goale pe de altă parte. Brațele, pierdute, trebuiau să
urmeze răsucirea generală a corpului.Capodopera Menadă dansând , lucrare în marmură care
ilustrează pasiunea , rămâne o temă extrem de novatoare pentru epocă.
LYSIP face trecerea către elenism prin redarea în sculptura sa a unei tendinţe tragice şi de
mişcare elansată a personajelor. El este cel care a făcut numeroase portrete lui Alexandru
Macedon , în bronz; a stabilit de asemenea un nou canon , de 1/8, ceea ce face ca statuile lui
să fie mai suple , cu linii lungi şi unduitoare. Acest canon a fost ilustrat în Apoxyómenos sau
Atletul cu strigiliu. Apoxyómenos , cu proiecția brațelor în față, este considerată prima
sculptură complet tridimensională a artei grecești, care cere sculptura în bronz . A introdus în
26
compoziţie aşa numita ,, poziţie şoldie “ – poziţia contrapostă care continuă problematica pusă
cu un secol înainte de Praxiteles . Este clar cum Lysip a depășit canonul Polykleitos ,
introducând în sculptură acele dispozitive de perspectivă care erau deja utilizate în
arhitectură . Pentru greci, de fapt, viziunea s-a concretizat prin sfere succesive care s-au
răspândit de la forma ochiului și care au influențat percepția obiectelor în sine, deformându-le.
În acest sens, reducerea capului trebuie motivată, comparativ cu dimensiunea tradițională de
1/8 a corpului și accentuând impulsul corpurilor subțiri și cu membrele lungi .
O altă noutate în creaţia lui Lysip este portretistica .Mai mult, ca portretist al suveranului,
Lisip este considerat fondatorul portretului fizionomic și individual care, reproducând
aspectul exterior al subiectului, a sugerat și implicațiile sale psihologice și emoționale. Până
atunci, de fapt, sensul colectiv particular al orașelor grecești împiedicase interesul pentru
reprezentarea individului și a tuturor portretelor din secolele precedente (cum ar fi cele ale
lui Pericle , Socrate , Eschil ...) trebuie considerate pure " tipuri ideale (eroul, filosoful, omul
de litere) .
PLASTICA MICĂ .STATUETELE DE TANAGRA . Aparţin clasicismului târziu şi

artelelor de artizani din Beoţia .Sunt figurine de lut ars , descoperite în număr mare în morminte ;
reprezintă femei îmbrăcate în costumul tradiţional grecesc surprinse în poziţii naturale , de conversaţie
de grup sub purtând cochete umbrele .Sugerează secvenţe de viaţă cotidiană .Celebre pentru graţia şi
eleganţa atitudinilor.
PICTURA CLASICĂ GRECEASCĂ nu s-a păstrat decât pe ceramică. Au rămas însă
consemnate o serie de nume celebre ca POLIGNOT , ZEUXIS - ,,pictorul umbrelor “, APELLES -
pictorul oficial al lui Alexandru Macedon . Ştim că grecii practicau şi mozaicul – Mozaicul de la Pella
- Macedonia reprezentând scene dionisiace.
Precizaţi particularităţile sculpturii greceşti din perioada clasică;

Identificaţi ,cu ajutorul filmelor ,principalele tipuri de constucţii civile.
Descrieţi ,cu ajutorul filmelor ,evoluţia sculpturii în perioada clasică.
Comparaţi ,pe baza imaginilor , o sculptură din perioada clasică şi una din perioada elenistică.
Identificaţi diferențierile dintre elemente.
Alcătuiţi un eseu nestructurat pe tema reprezentării figurii umane în arta greacă.
Teste ; Test Quizz
https://www.youtube.com/watch?v=1NgnZ_O5JAA;-Grecia, secretele trecutului
27
II.7. Perioada elenistică- sec. III-II-I î. Hr

Arta elenistică reprezintă arta greacă realizată în perioada elenismului, epocă datată în mod
convențional de la moartea lui Alexandru cel Mare (323 î.Hr.) până la cucerirea Egiptului
ptolemeic (ultimul stat elenistic independent) de către romani în anul 31 î.Hr.
Fig. Grupul Laocoon - Muzeul Vatican, Roma
Caracteristici generale
Arta elenistică, ca și alte manifestări ale culturii și civilizației din epoca respectivă, s-a dezvoltat din
simbioza dintre clasicismul artistic grec și tradițiile popoarelor din Asia
Mică, Siria, Fenicia, Mesopotamia, Persia și Egipt, datorită schimburilor permanente dintre dominatori
și localnici. Suveranii elenistici, urmând exemplul lui Alexandru, au favorizat propria lor divinizare, în
interesul dominării unor teritorii atât de întinse. Dispariția orașelor-state (polis) a schimbat în mod
esențial obiectivele literaților, artiștilor și filosofilor. Comenzile operelor de artă nu au mai fost
efectuate de orașele grecești, ele au fost preluate de marile centre culturale orientale și de curțile
suveranilor, în dorința de a înfrumuseța propriile lor reședințe. Centrul cultural al elenismului a fost în
cea mai mare măsură Alexandria, unde au apărut noi discipline în domenii specializate
(medicina, filologia,matematica,astronomia etc.), în timp ce Atena își menține rolul de centru filosofic.
Acest univers cultural se reflectă și în producția artistică, unde se întâlnesc orientări noi: din observația
științifică se dezvoltă tendința spre realism, din studiul aspectelor private ale vieții umane apar
reprezentări psihologice și profund expresive ale fizionomiilor omenești. Se observă o preocupare
deosebită pentru mișcare, grandoare, efecte scenografice și de grup, în special în perioada cuprinsă
între 323 î.Hr. și 150 î.Hr. Mai târziu, se revine în parte la tendințe clasiciste, cu mai multă sobrietate.
Arhitectura
Fig.Altarul lui Zeus din Pergamon , Berlin
Arhitectura elenistică, în comparație cu cea clasică, are un caracter pronunțat eclectic, care se

manifestă încă de la început prin tendința la suprapunere a stilurilor doric, ionic și corintic,
28
corespunzătoare efectelor scenografice cu efecte decorative. Conform exigențelor curților domnitoare,

apar edificii cu aspecte noi, gimnazii, palestre și teatre, se experimentează inovații stilistice la
construcția galeriilor cu porticuri (arcade) și peristiluri (curți interioare), a străzilor prevăzute cu
coloane, ca loc de promenadă, din unele orașe Delos,Atena,Milet. În arhitectura religioasă apare un
nou tip arhitectonic, și anume altarul monumental, ca Altarul lui Zeus din Pergamon. Diverșii regi
construiesc în etape succesive un complex arhitectural colosal. Clădirile sunt dispuse în formă de
evantai în jurul acropolei, pentru a ține seamă de natura terenului. Agora, situată pe o terasă mai joasă,
înconjurată de o galerie de coloane este punctul de plecare al unei străzi care traversează
întreaga acropolă. Pe o parte se află clădirile administrative, politice și militare, pe
cealaltă sanctuarele, dintre care marele altar monumental, prevăzut cu frize ce reprezintă zeități și
giganți din cultul tradițional grec, capodoperă a sculpturii elenistice.
Este epoca realizărilor gigante din arhitectură: amfiteatrul din Pergamon cu o capacitate de cca. 10.000
spectatori, templul lui Apollo din Didyma, opera arhitecților Daphnis din Milet și Paionios din Efes.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Didyma
Sculptura
În timpul perioadei elenistice sculptura capătă accentuate trăsături naturaliste, abandonând într-o

oarecare măsură idealurile de frumusețe și perfecțiune fizică, caracteristice epocii clasice. Personaje
comune, animale și scene domestice, subiecte exotice devin teme obișnuite ale sculpturilor, comandate
de familiile înstărite pentru decorarea vilelor și grădinilor. Alături de sculptura decorativă, tipică
pentru școlile din Rodos și Alexandria, se dezvoltă și una mai sobră destinată templelor și locurilor
publice. Dar chiar și acestea produc efecte dramatice și plastice neobișnuite pentru canoanele estetice
ale artei grecești clasice.
Unele dintre cele mai cunoscute sculpturi elenistice, ca Victoria din Samotrace , Venus din
Milo, Soldat gal murind sau Grupul Laocoon, reprezintă teme clasice, dar prelucrarea lor este mult
mai senzuală, emotivă, plină de pathos și de dramatism, departe de frumusețea austeră caracteristică
subiectelor analoge ale sculpturii din perioada clasică. În marea sculptură statuară, artiștii explorează
teme ca suferința, somnul sau bătrânețea. Astfel Faunul Barberini (în prezent
în "Gliptoteca" din Munchen/ https://ro.wikipedia.org/wiki/Gliptoteca_din_M%C3%BCnchen )
reprezintă un satir adormit, cu o figură anxioasă, ca în prada unor coșmaruri. Laocoon, sufocat de
șerpi, cu o față crispată de durere, încearcă disperat să scape de strânsoarea lor.

Fig.Venus din Milo, Muzeul Louvre, Paris

Fig.Nike (Victoria) din Samothrace,
Muzeul Louvre, Paris
29
Fig. Gigantomachia (detaliu), Friză pe Altarul lui Zeus din Pergamon

Portretul
În perioada elenistică începu și practicarea artei portretului, până atunci neobișnuită la vechii greci.
Marea personalitate a lui Lysip precum și schimbarea condițiilor sociale și culturale au îndepărtat și
ultimele reticențe din calea artei portretistice, prin care erau redate în mod fidel trăsăturile somatice ale
personajelor reprezentate. În portretul lui Alexandru cel Mare, Lysip transformă defectul fizic al
suveranului, care îl obliga să țină capul ușor înclinat spre umărul stâng, într-o atitudine îndreptată spre
înălțimi, care îi conferă o impresie de contact cu divinitățile. Lui Lysip i se atribuie mai multe portrete
ale lui Aristotel, executate când filosoful era încă în viață, acel reconstruit al lui Socrate și unul
reprezentându-l pe Euripide, care impresionează printr-o puternică latură psihologică, în concordanță
cu viața reală a personajelor.
Fig.Lysip: Alexandru cel Mare Fig.Lysip: Aristotel

Fig. Homer ,copie romană după un original elenistic

După Lysip, în secolele II și I î.Hr., are loc o amplă dezvoltare a artei portretelor, nu numai ale
persoanelor ilustre, dar și ale simplilor particulari. Printre capodoperele acestei perioade sunt de
menționat portretul lui Demostene și al filosofului Hermarch din Mytilene. În portretele personajelor
oficiale, erau accentuate valențele nobile, cu expresii hieratice și detașate ,portretele regilor Antioh al
III-lea din Siria, al lui Ptolemeu al III-lea, al lui Mitridate al VI-lea etc. Numele celor mai mulți din
autorii acestor sculpturi-portrete au rămas necunoscute.
Pictură şi mozaicuri
30
Puține exemplare de picturi murale grecești au rezistat timpului. Unele mozaicuri, copii ale
unor fresce, furnizează informații asupra picturii din acea epocă. Astfel celebrul mozaic găsit
la Pompei, reprezentându-l pe Alexandru cel Mare în bătălia cu perșii de la Issus, este copia unei opere
descrise de Pliniu cel Bătrân ca fiind executată de pictorul Filoxen din Eritreia la sfârșitul secolului al
IV-lea î.Ch. Descoperiri arheologice recente, cum ar fi la cimitirul din Pagases sau la Vergina, în
vechiul regat al Macedoniei, au dat la iveală unele opere originale. Astfel în mormântul, probabil al
regelui Filip al II-lea, s-a găsit o mare friză reprezentând o scenă de vânătoare a unui leu, o compoziție
remarcabilă prin dispunerea personajelor în spațiu și prin reprezentarea realistă a naturii.
Ceramică
Fig. Pyxidă decorată cu frunze de palmier şi flori stilizate,British Museum, Londra
Epoca elenistică marchează un declin al picturii pe vase. Vasele cele mai răspândite sunt de culoare
închisă, decorate cu motive simple stilizate de flori și ghirlande.
În această epocă apar vase cu motive în relief, imitând vasele din metale prețioase. Formele vaselor
de ceramică se inspiră de asemenea din tradiția vaselor de metal, cele mai multe sub formă de ulcioare
pentru vin.
În același timp persistă tradiția picturii figurative policrome: artiștii caută o varietate mai mare de
tonuri decât în trecut. Totuși, culorile folosite sunt mult mai delicate și nu suportă temperatura ridicată
a focului. Fragilitatea pigmenților nu permite o utilizare frecventă a vaselor, culorile nu rezistă cu
trecerea timpului.
Exemplarele cele mai reprezentative provin din Centuripio ,Sicilia), unde în secolul al III-lea î.Hr. era
în funcțiune un atelier renumit de ceramică. Vasele sunt caracterizate de un fond roz, personajele,
adesea feminine, au veșminte colorate: albastru-violet, galben, alb. Stilul acestor producții amintește
de vasele găsite la Pompei și au trăsături comune cu pictura contemporană.

