ATELIERUL 2

PALEOGRAFIE GREACĂ

Introducere în paleografia greacă şi istoria cărţii bizantine.

De la cilindru şi ilitar la codice

Dr. Ion-Andrei Ţârlescu

ACADEMIA ROMÂNĂ
 Paleografia greacă este ştiinţa care are ca subiect scrieri antice în diferitele faze ale
evoluţiei şi transformării lor de-a lungul veacurilor. Conform provenienţei etimologice a cuvântului,
paleografia cuprinde întreaga istorie a scrisului şi, ca să ne limităm în special la civilizaţia greacă, a
trebuit să-şi întindă graniţele ei din punctul Beta, care este scrierea epocii minoice (sec. 15 î.d.Hr.),
până la înfiinţarea tipografiei în epoca Renaşterii. Însă diversitatea suportului de scris şi a metodelor
de cercetare, precum şi transformările artei caligrafice şi a epocii din care fac parte operele de artă
scrise, s-au adunat la un loc aşa încât au creat patru ramuri separate ale unei singure ştiinţe:
epigrafia, diplomatica, paleografia şi papirologia.
Indiferent de necesitatea practică ce a impus împărţirea în diferite ramuri a unui singur
subiect şi care îmbrăţişează o atât de întinsă perioadă de timp, totuşi fiecare ramură amintită mai sus
a ajuns să se ocupe de un anume câmp de cercetare.
Epigrafia, cea mai veche ramură dintre toate, are ca subiect de cercetare peste 150.000 de
inscripţii de piatră, metal sau pe oricare alt material dur, inscripţii săpate pentru a fi conservate în
timp şi citite de urmaşi. Cu toate că abia în secolul XVI a început codificarea metodei epigrafiei,
această ştiinţă a început să fie cultivată cu multe secole înainte, pentru că Herodot şi Tucidide
recurg la inscripţii pentru a putea consemna pentru eternitate evenimentele istorice.
Diplomatica este preocupată de citirea, critica arhivelor precum şi a tuturor documentelor
publice şi particulare, care la vremea alcătuirii lor au servit în scopuri juridice sau la autentificarea
anumitor evenimente. Meritul, în ceea ce priveşte stabilirea regulilor de bază a cercetării şi criticii
istorice în această ştiinţă, îi este atribuit în totalitate lui Jean Mabillon, cel care în lucrarea De re
diplomatica, tipărită la Paris în anul 1681, a dedicat primul capitol al primei cărţi şi întreg capitolul
al cincilea studiului şi scrierii latine.
Opusul acestei ştiinţe este paleografia greacă, conform tradiţiei termenului, care are ca
subiect central de cercetare valoarea scrierii codexurilor-manuscrise – păstrate până în vremurile
noastre – pe pergament şi mai târziu pe hârtie şi fac parte din perioada cronologică de timp ce
debutează cu secolul IV continuându-se până în perioada Renaşterii târzii. Cel dintâi care a denumit
această ştiinţă nouă cu un nume ştiinţific a fost Bernard de Montfaucon (1655-1741) în lucrarea lui
tipărită în anul 1708 cu titlul Paleografia graeca. Acest înţelept benedictin, mergând până în
profunzimea lucrurilor, în lucrarea lui, a studiat provenienţa şi istoria alfabetului grecesc, a cercetat
evoluţia literelor, a scrierii cu unciale precum şi cu minuscule, studiind în paralel şi foarte multe
semne de prescurtare şi, de asemenea, a publicat cataloage de codexuri datate, transcriind
însemnările bibliografice ale copiştilor, în acest fel instituind primele criterii esenţiale cu privire la
distingerea diferitelor scrieri bizantine şi post. b., precum şi stabilirea datei la care au fost scrise.
Papirologia este o ştiinţă nouă. Subiectul ei este citirea şi studiul numărului uriaş de papiruşi
pe care îl avem astăzi, după toate săpăturile şi descoperirile arheologice efectuate.
Diferenţa dintre aceste patru ştiinţe este una convenţională, fiindcă toate au un punct comun
de referinţă: decodificarea unei scrieri antice. Din acest motiv este imposibil a se face o diferenţă
clară între ele: toate presupun prezenţa unui paleograf în adevăratul sens al cuvântului, adică un
cercetător care să ştie să citească scrierea greacă, pe orice material şi în orice formă este ea scrisă.
