SUPORT CURS SPECIAL

Istoria congreselor și conferințelor internaționale

Istorie - Anul III (zi)*

PACEA DE LA UTRECHT (1713)

A. Context istoric. Războiul de succesiune la tronul Spaniei

- La începutul secolului al XVIII-lea sistemul european de state a fost zguduit de două mari
războaie: Marele Război Nordic (1700-1721) și Războiul de Succesiune la tronul Spaniei
(1701-1721). Războiul Nordic a fost important fiindcă a pus capăt hegemoniei Suediei în
Nordul Europei și a ”profețit” ridicarea Rusiei la rang de mare putere. Războiul de
succesiune la tronul Spaniei a rămas evenimentul central fiindcă la finele acestui conflict
s-a vorbit de prima operă cu adevărat semnificativă de pacificare la nivelul întregii
Europe.
- A început ca un război dinastic, prilejuit de moartea regelui Spaniei Carol al II-lea 1 și
implicarea lui Ludovic al XIV-lea în disputa pentru ocuparea tronului, rămas vacant în
lipsa unor descendenți direcți. La final a devenit o confruntare fără precedent între
Franța și Anglia, primul episod din epopeea unei lungi rivalități istorice. Din punct de
vedere politic, importanța domeniilor Coroanei spaniole pentru pacea Europei era
covârșitoare. Atât Franța cât și Austria, aflate în posesiunea lor, deveneau puteri
hegemonice. Firește că pretențiile la succesiune îngrijorau mai cu seamă Anglia ( se va
vedea că și Olanda) interesate într-o politică legată de ideea menținerii echilibrului. Într-
un discurs pe care regele William III (1650-1702) îl ține în fața Camerei Inferioare a
Parlamentului se specifica ” Prin aceea că regele Franței își așează nepotul pe tronul
spaniol, îi va fi posibil să supună restul Europei (…). Aceasta intersectează Anglia în modul
cel mai sensibil în privința comerțului (…) și în privința siguranței interne ca și a păcii (…)”
- Pentru a evita scenariul preponderenței franceze la nivel european se impuneau măsuri
urgente și eficiente. Așa s-au coagulat principalele alianțe care au deschis calea

1
La moartea ultimului dintre Habsburgii spanioli *Carol II, 1665-1700, moștenitorul testamentar al tronului
este al doilea fiu al Delfinului, Filip de Anjou (1683-1746). Împăratul austriac Leopold I (1658-1705) ridică și el
pretenții. În jurul celor doi pretendenți se conturează curând taberele războiului.
 războiului. Cea dintâi a fost Alianța de la Haga, formată din Anglia, Austria, Olanda
(Stările generale), Prusia (din 1703), Portugalia, Hanovra și Savoia. De partea Franței s-au
regăsit Principatele Köln și Bavaria, până în 1703 și Savoia.
- Războiul de succesiune la tronul Spaniei (1701-1713/1714) a pus în lumină succesele
strălucitoare ale Alianței de la Haga2. Se prefigura o rapidă dezintegrare a Franței și
întronarea pe tronul spaniol a fratelui mai tânăr al împăratului de Habsburg, Arhiducele
Carol. Anglia se opunea însă deopotrivă și hegemoniei Habsburgilor. Prin intrigile reginei
Anna (1702-1714), Anglia reușește să împiedice o nouă concentrare a puterii sub
stindard austriac. Războiul devenise unul costisitor în Anglia, astfel că nevoia păcii părea
să prindă tot mai mult contur. Ea s-a și semnat, de altfel, la 31 martie/11 aprilie 1713 la
Londra3 și a fost urmată de discutarea aranjamentului general european la Utrecht, în
Olanda. O pace despre care diplomatul britanic Matthew Prior afirma în iulie 1714
următoarele: ” Războiul este încheiat, alianțele care l-au făcut posibil sunt dizolvate iar
buna armonie care subzistă între puterile angajate în el împotriva Franței și Spaniei este
extrem de afectată”.