Statuete din pământ ars ( teracota )
Figuri de Tanagra în Muzeul Naţional de Arheologie, Alexandria
La început destinate folosirii în cadrul ceremoniilor religioase, figurile din pământ ars ("teracotă")
realizate în epoca elenistică au un scop decorativ sau de uz funerar. Finețea modelării permite
31
obținerea unor adevărate statui în miniatură. Pictate în culori vii, ele reprezintă de cele mai multe ori
femei elegante în scene pline de farmec.
Într-un gen total diferit sunt figurile cu caracter grotesc, reprezentând corpuri diforme, în contrast cu
idealul grec clasic de frumusețe. Răspândite mai ales în zona orașului Tarsos din Asia Mică, dar și
la Alexandria, ele erau destinate probabil unor scopuri medicale (orașul Smirna era vestit pentru școala
sa de medicină) sau poate erau simple caricaturi de amuzament.
Figurile de Tanagra
Figurile de Tanagra sunt statuete de teracotă produse în secolele al IV-lea și al III-lea î.Ch. în întregul
bazin mediteranian de răsărit. Termenul "Tanagra" provine de la numele orașului micenian
Tanagra din Beoţia, unde în 1870 în urma unor săpături arheologice au fost găsite pentru prima dată
sute de asemenea exemplare într-o necropolă antică. Termenul s-a generalizat pentru figuri
asemănătoare descoperite și în alte regiuni, în special la Atena, în Anatolia, până în Egipt și Cirenaica.
Începând cu secolul al IV-lea î.Hr., aceste statuete reprezintă în special femei (patriciene sau
dansatoare),efebi sau copii, într-o manieră foarte realistă. Figurile erau colorate prin aplicare
de argilă de diverse culori. Colecții remarcabile se găsesc la Muzeul Louvre din Paris și în Muzeul
greco-roman din Alexandria.
https://en.wikipedia.org/wiki/Tanagra_figurine

Realizaţi ,în echipă, o prezentare Power-Point cu titlul Arta greacă şi elenistică.
Prezentaţi caracteristicile perioadei elenistice.
Descrieţi, pe baza imaginilor ,două sculpturi reprezentative ale epocii elenistice.
Identificaţi diferențierile dintre elemente.
Realizaţi comparaţii între perioada clasică şi cea elenistică.
Teste
Unitatea de învăţare 3 . Mitologia greacă - realitate culturală complexă

3.1. Introducere .Teogonia. Zeii
https://www.youtube.com/watch?v=VcCu2u_LSXY- Mitologia greacă - Cei 12 Zei ai Olimpului
Mitologia şi legendele ne povestesc că, lumea noastră cea de astăzi, pământul plin de flori şi fructe, cu
râuri limpezi şi izvoare, soarele, luna, ziua, noaptea şi vânturile, nu au fost întotdeauna astfel. Lumea
întreagă era in haos, fără hotare, fără formă. Însă precum cântau poeţii, din haos s-a desprins
pământul. Iar pământul rupt din haos era însăşi zeiţa Gheea.
Dragostea este cea care i-a unit pe zeiţa Gheea cu zeul Uranus, care era cerul, înalt şi plin de stele. Din
dragoste lor s-au născut titanii, ciclopii cu un singur ochi, apoi hecatonhirii sau centimanii ce aveau o
sută de braţe lungi şi monstruoase dar şi alţi prunci hidoşi şi necruţători.
32
Uranus avea darul de a vedea viitorul, astfel că acesta află ca unul dintre copiii săi îl va răsturna şi va
prelua conducerea. Astfel, Uranus decide să îi arunce în temniţă pe toţi copiii săi. Ajutaţi de mama lor,
Gheea, aceştia scapă iar Uranus este învins de Cronos.
Cronos este blestemat de Uranus să aibă aceiaşi soarta, şi să fie şi el învins de unul dintre fiii
săi. Pentru a nu ajunge în această situaţie Cronos a născocit atunci un plan groaznic. Să îi înghită cu
totul pe nou-născuţii săi, căci nu avea încredere în nici o temniţă în care ar fi putut să îi închidă.
Cronos a avut împreună cu Rhea doi băieţi: Hades (Pluton) şi Poseidon (Neptun), şi trei fete: Hestia,
Demetra şi Hera. În momentul naşterii fiecare dintre aceştia a fost înghiţit de către Cronos.
Rhea urma să nască acum cel de-al al şaselea copil şi îşi dorea că măcar pe acesta să îl salveze. Astfel,
acesta i-a cerut sfatul mamei sale, Gheea, iar aceasta a ascuns-o intr-o peşteră întunecoasă din insula
Creta. Aici s-a născut Zeus.
Rhea s-a dus iute la Cronos şi i-a dat o piatră înfăşurată în scutece moi, spunând că e copilaşul. Grăbit,
şi cum nu vedea prea bine, Cronos a înşfăcat pietroiul şi l-a înghiţit pe loc, mulţumit că a îndepărtat
primejdia.
Zeus a rămas în grija unor semizei, născuţi de bunica lui, Gheea. Aceştia au primit poruncă să facă
zgomot mare, să cânte şi să dănţuiască, lovindu-ţi scuturile cu armele, ca să nu se audă cumva
plânsetul copilului în cer, la tatăl său. El a fost îngrijit de nimfele Ida şi Adrasteia. Doica i-a fost capra
Amaltheia, adusă de nimfe pentru a hrăni copilul cu laptele ei. Capra avea grai omenesc şi se juca cu
Zeus cum se joaca mamele cu copiii lor. Zeus creştea văzând cu ochii şi era foarte puternic încă de
mititel. Se poveste că, jucându-se la un moment dat cu Amaltheia, a apucat-o de un corn atât de tare,
că a rămas cu el in mână. Lui Zeus i-a părut rău ca i-a rupt cornul Amalthei, fiindcă ţinea foarte mult
la ea. De aceea, a hotărât ca acest corn să fie mereu plin cu fructe: mere, pere, struguri, smochine şi
altele, astfel încât capra să aibă mereu hrană din belşug. Mai târziu, cornul avea să primească
denumirea de cornul abundenţei, iar semnul său pictat pe locuinţe avea să fie socotit aducător de
noroc. În momentul morţii Amalthei, Zeus a pus-o pe bolta cerească, sub forma constelaţiei Caprei, iar
cu pielea ei fermecată se spune că ar fi fost acoperită pavăza sau egida zeiţei Atena.
Cu lapte de capră şi miere de albine, cu nectar şi cu ambrozie, Zeus a crescut într-un an cât alţii în
douăzeci şi cinci, aşa că după un an era gata să îl răstoarne pe Cronos, tatăl său, şi să preia puterea. Era
ferm hotărât să îşi elibereze fraţii, despre care îi povestiseră mama şi bunica. Zeus a turnat o licoare
fermecată în băutura tatălui său, Cronos, iar Rhea i-a dat-o lui Cronos să o bea când acesta s-a întors
acasă. Dar imediat după aceasta, Cronos a început să verse şi i-a dat afară pe toţi copiii înghiţiţi, care
crescuseră în pântecele lui.
Tinerii zei (Zeus, Hades, Poseidon, Hestia, Demetra, Hera) şi-au făcut tabăra pe muntele Olimp. Zeus
a fost ales lider şi au început pregătirile de lupta cu zeii cei bătrâni. Ei i-au eliberat pe ciclopi şi
hecatonhiri din temniţele în care îi ţinuse Cronos. Mulţumiţi, ciclopii au făurit fulgerele, tunetele şi
trăsnetele, pe care i le-au oferit lui Zeus, apoi o furcă mare cu trei dinţi, tridentul, pentru Poseidon şi o
cască fermecată, ce îl făcea nevăzut când o punea pe cap, lui Hades.
Lupta dintre zeii tineri şi zeii cei bătrâni (ajutaţi de titani şi uriaşi) a durat 10 ani. În final, zeii conduşi
de Zeus, au învins şi preluat puterea.
Zeus a fost întronat conducător, în palatul de pe muntele Olimp. La picioarele sale era vulturul care îi
adusese pe când era copil, zi de zi, nectarul, băutura zeilor nemuritori. Zeus era stăpânul întregului
Olimp şi al pământului, fiind necruţător de exemplu ,cu Prometeu care aduce focul pe pământ, oferind
căldura şi o nouă viaţă, cu pământenii cărora le trimite bolile, nenorocirile şi toate relele în Cutia
Pandorei, dar şi cu alţi zei care nu se supuneau orbeşte lui. Tot Zeus păcăleşte mai multe pământence,
având cu ele nenumăraţi copii, deşi era căsătorit cu Hera.
Zeus a hotărât să împartă lumea. A oprit pentru sine in chip deosebit, cerul. Poseidon a primit apele
din mări, fluviile şi izvoarele, iar Hades a devenit stăpânul ţinuturilor de sub pământ.
33
Zeus le-a chemat apoi pe surorile sale: Hestia, Demetra şi Hera. Hestia (Vesta) a devenit zeiţa
căminului familial şi a focului din vatra casei. Demetra (Ceres) a devenit zeiţa holdelor bogate şi
livezilor roditoare. Pe Hera (Junona), Zeus a hotărât să o ia de soţie.
După ce a hotărât ce vor stăpâni, pentru că mai avea stăpâniri de oferit, Zeus şi-a chemat copiii. Palas
- Atena (Minerva), născută din capul lui Zeus, a devenit zeiţa înţelepciunii, a cugetărilor adânci, a
măiestriei în muncă sau în războaie. Hefaistos (Vulcan), cel urât şi greoi, dar puternic şi priceput, a
fost numit zeu peste meşteşuguri. Zeul războaielor a devenit certăreţul Ares (Marte). Zeu al negoţului,
al hoţiei, al călătoriilor pe mare şi pe uscat, a fost numit Hermes (Mercur) - fiul lui Zeus şi al Maiei. El
avea să fie şi curierul zeilor, căci era tare iute de picior.
Zeus i-a chemat apoi pe cei doi copii pe care i-a avut cu zeiţa Leto, Apollo si Artemis. Pe Apollo l-a
numit zeu al zilei, al luminii şi al artelor, protector al poeziei şi al muzicii, conducătorul corului
muzelor, personificare a Soarelui. Artemis a devenit zeiţa vânătorii şi a luminii lunii.
Ultima dintre cei doisprezece zei mari ai Olimpului a fost Afrodita (Venus), născută din spuma mării.
Ea a devenit zeiţa dragostei şi a frumuseţii şi avea să fie însoţită mereu de porumbiţele care îi
aduseseră ambrozie lui Zeus când era mic. Porumbiţele aveau să rămâna pe vecie simbolul blândeţii şi
iubirii.
Pe lângă cei doisprezece zei principali, Zeus a mai numit şi alţi zei.
3.2. Genealogia zeilor olimpieni

