Prelegerea 9

State şi identităti europene în secolul al XVIII-lea:

Războiul de succesiune la tronul Spaniei (2)

Conferințele de pace s-au deschis la 29 ianuarie 1712 într-un hotel din

orașul olandez Utrecht. Negocierile au fost lungi și dificile deoarece lordul
Bolinbroke a urmărit cu tenacitate ca să se stabilească o reglementare precisă
în privința succesiunii la tronurile Franței și Spaniei, care să fie întemeiată pe
anularea respectivă a drepturilor de moștenire a prinților spanioli la coroana
franceză și a prinților francezi la coroană spaniolă, fără ca Angliei să i se poate
reproșa amestecul în afacerile interne ale uneia din cele două state.
Rezultatul negocierilor finale s-a concretizat în următoarele tratate:
tratatul de la Utrecht (1713) dintre Franța și Spania pe de o parte și Anglia,
Provinciile Unite, Savoia, Portugalia și Rusia pe de altă parte; tratatul de la
Rastadt (1714) dintre Franța și Austria; tratatul de la Baden (1713) dintre
Franța și Imperiu și tratatul de la Anvers (1715) dintre Provinciile Unite și
împărat. Toate aceste tratate au avut o importanță covârșitoare asupra
evoluției relațiilor internaționale în secolul al XVIII-lea.
Prin tratatul semnat cu Anglia la Utrecht (11 aprilie 1713) Franța
recunoștea succesiunea protestantă a Casei de Hanovra la tronul Angliei și se
obliga să îndepărteze de pe teritoriul său și să nu mai acorde nici un fel de
sprijin pretendentului Stuart (art. IV); accepta să dărâme întăriturile portului
Dunkerque (art. IX), ceda Angliei Terranova, Acadia, Golful Hudson și insula
Saint-Kitts (art. X și XIII); navigația și comerțul deveneau libere între cele două
țări, care încheie un tratat comercial (art. VII); modifica în favoarea Angliei
tarifele vamale restrictive impuse importurilor engleze; declara lege inviolabilă
renunțarea la dreptul lui Filip al V-lea la coroana Franței și a dreptului
prinților francezi la coroana Spaniei (art. VI). Singurele modificări teritoriale
din Europa erau schimbarea cu Savoia a orașelor Exilles, Fenestrelle și
Chateau-Dauphin situate pe versantul italian cu Barcelonnette situat pe
versantul francez. Franța se întorcea la situația tratatului de la Ryswick.
Provinciilor Unite le-au fost atribuite Ţările de Jos spaniole, până la
reglementarea cu împăratul a chestiunii barierei. Toate pretențiile Franței
asupra localităților Menin, Tournai, Furnes și Ypres au fost abandonate.
Electorul de Brandenburg păstra Luxemburgul cu Namur și Charleroi până
când era restabilit în statele sale. Provinciile Unite restituiau Franței Lille, Aire
și Bethune și garantau lui Filip al V-lea și urmașilor săi coroana Spaniei. Un
tratat de comerț favorabil provinciilor era stipulat și acceptat.
Savoiei îi era înapoiată Nisa și primea Sicilia împreună cu titlul de rege
pentru Victor- Amedeu, mai târziu acesta va ceda împăratului Sicilia în
schimbul Sardiniei. De asemenea s-a stabilit eventuala succesiune a casei de
Savoia la tronul Spaniei, în cazul în care Filip al V-lea murea fără să aibă
moștenitori.

