Congresul de la Viena

87 limbi
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric
Unelte


















De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Congresul de la Viena

Semnat 1815
Viena, Imperiul Austriac

Participanți Klemens Wenzel von Metternich

Johann von Wessenberg[*]
Robert Stewart
Arthur Wellesley
Richard Trench, 2nd Earl of Clancarty[*]
Karl August von Hardenberg[*]
Charles-Maurice de Talleyrand-Périgord
Frédéric-Séraphin de La Tour du Pin
Gouvernet[*]
Wilhelm von Humboldt
Emmerich Joseph de Dalberg[*]
Friedrich von Gentz[*]
Pedro de Sousa Holstein[*]
Joaquim José Lobo da Silveira[*]
António de Saldanha da Gama[*]
Karl Vasilievici Nesselrode[*]
Andrei Kirillovici Razumovski[*]
Ștakelberg, Gustav Ottonovici[*]
Jean-Louis-Paul-François de Noailles[*]
William Cathcart, 1st Earl Cathcart[*]
Pedro Gómez Labrador[*]
Carl Axel Löwenhielm[*]
Nikolaus von Wacken[*]
Niels Rosenkrantz[*]
Richard Trench, 2nd Earl of Clancarty[*]
Hans Christoph Ernst von Gagern[*]
Charles Pictet de Rochemont[*]
Hercules Consalvi[*]
Agostino Pareto[*]
Maximilian von Montgelas[*]
Luigi de' Medici[*]
Hans von Reinhard[*]
Johann Heinrich Wieland[*]
Jean de Montenach[*]
Carl Philipp von Wrede[*]
Aloys von Rechberg[*]
Johann Smidt[*]
Antoine Marie Philippe Asinari de Saint-
Marsan[*]
Filippo Magawly Cerati[*]
Charles Vane, 3ú Marcas Dhoire[*]
Georg Ernst Levin von Wintzingerode[*]
Leopold von Plessen[*]
Ernst Friedrich Herbert zu Münster[*]
Friedrich Schlegel
Franz Binder von Krieglstein[*]
Karl August Varnhagen von Ense[*]
Friedrich August von Staegemann[*]
Karl Friedrich von dem Knesebeck[*]
 Wilhelm Ludwig Leopold Berstett[*]