•Zeus, Poseidon, Hadeş, Demetra, Hera, Hefaistos, Ares, Apollo, Artemis, Atena, Hermes,
Afrodita, Heracles, Dyonisos, Eros, Asclepios, Cibele
Zeus/Jupiter-stăpânul Olimpului
https://www.youtube.com/watch?v=x-ytnD8V8yI
34
Zei şi legende -Grecia antică
Zeus (în greacă: Ζεύς) este, în mitologia greacă, zeul suprem, părintele zeilor şi al oamenilor. Ca zeu
al cerului, el locuieşte pe vârful muntelui Olimp, vârf care era socotit a fi în cer, şi tot ca zeu al cerului,
el este stăpânul norilor, al ploii, al zăpezii, al tunetului şi al fulgerului, fiind reprezentat cu un fulger în
mână. El supraveghează împlinirea justă a angajamentelor, respectarea dreptăţii, împlinirea obligaţiilor
conjugale. El protejează familia, frăţia, cetatea.Era cel mai mic dintre fii lui Cronos şi ai Rheei. Rheea,
ca să-l scape de urgia tatălui său, care-şi înghiţea rând pe rând copiii de îndată ce se năşteau, l-a ascuns
pe Zeus în Creta, unde a fost îngrijit de către două nimfe, Adrasteia şi Ida. Acestea îl hrăneau cu lapte
de la capra Amaltheia şi cu ambrozie. Cureţii (apărătorii lui Zeus) îl protejau pe micul zeu şi făceau
zgomot cu armele când acesta plângea, ca nu cumva să-l audă Cronos. Când a crescut mare, Zeus a
pus la cale, cu ajutorul Gheei şi al Metisei, detronarea tatălui său. După ce l-a silit pe Cronos să-şi
verse înapoi copiii înghiţiţi, Zeus, împreună cu fraţii săi acum reîntorşi la viaţă, i-a declarat război lui
Cronos. În ajutorul acestuia au sosit însă fraţii lui Cronos, titanii. Însă ciclopii şi hecatonheirii (uriaşi
cu o sută de braţe) erau de partea lui Zeus. Lupta a durat zece ani şi a luat sfârşit cu victoria
olimpienilor. Zeus a devenit stăpânul întregului Univers.
Poseidon/Neptun-zeul mărilor
Poseidon (greacă: Ποσειδῶν), în mitologia greacă, era zeul mării, fiul lui Cronos şi al Rheei. În
mitologia romană este cunoscut sub numele de Neptun. Ca şi ceilalţi fraţi ai săi, când s-a născut,
Poseidon a fost înghiţit de către tatăl său şi apoi dat afară.
Mai târziu a luptat alături de olimpieni împotriva titanilor. Când, în urma victoriei, s-a făcut împărţirea
Universului, lui Zeus i-a revenit Cerul, lui Hades lumea subpământeană, iar lui Poseidon Împărăţia
apelor. El sălăşluia în fundul mării împreună cu soţia sa, Amfitrite, alături de care, uneori, urmat de un
întreg cortegiu marin şi purtat de un car tras de cai înaripaţi, spinteca valurile.
Poseidon stârnea furtunile sau făcea ca apele mării să devină liniștite, el scotea insule la iveală sau le
cufunda pe altele lovindu-le cu tridentul său, făcea să izvorască râuri sau să se închege lacuri. Odată el
a încercat împreună cu Hera și cu Atena să-l pună în lanțuri pe Zeus, dar încercarea a dat greș. De
atunci Poseidon a fost mereu alături de preaputernicul său frate care cârmuia destinele lumii.
Legat de numele său este episodul întrecerii care a avut loc între el și zeița Atena atunci când a fost să-
și împartă între ei pământul Atticei. Un alt episod îl înfățișează pe zeul mării lucrând cot la cot
cu Apollo, ca să înalțe zidurile Troiei. Faptul că nu a fost răsplătit pentru munca sa a atras mânia lui
Poseidon asupra troienilor. Această mânie, și faptul că Odiseu i-a ucis un fiu, pe ciclopul Polifem, l-a
determinat pe puternicul zeu să-l urmărească pe erou cu răzbunarea sa, nimicindu-i pe rând corăbiile și
aruncându-l de pe un țărm pe altul. Cu zeițele sau cu muritoarele de rând Poseidon a avut numeroși fii
și fiice, majoritatea înfățișați ca niște ființe monstruoase sau a căror forță era de temut. Printre aceștia
se numărau: ciclopul Polyphemus, gigantul Chrysaor, aloizii, Lamus - regele lestrigonilor, Triton etc
35
Hadeş/Pluton-zeul Infernului
Hades, zeul împărăţiei subpământene, fiul lui Cronos şi al Rheei. Ca şi ceilalţi fraţi ai săi, când
s-a născut, Hades a fost înghiţit de tatăl său, apoi dat afară. Mai târziu a participat la lupta dusă de
olimpieni împotriva titanilor. Când s-a făcut împărţirea Universului, lui Zeus i-a revenit Cerul, lui
Poseidon - Marea, iar lui Hades - lumea subpământeană. Hades sălăşluia în împărăţia umbrelor, pe
care o cârmuia alături de soţia sa, Persefona . El nu îngăduia nimănui, odată ajuns acolo, să mai vadă
lumina zilei. Când Heracles a trecut hotarele Infernului, s-a lovit de împotrivirea lui Hades, pe care l-a
rănit cu o săgeată, silindu-l să se refugieze în Olympus. Numele de Hades era evitat de cei vechi, care
se fereau să-l pronunţe, socotindu-l aducător de nenorociri. Cel mai adesea el era invocat sub numele
de Pluton (Zeul cel bogat), aluzie la bogăţiile nemăsurate care se ascundeau în măruntaiele
pământului. Hades este și un nume sinonim cu împărăția subpământeană pe care o stăpânește zeul cu
acest nume. După diferite surse mitologice, această împărăție cuprinde Tartarul, Câmpia Asfodelelor,
și tărâmul paradisiac destinat eroilor și celor favorizați de zei, precum și sufletelor oamenilor virtuoși -
Elysium sau Câmpiile Elizee.
Demetra/Ceres-zeiţa mamă
Demetra (greacă: Δημήτηρ) era în mitologia greacă zeiţa agriculturii şi a roadelor pământului. Era

fiica lui Cronos şi a Rheei şi aparţinea generaţiei olimpienilor. Demetra a avut cu Zeus o singură fiică,
pe Persefona, de care era strâns legată atât în ceea ce priveşte cultul cât şi legenda.
36
În timp ce culegea pe un câmp flori, pământul a înghiţit-o pe Persefona.Ea a fost răpită de

unchiul ei, Hades, care a dus-o cu el în Infern. Zadarnic a căutat-o îndurerată Demetra nouă zile şi
nouă nopţi, cutreierând lumea în lung şi-n lat. Nimeni nu-i ştia de urmă. Într-un târziu, Demetra a aflat
de la Apollo de soarta fiicei sale. Cuprinsă de jale, Demetra părăseşte atunci Olimpul şi jură să nu-şi
reia îndatoririle divine şi locul în rândul zeilor, decât în ziua când îi va fi înapoiată Persefona. Rătăcind
pe pământ, după multe peregrinări, ajunge la Eleusis şi zăboveşte o vreme mai îndelungată la curtea
regelui Celeus. Între timp, cum pământul nu mai rodeşte şi holdele se usucă, Zeus îl trimite pe
Hermes să i-o aducă înapoi pe Persefona. Dar reîntoarcerea fiicei la mama ei nu mai este
posibilă. Ascalaphus a văzut-o pe Persefona cum s-a înfruptat în Infern dintr-o rodie. În felul acesta ea
s-a legat, o dată pentru totdeauna, de lumea subpământeană. Mânioasă, Demetra îl transformă
pe Ascalaphus, singurul martor al sacrilegiului comis, în bufniță. Persefona însă trebuie să rămână
alături de Hades. La insistențele lui Demetra se ajunge totuși la un compromis: șase luni din
an Persefona va sta alături de soțul ei în regatul subpământean și șase luni le va petrece pe pământ,
lângă mama ei.
Reîntoarcerea pe pământ a Persefonei era însoțită de venirea primăverii, de renașterea naturii și de

plenitudinea verii. Absența ei era marcată de ariditate, de anotimpul trist al iernii în care Demetra
ducea dorul fiicei sale. În mitologia romană Demetra purta numele de Ceres, o veche divinitate cu care
a fost asimilată.
Hera/Iunona-soţia lui Zeus
Hera (în greacă: Ήρα), zeiţa supremă, este în mitologia greacă zeiţa protectoare a căsniciei, a
căminului şi a femeilor măritate, precum şi regina zeilor şi a oamenilor. La romani este identificată cu
Iunona.
Hera a fost fiica lui Cronos şi a Rheei. Ea a fost înghiţită, la fel ca şi fraţii ei, de către tatăl lor, care se
temea să nu fie detronat de fiii săi. Fratele cel mai mic, Zeus, a fost salvat de mama sa, care i-a dat lui
Cronos o piatră înfăşurată în scutece. În timpul luptei dintre Zeus şi Cronos, Hera a fost încredinţată
zeiţei Tethys şi lui Oceanus, care au crescut-o. Mai târziu, ea s-a căsătorit cu fratele ei Zeus, devenind
"soţia legitimă" a stăpânului lumii. În această calitate, ea era considerată protectoarea căminului, a
căsătoriei şi, în general, a femeilor măritate. Cu Zeus, Hera a avut patru copii: pe Ares, Hebe,
Hefaistos şi Eileithyia. Împărţind tronul, dar nu şi puterea marelui ei stăpân, Hera este adesea înfăţişată
ca o soţie geloasă şi nesăbuit de violentă, care uşor se simte jignită şi nu pregetă să se răzbune crunt
pentru toate infidelităţile săvârşite de soţul ei. Adeseori, mânia este capricioasă şi nejustificată.Hera
era recunoscută în toată Grecia, în special în orașele Argos, Sparta și Micene. Existau de asemenea
temple în Samos, Olympia, Corint, Tiryns, Perachora și Delos.Probabil cultul ei este mai vechi decât
cel al lui Zeus. În poezia epică greacă, Hera îi adresează lui Zeus cuvinte grele, dar îl și preamărește,
precum fraza: "Eu sunt fiica cea mare a lui Cronos, și nu sunt onorată doar pe pământ (pentru că sunt
zeița căsniciei), ci și pentru că sunt soția ta și tu ești regele zeilor." din Iliada.
37
Este posibil ca zeița Hera să aibă rădăcini de dinainte de sosirea grecilor, la un popor matriarhal. De
abia la venirea grecilor indo-europeni a fost introdusă în cult în perioada ioniană sau miceniană.
Hera și Heracle
Hera și Heracle erau dușmani. Hera, descoperind că Zeus s-a unit cu Alcmena, dușmana sa, pentru a
naște pe Heracle, a facut o vrajă ca fiul lui Zeus să nu devină rege, ci sclav. Hermes l-a urcat pe
Heracle în Olimp şi l-a pus la sânul Herei, dar ea l-a scos dușmanoasă de la sân. Găsind doi balauri
deghizați în șerpi i-a trimis să atace copilul, l-a făcut sclav și l-a împilat pe diferite căi, a pus un mostru
pe nume Nessus să îl atace, cu condiția ca, în cazul înfrângerii, el să o păcălească pe soția lui dându-i
sângele lui și spunând că dacă vreodată Heracle o va uita pe ea, să folosească sângele pe el ca să
recupereze dragostea pierdută, un vicleșug bine pus la cale. Dar ea a crezut și așa a facut. Hera s-a
împăcat cu Heracle doar după înălțarea sa în Olimp.
Cu mult timp în urmă, nimfa Echo avusese o aventură cu Zeus. In clipa in care Hera află acest lucru,
ea o pedepsește pe nimfă ca atunci când aude pe cineva, sa nu poata vorbi,iar la întrebări, să răspundă
doar îngânând ultimele cuvinte rostite de cel care i se adresa.
Când Hera auzi că zeița Leto va naște, tată fiind însuși Zeus, ea nu o lăsă pe Leto să nască nici pe
uscat, nici în vreo insulă din mare. Atunci Poseidon scoase la iveală insula Delos, unde Leto născu doi
gemeni, Apollo și Artemis. Cei doi deveniră zei puternici și își stabiliră casa în Olimp, unde ulterior
au fost recunoscuți de toți zeii.
Tempul Herei din Agrigento, Grecia Mare (Italia de Sud)
Când Zeus s-a îndrăgostit de nimfa Callisto,Hera a anunțat-o pe Artemis . Fiindcă Callisto trebuia să

rămână castă, a fost transformată de Artemis în ursoaică.Stapâna Olimpului ,încă mânioasă,a făcut-o
pe Artemis s-o ucidă pe nimfă.După ce fiul ei a murit, Zeus l-a tranformat pe el și pe mama lui în aștri
-Ursa Mare și Ursa Mică.
Semele este fiica regelui teban Cadmus și a Harmoniei. A fost iubită de către Zeus, cu care a avut un
fiu, pe Dionis. Trezind gelozia Herei, Semele a fost sfătuită în mod perfid de către aceasta să-i ceară
lui Zeus să i se înfățișeze în toată splendoarea sa zeiască. Stăpânul zeilor i-a îndeplinit ruga dar, la
vederea lui, Semele a căzut fulgerată și a murit. Dionis a fost salvat din pântecul Semelei de către
Zeus și ținut în coapsa sa pînă a crescut destul.Hera a dat nebunia lui Dionis și celor care l-au crescut.
Pallas-Atena,Hera și Afrodita se contraziceau. Fiecare se autoproclama ca fiind "cea mai frumoasă".