1
 Electorul de Brandenburg era confirmat cu titlul său de rege al Prusiei
și ca suveran al comitatului Neuchâtel și primea din partea regelui Spaniei
ducatul Gueldre. În schimb regele Prusiei renunța la dreptul său (pe linie
feminină) la principatul Orange.
Portugaliei îi erau cedate câteva teritorii la frontiera Braziliei și Guyanei
franceze. Nici împăratul și nici regele Filip al V-lea nu au participat la aceste
negocieri deoarece nu au fost de acord cu împărțirea imperiului spaniol. După
semnarea păcii de la Utrecht, războiul franco- austriac a continuat la Rin,
Carol al VI-lea vrând cu orice preț să-şi satisfacă ambițiile. Înfrângerile militare
i-au arătat însă că rezistența era zadarnică și că trebuie să înceapă negocierile
de pace.
La 13 iulie 1713 Filip al V-lea a semnat cu regina Ana un tratat prin
care Spania ceda Gibraltarul și insula Minorca Marii Britanii și îi concesiona
pentru 30 de ani comerțul cu sclavi în America, îi acorda intrarea în Portobello
și garanția că nu va ceda nici unei alte națiuni privilegii pentru comerțul
Indiilor. Concomitent Filip al V-lea a semnat şi tratatul de pace cu Savoia,
ceea ce însemna de fapt ratificarea convențiilor admise de Franța.
Tratatul de pace care a pus capăt în realitate războiului de succesiune
la tronul Spaniei a fost încheiat la 6 martie 1714 la Rastadt, între Franța și
Austria. Ludovic al XIV-lea restituie împăratului toate cuceririle de pe malul
drept al Rinului (Brisach, Freiburg și Kehl), în schimb Franței îi era confirmată
posesia Alsaciei și Strasbourgului. Arhiepiscopul de Colonia și electorul
Bavariei erau restabiliți în statele lor. Franța recunoștea suveranitatea
împăratului asupra ducatelor Neapole și Milan, asupra Sardiniei și Ţărilor de
Jos spaniole (cu Tournai, Ypres, Menin și Furnes). Problema barierei olandeze
a fost reglementată prin tratatul de la Anvers (14 noiembrie 1715), prin care
împăratul ceda olandezilor Venloo şi Saint-Michel în Gueldre, cu o fâșie largă
de teritoriu de-a lungul frontierei flamande. Olandezii mai căpătau dreptul să
țină garnizoane în Furnes, Koncke, Ypres, Menin, Tournai şi Namur. Escuat
rămânea închis, astfel că Amsterdamul nu era amenințat de concurența
Anversului; și cu această rezervă Ţările de Jos spaniole au fost redate
împăratului. În 1720 acesta va ceda Savoiei Sardinia, în schimbul Siciliei, și
astfel dominația Austriei se va substitui celei spaniole în provincii europene.
Pe lângă faptul că a reglementat interesele câtorva case suverane,
tratatul din 11 aprilie 1713 are mai ales meritul că a stabilit echilibrul politic
între puterile europene. El a definit și a limitat dreptul pe care poate să-l dea
interesul securității generale ale statelor și împăcând astfel acest drept sacru
cu respectul datorat independenței națiunilor, în exercitarea internă a
suveranității, el a completat tratatul Pirineilor și a fixat principiul fundamental
al dreptului ginților pentru timpurile moderne. Din acest punct de vedere
tratatul de la Utrecht se înscrie pe linia păcii din Westfalia. Astfel, stipulațiile
tratatului au modificat în linii mari prevederile păcii de la 1648. Germania,
Italia și Belgia au continuat să rămână simple expresii geografice servind ca
elemente de compensație, la îndemâna marilor puteri. Totuși prin
recunoașterea ca regi a electorului de Brandenburg și ducelui de Savoia,

2
situația Germaniei și Italiei nu s-a schimbat aparent, însă aceste case
domnitoare și vor spune cuvântul în evoluția ulterioară a lucrurilor. Pentru
Franța, tratatul de la Utrecht a marcat sfârșitul hegemoniei sale pe continent.
Vechile sale alianțe au fost puternic zdruncinate și noile forțe care se nășteau
îi scăpase de sub control. Alianțele tradiționale ale Franței cu Turcia, Polonia
și Suedia își pierduseră mult din valoare spre avantajul tânărului imperiul rus.
Bariera din est reprezentată de Constantinopol – Varșovia - Stocholm a fost
pierdută de Franța.

State şi identităti europene în secolui al XVIII-lea:

De la Pacea de la Utrecht (1713) la Tratatele de pace de la Hubertsburg
(1763) şi Paris (1763) (1)