Modifică date / text

Granițele națiunilor
europene stabilite de Congresul de la Viena
Congresul de la Viena (în germană Wiener Kongress) a fost o conferință a
ambasadorilor statelor europene prezidată de omul de stat austriac Klemens von
Metternich, care și-a desfășurat lucrările în Viena în mod oficial din noiembrie 1814
până în 1815. De fapt, delegațiile sosite la Viena începuseră să negocieze în mod
neoficial încă din septembrie 1814.[1] Obiectivul Congresului era găsirea unei soluții
pentru asigurarea unei păci pe termen lung pentru Europa, prin rezolvarea unor
probleme importante apărute după încheierea războaielor Revoluției Franceze și a
celor napoleoniene. Obiectivele Congresului nu erau doar simpla reinstaurare a ordinei
conservatoare și restabilire a vechilor regimuri absolutiste, dar și revenirea la vechile
frontiere și redimensionarea marilor puteri, astfel încât să fie capabile să se
contrabalanseze reciproc și, prin aceasta, să asigure păstrarea păcii. Liderii prezenți la
Congres erau conservatori, care se opuneau republicanismului și spiritului revoluționar,
tendințe care amenințau status quoul în Europa. Franța a pierdut toate cuceririle făcute
în ultimul timp, în vreme ce Prusia, Imperiul Austriac și Imperiul Rus au câștigat teritorii
importante. Prusia a încorporat micile state germane din vest, Pomerania Suedeză și
aproximativ 60% din Regatul Saxoniei. Austria a primit Veneția și cea mai mare parte
a Italiei de nord. Rusia a ocupat părți din Polonia. Regatul Țărilor de Jos, care apăruse
pe harta politică a Europei doar cu câteva luni mai înainte, a inclus și teritoriul care
aparținuse Austriei și care în 1830 avea să devină ceea este în zilele noastre Belgia.
 Pagina de titlu al Actelor Congresului de la Viena
Contextul politic general l-a reprezentat înfrângerea Franței napoleoniene și
semnarea Tratatului de la Paris din mai 1814, care au pus capăt unei epoci de războaie
neîntrerupte de aproape 25 de ani. Negocierile au continuat în ciuda izbucnirii unui nou
conflict odată cu reîntoarcerea spectaculoasă din exil a lui Napoleon și recucerirea
puterii de către acesta în timpul celor o sută de zile din martie până în iulie 1815. Actul
final al Congresului a fost semnat la nouă zile mai înainte de înfrângerea lui Napoleon
în Bătălia de la Waterloo de pe 18 iunie 1815.
Cuvintele cheie ale Congresului au fost „restaurație” și „legitimism”. Restaurația a
constat în readucerea pe tron a dinastiilor care fuseseră îndepărtate în urma unor
revoluții sau a altor evenimente, iar legitimismul era o teorie monarhică ce considera
drept principiu fundamental al statului dreptul la tron al dinastiilor legitime și puterea
absolută a acestora. Congresul este criticat de cele mai multe ori pentru suprimarea
mișcărilor de emancipare națională și a celor liberal-democratice[2]. Totuși, există și
tabăra celor care subliniază că au fost create condițiile pentru instaurarea unei stabilități
relative pe termen lung și a condițiilor de pace în cea mai mare parte a Europei. [3][4]
Din punct de vedere strict tehnic, negocierile de la Viena nu au fost un congres în
adevăratul înțeles al cuvântului. Nu a existat nicio întâlnire în plen, cele mai multe
discuții au avut un caracter neoficial, bilateral, între reprezentanții marilor puteri –
Austria, Regatul Unit, Franța, Rusia și, în unele cazuri, Prusia, cu participarea sporadică
a delegațiilor din alte state. Pe de-o parte, congresul a fost prima ocazie din istoria de
până atunci în care reprezentanții națiunilor unui continent s-au întâlnit pentru
negocierea unor tratate în loc să schimbe mesaje între capitale. Aranjamentele stabilite
la Congresul de la Viena, în ciuda unor modificări ulterioare, au format cadrul politicii
internaționale europene până la izbucnirea primei conflagrații mondiale în 1914.
Pregătirile[modificare | modificare sursă]
Tratatul de la Chaumont din 1814 a oficializat deciziile care fuseseră deja luate și care
aveau să fie ratificate de Congresul de la Viena din 1814-1815. Printre ele se numărau
formarea unei Germanii confederate, împărțirea Italiei în state independente,
restaurarea dinastiei Burbon în Spania, lărgirea granițelor Olandei prin includerea a
teritoriului care în 1830 avea să devină Belgia modernă. Tratatul de la Chaumont a
devenit baza unei alianțe europene care a asigurat balanța puterii pentru următoarele
decenii.[5] Alte soluții parțiale fuseseră găsite deja în timpul negocierilor Tratatului de la
Paris dintre Franța și a Șasea Coaliție și Tratatului de la Kiel, care a rezolvat problemele
cu privire la Scandinavia. În timpul negocierilor de la Paris s-a hotărât că trebuie să fie
convocat un „congres general” care să aibă loc la Viena, iar invitate ar trebui să fie
„toate puterile din ambele tabere angajate în actualul război”[6] Începutul congresului a
fost programată pentru iulie 1814.[7]
Participanți[modificare | modificare sursă]