Pentru a rezolva disputa, Hermes l-a rugat pe Paris să-i dea un măr celei despre care crede că este mai
frumoasă. Paris i-a dat mărul Afroditei, care, drept răsplată, i-a dat de soție pe Elena. Atena și Hera au
făcut pace, rămânând însă furioase pe Paris. Din dorinţa de a se răzbuna, au pornit Războiul Troian.
Odată, Zeus se îndrăgosti de frumoasa Io. Însă acesta fu nevoit să o transforme într-o juncă, ca astfel
geloasa Hera să n-o omoare pe biata femeie. Dar Hera o recunoscu pe Io și o puse în stăpânirea lui
Argos, cel cu o sută de ochi. Zeus, făcându-și milă de Io, îi porunci fiului său, Hermes, să o răpească.
Hera însă puse pe urmele lui Io un tăun înfricoșător, care o gonea pe săraca juncă din țară-n țară. De
38
abia în Egipt Zeus îi redădu chipul omenesc și Io născu un copil pe nume Epafos, care a devenit
primul rege al Egiptului.
Romanii au identificat-o cu zeiţa Iunona, regina oamenilor şi a zeilor în mitologia lo
Hefaistos/Vulcan-meşterul
Hefaistos (greacă Ἥφαιστος Hêphaistos) reprezintă, în mitologia greacă, zeul focului, al metalelor şi

al metalurgiei, al fierarilor, sculptorilor şi artizanilor, cunoscut de romani ca Vulcan. Fiul şchiop al lui
Zeus şi al Herei, meşter neîntrecut, creaţiile sale extraordinare uimindu-i chiar şi pe zei: făureşte arme
şi armuri miraculoase, obiecte care se mişcă singure (un fel de roboţi superperfecţionaţi), sau chiar pe
Pandora şi cutia acesteia. Este personificarea focului în cele 3 ipostaze ale sale: focul teluric (al
vulcanilor), focul îmblânzit (focul domestic, care poate fi folosit în diferite activităţi, inclusiv la
prelucrarea metalelor), precum şi focul atmosferic. A fost căsătorit cu Afrodita. Căsătoria cu Afrodita
a avut loc din cauză că, fiind supărat pe mama lui, el a făurit un jilţ fermecat cu care a prins-o pe zeiţă.
Drept jertfă a cerut să se căsătorească cu Afrodita.
Ares/Marte-zeul războiului
Ares era în mitologia greacă zeul războiului. Se număra printre cei doisprezece mari zei ai Olimpului
şi era fiul lui Zeus şi al Herei. Cu toate acestea, era dispreţuit de părinţii săi şi de către ceilalţi zei, mai
39
ales de către Atena, datorită caracterului său violent, sângeros. În numeroasele mituri legate de numele
lui, zeul apare adesea înfrânt, deşi era simbolul forţei războinice, brutale.
În războiul troian, de pildă, la care participă luptând alături de Hector, el este rănit de către
Diomede cu ajutorul Atenei şi silit să o ia la fugă. Când sare în ajutorul fiului său, care avea să
fie ucis de Heracles, Ares e de asemenea rănit de către erou şi silit să se retragă. La fel, zeul
trebuie să îndure uciderea fiicei sale, Penthesilea, fără să poată face nimic. De numele lui Ares
e legat şi Areopagul, colina unde, la Atena, era locul unde se judecau crimele de natură
religioasă. Se credea că la poalele acestei coline Ares l-ar fi ucis pe Hallirrhothius, fiul lui
Poseidon, fiindcă voia să-i necinstească fiica, pe Alcippe. Adus de către Poseidon în faţa
judecăţii zeilor, pe aceeaşi colină, spre a fi osândit pentru crima săvârşită, Ares a fost însă
iertat.
Dintre numeroasele episoade amoroase care i se atribuiau, era celebră legătura dintre el şi
Afrodita, legătură dată în vileag de către soţul acesteia, Hefaistos.
La romani Ares era identificat cu zeul Marte.
Apollo - zeul artelor
Apollo (în mitologia greacă şi în mitologia romană) zeul zilei, al luminii şi al artelor,

protector al poeziei şi al muzicii, conducătorul corului muzelor, personificare a Soarelui. Era
numit şi Phoebus-Apollo. Era fiul lui Zeus şi al lui Leto. Pentru că Hera, din gelozie, îi
refuzase lui Leto un loc unde să poată naşte, Poseidon a scos la iveală, din valurile mării,
insula Delos. Acolo, după nouă zile şi nouă nopţi de chinuri, Leto a adus pe lume doi gemeni:
pe Apollo şi pe Artemis.
Crescând miraculos de repede, la numai câteva zile după naştere, Apollo, al cărui arc şi ale
cărui săgeţi deveniseră temute, a plecat la Delphi, unde a ucis şarpele Python, odinioară pus
de Hera să o urmărească pe Leto şi care ulterior devenise spaima întregului ţinut. După aceea,
Apollo a înfiinţat acolo propriul său oracol, instaurând totodată şi Jocurile Pitice. (Tot de la
acest fapt provenea şi denumirea purtată de zeu, aceea de Pythius).
40
Artemis/Diana-zeiţa vânătorii
Artemis (Ἄρτεμις) este, în mitologia greacă, zeiţa vânătorii, asimilată de timpuriu de către

romani cu Diana, o veche divinitate de origine italică. Artemis, sora geamănă cu Apollo, era fiica lui
Zeus şi a Letonei . La început a avut aceleaşi atribute cu fratele ei: era o divinitate răzbunătoare, care
semăna molimi şi moarte printre muritori. Artemis îşi secondează fratele în numeroase acţiuni: îl
însoţeşte în exil atunci când Apollo ispăşeşte pedeapsa pentru omorârea balaurului fabulos Python,
chinuitorul mamei sale Letona, e alături de el în războiul troian, sprijinind oştirea grecilor ahei,
participă împreună la uciderea celor 12 copii ai Niobei, muritoarea care a avut îndrăzneala să o sfideze
pe aceeaşi Letona, şi altele. Când Apollo ajunge să fie identificat cu Helios (Soarele), Artemis e
identificată cu Selene (Luna).
Atena/Minerva-zeiţa înţelepciunii
Atena (greacă: Αθήνα, Athina,Τριτογėνεια, Tritogenia) era una dintre cele mai mari

divinităţi ale mitologiei greceşti, identificată de romani cu zeiţa Minerva. Era zeiţa
înţelepciunii, pe care grecii o mai numeau şi Pallas Athena sau, pur şi simplu, Pallas.
Atena era fiica lui Zeus şi a lui Metis. Zeus a înghiţit-o însă pe Metis înainte ca aceasta să
nască, astfel că Atena a ieşit direct din capul lui Zeus, cu arme şi armură cu tot. În momentul
când a apărut pe lume, a slobozit un răcnet războinic, care a cutremurat cerul şi pământul.
Atena era simbolul atributelor reunite ale părinţilor ei. Ea personifica forţa moştenită de la
Zeus, îmbinată cu înţelepciunea şi prudenţa lui Metis. A fost zeița tutelară a cetății Atena.
Zeiță războinică, Atena a jucat un rol important în lupta împotriva giganților. Ea participă, de
41
asemenea, la războiul troian alături de greci, pe care-i susține, împotriva troienilor. Este

cunoscută disputa dintre Atena și Poseidon cu prilejul împărțirii diverselor regiuni ale Greciei.
Cu această ocazie, consiliul zeilor a făgăduit să dea Attica aceluia din cei doi care-i va dărui
bunul cel mai de preț. Poseidon i-a dăruit calul, iar Atena măslinul, care avea să asigure
prosperitatea locuitorilor. Ea a câștigat în felul acesta întrecerea și a devenit patroana
cetății Athenae, care-i poartă de atunci numele.
Atena era socotită protectoarea artelor frumoase, a meșteșugurilor, a literaturii și a
agriculturii, a oricărei acțiuni care presupunea ingeniozitate și spirit de inițiativă. Ea patrona
viața socială și cea statală, era sfătuitoarea grecilor adunați în areopag și apărătoarea lor în
războaie. La romani apare sub numele de Minerva.
Hermes/Mercur-zeul călătoriilor
Hermes (grec. Ἑρμῆς) este zeu din mitologia greacă având atribute variabile, cu o etimologie
onomastică incertă şi cel mai vechi centru cultural, de zeu al fertilităţii, în Arcadia, sau solul zeilor.
De fapt sunt în tradiţia greacă doi zei Hermes, suprapuşi dar necontopiţi total, consideraţi de obicei ca
două ipostaze ale aceluiaşi zeu şi uneori chiar ca divinităţi deosebite:
Hermes arcadianul, socotit fiu al lui Zeus şi al pleiadei Maia, era un zeu de rang secundar şi mesager
al zeilor din Olimp, totuşi investit cu numeroase atribute care îi compun o structură eclectică, aproape
paradoxală.
Afrodita/Venus-zeiţa dragostei
Afrodita gr.Ἀφροδίτη (denumită de romani Venus) reprezintă în mitologia greacă zeiţa frumuseţii.