Influenţele dintre aceste ştiinţe sunt continue şi fiecare dintre acestea poate să completeze pe
celelalte. Schimbul de experienţă, concluziile şi metodele sunt neîntrerupte, un lucru dealtfel firesc
dacă luăm în considerare faptul că fenomenul scrierii într-o anumită perioadă de timp este de cele
mai multe ori acelaşi. Inscripţiile oficiale cu litere majuscule cereau o anume procedură prealabilă
de pregătire, aşa cum mărturisesc expresiile folosite în diferite inscripţii precum cea din Sicilia (sec.
I d.Hr.): στηλαι ενθαδε τυπουνται και χαρασσονται... tituli heic ordinantur et sculpuntur. Verbul
τυπουν, care în latină se traduce ordinare, a fost comentat îndelung de cercetători ajungându-se în
cele din urmă la concluzia că indică prima fază înainte de dăltuire: un caligraf scria sau desena,
indiferent dacă cu o unealtă dură sau cărbune, cuvintele unui text stabilit dinainte, pe care meşterul
îl săpa pe materialul dur. Acest caligraf, care nu este exclus să fi fost chiar meşterul ce săpa în piatră
sau metal, repeta forma şi tipul literelor folosite la scriere în acea epocă. La fel este valabil şi pentru
modurile de scriere a aceleiaşi epoci, pe papirus şi pergament, moduri provenind din aceeaşi şcoală
de caligrafie, chiar mai mult de atât, de aceeaşi mână. Pentru toate aceste argumente expuse mai
sus, epigrafistul nu poate să nu ia în considerare ajutorul pe care i-l dă papirologia. De asemenea,
papirologul are nevoie câteodată să caute mărturii în inscripţii şi pergamente, iar paleograful este
deseori nevoit să recurgă la papirologie şi la diplomatică, pentru a găsi, cel puţin la început,
rezolvarea la multe probleme ale scrierii.
Oricum, atunci când Montfaucon şi-a publicat lucrarea – un monument literar care îşi
păstrează valoarea chiar şi în contemporaneitate – epigrafia era deja stabilită ca ştiinţă a antichităţii
clasice, iar diplomatica era fără îndoială ştiinţa documentelor cancelariilor bizantine. Papirologia
era încă inexistentă, fiindcă papiruşii care au început să fie descoperiți mult mai târziu erau aproape
necunoscuți. În acest fel, Montfaucon, lăsându-le cercetătorilor epigrafiei şi diplomaticii propriul
câmp de cercetare, a putut cu lucrarea lui să definească spaţiul de cercetare al paleografiei stabilind
cadrul de datare şi studiu al codexurilor manuscrise.
În antichitate, în funcţie de epocă şi de împrejurări, la scriere se foloseau materiale dure
precum piatra, lemnul, metalul, colţul de elefant şi lutul. Pe aceste materiale erau consemnate texte
de afurisanie, mustrătoare sau comemorative, scrijeleau faptele şi documentele oficiale ale statului,
şi din când în când vreun oarecare text literar de mare importanţă. Pausanias (IX 31, 4) spune că a
văzut lucrarea lui Hesiod Lucrări şi zile inscripţionată pe aramă, fără a avea vreo introducere.
Aceste materiale le foloseau de obicei la manifestările oficiale din viaţa lor pentru a consemna
evenimente importante.
Însă nu trebuie să credem că oamenii epocii greco-romane erau obligaţi să recurgă la uzul
obositor al dălţii sau al pensulei pictorului de fiecare dată când trebuia să consemneze un cuvânt, un
nume sau vreo dată importantă de reţinut. Ştim că în întreaga epocă clasică se făcea uz şi de alte
materiale de scris.
Era firesc ca într-o societate primară suprafaţa întinsă a filelor copacilor şi plantelor să
reprezinte un material potrivit pentru a se putea scrie. Acest lucru se observă mai târziu când
discuţiile atenienilor precum şi cele ale siracuzienilor erau consemnate de aceştia pe frunze de
măslin. În cealaltă parte a lumii, în India şi în Răsărit, se foloseau în general frunzele de finic:
Pentru acest lucru avem mărturia lui Pliniu cel Bătrân-Prezbiterul care spune: Antea non fuisse
chartarum usum: in palmarum foliis primum scriptitatum, deinde quarundam arborum libris. Inter
corticem ac lignum tenues tunicae multiplici membrana, e quibus vincula tiliae vocantur
tenuissimumque eorum philyrae [Mai demult nu foloseau hârtie din papirus. La început obişnuiau să
scrie pe file de finic, şi mai apoi pe scoarţa diferiţilor copaci...