B. Pacea de la Utrecht și ”Epoca Olandeză”în istoria congreselor europene

Organizare

- Începând cu Congresul de la Nijmegen (1676-1679) și până la tratativele păcii de la

Utrecht (1713), se poate vorbi despre o ”perioadă olandeză” în istoria reuniunilor
diplomatice internaționale. Preferința pentru orașele olandeze nu a fost desigur
întâmplătoare. Ea corespunde rolului îndeplinit de republica batavă în politica europeană
din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea4.
- Alegerea orașului Utrecht ca loc de desfășurare a congresului s-a petrecut în luna
octombrie 1711 și a survenit ca urmare tratativelor dintre francezi și englezi, ce au
condus spre excluderea orașului Haga, deoarece Antonie Hensius, influentul sfetnic al
regentului Wilhelm II, trebuia ținut cât mai departe de tratative. Pentru negociatorii
francezi, ca și pentru cei englezi ( aripa tory a guvernului britanic proaspăt format),
Congresul de la Utrecht nu reprezintă decât sancționarea unor vechi hotărâri adoptate cu
diverse alte prilejuri.
- Congresul s-a deschis în luna ianuarie 1712 într-un climat de acută neîncredere între
participanți. Olanda suspecta Anglia de joc dublu, iar împăratul de Habsburg trimesese o

2
Războiul l-a declanșat Austria, care, în 1701, a atacat posesiunile Spaniei din Italia. La scurt timp, Olanda,
Anglia au declarat război Franței. Într-o situație grea, Ludovic al XIV-lea a făcut concesii și a avansat propuneri
de pace Olandei, între 1705-1709. Diplomații francezi au încercat să intre în tratative cu politicienii olandezi din
opoziție, profitând de mecanismul constituțional al Olandei, care presupunea unanimitate în adoptarea celor
mai importante decizii. Se căuta o filieră de contact care să deschidă tratative cu marea coaliție.
3
Preliminariile păcii de la Londra ,semnate de secretarul de stat britanic Bolingbroke, au exclus definitiv
posibilitatea unirii coroanelor Spaniei și Franței.
4
După agresiunea inițiată de Ludovic al XIV-lea împotriva Olandei (1672), Olanda, sub guvernarea regentului
Wilhelm al III-lea, a devenit o putere dominantă în cadrul unei mari coaliții europene anti-franceze. Orașul
Haga, sediul Stărilor Generale (Dieta) olandeze a devenit un punct de referință pentru diplomația europeană.
 delegație care să încerce compromiterea tratativelor. Filip al IV-lea, regele ”Bourbon” al
Spaniei nu a avut nicio delegație, fiindcă nu era un monarh recunoscut. Ludovic al XIV-lea
s-a oferit să-l reprezinte.
- Principalele negocieri s-au purtat între secretarul de stat britanic Bolingbroke și ministrul
francez Colbert de Torcy. Pentru prima dată în istoria relațiilor internaționale a fost
adusă la Utrecht în discuție ideea simplei enumerări într-o ordine alfabetică a
principalilor actori din sistem. Se încerca astfel evitarea disputelor prilejuite de încălcarea
ordinei de preseanță. S-a consacrat astfel, chiar dacă nu și oficial proclamat, principiul
egalității statelor în ordinea reprezentării lor suverane la reuniunile internaționale ale
diplomației5.
- Din punct de vedere tehnic, pacea de la Utrecht constă într-un număr de 11 tratate
bilaterale: 11 aprilie 1713 tratatele de pace între Franța, Marea Britanie, Portugalia,
Prusia, Savoia; 4 noiembrie 1713, pacea între Franța și Olanda; 13 iulie 1713, pacea
dintre Spania, Savoia și Marea Britanie; pacea dintre Spania și Olanda de la 26 iunie 1714.
În fine, împăratul de Habsburg încheie și el pacea cu Franța, la 6 martie 1714, la Rastatt.
- Nu au lipsit nici momentele mai relaxante la Congres. Va fi rămas în memoria colectivă
”sărbătoarea generală” organizată la 13 iulie 1714 de către reprezentantul Portugaliei,
contele Torouca. Un eveniment fără precedent, care a ținut mai multe zile, despre care s-
a spus că vinul ar fi curs nestingherit din butoaie. Cea mai înaltă clădire de atunci ar fi fost
și ea iluminată (turnul Domului)
- Magistrații orașului au jucat un rol însemnat. Lor li se adresau direct protestele
diplomaților și nu mediatorilor (Sfântul Scaun) care asigurau președinția congresului. Din
acest motiv, se poate observa că pacea de la Utrecht reprezintă o etapă tranzitorie în
organizarea congreselor internaționale. De la președinția mediatorilor la sufragiul
colectiv.
- Sub aspect religios, perioada desfășurării tratativelor a fost marcată de disputele din
sânul bisericii catolice olandeze, prilejuite de condamnarea jansenismului6.