Potrivit legendei, s-a născut în Cipru. “Stâncile lui Afrodita / Venus” se găsesc pe ţărmul sudic al
insulei, pe locul unde - potrivit mitologiei greceşti - a căzut în apa mării înspumate organul masculin
de reproducere al zeului Uranus, amputat de rude geloase. Aici s-ar fi născut, din valurile mării
42
învolburate, zeiţa dragostei Afrodita. Deşi zeiţă a frumuseţii, Afrodita este căsătorită cu zeul şchiop,
hidosul Hefaistos, care era şi fierarul zeilor. În privinţa naşterii ei există două variante: prima ar fi că
este fiica lui Zeus şi a Dionei, cealaltă spune că s-a născut din spuma mării.
Cu toate că este căsătorită cu Hefaistos, a fost iubită de zeii Ares, zeul războiului, Dionysos, Hermes și
Poseidon, precum și de muritorii Anchises și Adonis.
A avut mai mulți copii: cu zeul Hermes pe Eros, cu Ares pe Anteros și pe Harmonia, cu
muritorul Anchises pe Aeneas (personajul principal din epopeea virgiliană Eneida) etc.
În legătură cu farmecul și puterea Afroditei circulau numeroase legende: un episod cunoscut este
infidelitatea ei față de Hefaistos care, descoperind prin surprindere legătura ei cu Ares, a chemat toți
zeii Olimpului drept martori.
Un alt episod celebru este judecata lui Paris: Zeus a poruncit ca mărul de aur aruncat de Eris, zeița
vrăjbei, și revendicat în egală măsură de Hera, Atena și Afrodita, să fie acordat de un muritor, Paris,
celei pe care o va socoti el mai frumoasă. Cele trei zeițe s-au înfățișat înaintea lui Paris pe muntele Ida
și au început să-și laude farmecele, promițându-i fiecare câte un dar. Cucerit de frumusețea Afroditei
și de darul făgăduit de ea - acela de a o lua de soție pe cea mai frumoasă muritoare, pe Elena, fiica
regelui Spartei și soția lui Menelau - Paris i-a dat ei mărul.
Alegerea Afroditei și răpirea Elenei au constituit originea războiului troian. În cursul acestui război, în
care rivalele ei, Hera și Atena, au sprijinit tabăra adversă, Afrodita i-a ajutat în mod constant pe
troieni, în special pe Paris și pe Aeneas. Ea a fost rănită în luptă de către grecul Diomede. Dacă nu a
putut împiedica moartea lui Paris și distrugerea Troiei, în schimb, salvarea lui Aeneas se datorează
Afroditei, care l-a ajutat să ajungă pe țărmurile Italiei. Tot datorită acestui fapt, zeița era socotită, sub
numele de Venus, drept divinitate protectoare a Romei.
Afrodita avea sanctuare celebre la Paphos, Cnidos, Delos, Sicyon etc. Cultul ei era celebrat în întreaga

lume helenică, cu precădere în insulele Cipru și Cythera.
Dyonisos/Bachus-zeul vinului
Dionis (în greacă Διόνυσος Dionysos) era în mitologia greacă zeul vegetaţiei, al pomiculturii, al

vinului, al extazului şi fertilităţii, denumit la romani şi Bacchus sau Liber. Era de asemenea poreclit
Bromius, la orfici Lyaeus etc. Dionis era una dintre cele mai importante divinităţi cunoscute în
vechime, al cărei cult era răspândit în întreaga lume.
Dionis era fiul lui Zeus cu muritoarea Semele, fiica regelui teban Cadmus şi a Harmoniei. Se număra
deci din cea de-a doua generaţie de zei olimpieni. Semele îşi găsi sfârşitul datorită geloasei Hera, care
o determinase să-i ceară lui Zeus să i se arate în ipostaza sa zeiască. Zeus i-a apărut într-adevăr,
înconjurat de fulgere şi tunete, şi i-a cauzat astfel moartea. Zeus a reuşit totuşi să-şi salveze copilul
43
încă nenăscut şi l-a cusut în propria lui coapsă, de unde îl zămisli apoi pe Dionis. Astfel, Dionis este
cunoscut drept zeul "care s-a născut de două ori".
Ca să-și ferească copilul de Hera, Zeus l-a ascuns în casa regelui Athamas și a soției acestuia, Ino.
Acolo Dionis a trăit îmbrăcat în haine femeiești pentru a nu fi recunoscut, dar a fost descoperit de Hera
și, drept răzbunare, mințile lui Ino și lui Athamas au fost luate. Atunci Zeus îl încredințează pe Dionis
prin intermediul lui Hermes nimfelor de la Nisa , mai târziu lui Silen. Ajuns adult, el a luat parte la
lupta zeilor cu giganții, în care l-a ucis pe Eurytus cu tirsul său, un toiag încununat de conuri de pin.
Conform legendelor, și-a propagat el însuși cultul, ducându-l din Tracia în întreaga lume, ajungând
în Egipt, Siria, Frigia și, în sfârșit, în India. Pe muritori, zeul îi învață să cultive vița de vie. În plus, el
avea darul de a face să țâșnească din țărână lapte, miere și vin, spulberând cu acestea grijile oamenilor.
Față de cei care i s-au împotrivit s-a arătat crud, luându-le mințile (ca în cazul
regilor Lycurg și Pentheus), sau transformându-i în delfini (ca, de exemplu, pe pirații tirenieni care
doriseră să-l ia ostatic în drumul lui spre India). Pe insula Naxos Dionis a găsit-o pe Ariadne,
abandonată de către Tezeu, și a luat-o de soție. Se spune despre Dionis că a coborât până la urmă și
în Infern ca să-și salveze mama. Hades s-a lăsat înduplecat, astfel încât Dionis a putut să o aducă pe
Semele în Olimp. Dionis a reușit să-l aducă în Olimp și pe Hefaistos, fiul infirm cu care se
rușina Hera.
Însoțitorii lui Dionis erau silenii, satirii și nimfele. Menadele, tiadele și bacantele formau cortegiul
adoratoarelor sale, încununate precum zeul însuși cu iederă sau frunze de viță de vie și purtând tirsuri
împodobite cu conuri de pin. Acest cortegiu ducea o viață sălbatică, vâna animalele pădurii și le
devora crude. Chiar și Dionis lua câteodată înfățișarea unui animal, de cele mai multe ori cea a unui
țap sau a unui taur. Eliade îl identifică de aceea pe zeu cu "Străinul din noi înșine, temutele forțe
antisociale pe care le dezlănțuie patima divină"
Cultul era originar probabil din Tracia sau din Lydia, dar se răspândise în întreaga lume veche . Zeul
cu numele frigian de Sabazios, dat de greci fiului zeiței trace Bendis, era venerat la traci ca
"Eliberatorul" de anotimpul rece. Cu armatele lui Alexandru Macedon cultul acestui zeu a ajuns și în
India. Numele de Bacchus, sub care era cunoscut la romani, este de origine lydiană. Romanii l-au
numit pe Dionis însă și Liber, probabil în conformitate cu originea sa tracică. Ca eliberator al vieții
odată cu venirea primăverii, Dionis era sărbătorit alături de Demetra în misterele din Eleusis, ceea ce a
dus în epoca romană la comemorarea nunții lui Liber cu Libera, aceasta fiind reprezentată
de Persefona, cea eliberată primăvara din lumea umbrelor.
Atât educația acordată de nimfele din Nisa cât și miturile regilor Lycurgus și Pentheus denotă originea
străină a zeului.
Serbările date în cinstea lui (dionysia sau bacchanalia) erau foarte populare. În luna februarie se
sărbătoreau în Atena Anthesteriile, care durau trei zile și marcau atăt fermentarea vinului nou căt și
deschiderea sezonului de navigație. Într-o "Nuntă Sfântă" ("Hieros Gamos"), soția lui arhon
basileus se dăruia zeului, care era sărbătorit ca Anthios (Zeul Florilor). Anthesteriile se țineau cu
ocazia întoarcerii zeului din Infern și aveau funcția de a alunga spiritele morților din cetate. Leneele
din decembrie și ianuarie erau caracterizate de reprezentații teatrale de tip cultic, asemenea micilor și
marilor Dionisii, care erau influențate probabil de orfism. Atunci zeul era sărbătorit sub numele de
Bromius (Asurzitorul) în cântece și dansuri, adesea cu caracter orgiastic. Din obiceiurile de deghizare
și de recitare a ditirambilor a luat ființă tragedia, din procesiunile cu simboluri falice, care celebrau
fertilitatea, comedia greacă.
Sanctuarul templului de la Delphi era consacrat în timpul iernii lui Dionis și doar vara lui Apollo.
Misterele zeului, inițiate de orfici, s-au celebrat în Italia până târziu în epoca imperială.
44
Eros/Cupidon-zeul dragostei
Eros, în mitologia greacă, zeul iubirii (Cupidon sau Amor în mitologia romană). Era fiul lui Hermes
(Ares sau Zeus) şi al Afroditei (Venus), şi frate cu Anteros. Sub înfăţişarea unui copil frumos, uneori
înaripat, se ascundea un zeu temut. Cu săgeţile lui care nu greşeau niciodată ţinta, Eros semăna
chinurile mistuitoare ale dragostei atât printre zei, cât şi în rândul muritorilor. Însăşi Afrodita se ferea
de fiul ei cel capricios şi necruţător.
Figura zeului Eros apare în numeroase episoade legate de Heracles, Apollo, Zeus, etc. Cel mai
cunoscut în constituie însă dragostea dintre Eros şi Psyche.
Asclepios/Esculap-zeul medicinei Asclepios (greacă Ἀσκληπιός) a fost zeul medicinei în mitologia

greacă, preluat în mitologia romană ca Aesculapius.
Asclepios a fost fiul lui Apollo provenit din uniunea cu Coronis (sau Arsinoe). În timp ce Coronis era
însărcinată cu Asclepios, ea s-a îndrăgostit de Ischis, fiul lui Elatus. Conform tradiției, s-a căsătorit cu
Epiona, de unde au rezultat: Higia, Meditrina, Panaceea, Aceso, Iaso, Aglaia și trei fii: Machaon,
Telesphoros și Podalirius. De asemenea, a mai avut un fiu, Aratus, cu Aristodama.
Asclepios este un premergător al medicinii. Tatăl său l-a dat în grija Centaurului Chiron care i-a
împărtășit secretele taumaturgiei cu ajutorul cărora, mai târziu, Asclepios avea să anihileze durerile
pacienților săi sau să izbutească regenerarea părților afectate de boală. Totodată Centaurul l-a inițiat în
sistemul de utilizare a plantelor medicinale.
Își practica sistemul de vindecare noaptea, în Epidaur folosind câine,grăsime și șarpe izbutind și
vindecări mirculoase. Succesele lui medicale l-au făcut de la o vreme să învie și morții ceea ce l-a
supărat pe Zeus, care l-a omorât fulgerându-l. În cele din urmă, Zeus l-ar fi readus la viață făcându-l
zeu pentru a preveni o dispută cu Apollo, dar l-a instruit pe Asclepios să nu mai învie pe nimeni fără
aprobarea sa.
În Iliada Asclepios nu era venerat ca zeu al medicinei ci era considerat un medic care își învățase arta
de la centaurul Chiron și care era tatăl celor doi vestiți vindecători Podaleirios și Mahaon.
45
Templele ridicate în onoarea lui Asclepios erau niște clinici medicale, toți preoții slujitori fiind și
medici. Sanctuarul principal se afla în Epidaur. Imaginile plastice îl înfățișează ca un bărbat blajin cu
barbă, având întotdeauna alături un șarpe.
Cibele-mama zeilor
Statuia din marmură a Cibelei (secolul I î.C., la Formia, Lazio)
Cybele (în greacă Κυβέλη - Kybele, în latină Cibelis, iar în română Cibela sau Cibele), era o zeitate de