Acest libris este pulpa de lemn pe care se poate scrijeli uşor şi se găseşte în partea din
interior a scoarţei copacilor. Conform mărturiilor aceluiaşi Pliniu şi ale lui Martian Capella, în acest
scop a fost folosită intens scoarţa de tei: Între scoarţă şi trunchi există straturi subţiri din mai multe
ţesături lemnoase; din ele se fabrică funiile care se numesc tiliae, iar din cele subţiri philyrae]
(Pliniu, Nat. Hist. XVI 14, 25). Istoricul Ηerodian (I, 17) face referire la faptul că împăratul
Comod a alcătuit catalogul persoanelor pe care le-a condamnat la moarte, pe o scoarţă subţire de
copac. De asemenea, bucăţi şi cioburi din vase de lut sau scoicile au fost folosite de poporul atenian
ca voturi. Elevii şi păturile sociale sărace mai foloseau la scriere scoicile. Fragmente dintr-un poem
al Sapfirei se păstrează într-o scoică ce astăzi se păstrează la Florenţa
Foarte importante, pentru a dovedi valoarea scrierilor antice, sunt şi gravurile (graffiti),
adică desenele şi cuvintele pe care le gravau pe orice fel de suprafaţă dură, cu o unealtă metalică
ascuţită, cunoscută sub numele de grafidă. Cel mai bogat şi mai diversificat giuvaer literar gravat pe
scoică în limba greacă şi latină a fost găsit la Pompei.
În vechiul Egipt, şi mai târziu la o mare căutare şi la Roma, apare ca material de scris inul.
Tit Livius face referire la cărţile din in (lintei libri) care se păstrează în sanctuarul zeiţei Moneta şi
la preotul care săvârşea jertfele citind după o carte veche de in (ex libro vetere linteo) (IV 7, X 38).
Flavius Vopiskos în viaţa împăratului Aurelian, vorbeşte despre cărţile de in care existau în
biblioteca lui Ulpian la Roma (Hist. Augusta XXVI 1). Chiar şi în perioada scrierii Codexului
Teodosian (438) găsim multe file de hârtie din in (mappae linteae) (VI 27, b).
Un alt obicei extrem de răspândit era acela de a scrie literele pe tăbliţe din lemn cu o peniţă
sau cu o pensulă înmuiată în cerneală. Despre acest lucru ne vorbeşte Homer (Z 169), spunând că
împăratul Proit a încercat să provoace uciderea lui Vellerofondis scriind pe o tăbliţă multe lucruri
care ucid.
Interiorul tăbliţelor dreptunghiulare era uşor adâncit şi în acest fel se forma un spaţiu
marginal. Două sau trei tăbliţe unite între ele formau un caudex sau codicillus. Seneca, în lucrarea
sa De brevitate vitae, scrie referitor la acest lucru: Plurium tabularum contextus caudex apud
antiquos vocabatur, unde publicae tabulae codices dicuntur [Unirea mai multor tăbliţe erau numite
de către antici caudex, şi din această cauză tăbliţele publice se numesc se numesc codices].
Uzul codexurilor era unul obişnuit în toată lumea antică. Foarte cunoscut este episodul lui
Dimarat (Herodot, VII 239), care a notat într-un buletin diptic, după ce a înlăturat stratul de ceară,
decizia lui Xerxes pentru a porni război împotriva grecilor. Strepsiades, în lucrarea Nefeles a lui
Aristofan (col. 769-772), îi explică lui Socrate să provoace anularea procesului, făcând astfel ca
ceara tăbliţei unde era scrisă sentinţa să se topească la soare.
Papirusul, care la început era epitetul limbii egiptene şi însemna împărătesc (gr. Παπυροσ,
βυβλοσ = papirus, carte şi mai târziu βιβλοσ, lat. Papyrus), este o plantă de mlaştină, care mai de
mult răsărea în valea Nilului, în diferite regiuni ale Siriei, în Mesopotamia şi Palestina lângă lacul
Ghenisaret. Astăzi aproape că a dispărut şi se găseşte numai în Africa tropicală şi în unele regiuni
ale Siciliei, îndeosebi în regiunea Siracuzei. Această plantă, căreia Carl Linne i-a dat denumirea
ştiinţifică de Cyperus Papyrus, a fost folosită de către antici îndeosebi pentru fabricarea hârtiei de
papirus, dar şi pentru diferite alte întrebuinţări: la fabricarea corăbiilor mai uşoare, a ţăsăturilor, a
încălţămintei, a fitilelor de lampă, a diplomelor şi medicamentelor.