Războiul de succesiune la tronul Spaniei, în care au fost angrenate

puterile din Europa Apuseană şi Centrală, a extins conflictul şi la teritoriile de
peste mări, iar tratatele de la Utrecht şi Rastadt, prin prevederile înscrise, au
avut urmări dintre cele mai importante asupra relaţiilor politice din secolul al
XVIII-lea.
Factorii economici, demografici şi, mai ales, politici îşi vor pune
amprenta asupra evoluţiei statelor, din acest punct de vedere, exemplul cel
mai elocvent reprezentându-l Marea Britanie, care, descătuşată de aproape
un secol de relaţiile feudale, s-a putut detaşa de celelalte ţări, devenind
principala beneficiară a Tratatului de la Utrecht, chiar dacă unii istorici afirmă
că cele mai însemnate succese (văzute prin prisma expansiunii teritoriale şi a
ocupării de noi ţinuturi) le-au obţinut Habsburgii austrieci.
Marea Britanie devenea stăpâna aproape incontestabilă a mărilor,
obţinea noi şi importante avantaje, în special în America de Sud, iar ocuparea
Gibraltarului îi oferea cheia intrării şi ieşirii din Marea Mediterană, precum
şi posibilitatea supravegherii drumului comercial spre coastele vestice ale
continentului african.
Totodată, interesele economice britanice din afara Europei capătă un
caracter tot mai pronunţat, Anglia izbutind să-şi extindă extrem de mult
imperiul său colonial. În acelaşi timp, cele două state maritime, Olanda şi
Portugalia, care acaparaseră peste mări teritorii de zeci şi sute de ori mai mari
decât suprafeţele lor şi care înfruntaseră aproape 150 de ani flota engleză,
înregistrează un vădit regres datorat atât unui redus suport demografic, cât
şi angajării lor în complicaţii de ordin militar pe continent. Nemaiputând să-
şi menţină vechile poziţii, ele ajung să se subordoneze, în primul rând, puterii
maritime a Marii Britanii. O situaţie similară cunoaşte şi Spania, nevoită să
suporte creşterea influenţei engleze în posesiunile ei extraeuropene.
De asemenea, Anglia veghea ca echilibrul continental să fie menţinut,
iar Franţa, principala rivală, să nu ajungă o superputere. În acest sens, se
poate afirma că cel puţin în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, dincolo
de realul dezechilibru economic şi militar dintre ţările continentului,
principiul echilibrului a reuşit totuşi să funcţioneze, neexistând, o perioadă