origine frigiană[1], considerată drept Magna Mater ("Marea Mamă a Zeilor"), zeița peșterilor și a
Pământului în starea sa naturală și protectoare a vegetației, adorată pe culmile munților. Domnea peste
animalele sălbatice, fiind și protectoarea albinelor.
A fost preluată în mitologia romană, cultul ei fiind primul din calendarul roman. Împreună cu soțul
ei, Attis, Cybele era venerată în ceremonii sălbatice, sângeroase, orgiastice. La romani, Cybele era
zeița naturii și a fertilității. Deoarece domnea peste munți și fortărețe, era reprezentată având o coroană
cu forma unui zid de cetate. Cultul lui Cybele era celebrat de preoți eunuci denumiți coribanți, care îi
conduceau pe credincioși în riturile orgiastice, acompaniate de țipete sălbatice și muzică interpretată la
fluier, tobe și cimbale. Sărbătoarea ei anuală de primăvară celebra moartea și învierea iubitului
ei Attis.
Cultul orgiastic al Cybelei a persistat până târziu în Imperiul Roman.
Era adesea confundată cu zeitatea Rhea, mama lui Zeus, din mitologia greacă.
46
Medusa
Feminitatea funestă
Feminitățile de la periferia mitologiei eline reflectă un tip de imaginar ce expulzează natura din
cultură. Eriniile, Harpiile, Gorgonele, Sfinxul reprezintă aberații ale formei pământești, factori de
tulburare a echilibrului universal (împotriva cărora vor lupta eroi civilizatori ca Heracles). Poziția lor
este marginală în ansamblul mitico-religios; fiind divinități htoniene, fiice ale Nopții, locuitoare ale
tărâmurilor de întuneric, mai mult sau mai puțin identice cu forțele naturii, le lipsește
antropomorfismul caracteristic în general zeilor greci.
Gorgonele, de pildă, fiice ale unor divinități marine, aveau „mâini uriașe din aramă, cu gheare ascuțite
de oțel. În loc de păr, capul le era acoperit cu șerpi veninoși, care mișunau șuierând. Cu colți ascuțiți
ca junghierele, cu buzele roșii ca sângele și cu ochii sclipind de furie, chipurile lor oglindeau atâta
răutate și erau atât de înfricoșătoare, încât oricine le arunca o singură privire se prefăcea în stană de
piatră” . Eriniile, născute din sângele lui Uranos mutilat înghițit de Geea, au „ șerpi veninoși încolăciți
în jurul capetelor, ochii scăpărându-le de o mânie cumplită” . Harpiile sunt „duhuri necurate, monștri
înaripați cu corp de pasăre, cap de femeie, gheare ascuțite și miros puturos” , iar Sfinxul este un
monstru jumătate leu, jumătate femeie. Se poate vorbi, prin urmare, de o construire imaginară a
arhetipului din terori fragmentare, dezgusturi, spaime, repulsii instinctive, translatate toate într-o
imagine cât mai tenebroasă a feminității.
Gilbert Durand observa că unele populații primitive repartizează lingvistic substantivele în două
genuri: andric și metandric , acesta din urmă incluzând obiectele neînsuflețite, animalele și femeile.
Co-naturalitatea feminității cu animalitatea e specifică și vechii mitologii eline, care feminizează
monștrii teriomiorfi ca Sfinxul sau Sirenele. Potrivit celor mai cunoscute analize simbolice,
figuralitatea animală evocă teroarea în fața morții (prin devorare) sau a schimbării (prin diferența de
nivel ontologic). Teriomorfia în forma ei devoratoare, părul alcătuit din șerpi, exprimă o dramatizare
negativă a feminității, într-o atmosferă de teroare și catastrofă.
Dacă o valorizare estetică a unor asemenea figuri va fi posibilă în atmosfera intelectuală a Renașterii,
pentru „stilistica” grecilor, posibilitatea deconstruirii frumosului prin grotesc e amendată simbolic.
Himera, ca simbol al fanteziei, sau Sfinxul, ca simbol al realității (propune enigme despre lume și om)
avertizează asupra unui virtual clivaj din ordinea experienței, iar grecul polis-ului nu are decât a se
teme de orice i-ar revela natura himerică a lumii.
Feminitățile monstruoase ale mitologiei eline, întruchipări ale unor instincte agresive refulate, deschid
o breșă în civilizația greacă a realului, în care iraționalul se suprapune necunoscutului; nu întâmplător,
Sfinxul poate fi învins numai de intelect, când enigma îi este dezlegată. Astfel de reprezentări traduc
teama că psihologicul nu este o lume închisă, așa cum și-ar fi dorit grecii, ci o zonă vulnerabilă și
47
instabilă, deschisă tuturor influențelor exterioare (adesea aceste figuri mitice sunt pur și simplu
încarnări ale mâniei).
Eriniile, Harpiile sau Gorgonele ne plasează într-o zonă underground a mitologiei grecești, construită
pe o logică angoasantă a transgresării: transgresarea corporalității antropomorfe, a succesiunii
patriliniare (Echidna, în care Jung încarnează „o masă de libido incestuos” , văzând-o ca prototip al
Marii Prostituate Apocaliptice, se împerechează cu fiul ei, câinele Gerion, dând naștere Sfinxului),
transgresarea idealului regularității (taxis) și al armoniei.
„Femeia-Styx de multiplicitate”, cu o formulă a lui Gilbert Durand, e închisă de greci într-un
simbolism nefast. Ulterior, moderniștii vor redimensiona această imagine: femeia baudelairiană este
„harpia, uriașa, îmbinând candoarea și lubricitatea, tigrul adorat, frumoasa tenebroasă, mai
mângâietoare ca îngerii nopții”. Evident, până la această reconversie culturală, duplicitatea pulsiunilor
primitive, ilustrată prin feminitatea sălbatică și sângeroasă a vechilor mituri antice, va trece și printr-un
proces de sublimare în creștinism, prin cultul Fecioarei-Mamă, femeia exorcizată ș și spiritualizată
3.3. Eroii greci: Castor şi Pollux, Prometeu,Pandora,Niobe,Narcis,Tezeu şi

Minotaurul,Amazoanele,Perseu şi Medusa
În concepția mitologică greacă, eroii sunt fii ai zeilor (care le vor fi şi protectori permanenți)
născuți de către femei muritoare.
Castor și Polux sunt în mitologia greacă doi frați gemeni, supranumiți și dioscuri. În mitologia
greacă simboliza dragostea frățească ideală. Născuți prin Zeus, din cele două ouă ale lebedei Leda, și
având două surori (Elena din Troia și Clitemnestra, soția lui Agamemnon), dioscurii dispuneau
alternativ de nemurire, de aceea au putut fi uciși de verii lor, gemenii Idas și Lynkeus. Adoptați inițial
în Sparta ca zei ai luminii, dioscurii sunt invocați mai târziu de marinarii greci, pe vreme de furtună, ca
protectori ai navigației. În această ipostază sunt închipuiți zburând călări pe armăsari albi.
Adoptați ulterior și de romani, aveau un templu consacrat în Forumul Roman.
Prometeu (sau Prometheus), unul dintre titani, fiul lui Iapetus și al Clymenei, care a furat de la zei
focul, pentru a-l oferi oamenilor.
Prometeu era considerat binefăcătorul oamenilor, în pofida lui Zeus. Făcându-le acestora
partea cea mai bună la împărțirea unei victime destinate lui Zeus, titanul și-a atras pentru prima dată
asupră-și mânia acestuia din urmă. Drept răzbunare, părintele zeilor le-a luat muritorilor focul. Din
nou însă Prometheus a găsit mijlocul de a le veni într-ajutor. El fură focul din ceruri și-l dă
oamenilor. Acum pedeapsa lui Zeus este și mai aspră. El răspândește în lume toate relele și
nenorocirile, trimițând-o pe pământ pe Pandora, pe care o ia de soție Epimetheus, pe de o parte, iar pe
48
de altă parte îl înlănțuie pe Prometheus de o stâncă pe muntele Kazbek din Caucaz. Un vultur uriaș,

pasăre monstruoasă zămislită de Typhon și de Echidna, îi devorează zilnic ficatul, care peste noapte se
regenerează. În felul acesta titanul este supus unui chin veșnic. Din întâmplare însă, pe acolo
trece Heracles, în drum spre Grădina Hesperidelor. El ucide vulturul cu una din săgețile sale otrăvite
și-l eliberează pe Prometheus, ale cărui chinuri se sfârșesc. Într-o altă variantă, Prometheus nu s-ar fi
mulțumit să le dea oamenilor focul, ci ar fi creat el însuși oameni din humă, însuflețindu-i cu ajutorul
focului.
Pandora (în limba greacă Πανδώρα) a fost în mitologia greacă prima femeie de pe pământ.

Ea a fost creată de zeii care, geloși pe Zeus care crease bărbații, au hotărât să creeze o femeie
perfectă. Hefaistos, zeul meșteșugăritului, folosind apă și pământ, i-a dat corp și chip. Ceilalți zei au
înzestrat-o cu multe talente: Afrodita i-a dat frumusețea, Atena înțelepciunea, Apollo talentul
muzical, Hermes puterea de convingere. De aici și numele său, Pandora însemnând în limba greacă cu
toate darurile.
După ce Prometeu l-a imitat pe Zeus creînd el însuși oameni perfecți din lut, oameni cărora le-a dat
viață cu razele soarelui și cărora le-a oferit focul furat de pe Olimp, Zeus s-a simțit jignit de
îndrăzneala acestuia și a decis să se răzbune. El l-a pus pe Hefaistos să creeze o cutie în care zeii au
depus toate relele: cruzimea (Ares), aroganța (Poseidon), suferința/durerea (Hefaistos), vanitatea
(Hermes), lăcomia și gelozia Herei, pofta trupească (Afrodita), ura (Artemis), lăcomia (Atena), bolile
(Apollo), lenea (Dionis), tristețea (Demetra), teama, înșelăciunea și subjugarea muritorilor de către zei
(Zeus) și, nu în cele din urmă, suferința și moartea (Hades). Doar Hestia (sau poate mai probabil
Atena, zeița înțelepciunii) s-a deosebit de ceilalți zei depunând în această cutie Speranța. Într-un fals
acces de bunătate, Zeus i-a oferit-o lui Prometeu pe Pandora drept soție și cutia (Cutia Pandorei)
drept cadou. Simțind că la mijloc este un șiretlic, Prometeu a refuzat cadourile. Zeus s-a îndreptat apoi
către Epimeteu, fratele lui Prometeu, care, subjugat de frumusețea Pandorei, a acceptat-o de soție.
Împinsă de firea sa curioasă, Pandora a deschis cutia și astfel toate relele din interior au scăpat și s-au
împrăștiat pe pământ. Înfricoșată, s-a grăbit să închidă capacul, neobservând că singurul lucru care
rămăsese pe fundul cutiei era Speranța.
Niobe a fost fiica lui Tantal şi soția lui Amphion. Mamă a 7 fii și a 7 fiice, ea insultă în trufia-i pe
Latona, pe Apollon și pe Diana, care îi săgetară pe toți copiii și dânsa încremeni de durere pe o stâncă
a muntelui Sipylon.Niobe personifică durerea maternă.
49
Narcis era, potrivit legendei, un tânăr frumos, fiul nimfei Liriope și al râului Cephios. Deși era
înconjurat de dragostea și admirația celor care îl întâlneau, Narcis rămânea indiferent la atențiile și
propunerile amoroase. De frumosul tânăr s-a îndrăgostit nebunește nimfa Echo, însă și ea a fost
respinsă și s-a stins de durere, văzând că dragostea ei nu era împărtășită. Nemesis hotărăște să îl
pedepsească pe Narcis, făcându-l să își vadă chipul în apa unui izvor. Tânărul s-a îndrăgostit de acea
imagine, murind de durere, fiindcă nu ajungea la tânărul din apă.
Tezeu și Minotaurul
În mitologia greacă, Minotaurul (în limba greacă: Μινόταυρος, Minótauros) era o creatură fabuloasă