Pe baza unui text al lui Pliniu Prezbiterul (XIII 12-13) putem urmări diferitele etape ale
fabricării hârtiei din papirus. Planta care ajungea la înălţimea de cinci metri era tăiată de-a lungul în
fâşii din cele mai subţiri (philyrae). Aceste fâşii erau aşternute într-un strat, una lipită de cealaltă, pe
o masă sau pe o altă suprafaţă plană şi udate cu apa Nilului. Peste primul strat se aşeza celălalt strat,
însă câzând perpendicular. În acest fel se producea o împletire presată cu o presă. Sub această
presiune, din ţesuturile încă verzi ale plantei ieşea o substanţă adezivă numită turbidum sau
glutinum, stratul unindu-se perfect între ele formând o filă comună pe care o numeau plagula sau
scheda. Fiecare din aceste plagulae, după ce erau uscate la soare, erau bătute cu un ciocan pentru ca
eventualele malformaţii să fie îndepărtate, iar apoi erau unse cu clei de făină, pentru ca suprafaţa să
devină şi mai netedă. Pe toată durata acestei prelucrări, bucata de papirus se numea lipitură. După
ce filele rămase în plus se tăiau la dimensiunea dorită, se uneau cu un adeziv în acest fel alcătuindu-
se o suprafaţă mare ca lungime numită scapus. Prima filă o numeau protocol iar ultima
eschatolicon.
Papirusul era cel mai comun material de scris în întreaga Antichitate clasică. Ţara lui este
Egiptul, iar cele mai vechi eşantioane ale lui cu scriere hieroglifică sunt datate într-o epocă de peste
3000 de ani, începând cu naşterea lui Hristos. Dar cilindrii de papirus sunt înfăţişaţi şi în
reprezentările din templele egiptene care fac parte dintr-o epocă şi mai îndepărtată. La început,
grecii nu importau papirus direct din Egipt, ci îl cumpărau de la fenicieni. Acest lucru este dovedit
clar de o altă denumire grecească a papirusului deja cunoscută la Eschil (Iketidele 947): biblos.
Această denumire provine de la oraşul în plină dezvoltare cu acelaşi nume al Feniciei, care trebuie
să fi fost centrul principal al comerţului cu papirus.
Papirusul este un material care se perforează uşor, trebuie păstrat doar în locurile uscate care
nu vin în contact cu aerul. Prima mare descoperire a fost făcută pe data de 19 octombrie 1725 în
oraşul Herculaneum, la Pompei, în grădina lui Kalpurin Pisona, prietenul lui Cicero (79 d.Hr.) pe
durata săpăturilor în lava produsă de explozia vulcanului Vezuviu. S-au găsit pe jumătate îngropaţi
şi deterioraţi de cenuşa vulcanică cilindrii de papirus cu scriere grecească
Pergamentul a început să înlocuiască treptat papirusul în ceea ce priveşte copierea textelor
filologice dar şi a documentelor. Acest suport de scris era fabricat din pieile diferitelor animale,
îndeosebi din piele de viţel, capră, miel sau oaie. Pergamentul era îndeajuns de mult cunoscut în
răsărit şi se trage din cele mai vechi timpuri conform mărturiei lui Herodot (V 58): Cărţile se
numesc de către vechii ionieni, pergamente; ori de câte ori le trebuia o carte mai rară, cereau ca
aceasta să li se scrie pe pergament; iar cei dintre barbari care îmi scriu mie, î-mi scriu pe
pergament (pe difthere). O tradiţie veche, pe care Pliniu (XIII 11) o atribuie lui Uarona, se referă la
faptul că arta prelucrării pieilor de animale pentru fabricarea pergamentului, a început de la
împăratul Pergamului Eumenie al II-lea (197-158 î.d.Hr.), în acest fel voind să suplinească lipsa
papirusului pe care împăratul Egiptului nega să i-l trimită pentru a-şi alcătui o bibliotecă mai mare
decât cea de la Alexandria Egiptului. Această tradiţie posibil să nu aibă un fundament istoric.
Oricum, chiar numele pergamentului este îndeajuns să ne arate că Pergamul era principalul centru
de producţie şi de comerţ al acestui suport de scris. Un lucru este sigur: pergamentul a început să fie
transmis în epoca lui Eumenie al II-lea.
Bineînţeles că nu lipsesc mărturiile legate de folosirea pergamentului. Horaţiu vorbeşte
despre pergament într-o satiră de-a lui (II 3,2). Sfântul Apostol Pavel îi cere lui Timotei: venind
încoace, să aduci şi cărţile, bineînţeles membranele (Epist. A-II-a către Timotei, 4,13).