3
cât de cât mai îndelungată, în care un singur stat să domine Europa sau o
parte însemnată a sa. De altfel, la o primă vedere, politica internaţională a
veacului al XVIII-lea nu diferă prea mult de cea a epocii precedente, dar acum
Europa nu mai este apanajul Austriei ori al Franţei, în viaţa politică
afirmându-se tot mai mult Marea Britanie, Rusia şi Prusia, în timp ce Spania,
Suedia şi Imperiul otoman intră într-un declin vizibil.
Diplomaţia franceză nu putea uita numeroasele combinaţii politico-
diplomatice reuşite în trecut şi faptul că principiul echilibrului, cu toate
limitele sale, triumfase pe ruinele politicii falimentare a ambiţiosului Ludovic
al XIV-lea, iar angrenarea ţării de către Ludovic al XV-lea într-o serie de
războaie denumite “de lux” – războiul pentru succesiunea la tronul Poloniei
(1733-1735), războiul pentru succesiunea la tronul Austriei (1740-1748) şi
Războiul de 7 ani (1756-1763) – au slăbit şi mai mult Franţa, vlăguind mai
ales burghezia acesteia care avea nevoie de linişte în competiţia ei cu
burghezia britanică.
În a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, Franţa va beneficia de
serviciile unui mare diplomat–ne referim la Vergennes–care renunţă la
obiectivele seculare, absorbirea Ţărilor de Jos şi fixarea graniţei la Rin, se
apropie de vechiul rival, Casa de Austria, încheie tratate comerciale cu Anglia
(1785) şi Rusia (1787), sprijină tânărul stat american, caută să refacă
prestigiul ţării sale la Istanbul, dar opera lui, odată cu dispariţia creatorului
ei (1787), va intra pe linia unui vizibil declin, datorită puternicelor contradicţii
ce frământau societatea franceză.
În acest timp, toată Europa, dar mai ales principalii protagonişti ai
războiului de succesiune spaniol, Anglia şi Franţa, doreau pacea, cele două
state, de puteri sensibil egale, având de rezolvat probleme interne. În Marea
Britanie, dinastia Hanovra înlocuise dinastia Stuart-Orania, iar în Franţa,
regentul, ducele Filip de Orléans (Ludovic al XV-lea era încă minor) se
confruntă cu o puternică opoziţie, ceea ce a dus la promovarea unei politici
pacifiste, iniţiatorii ei fiind Robert Walpole în Anglia şi cardinalul Fleury în
Franţa.
Habsburgii, principalii beneficiari ai tratatelor impuse de coaliţia
victorioasă a Bourbonilor în Franţa şi Spania după pacea de la Rastadt, nu
mai respectă clauzele Tratatului de pace de la Karlowitz, pornind în 1716 un
nou război împotriva Imperiului Otoman, iar generalul Eugeniu de Savoia,
învingător la Petrovaradin şi Timişoara, reuşeşte să ocupe Belgradul (13
septembrie 1717), una dintre cele mai puternice fortificaţii din Europa.
Prin pacea de la Passarowitz (21 iulie 1718), mediată de Anglia şi
Olanda, Imperiul Habsburgic obţine Banatul, Oltenia, Serbia de Nord cu
Belgradul, devenind, practic, putere balcanică. Împăratul Carol al VI-lea
(1711-1740), stimulat de succesele din sud-estul Europei, căuta să-şi
întărească poziţiile din Italia, nerenunţând în acelaşi timp la ideea revenirii
Habsburgilor pe tronul Spaniei, regele Filip al V-lea fiind considerat un
uzurpator. În Spania, puterea regală decăzuse în timpul lui Carol al II-lea,
ultimul reprezentant al dinastiei Habsburg, iar operaţiunile militare din
timpul războiului de succesiune au adus grave prejudicii ţării, şi aşa secătuită
4
din cauza unei proaste administraţii. Pierderea Gibraltarului, teritoriu
spaniol, parte integrantă a Peninsulei Iberice, reprezenta o profundă umilire
deoarece acest important punct strategic revenea Mării Britanii, rivala de
veacuri a Spaniei. Pe lângă Gibraltar, Anglia ocupa insula Menorca şi obţinea
însemnate privilegii comerciale, dreptul exclusiv de a face comerţ cu sclavi,
precum şi alte avantaje în coloniile spaniole din America de Sud.
Tradiţia centralizatoare a Bourbonilor îşi va pune amprenta şi pe viaţa
politică spaniolă în timpul domniilor lui Filip al V-lea (1746-1758), când
puterea regală va spori în detrimentul celei nobiliare, iar o serie de oameni
politici capabili, prin reformele întreprinse, vor face ca la mijlocul secolului al
XVIII-lea Spania să devină un stat centralizat, cu o economie în mare parte
redresată.
Portugalia, prin tratatul negociat de către lordul Methuen în 1703, se
găsea într-o accentuată stare de dependenţă politică faţă de Marea Britanie;
ea va cunoaşte după Utrecht o perioadă de pace, mai ales datorită bunelor
raporturi cu Spania, iar în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea va