Principii

- Pacea de la Utrecht a confirmat că sistemul european a fost în mod esențial format din
”actori” independenți. Nici unul în măsură să dicteze celorlalți. Spre deosebire de
tratativele păcii din Westfalia, la Utrecht statutul împăratului nu a mai reprezentat o
chestiune de dezbătut. Un concept nou, acela de ”libertăți ale Europei”, s-a folosit pentru
a asigura fiecărui participant drepturi egale exact în același fel. Scopurile fiecăruia se
puteau împlini doar ca urmare a unui efort colectiv. Primordiale în logica discuțiilor de la
Utrecht au fost principii ale autonomiei și egalității de reprezentare.
- Pacea de la Utrecht a rămas în istorie prin consacrarea formală a unui principiu după care
s-a ghidat politica Europei mai bine de două secole de acum înainte: echilibrul puterii
5
Secretarul reuniunii a fost abatele St. Pierre, multă vreme în slujba cardinalului Polignac. Normand de origine,
precum precursorul său Pierre Dubois, el s-a stabilit la Paris în ultimii ani ai secolului XVII, a dobândit unele mici
funcții la Curtea regelui și a frecventat asiduu cercuri literare. Autor al eseului << Memoire pour render la Paix
perpetuelle>>.
6
Mișcare distinctă în interiorul Bisericii Catolice din secolele al XVI-lea și al XVIII-lea, cu origini în scrierile
teologului olandez Cornelius Otto Jansen.
 (iustum potentiae aequilibrium). Convertit la imperative ale politicii engleze (”balance of
power”), principiul domină practica și teoria păcii universale începând din secolul al XVIII-
lea. Echilibrul politic european a subzistat în secolul al XVIII-lea în ciuda decalajelor de
ordin economic sau militar. Sistemul european de state a încetat să mai reprezinte aria
de dominație a Franței sau a Habsburgilor. A devenit unul în care Marea Britanie, Rusia și
Prusia se afirmă tot mai mult ca mari puteri, în vreme ce Spania și Suedia își urmează
declinul.
- Inspirată sau nu din științele naturii (fizica lui Newton), din modeulul echilibrului britanic
între balanța puterii legislative și cea executivă, înainte de 1714, ideea echilibrului de
putere se regăsește și în filosofia lui Francois de Salignac de la Mothe-Fénelon (1651-
1715). Contemporan și critic al lui Ludovic al XIV-lea, Fenelon observase lipsa unui sistem
codificat de drept care să reglementeze asupra relațiilor dintre state și a descris
necesitatea de a combate prin alianțe ale principilor suverani, tendințele de expansiune
ale altor principi suverani. Aceste alianțe puteau fi alianțe defensive sau ofensive, între
state mici sau mari, al căror scop fundamental este crearea și asigurarea echilibrului de
unde să rezulte pe termen lung pacea Europei.
- Pentru prima dată acest principiu a fost inclus într-un tratat de pace (articolul IV al păcii
semnate la Utrecht între Franța și Anglia) și prin aceasta ridicat la rang de principiu al
dreptului internațional. Echilibrul puterii putea funcționa numai dacă toate statele sunt
părți egale ale sistemului și rămân cu aceeași putere sau autoritate. Principiul se asocia
ideii de securitate în Europa. O preocupare care a intersectat întotdeauna agenda
reuniunilor diplomatice. De această dată expansiunea puterilor nu mai era compatibilă
cu stabilitatea sistemului. Devenise cauză a dezechilibrelor majore. Sistemul acceptase
ajustări minore numai dacă se putea demonstra că ele ajută un ”actor” cu influență
minoră să se apere de expansiunea potențială a vecinilor săi mai puternici. Din rațiuni de
securitate, s-au produs de altfel puține schimbări ce implicau revendicări teritoriale 7.
- După pacea de la Utrecht, echilibrul puterii în Europa surâde intereselor Angliei (Marea
Britanie, după uniunea formală cu Scoția din 1707) . Au fost îndepărtate pretențiile de
hegemonie ale Franței, pericolul universalismului habsburgic. Prin tratatul încheiat la 6
martie 1714 între Franța și Sfântul Imperiu Roman survine cedarea definitivă a Olandei
spaniole către Austria (Țările de Jos Olandeze) și confirmarea posesiunilor austriece
asupra orașelor italiene Milano, Mantua, Neapole, Toscana. Ajustări teritoriale care pe
lângă cele dobândite prin pacea de la Passarowitz (1718) ajută Austria să supraviețuiască
pe structurile imperiale ca mare putere. Suedia pierde statutul de mare putere în
Europa. Se ridică tot amenințător umbra Rusiei.
- Europa la 1714 nu se mai împarte în două tabere distincte: Franța, respectiv, coaliția anti-
franceză. În locul acestei dispuneri se produce o diferențiere după cel puțin 4-5 sfere de