Pergamentul pentru ca să poată păstra scrierea timp de milenii, trebuia să suporte o
prelucrare specială. Un resort pentru o bună prelucrare era maleabilitatea, grosimea şi culoarea
pergamentului. Într-un codex al lui Lucca din secolul VIII, s-a păstrat următoarea reţetă de fabricare
a pergamentului: Pergamena quomodo fieri debet. Mitte illam in calcem et iaceat ibi per dies tres.
Et tende illam in cantiro. Et rade illam cum nobacula de ambas partes et laxas desiccare. Deinde
quodquot volueris scapilatura facere, fac. Procedura nu lua sfârşit aici. Era necesară frecarea
pergamentului cu o piatră uşoară, dealtfel cunoscută scriitorilor clasici, pentru ca să iasă şi ultimele
semne de pe piele iar pergamentul să devină şi mai alb: deinde cum pumice pilos et nervos omnino
abstergere. Quod si non faceres, littera imposita nec valere nec diu durare posset. [Cum trebuie să
fie fabricat pergamentul. Să-l pui în azbest (var) şi să rămână acolo trei zile. Apoi să-l ţii într-un vas
cu apă. Să-l razi cu lama pe ambele părţi şi să-l laşi apoi să se usuce după care, ori de câte ori vrei,
poţi să razi cu lama suprafaţa acestuia. După aceea, cu o piatră uşoară, să scoţi definitiv firele de păr
şi nervurile. Fiindcă dacă nu faci acest lucru, litera care o să fie scrisă pe el, nici nu o să poată fi
citită şi nici nu o să poată să dăinuiască în timp].
Materia folosită – spre ex. din pielea viţeilor de lapte fabricau pergament de o calitate
deosebită, pe care-l numeau charta virginea – şi modul de prelucrare, dacă se făcea cu dezinteres,
avea repercusiuni asupra calităţii pergamentului şi astfel se stabilea şi valoarea lui pe piaţă. La cele
mai vechi codexuri (sec. IV-VI) pergamentul este subţire şi lucios, în timp ce mai târziu acesta
devine mai gros şi îngălbenit, din cauza imperfecţiunilor în pregătirea lui şi a prelucrării deficitare a
pielii.
Hârtia rămâne materialul desăvârşit în ceea ce priveşte compoziţia dar şi prelucrarea. A fost
descoperită în China, în primele veacuri creştine, şi a fost nevoie de aproape douăsprezece secole
pentru a fi extinsă în toată lumea. O tradiţie veche stabileşte că hârtia a fost găsită în anul 105 iar
această cinste îi este atribuită lui Ţai Lun, un mare general de la Curtea Imperială. Această datare
face parte fără îndoială din zona mitului, fiindcă o astfel de descoperire nu este decât roul unei
experienţe îndelungate. Aşadar, descoperirile lui Aurel Stein tind totuşi să adeverească în linii mari
această veche tradiţie după cum urmează. Într-un turn de supraveghere al Zidurilor Sinice lângă Tun
Huang (Turkistanul Chinezesc), Stein a găsit în anul 1907 un chivot sigilat care cuprindea
numeroase documente scrise pe lemn sau pe mătase şi printre ele nouă epistole scrise pe hârtie. Cel
mai vechi document nu era mai nou de anul 137. Totuşi, până în sec. VIII fabricarea hârtiei era încă
un secret păstrat cu multă grijă. În anul 751, în timpul ocupării Turkistanului, conducătorul
Bagdadului a luat prizonieri doi chinezi fabricanţi de hârtie, şi cu ajutorul lor a înfiinţat o fabrică de
hârtie la Samarkandi, un loc potrivit fiindcă avea apă din belşug, asigurând astfel funcţionarea
fabricii iar plantanţiile de in şi canabis de acolo reprezentând primele materii în fabricarea hârtiei.
La Alep şi Damasc au fost înfiinţate alte fabrici de hârtie. Dintr-unul din oraşele siriene şi anume
Vamvikis – Membijul de astăzi al Siriei, pe drumul corăbiilor dintre Edessa şi Alep – provine hârtia
Bombycin care a folosit la redactarea textelor din manuscrisele cu acelaşi nume: Bombycin. Este un
tip de hârtie dintr-un amestec de plante întâlnită în foarte multe manuscrise.