înregistra şi o oarecare înflorire economică, datorită politicii duse de
remarcabilul om de stat Carvalho, marchiz de Pombal.
După Utrecht asistăm la o mai mare apropiere între Olanda (Provinciile
Unite al Ţărilor de Jos) şi Marea Britanie, alianţa cu Londra fiind o garanţie
împotriva Franţei, care căuta să-i acapareze teritorii, a Prusiei, ce începuse
să-şi neliniştească vecinii, a Rusiei, devenită, după Poltava (1709), putere cu
veleităţi europene, în sfârşit, a Suediei, concurent principal în Marea Baltică.
Marile puteri din apusul Europei, în special Franţa şi Anglia, preocupate
de succesiunea spaniolă, n-au acordat importanţa cuvenită răsăritului
continentului, unde se derula războiul ruso-suedez (1700-1721), conflict care
prin epilogul său a generat mutaţii spectaculoase în Europa.
După pacea de la Nystadt (1721), diplomaţia rusă a dat dovadă de multă
abilitate căutând să-şi apropie Suedia, deoarece Anglia încerca să creeze o
alianţă nordică din care urma să facă parte şi Suedia. Rusia reuşea să încheie,
în 1724, un tratat de alianţă cu fostul său duşman, după ce mai înainte
încercase să înjghebe o alianţă cu Spania, în scopul răsturnării dinastiei de
Hanovra şi a restabilirii Stuarţilor în Anglia.
Dar alianţa ruso-suedeză a fost de scurtă durată, în 1741 izbucnind un
nou război rudo-suedez încheiat prin pacea de la Abo (7/18 august 1743),
Suedia fiind obligată să cedeze Rusiei o parte din Finlanda.
Secolul al XVIII-lea va permite Prusiei să se afirme tot mai mult pe arena
europeană, ajungând, cu timpul, să joace un rol preponderent în politica
continentului. După cum se ştie, electorul Frederic al III-lea (1689-1713),
participând la războiul pentru succesiunea spaniolă de partea Imperiului
Habsburgic, l-a forţat pe împărat să-i recunoască titlul de rege al Prusiei (18
ianuarie 1701), lucru confirmat şi de Tratatul de pace de la Utrecht; regele
Prusiei era, de asemenea, suveran al comitatului Neufchatel, stăpânind şi
ducatul Geldern primit de la Spania, iar în urma păcii de la Stockholm (1720)
Prusia capătă cea mai mare parte din Pomerania Apuseană şi gurile Fluviului
Oder, cu importantul port Stettin.
5
 În acţiunea de centralizare a statului, regele Frederic Wilhelm I (1713-
1740), autoritar până la violenţă şi brutal, dar remarcabil organizator, a creat
o armată puternică, perfect instruită şi echipată şi, fără să ştirbească
interesele economice ale feudalilor, a impus întreaga populaţie a ţării la
impozite, a favorizat industria şi comerţul, a adus în ţară pe toţi cei supuşi
persecuţiei religioase, regatul Prusiei devenind un stat bine administrat şi cu
finanţe solide.
Italia reprezenta, în perioada respectivă, mai mult o noţiune geografică, fiind
împărţită într-un mare număr de state, dintre care patru – Veneţia, Genova,
Lucca şi San Marino – erau republici.
Neimplicat în războiul de succesiune spaniol, dar angajat, în schimb, în
lungul “război nordic” şi având de suportat ani de zile ocupaţia suedeză şi
rusă, statul polonez cunoaşte în secolul XVIII-lea un vizibil declin, ieşind din
rândul marilor puteri.
Prin înfrângerea Suediei la Poltava se constată a creştere a influenţei
Rusiei în Polonia, regele August al II-lea (1697-1706; 1709-1733) neluând nici
o măsură împotriva acestei situaţii: decesul său, survenit în 1733, va duce la
izbucnirea războiului de succesiune la tronul Poloniei, conflict ce va angaja
aproape toate statele europene. Coroana fiind electivă, Seimul avea de ales
între doi candidaţi: fostul rege Stanislaw Leszczynski (1706-1709), socrul lui
Ludovic al XV-lea, impus polonezilor de Carol al XII-lea, dar înlocuit după
Poltava, şi fiul suveranului defunct, care era, în acelaşi timp, la fel ca şi tatăl
său, elector al Saxoniei. Cu sprijinul marii nobilimi şi al ambasadorului
Franţei, Leszczynski este ales rege, dar minoritatea Seimului apelează la Rusia
şi trupele acesteia impun ca monarh pe electorul Saxoniei, care devine rege
sub numele de August al III-lea (1733-1763); Imperiul ţarist a întreprins
respectiva acţiune în consens cu Austria, pe baza acordului comun din 1726
privind menţinerea Poloniei în sfera lor de influenţă.
Până la urmă, August al III-lea a fost recunoscut rege al Poloniei,
Stanislaw Leszczynski primind ducatul Lorenei de la arhiducele Francisc,
viitor soţ al Mariei Tereza, căreia îi revenea, în schimb, ducatul Toscanei,
ultimul reprezentant al familiei de Medici neavând urmaşi.