1. Arthur Wellesley
2. Joaquim Lobo da Silveira
3. António Saldanha da Gama
4. Carl Löwenhielm
5. Jean de Noailles
6. Klemens Wenzel von Metternich
7. André Marie Jean Jacques Dupin
8. Karl Nesselrode
9. Pedro de Sousa Holstein
10. Robert Stewart
11. Emmerich Joseph de Dalberg
12. Johann von Wessenberg
13. Andrei Razumovski
14. Charles William Vane
15. Pedro Gómez Labrador
16. Richard Trench
17. Wacken (jurist)
18. Friedrich von Gentz (secretarul Congresului)
19. Wilhelm von Humboldt
20. William Cathcart
21. Karl August von Hardenberg
22. Charles-Maurice de Talleyrand-Périgord
23. Gustav Ernst von Stackelberg
În timpul congresului au avut loc mai multe întâlniri oficiale a grupurilor de lucru. Totuși,
o mare parte a congresului s-a desfășurat neoficial în saloane, la banchete și baluri.
Cele patru mari puteri și Franța Bourbonilor[modificare | modificare sursă]
Cele patru mari puteri au fost cele care au format nucleul celei de-a Șasea Coaliții. În
condițiile în care se prefigura înfrângerea finală a lui Napoleon, cele patru puteri și-au
subliniat poziția comună în la Chaumont (martie 1814), după care au negociat condițiile
păcii la Paris (1814) cu Bourboni, după revenirea acestei dinastii pe tron.

 Austria a fost reprezentată de ministrul de externe Klemens Wenzel von

Metternich și de adjunctul acestuia, Johann von Wessenberg-Ampringen. Pe toată
durata desfășurării congresului, împăratul Francisc I al Austriei a fost ținut la curent
cu privire la desfășurarea negocierilor.
 Regatul Unit a fost reprezentat de Secretarul de stat pentru afaceri străine Robert
Stewart și, după reîntoarcerea acestuia în Anglia în februarie 1815, de Arthur
Wellesley, duce de Wellington. În ultimele săptămâni ale congresului, după ce
ducele de Wellington a părăsit congresul în timpul „celor o sută de zile”, Regatul
Unit a fost reprezentat de Richard Trench.
 Țarul Alexandru I controla delegația rusă, care era condusă în mod oficial de
ministrul de externe Karl Robert Nesselrode. Țarul urmărea două obiective
principale: obținerea controlului asupra Poloniei și obținerea unui acord pentru
coexistența pașnică a puterilor europene. El a reușit să formeze Sfânta
Alianță (1815), o mișcare monarhistă și anti secularistă, care își propunea să
combată orice mișcare revoluționară sau republicană.[8]
 Prusia a fost reprezentată de cancelarul Karl August von Hardenberg și de
diplomatul și omul de știință Wilhelm von Humboldt. regele Frederic Wilhelm al III-
lea al Prusiei se afla de asemenea la Viena, fără însă să participe în mod oficial la
negocieri.
 Franța, a „cincea” putere, era reprezentată de ministrul de externe, Talleyrand, și de
ministrul plenipotențiar, ducele Dalberg. Talleyrand negociase termenii tratatului de
la Paris din 1817 pentru Ludovic al XVIII-lea al Franței. Regele nu avea însă
încredere în ministrul său de externe și a avut un schimb de mesaje secrete cu
Metternich.[9]
Alți semnatari ai Tratatului de la Paris[modificare | modificare sursă]
Următoarele state nu au semnat Tratatul de la Chaumont, dar l-au semant pe cel de
la Paris:

 Spania – Pedro Gómez Labrador

 Portugalia – Pedro de Sousa Holstein; António Saldanha da Gama; Joaquim Lobo
da Silveira.[10][11]
 Suedia – Carl Löwenhielm
Alții[modificare | modificare sursă]
 Danemarca – ministrul de externe Niels Rosenkrantz.[12] Regele Frederick VI a fost
de asemenea prezent în Viena.
 Regatul Țărilor de Jos – ambasadorul britanic la curtea olandeză, Richard Trench,[13]
[14]
și Hans von Gagern[15]
 Elveția – fiecare canton a avut propria delegație. Charles Pictet de Rochemont,
delegat din Geneva, a jucat un rol de primă importanță la negocieri.[16]
 Statele Papale – cardinalul Ercole Consalvi[17]
 Republica Genova – Agostino Pareto, senator al republicii.
 În problemele germane,
o Bavaria – Maximilian Graf von Montgelas
o Württemberg – Georg Ernst Levin von Wintzingerode
o Hanovra, în acele timpuri aflat în uniune personală cu coroana britanică – Georg
Graf zu Münster. (regele George al III-lea a refuzat să recunoască
desființarea Sfântului Imperiu Roman în 1806 și a menținut, dată fiind calitatea
lui de Prinț elector de Hanovra, o echipă diplomatică care să conducă afacerile
domeniului familiei, Principatul Braunschweig-Lüneburg, până la finalizarea
Congresului și înființarea Regatului Hanovrei.)
o Mecklenburg-Schwerin – Leopold von Plessen[18]

Practic fiecare stat european și-a trimis delegații la Viena – peste 200 de state și case
princiare au fost reprezentate la Congres.[19] În plus, au participat și reprezentanți ai
orașelor, corporațiilor, organizațiilor religioase și ai unor grupuri de interese – de
exemplu o delegație a publiciștilor germani, care cereau legiferarea drepturilor de autor
și a libertății presei.[20] Congresul a rămas cunoscut pentru petrecerile sale. În epocă
circula o glumă celebră, conform căreia lucrările congresului nu avansau, ci dansau.[21]
Rolul lui Talleyrand[modificare | modificare sursă]
 Talleyrand a demonstrat capacități remarcabile de
negociator pentru apărarea intereselor franceze
La început, reprezentanții celor patru mari puteri victorioase au sperat că pot exclude
Franța de la participarea la toate negocierile, dar Talleyrand a reușit să se insinueze cu
măiestrie diplomatică în cercurile interne ale congresului încă din primele săptămâni ale
negocierilor. El s-a aliat cu un „Comitet al celor opt puteri mici” (printre care se aflau
Spania, Suedia și Portugalia) pentru implicarea activă la toate nivelurile Congresului.
După ce Talleyrand a reușit ca acceadă la negocierile principale, el a părăsit acest
Comitet,[22] abandonându-și aliații.
Indecizia marilor puteri vizavi de modul în care aveau să își negocieze interesele fără să
provoace o reacție unită din partea puterilor mai puțin importante a dus la convocarea
unei conferințe preliminare asupra protocolului, la care, pe 30 noiembrie 1814, au fost
invitați Talleyrand și reprezentantul Spaniei, Pedro Gómez Labrador.[23]
Secretarul congresului, Friedrich von Gentz, avea să noteze[24]:
„Intervenția lui Talleyrand și Labrador ne-a dat peste cap cu desăvârșire toate planurile. Talleyrand a
protestat împotriva procedurii și ne-a mustrat serios timp de două ore. A fost o scenă pe care nu o voi
uita niciodată.”
Reprezentanții jenați ai aliaților au răspuns că documentul pe care îl depuseseră cu
privire la protocol nu avea practic nicio valoare. „Dacă el înseamnă atât de puțin, de ce
l-ați semnat?” a izbucnit Labrador.
Politica lui Talleyrand, care era guvernată atât de dorința de apărare a interesului
național dar și de ambiția personală, presupunea păstrarea unor relații amiabile, dar nu
și strânse, cu Labrador, pe care politicianul francez îl privea cu mare încredere.
[25]
Labrador avea să remarce mai târziu în ceea ce îl privește pe Talleyrand: „acel
infirm, merge din păcate la Viena.”[26] Talleyrand a eliminat articolele suplimentare
sugerate de Labrador – el nu era dispus să îi predea pe cei 12.000 de afrancesados –
refugiați spanioli, profrancezi, care îi juraseră credință lui Joseph Bonaparte – nici
numeroasele documente, cărți, picturi și alte opere de artă care fuseseră jefuite din
arhivele, palatele, bisericile și catedralele spaniole.[27]
Criza polono-saxonă[modificare | modificare sursă]
Subiectul cel mai sensibil discutat la congres a fost așa numita Criză polono-saxonă.
Rusia dorea să aibă controlul asupra celei mai mari părți a Poloniei, iar Prusia dorea să
ocupe toată Saxonia, al cărui rege se aliase cu Napoleon. Împăratul Rusiei urma să fie
proclamat rege al Poloniei.[28] Austria de temea că Rusia ar fi devenit astfel prea
puternică, un punct de vedere împărtășit și de Anglia. Ca urmare, negocierile au ajuns
într-un punct mort. Talleyrand a propus o soluție: dacă Franța ar fi fost primită în cercul
celor puternici, atunci ar fi sprijinit poziția Austriei și Regatului Unit. Cele trei națiuni au
semnat un tratat secret pe 3 ianuarie 1815, care prevedea ca cei trei să intre în război
împotriva Rusiei și Prusiei, dacă era nevoie, pentru împiedicarea realizării planului ruso-
prusac.[23]
Când țarul a aflat despre semnarea tratatului secret, el a fost de acord pe 24 octombrie
1815 cu o soluție de compromis, care a satisfăcut toate părțile implicate. Rusia primea
controlul asupra Ducatului Varșoviei creat pe vremea lui Napoleon, redenumit
acum Regatul Poloniei, țarul fiind proclamat rege, care guverna un stat independent de
Rusia. Rusia nu a primit și Provincia Posen (Poznań), care a fost cedat Prusiei
ca Marele Ducat al Posenului, nici Kraków (Cracovia), care a fost proclamat oraș liber.
Mai mult, rușii nu au putut să unească noile domenii ocupate cu părțile din Polonia pe
care le incorporaseră deja în imperiu în ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea. Prusia a
primit cam 60% din Saxonia, teritoriu redenumit ca Provincia Saxoniei, restul rămânând
sub controlul regelui Frederick Augustus I cu numele de Regatul Saxoniei.
Actul final al Congresului[modificare | modificare sursă]