jumătate om și jumătate taur. El locuia în marele Labirint construit de către arhitectul Dedal la
porunca regelui cretan Minos. Cuvântul "Minotaur" este traducerea grecească a sintagmei "Taurul
lui Minos". Această creatură era cunoscută și sub denumirea Asterius sau Asterion, nume pe care l-a
purtat și tatăl vitreg a lui Minos.
50
Se spune că înainte de a deveni rege, Minos a cerut zeului grec Poseidon un semn pentru a-l
asigura că el și nu fratele său era urmașul tronului cretan (alte surse spun că s-ar fi lăudat că zeii
doreau să îl facă rege). Poseidon a fost de acord și i-a trimis un taur alb deosebit de frumos, cu
condiția ca Minos să sacrifice acel animal în cinstea zeului. Minos a fost atât de tare uimit de
frumusețea taurului încât a hotărât să îl păstreze și a sacrificat în locul lui un altul, cu speranța că zeul
nu va observa. Poseidon s-a mâniat și a făcut-o pe soția lui Minos, Pasiphae să își piardă mințile și să
se îndrăgostească de taur. Pasiphae a cerut ajutorul lui Dedal, care i-a construit o vacă de lemn,
acoperită cu piele și goală în interior. Regina a intrat în această construcție și prin uniunea ei cu taurul
alb a rezultat Asterius (cel strălucitor) sau Minotaurul. După unele variante, taurul alb a
devenit Taurul Cretan, capturat de Hercule în una din muncile acestuia. Minotaurul avea trup uman și
cap și coadă de taur. Pasiphae l-a alăptat și l-a îngrijit cât timp acesta a fost prunc, dar după ce a
crescut a devenit feroce. După ce a primit sfat de la Oracolul din Delphi, Minos i-a poruncit lui Dedal
să construiască un labirint gigantic în care să fie ținut monstrul. Labirintul se afla sub palatul lui
Minos, în Knossos.
Între timp Androgeus, fiul lui Minos, este ucis de către atenieni, care erau invidioși pe
victoriile acestuia obținute la Jocurile Panatenaice. Alții spun că a fost ucis de taurul alb al lui
Poseidon la Maraton, acțiune pe care o plănuise Aegeus, regele Atenei. Pentru a se răzbuna, Minos a
declarat război Atenei și a obținut o strălucită victorie. Ca tribut, a cerut la fiecare nouă ani (sau în
fiecare an, după unele variante) câte șapte tineri atenieni și șapte fecioare pentru a-i arunca în Labirint
și a-i lăsa să fie uciși și devorați de Minotaur. Când a venit timpul celui de-al treilea
sacrificiu, Tezeu, fiul lui Egeu, s-a oferit să ucidă monstrul. Planul lui era de a însoți grupul de tineri
atenieni și de a intra în Labirint. Înainte de a pleca, i-a spus tatălui său că la întoarcerea corăbiilor,
dacă planul lui a avut succes va înălța pânzele albe în loc de cele negre. Ajuns în Creta, Tezeu se
îndrăgostește de Ariadna, fiica lui Minos, cea care îl ajută să găsească ieșirea din labirint cu ajutorul
unui ghem de ață. Minotaurul este ucis de Tezeu cu o sabie magică oferită de Ariadna, tinerii atenieni
sunt salvați și scoși din Labirint. Cu toate acestea, la întoarcere, Tezeu nu iâînaltâţase pânzele albe ale
corăbiilor. Aegeus vede pânzele negre, este cuprins de disperare și se aruncă în mare (marea preia
numele regelui atenian: vezi Marea Egee).
Amazoanele
Amazoanele erau un trib de femei războinice, aflat în nordul Mării Negre, menționate prima

dată în mitologia greacă. Cercetări recente tind să confirme existența unui sâmbure de adevăr în ceea
ce privește legenda Amazoanelor. Se spune că acestea ar fi fost fiicele zeului Ares, zeul
războiului. Heracle, la porunca regelui Euristeu, a fost trimis să aducă cingătoarea fermecată a
reginei Hippolyta (regina amazoanelor). Viteaza Hippolyta și mândra Antiope domneau peste
amazoane, care sălășluiau la Pontul Euxin. Doar o dată pe an se întâlneau cu bărbați. În cazul în care
noul-născut era fată, ea rămânea împreună cu mama în tribul de amazoane; dacă se năștea băiat, în cel
mai bun caz era trimis să locuiască împreună cu tatăl său, iar în cel mai rău caz era omorât. Fetele erau
aspru pregătite să devină amazoane extirpându-li-se sânul drept care le incomoda în luptă. Relatări
despre femeile luptătoare există și în China, Africa de Nord și Vest, însă nicăieri ca la greci. Se pare
că amazoanele au amenințat de 5 ori Atena. O victorie asupra amazoanelor ajunsese să fie mai
sărbătorită decât o victorie asupra perșilor. În mod cert, existența amazoanelor este învăluită în taină.
51
Perseu și Medusa
Perseu (limba greacă: Περσεύς) este un personaj legendar, erou de origine argiană dar cinstit în
toată Elada, fiul lui Zeus și al lui Danae, fiica regelui Acrisios al Argosului.
Conform unui oracol, regele Acrisios al Argosului - strănepotul regelui Acrisios avea să moară de

mâna nepotului său. De aceea o închise pe fiica sa Danae într-un palat subteran de bronz. Dar Zeus,
îndrăgostindu-se de ea, a intrat în acel palat printr-o ploaie de aur. Din cei doi s-a născut Perseu. La
început, Danae îl ținuse ascuns pe micul său fiu, dar Acrisios, auzind glasul vesel a copilului, coborî în
palatul subpământean și își văzu fiica cu pruncul ei. El porunci ca cei doi să fie ferecați într-o ladă și
trimiși pe mare. După o lungă călătorie, lada ajunse pe insula Serifos (în arh. Ciclade), unde îi găsi
pescarul Dictys și îi duse la regele insulei, Polydectes. Cu trecerea anilor, Perseu crește și devine un
tânăr frumos și curajos. Îndrăgostit de Danae, Polydectes vede însă în Perseu o piedică în calea
dragostei lui. Cu gândul ascuns să-l piardă, el îl trimite pe viteazul tânăr să-i aducă capul Meduzei,
singura muritoare dintre gorgone. Perseu a fost ajutat de zeii din Olimp pentru săvârșirea acestei fapte,
mai cu seamă de Hermes, care îi dărui spada sa ascuțită (singura care o putea străpunge pe Medusa)
și de Atena, care îi dădu un scut de bronz în care vedeai ca într-o oglindă. Perseu mai primi coiful
lui Hades - care făcea invizibil pe cel care-l purta - , niște sandale înaripate și o traistă care se mărea
sau se micșora pe măsură ce puneai în ea de la nimfe.
În lunga sa călătorie el întâlni pe bătrânele graie (în greacă "graiai" înseamnă bătrânele), surorile
gorgonelor. La sfatul lui Hermes, Perseu le fură singurul ochi pe care îl aveau și care îl purtau fiecare
cu rândul. Graiele îi spuseră unde se află gorgnele, iar Perseu le înapoie ochiul. Ajuns pe insula
gorgonelor, Perseu le găsi adormite. Zeul Hermes și zeița Atena îl ajutară, ferindu-l de chipul
gorgonelor - care dacă le vedea cineva devenea stană de piatră și arătândui-o pe Medusa în scutul ca
oglinda. El se îndreptă către ea, privind-o prin scut și dintr-o singură lovitură, îi reteză capul. Îl ia
apoi cu sine și zboară repede înapoi în Grecia, înainte ca celelalte gorgone să se scoale. Din trupul
Meduzei au ieșit calul înaripat Pegas și uriașul Chrysaor.
În călătoria lui Perseu spre casă, în Libia, din capul Meduzei cădea sânge. Conform legendei, acesta
s-a transformat în șerpi și a prefăcut Libia în pustiu. Apoi Perseu ajune la titanul Atlas. Acesta
deoarece zeița Themis îi spuse că un fiu al lui Zeus îi va fura merele de aur , îl alungă pe Perseu.
Atunci Perseu scoase din traistă capul Meduzei și Atlas rămase împietrit pentru vecie ținând pe umeri
bolta cerească. Pe drum, Perseu trece și prin Etiopia. Acolo o întâlni pe Andromeda, fiica
regelui Kefeus, și se îndrăgostește de ea. Andromeda , la cererea unui oracol , a fost înlănțuită de o
stâncă și lăsată acolo pradă unui monstru îngrozitor trimis de Poseidon ca să o devoreze. Când
52
monstrul se apropie de ea, Perseus îi arătă chipul Meduzei și-l împietri pe loc. Andromeda fu salvată,
dar Fineus, fostul logodnic al Andromedei, veni în toiul nunții cu o mică oaste și îl atacă pe Perseu.
Atunci eroul scoase din nou capul Meduzei și Fineus cu oamenii săi fură prefăcuți în statui. Eroul își
continuă drumul de întoarcere, luând-o pe Andromeda cu el. Când cei doi ajunseră pe insula Serifos,
Polydectes tocmai voia să o necinstească pe Danae. Lipsită de apărare, Danae se refugiase, căutând
ocrotire, la altarul zeiței Atena. La sosirea lui Perseu tiranul își primi și el pedeapsa cuvenită: vederea
chipului înspăimântător al Meduzei îl împietri. Fiul lui Zeus lăsă conducera insulei lui Dictys, fratele
lui Polydectes.
După ce o eliberă pe Danae de urmăritorul ei, Perseu își continuă drumul împreună cu Andromeda și
cu mama sa spre Argos. Când auzi vestea că nepotul său vine în Argos, Acrisios fugi în Larissa.
Perseu rămase să domnească în Argos. El înapoie zeilor toate darurile date pentru a o ucide pe
Medusa. Zeița Atena își puse capul gorgonei pe scut, iar de atunci aceasta îi este egida.
În timpul domniei din Argos, Perseu organiză niște jocuri. La acestea luă parte și Acrisios,
bunicul eroului. Când Perseu aruncă discul de bronz, acesta se ridică până în nori, iar apoi căzu direct
în capul lui Acrisios. Deznădăjduit, Perseu lăsă conducerea Argosului vărului său, Megapenthes, iar el
se duse în Tirint, unde domni fericit mulți ani. Din Tirint, Perseu întemeie orașul Micene. Acesta se
numi așa ori pentru că Perseu a acolo găsit o ciupercă (numită în greacă myces) ori după Mycene, fiica
zeului unui râu, Inachus. Apoi fiul lui Zeus l-a detronat și ucis pe Megapenthes, devenind rege
peste Tirint, Micene și Argos.
Perseu cu Andromeda au avut șapte fii: Perses, Alcaeus, Heleus, Mestor, Sthenelus, Electryon și