Moartea neaşteptată a lui Carol al IV-lea (1711-1740), la puţin timp
după restabilirea păcii în Europa (tratatul de la Belgrad, din 18 septembrie
1739, pusese capăt şi războiului ruso-austro-turc), a precipitat evenimentele.
Prusia căuta să profite de lipsa de experienţă a Mariei Tereza (1740-1780) şi,
mai ales, de faptul ca Austria avea tezaurul gol şi armata dezorganizată. În
situaţie disperată, Maria Tereza se refugiază în Ungaria şi, în calitate de regină
a coroanei Sfântului Ştefan, face apel la supuşii săi. Nobilimea maghiară,
întrunită în cadrul Dietei de la Pressburg (Bratislava), îşi exprimă loialitatea
faţă de Maria Tereza, promiţându-i o armată de 100.000 de oameni. În timp
ce aliaţii săi erau angrenaţi cu toate forţele în operaţiuni militare împotriva
Austriei, luptând practic pentru interesele Prusiei, orice slăbire a Imperiului
Habsburgic fiind în favoarea acesteia, Frederic al II-lea încheie un acord secret
cu Maria Tereza, făgăduindu-i să nu pretindă niciodată alte teritorii în afara
Sileziei Inferioare, cu oraşele Breslau şi Neisse. Concomitent, regele Prusiei
6
obţine consimţământul principelui elector al Bavariei, devenit împăratul Carol
al VII-lea, de a anexa Silezia Superioară, aflată, de asemenea, în stăpânirea
Austriei; intuind însă că Maria Tereza nu-i va ceda Silezia Superioară, Frederic
al II-lea redeschide operaţiunile militare, învingându-i pe austriei la Czaslau
(mai 1742), după care, cu asentimentul Londrei, ocupă întreaga Silezie.
Sfătuită de Marea Britanie să abandoneze provincia pierdută, dar în
acelaşi timp să creeze şi o breşă în rândul coaliţiei antihabsburgice, prin
tratatele de la Berlin şi Breslau (iulie 1742), Maria Tereza cedează Silezia şi
comitatul Glatz, Prusiei.
În noua conjunctură, având sprijinul nobilimii maghiare, Austria
contraatacă, în vara anului 1742, în Bavaria şi Boemia, silind trupele franceze
să se retragă (garnizoana franceză din Praga, comandată de colonelul Chevert,
a rezistat până în decembrie 1742).
Cardinalul Fleury, dispus să negocieze o înţelegere, moare curând
(ianuarie 1743), Franţa continuând războiul într-o situaţie tot mai complicată,
deoarece Marea Britanie, sub pretextul respectării “Pragmaticei Sancţiuni”,
consideră momentul prielnic pentru a lovi Parisul în posesiunile sale
extraeuropene.
Frederic al II-lea, interesat ca Anglia–prin intermediul Hanovrei– să nu
joace un rol preponderent în statele germane, ajunge la o înţelegere cu Franţa
(1744) şi reia operaţiunile militare împotriva Austriei.
Războiul de succesiune la tronul Austriei s-a încheiat prin pacea de la
Aachen (Aix-la-Chappelle), din 18 octombrie 1748, tratatul de pace prevăzând
următoarele: toate puterile recunoşteau “Pragmatica Sancţiune”; Austria ceda
ducatele Parma şi Piacenza fratelui regelui Spaniei, don Filip; în componenţa
regatului Sardiniei intra o mică parte din ducatul Milano (zona malului drept
al râului Tessin); recunoaşterea lui Francisc I (1745-1765), soţul Mariei Tereza
ca împărat german (el obţinuse demnitatea imperială în urma morţii lui Carol
al VII-lea). Deşi Prusia nu a semnat Tratatul de la Aachen, la insistenţele
Franţei, s-a consemnat într-un articol drepturile acesteia asupra Sileziei; în
sfârşit, între Franţa şi Marea Britanie pacea a fost restabilită pe baza
respectării status quo-ului ante bellum.
Insuccesele suferite în războiul din anii 1740-1748 au scos în evidenţă
o dată în plus, racilele ce măcinau edificiul habsburgic. Ca urmare Maria
Tereza a iniţiat o serie de reforme, a creat o administraţie centralizată, a
înfiinţat încă din 1742, Cancelaria aulică şi de stat, în fruntea căreia a fost
numit contele Kaunitz, a reorganizat şi modernizat armata, pregatindu-se
pentru un nou război cu Prusia.
După încheierea păcii din 1748, în întreaga Europă se constată o mare
criză diplomatică, cunoscută sub numele de “inversarea alianţelor”, deoarece
relaţiile încordate între Austria şi Prusia pe de o parte, între Anglia şi Franţa
pe de alta, impuneau noi aranjamente între state.
Rusia se considera o aliată firească a Austriei, deoarece conlucraseră
într-o serie de acţiuni, mai ales în “problema orientală”, iar curentul
antiprusian se manifesta tot mai pregnant în cercurile conducătoare de la

7
Petersburg, mai ales în urma crizei survenite cu ocazia succesiunii la tronul
Suediei (1751), când cele două puteri susţineau doi candidaţi diferiţi.

* *
*