Teritoriile rămase sub controlul francez în 1814, dar pe

care le-a pierdut după „cele 100 de zile”
Actul final, care cuprindea toate tratatele separate negoicate până atunci, a fost semnat
pe 9 iunie 1815 (cu doar câteva zile mai înainte de bătălia de la Waterloo). Cele mai
importante prevederi erau următoarele:

 Rusia primea cea mai mare parte a Ducatului Varșoviei și păstra în continuare
controlul asupra Finlandei (care fusese anexat de la Suedia în 1809 și asupra căruia
rușii au exercitat controlul până în 1917).
 Prusia a primit 3/5 din Saxonia, părți ale Ducatului Varșoviei (Marele Ducat al
Posenului), Danzigul și Renania/Westfalia.
 A fost creată Confederația Germană formată din 39 de state din fostele 300 de state
ale Sfântului Imperiu Roman sub conducerea împăratului Austriei. Doar părți ale
teritoriului Austriei și Prusiei au fost incluse în Confederație.
 Țările de Jos și Țările de Jos de Sud (aproximativ teritoriul Belgiei contemporane)
au fost unite într-o monarhie, Regatul Unit al Țărilor de Jos, cu un rege din Casa de
Oranje-Nassau.
 Pentru compensarea pierderilor casei de Oranje-Nassau a teritoriilor Nassau în
favoarea Prusiei, Regatului Unit al Țărilor de Jos și Marele Ducat al
Luxemburgului urmau să formeze o uniune personală sub casa de Oranje -Nassau,
cu Luxemburgul (dar nu și Țările de Jos) parte a Confederației Germane.[29]
 Pomerania Suedeză, cedată Danemarcei cu un an mai înainte la schimb
cu Norvegia, a fost cedată de danezi Prusiei. Franței i-a fost retrocedată de către
Suedia Guadelupa în schimbul plății casei regale suedeze a unor rate anuale
(Fondul Guadelupa – Guadeloupefonden)
 Neutralitatea Elveției a fost garantată.
 Hanovra a cedat Ducatul Lauenburg în favoarea Danemarcei, dar a primit în schimb
fostele teritorii ale Diocezei de Münster și Frislanda de Est din partea Prusiei și a
fost transformată în regat.
 Au fost recunoscute câștigurile teritoriale (sau cea mare parte a acestora)
ale Bavariei, Württembergului, Badenului, Hesse-Darmstadtului și Nassaului în
timpul reorganizărilor din 1801–1806. Bavaria a preluat controlul asupra Rhenish
Palatinate și asupra unor părți ale Ducatului Würzburg și Marelui Ducatului
Frankfurt. Hesse-Darmstadt, după ce a cedat Ducatul Westphalia în favoarea
Prusiei, a primit la schimb Rheinhessen și orașul său capitală, Mainz.
 Austria a recăpătat controlul asupra Tirolului și Salzburgului, asupra fostelor
provincii din Iliria și a districtului Ternopil (cedat de Rusia). De asemenea a primit
teritoriile Lombardiei și Veneției din Italia și Ragusei în Dalmatia. Fostul teritoriu
austriac din sud-vestul Germaniei a rămas sub controlul Baden-Württembergului. În
plus, a fost pierdută Țările de Jos austriece.
 Prinții casei de Habsburg au recăpătat controlul asupra Ducatelor
Toscanie și Modenei.
 Statele Papale au rămas sub stăpânirea papei, iar granițele anterioare au fost
restabilite, cu excepția Avignonul și Comtatul Venaissin, care au rămas parte a
Franței.
 Britanicilor li s-a confirmat controlul asupra Coloniei Capului în sudul Africii, a
insulelor Tobago și Ceylon și a altor colonii din Africa și Asia. Alte colonii, printre
cele mai importante fiind Indiile de Est Olandeze și Martinica, au fost retrocedate
vechilor stăpâni.
 Regele Sardiniei a recăpătat controlul
asupra Piemontului, Nisei, Savoiei și Genova (punând capăt existenței
unei republici efemere).
 Ducatele Parma, Piacenza și Guastalla au fost cedate lui Marie Louise, soția
lui Napoleon Bonaparte.
 A fost creat Ducatul Lucca pentru casa de Bourbon-Parma, care avea să dețină
controlul și asupra Parmei, după moartea ducesei Marie Louise.
 Regele Siciliei, membru al casei Bourbon, Ferdinand I, a reprimit controlul
asupra Regatul de Neapole, după ce Joachim Murat, regele instalat de Bonaparte, l-
a sprijinit pe Napoleon în cele 100 de zile și a declanșat un război împotriva Austriei.
 Comerțul cu sclavi a fost condamnat în mod oficial.
 A fost garantată libertatea navigației pe mai multe râuri, cele mai importante
fiind Rin și Dunărea.
Actul final a fost semnat de reprezentanții Austriei, Franței, Portugalia, Prusiei,
Rusiei, Suedia-Norvegia și Regatul Unit. Spania nu a semnat tratatul, dar l-a ratificat în
1817.
Alte modificări[modificare | modificare sursă]