Cynurus și două fiice: Gorgophone (Ucigașa de gorgone) și Autochtoe (Născută pe pământul acesta;
autohtonă).
Perseu a fost lăsat în Etiopia și a devenit strămoșul regilor Persiei. Electryon, Sthenelus și fiul
său Eurystheus au domnit în Micene. Marele erou Heracle este de asemenea perseid, mama
lui, Alcmene, este fiica lui Electryon, iar tatăl său vitreg, Amphitryon, fiul lui Alcaeus. Astfel
heraclizii, urmașii lui Heracle, sunt o ramură a perseizilor.
Heracles (Hercule) este cel mai cunoscut erou din mitologia greacă, neîntrecut in forţă şi vitejie şi
care, după moarte, a fost primit în rândulzeilor devenind astfel nemuritor. A fost fiul lui Zeus şi al
Achenei. Datorită geloziei soţiei lui Zeus, Hera, acesta a fost blestemat, şi intr-un exces de nervozitate
şi-a ucis soţia şi copii. In urma săvârşirii acestei crime, eroul consulta oracolul din Delphi. Pentru
ispăşire, Apollo ii porunceşte să-i slujească timp de doisprezece ani lui Eurystheus. In slujba acestuia,
Heracles săvârşeşte cele douăsprezece mari fapte de vitejie cunoscute sub numele de muncile
(isprăvile) lui Heracles. Printre faptele sale eroice se numără, răpunerea leului din Nemeea, lupta cu
Hidra, prinderea mistreţului de pe muntele Erymanthus, înfrângerea păsărilor stimfaliene, vânarea
căprioarei zeiţei Artemis, uciderea mistreţului din Erimant, curăţarea gunoiului din grajdurile lui
Augias, prinderea taurului lui Poseidon, aducerea cailor lui Diomede, lupta cu amazoanele pentru
cingătoarea Hipolitei, adunarea vacilor lui Gerione, răpirea câinelui Cerber, înfrângerea lui Nereu,
eliberarea lui Prometeu, aducerea merelor de aur, etc.
Dedal şi Icar. Dedal a fost un arhitect şi sculptor faimos din mitologia greacă. Este cunoscut mai ales
pentru crearea celebrului Labirint din Creta, la cererea regelui Minos, pentru închiderea Minotaurului.
Drept răzbunare şi pentru că a fost complicele reginei Pasiphae, Minos l-a închis pe arhitect şi pe fiul
acestuia, Icar, în acel edificiu, a cărui ieşire a fost zidita. Pentru a se salva, Dedal, cu multa
ingeniozitate, confecţionează doua perechi de aripi artificiale, pentru el şi fiul sau. Reuşeşte să se
salveze, însă Icar, avid de înălţimi şi mânat de ambiţia nebunească de a atinge soarele, se prăbuşeşte şi
moare.
Belerofon a fost fiul lui Glaucos, regele Corintului şi l-a avut ca bunic pe Sisif, cel care a fost trimis
în Tartarus ca pedeapsă pentru multiplele sale păcate. Cea mai mare ispravă a lui Belerofon a fost
omorârea Himerei, un monstru care, conform afirmaţiilor lui Homer, avea cap de leu, trup de capră,
coada de şarpe şi răsuflare de foc. Ştiind că nu poate birui Himera, decât acela care stăpâneşte calul
53
înaripat Pegas, ieşit din trupul Meduzei, Belerofon , ajutat de zeiţa Palas - Atena (zeiţa i se arăta în
somn, îi oferă nişte frâie de aur şi îl învăţa cum să prindă calul), reuşeşte să îl captureze pe Pegas, îl
îmblânzeşte, apoi ucide Himera. Mai târziu, Belerofon simţindu-se plin de orgoliu a vrut să urce cu
calul său Pegas până în Olimp pentru a fi egal cu zeii, însă Zeus s-a înfuriat văzând această
îndrăzneală. Zeus ordonă vulturului său să îl muşte pe Pegas. Calul se scutură de durere, iar Belerofon
cade din şa şi moare în Corint unde i se ridică un monument de piatră.
Ulise sau Odiseu, personaj mitologic, a fost celebrul erou grec (cunoscut din Iliada, dar mai ales
din Odiseea) care a participat la războiul troian. Odiseu era regele Itacăi şi fiul lui Laertes (după o
versiune, după o alta, al lui Sisif) şi al Anticleei. S-a căsătorit cu Penelopa, fiica lui Icar, cu care a avut
un fiu, pe nume Telemah. În războiul troian, Odiseu are un rol important. A fost obligat de soarta să
poarte războaie lungi, să-şi demonstreze vitejia prin învingerea Ciclopului Polifem şi multe altele. Una
din cele mai cunoscute legende despre el se refera la arderea Troiei până la temelii, folosind şiretlicul
calului de lemn, binecunoscutul cal troian.
Ahile, fiul zeiţei Tenis (zeiţa curcubeului) şi al unui pământean, Anchise, se remarcă prin bătălia dusă
cu amazoanele, prin puterile de semizeu, datorită spălării sale în răul Stil, răul care despărţea Infernul
de Pământ, de către mama sa la naştere. A participat la războiul troian de partea grecilor. Era de
neînfrânt, doar Apollo cunoştea secretul său, şi anume faptul că nu putea fi rănit cu arma decât in
călcâi, deoarece când a fost scăldat, a fost ţinut de călcai. Mai mult decât atât, nu putea pieri de arma
vreunui muritor, chiar daca îl nimerea in călcâi, decât ajutat de un zeu. Astfel, săgeata din arcul lui
Paris, călăuzită de Apollo, îl va învinge pe marele Ahile.
3.4. Evaluare/ Activităţi de învăţare:
Identificarea zeităţilor cu ajutorul imaginilor prezentate, accesând linkul
https://www.youtube.com/watch?v=VcCu2u_LSXY- MITOLOGIA GREACĂ - Cei 12 Zei ai Olimpului
https://www.youtube.com/watch?v=UtvlH9NxA_k- Legendele Olimpului –partea I
Mituri şi legende / în distribuţie: Florian Pittiş, Mircea Constantinescu, Coca Bloos, Ştefan Velniciuc,
Bogdan Caragea, Alexandrina Halic, Jeanine Stavarache, Genoveva Preda, Mihai Niculescu
https://www.youtube.com/watch?v=t92fqkaYn1U- Legendele Olimpului –partea aII a - Zeii
https://www.youtube.com/watch?v=1tuLb0yGuBI- Zeii din Olimp ;Teatru radiofonic: Mituri şi

legende
Teste Quizz,Wordwall
Teste online-Didactic.ro
Identificarea etapelor, fenomenelor şi a consecinţelor faptelor istorice;
Analize corelative și comparative ale unor mituri din diferite spații și epoci istorice;
Analiza atentă a imaginilor, a desenelor reprezentative din filmele prezentate;
Precizarea particularităţilor mitologice greceşti;
Exemplificări şi localizări geografice;
Descrierea specificului zeitӑţilor grecești;
Realizarea de comparaţii între mitologia greacă şi cea romană
54
Realizarea de portofolii
https://www.mozaweb.com/ro/lexikon.php?cmd=getlist&let=MICROCURRICULUM&sid=TOR&pg
lecţii digitale
Bibliografie selectivă:
Angelescu, Silviu, Mitul şi literatura, Editura Univers, Bucureşti, 1999
Mihail Alpatov, Istoria artei vol.I şi vol.II, ed. Meridiane,Bucureşti, 1966
J. Boardman, Grecii de peste mări, Ed. Meridiane, Bucureşti 1993
Adriana Botez Crainic , Istoria artelor vol.I,vol.II,ed. Didactică şi Pedagogică,Bucureşti,1998
Dinu Teodor Constantinescu, Construcţii monumentale (dictionar), ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică,Bucureşti,1976
Ovidiu Drâmba, Istoria culturii şi civilizaţiei,vol.I şi vol.II,ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică,Bucureşti,1986,1987
Dumezil, Georges, Mit şi epopee, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1993
Elie Faure, Istoria artei vol.I,II,III,ed. Meridiane,Bucureşti,1970
Marin Nicolau Golfin, Istoria artei vol.I, ed. Didactică şi Pedagogică,Bucureşti,1970
Kernbach,Victor, Dicţionar de mitologie generală, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1989
Levi-Strauss, Claude, Antropologia structurală, Editura Politică, Bucureşti, 1978
Oişteanu, Andrei, Mythos şi logos. Studii de antropologie culturală, Editura Nemira, Bucureşti, 1997
Virgil Vătăşeanu, Istoria artei europene, ed. Meridiane,Bucureşti, 1972
Mihailov B.P., Mic dictionar enciclopedic,ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,Bucureşti,1978
 Istoria ilustrată a picturii-de la arta rupestră la arta abstractă,ediţia a-III-a,ed.

Meridiane,Bucureşti,1973
WEBOGRAFIE:
https://www.youtube.com/watch?v=BqYsPAZdZGE
https://www.youtube.com/watch?v=qhLGkXbt0jQ /Istoria Greciei
https://www.youtube.com/watch?v=1JFQlzGfXUQ- film /Templul grec
55
https://www.youtube.com/watch?v=D8UtPT34lLw
https://ro.wikipedia.org/wiki/Partenonul
https://ro.wikipedia.org/wiki/Metop%C4%83
https://ro.wikipedia.org/wiki/Fronton
https://koaha.org/wiki/Kleobis_e_Biton_(Delfi)
https://www.youtube.com/watch?v=pUiKQQAlw1c)
https://koaha.org/wiki/Fidia
Recomandări pentru elevi:
https://istorie-edu.ro/
https://ro.wikipedia.org/
https://www.britannica.com/
https://www.worldhistory.org/
https://www.nationalgeographic.com/
https://www.history.com/
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki
https://www.youtube.com/watch?v=OIx4km4c5cc
https://www.google.com/earth/education/
http://www.historyforkids.org/
http://www.encyclopedia.com/
https://www.youtube.com/watch?v=R9UuSwvVX1s
https://www.youtube.com/watch?v=6CKQjZuz-iA
56

Istorie Optional

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Istorie Optional

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

LICEUL REGINA MARIA DOROHOI

MOŞTENIREA LUMII GRECEŞTI

Opțional elaborat în cadrul Proiectului Erasmus+

2.6. Perioada elenistică- sec.III-II-I î.Hr

Unitatea de învăţare 2 . EVOLUŢIA ARTELOR PLASTICE

2.2. Perioada arhaică- sec.VII-VI î.Hr.

fig. Planul unui templu

Terminologia numărului de coloane

Sunt folosiți următorii termeni:

tetrastil 4 coloane, termen folosit de Vitruvius

hexastil 6 coloane, termen folosit de Vitruvius

Partea de sus a templului

Fig. Templul Concordiei din Agrigento(Sicilia)

Partea de sus templelor grecești e mereu împărțită în zone: coloanele și antablamentul.

Suprafața pe care sunt așezate coloanele și pereții se cheamă stilobat.

Fig.Ilustrații ale coloanelor dorice (primele trei), ionice (următoarele trei) și corintice (ultimele două)

La coloanele dorice, partea de sus e formată dintr-un gât curbat concav, iar la

Fig.Antablament pe latura vestică a Partenonului

Cea mai consecventă folosire a principiilor ăstora e văzută laPartenonul clasic de pe Acropola

Fig. Metopă, Templul lui Zeus din Olimpia

Fig. Metopă ,Partenon, British Museum (Londra)

Fig. Friză Partenon - latura vestică a naosului

Fig. Detaliu al frizei Mausoleului din Halicarnas cu amazonomahia, British Museum (Londra)

O atenție deosebită a fost acordată decorării triunghiurilor frontoanele, nu în ultimul rând datorită

Fig. Frontonul vestic de la Templul lui Artemis din Corfu (Grecia)

Fig. Templul Atenei Nike cu frontoanele sale foarte distruse

Fig. Ilustrații cu exemple de acrotere

Fig. Baza unei coloane ionice a Porticului de Nord al Erehteionului

Principalele stiluri arhitecturale

Fig: Theseionul din Atena - templu doric, peripter

Fig.: Templul Atenei Nike de pe Acropole, templu ionic, amfiprostil

Fig. Capitel corintic

Fig. Templul lui Zeus din Atena

și de aici la sculptura din interiorul grecesc. De la originile sale și încă în

În sculptură se ajunge la o imagine echilibrată într-un calm echilibrat și neutru, capabil să

Ceramica cu figuri negre ( https://www.youtube.com/watch?v=pUiKQQAlw1c)

Fig. Amforă , Muzeul Național Arheologic din Atena

Evaluare/ Activităţi de învăţare:

Identificaţi, cu ajutorul filmelor, principalele elemente ale unui templu grec.

Accesând linkul prezentaţi elementele unei coloane greceşti

Descrieţi ,pe baza filmului ,tehnica de realizare a ceramicii cu figuri negre.

TEATRUL - iniţial construcţie descoperită având o formă de semicerc.

ODEONUL – construcţie unde aveau loc spectacolele muzicale.

Principalele tipuri de constucţii civile pentru sport:

STADIONUL – pentru întreceri atletice

HIPODROMUL – pentru întreceri de care

PALESTRA – pentru exerciţii gimnastice

GIMNASIONUL pentru exerciţii fizice îmbinate cu învăţământul teoretic.

Polykleitos , Doryphoros (copie romană a unui original de bronz grecesc de aproximativ 450

din templul omonim sau cel al Atenei Parthenos (https://koaha.org/wiki/Atena_Parthenos

din Partenon (https://koaha.org/wiki/Partenone), ambele interpretate de Fidias .

Evaluare/ Activităţi de învăţare:

Identificaţi, cu ajutorul filmelor, principalele edificii ale arhitecturii greceşti.

Descrieţi ,cu ajutorul filmelor ,capodoperele lui Polykleitos .

Fig. Phidias, Iris (aproximativ 440-432 î.Hr.)

În aceste lucrări vedem divinități prinse în momente zilnice de mare naturalețe .

Skopas, Dancing Maenad (copie), aproximativ 330 î.Hr.

PLASTICA MICĂ .STATUETELE DE TANAGRA . Aparţin clasicismului târziu şi

Evaluare/ Activităţi de învăţare:

Precizaţi particularităţile sculpturii greceşti din perioada clasică;

https://www.youtube.com/watch?v=1NgnZ_O5JAA;-Grecia, secretele trecutului

II.7. Perioada elenistică- sec. III-II-I î. Hr

Fig. Grupul Laocoon - Muzeul Vatican, Roma

Fig.Altarul lui Zeus din Pergamon , Berlin