Trecerea de la cilindru şi ilitar la codice s-a făcut de asemenea treptat. În antichitatea
clasicistă cartea a avut întotdeauna formă de cilindru, reprezentat printr-o rolă mare de papirus
înfăşurat în jurul unei vergele de lemn sau os (buric din lat. Umbilicus). Extremităţile vergelei, care
ieşeau în afară (coarne, mânere din lat. Cornua), erau de regulă acoperite cu fildeş sau cu alte
materiale decorative.
La Roma cilindrul se numea volumen, cuvânt care indica cu exactitate faptul că lucrarea era
înfăşurată pe un ax. În Grecia nu exista un sinonim al acestui termen, dacă nu luăm în considerare
două cuvinte de uz restrâns (ilitariu) sau biblion, ale căror sinonime latine erau liber sau libellus.
Grecii foloseau termenul de charta pentru cilindru din papirus nescris şi tomos pentru cilindru din
papirus care cuprindea o secţiune a unei lucrări mai mari care în întregimea ei depăşea un cilindru.
Cilindru din papirus a existat până la sfârşitul secolului al II-lea d.Hr. singurul mijloc pentru
circulaţia filologiei greceşti Astfel, filele din papirus, în loc să fie unite între ele şi să formeze role
mari, au început să fie pliate şi să formeze volume precum cărţile de astăzi. Cuvântul codex
(caudex), folosit pentru a indica tăbliţele cerate, a fost folosit pentru a indica filele sau volumele
neînfăşurate pe rolă, ci aşezate întins între tăbliţele din lemn sau alt material.
Această trecere de la o formă la alta nu a fost una bruscă ci treptată. Secolele II şi III sunt
cele în care s-a făcut această tranziţie şi în care au coexistat volumina şi codices din papirus şi
pergament. După instituirea unor noi tehnici de prelucrare, cilindrul a încetat să mai fie folosit
pentru copierea operelor filologice.
Codicele a început să înlocuiască cilindrul în aceeaşi epocă în care papirusul a fost înlocuit
de pergament. Această evoluţie este una uşor de explicat. A fost provocată de motive mai ales
practice. Codicele era mult mai uşor de manevrat la lecturare şi nu ocupa ambele mâini pentru a fi
desfăşurat. Putea să fie aşezat pe analog şi să nu fie ţinut cu mâinile, avea o mai mare rezistenţă în
timp în comparaţie cu cilindrul care se deteriora uşor din cauza mişcării continue produse de
acţiunea de desfăşurare şi invers. De asemenea, permitea unei coperţi (legături) solide care îl proteja
şi era mai uşor de miniat; mai mult de atât, putea să fie scris recto-verso făcând o economie mai
mare în ceea ce priveşte materialul de scris. Şi nu în ultimul rând, putea fi spălat şi rescris. Aceste
inovaţii, au fost susţinute în special de răspândirea creştinismului. Biblia, cea mai citită şi cercetată
operă de către oameni, a avut cea mai largă răspândire în diferitele biserici şi printre credincioşi, în
special sub formă de codexuri din pergament. Doar aşa putea fi citită cu uşurinţă o pericopă
evanghelică fără a mai fi nevoie ca cilindrul să fie desfăşurat pe mai mulţi metri. Papirusul se
distruge uşor aşa cum am văzut în cazul lavei Vezuviului. Totuşi, în primele veacuri creştine s-a
făcut încercarea de a se păstra în scris pe cilindrii din papirus chiar şi texte literare prin transcrierea
lor pe pergament. Acest lucru s-a făcut pentru volumina, manuscrisele distruse ale lui Pamful de
Cezareea aşa cum ne spune însuşi sfântul Ieronim într-una din epistolele sale (Codex Vindobonensis
Graecus 29, sec. IX): Quam (bibliothecam) ex parte corruptam Acacius dehinc et Euzoius eiusdem
ecclesiae sacerdotes, in membranis instaurare conati sunt [Această (bibliotecă), pe jumătate
distrusă, Akakie mai apoi Evzonie, preoţi ai aceleiaşi biserici, au încercat să adune (transcriind
textele) pe pergamente]. Din nefericire, foarte puţine biblioteci au avut asemenea bibliotecari
cultivaţi şi astfel de opere filologice, dar pe care, netranscriindu-le pe pergament, au avut marea
nefericire să se piardă pentru vecie.
Transcrierea textelor antice pe pergament a fost realizată la o scară redusă şi s-a făcut în
foarte puţine exemplare, iar acest lucru a fost motivul pentru care s-au pierdut multe opere din
moştenirea filologică a antichităţii clasice şi nu numai.