Țarul Alexandru I al Rusiei s-a considerat garantul

securității europene
Principalele rezultate ale congresului, în afară de confirmarea retrocedării teritoriilor
anexate de Franța în perioada 1795–1810, situație consfințită de altfel prin Tratatul de
la Paris, au fost creșterea teritoriului Rusiei, (care a ocupat cea mai mare parte a
Ducatului Varșoviei) și Prusiei, care a primit districtul Poznań, Pomerania
Suedeză, Westfalia și Renania. A fost confirmată consolidarea statală germană – din
cele aproape 300 de entități ale Sfântului Imperiu Roman dizolvat în 1806 au rămas 39,
dintre care patru orașe liber, care au format o structură mult mai puțin complexă și mai
ușor guvernabilă. Aceste state au format Confederația Germană, o structură politică
destul de lejeră, aflată sub conducerea Austriei și Prusiei.
Reprezentanții puterilor participate la Congres au căzut de acord asupra unui mare
număr mare de schimburi teritoriale. Prin Tratatul de la Kiel, Norvegia a fost cedată
de Danemarca-Norvegia regelui Suediei. Acest transfer a fost evenimentul care
declanșat mișcarea naționalistă care a dus la proclamarea Regatului Norvegiei pe 17
mai 1814 și, mai apoi, la uniunea personală cu Suedia. Austria a primit Lombardia și
veneția din nordul Italiei, în vreme ce cea mai mare parte a zonei nodic-centrale a Italiei
a revenit dinastiilor Habsburgice - Marele Ducat de Toscana, Ducatul de Modena și
Reggio și Ducatul Parmei.[30]
Controlul papei asupra Statele Papale a fost restaurat. Regatului Piedmont-Sardinia i-
au fost retrocedate principalele posesiuni continentale și a primit și controlul
Republicii Genova. În sudul peninsulei, Joachim Murat, cumnatul lui Napoleon, a rămas
inițial pe tronul Regatul de Neapole, dar sprijinul acordat lui Napoleon în timpul celor
100 de zile a condus la înlăturarea lui de la putere și restaurarea dinastiei Bourbon prin
regele Ferdinand IV.[30]
A fost format un Regat Unit al Țărilor de Jos cu frontiere lărgite pentru Casa de Orania,
regat format din vechile Republici ale celor Șapte Provincii Unite ale Țărilor de Jos și
fostele teritorii controlate de Austria ale Țărilor de Jos de Sud. Au existat și alte
modificări teritoriale mai puțin importante – câștiguri teritoriale pentru regatele germane
aleHanovrei (care a primit Frislanda de Est de la Prusia și câteva regiuni mai puțin
întinse în nord-vestul Germaniei) și Bavariei (care a primit Regiunea Palatinului și
teritorii în Franconia). Ducatul Lauenburg a fost transferat de la Hanovra la Danemarca,
iar Prusia a anexat Pomerania Suedeză. Elveția și-a mărit teritoriul, iar neutralitatea
acesteia a fost garantată. Mercenarii elvețieni au jucat un rol esențial în războaiele
europene pentru mai multe sute de ani – Congresul a făcut toate eforturile pentru ca să
pună capăt acestei activități războinice. În timpul unui șir de
războaie, Portugalia pierduse orașul Olivença în favoarea Spaniei și a făcut eforturi la
congres să îl recupereze. Portughezii erau din punct de vedere istoric cel mai vechi aliat
al britanicilor și, cu sprijinul acestora au obținut retrocedarea orașului, consfințită în
articolul 105 al Actului Final, care stabilea că participanții la Congres „au considerat că
ocuparea orașului Olivença este ilegală și au recunoscut drepturile Portugaliei”.
Portugalia a ratificat Actul Final în 1815, dar Spania a refuzat să îl semneze, acesta
devenind cea mai importantă reacție împotriva hotărârilor Congresului de la Viena. În
cele din urmă, spaniolii au decis până la urmă că este mai bine să fie parte a Europei,
decât să păstreze o poziției singulară, și au acceptat pe 7 mai 1817 prevederile
tratatului. Totuși, orașul Olivença și regiunea înconjurătoare nu fost returnate
Portugaliei, iar această chestiune este nerezolvată nici în ziua de azi.[31] Britanicii au
primit o părți ale Indiilor Occidentale, cedate de Olanda și Spania și a păstrat controlul
asupra fostelor colonii olandeze Ceylon și Colonia Capului, dar și asupra
insulelor Malta și Helgoland. Prin Tratatul de la Paris din 1815, britanicii au obținut
protectoratul asupra Statelor Unite ale Insulelor Ionice și insulelor Seychelles.
Consecințe