7
Principala solicitare a Provinciilor Unite (Olanda) a fost instituirea unei ”bariere” care să apere teritoriul de
expansiunea franceză. Se dorea ca Belgia să devină <<stat tampon>> împotriva Franței. Belgia trebuia însă
administrată de o a treia putere prietenă (împăratul) dar cu garnizoane belgiene sub control olandez. La
insistențele reprezentanților guvernului imperial, Franța trebuia să retrocedeze Alsacia și Lorena (inclusiv
episcopatele Metz și Verdun), cuceririle din epoca războiului de 30 de ani. Motivul ? Rațiuni de securitate.
Provinciile amintite ofereau Imperiului o barieră în calea expansiunii Franței. Ludovic al XIV-lea sigur de această
dată pe sprijinul britanic s-a retras numai de pe malul drept al Rinului, retrocedând Freiburg im Breisgau,
Breisach și Kehl.
 influență în relațiile de putere. În Vestul Europei se afirmă Marea Britanie…Cea mai
prosperă și însemnată putere care domină mările și oceanele lumii. Un imens imperiu
colonial. Principalele puteri continentale sunt Franța și Austria…În Nord se resimte forța
Rusiei, mai cu seamă după pacea de la Nystadt (1721) și preluarea de către țar (22
octombrie/2 noiembrie 1721) a titlului de << Împărat al Tuturor Rusiilor>>, care justifică
pretenții paritare cu celelalte puteri europene…În centrul Europei răzbate evident
puterea Prusiei care obținuse prin pacea de la Utrecht recunoașterea demnității de regat.
De la sfârșitul secolului al XVIII-lea, prin capacitatea remarcabilă a armatelor sale, Prusia
revendică statut de putere europeană. Fiindcă Friedrich Wilhelm I nu acceptă să-și
”închirieze ” armatele în schimbul subsidiilor, singura șansă de a beneficia de aportul
Prusiei în caz de război rămâne calea alianțelor.
- Sistemul Marilor Puteri, configurația ce se întrevede după pacea de la Utrecht, mai târziu
semnalată sub numele de PENTARHIE, s-a păstrat în decursul istoriei europene până la
Primul Război Mondial (1914). Firește, cercul puterilor care au influențat destinul
Europei nu a rămas mereu același. Totuși, în linii generale, cu schimbări mai mici sau mai
mari, repoziționări, aceasta a rămas configurarea marilor actori politici vreme de peste
200 de ani.

* Studenții ”moderniști” sunt rugați să citească atent suportul de curs; să-și noteze chestiunile ce
consideră că trebuie dezbătute la viitoarea întrevedere.