Universitatea București, Facultatea de Istorie, specializarea Relații internaționale și Studii Europene

Preocupările și inițiativele privind pacea și

securitatea colectivă în veacul al XIX-lea (1800-1914)

Realizat de:

Mihalache Manuela
 În ceea ce privește relațiile internționale, și nu numai, secolul XIX reprezintă ultima perioadă în care
Europa este văzută ca fiind centrul lumii cunoscute, pentru ca pe scena politică internațională își fac apariția,
destul de puternic, Statele Unite ale Americii. De asemenea în ceea ce privește centrul de interes al oamenilor
de stat în secolul XIX, nu mai este reprezentat de Credința și ideea monarhiei universale, ci el se îndreaptă spre
pobleme privind apărarea și menținerea echilibrului de putere.

Securitatea colectivă este definită ca o stare a relațiilor dintre state, creată prin luarea pe cale de tratat a
unor măsuri de apărare comună împotriva agresiunii. Un element importat în atingerea și menținerea
echilibrului de putere este constituit de echilibrul de forțe. Acesta poate fi definit ca un principiu călăuzitor al
politicii și diplomației europene. Există un relativ consens în rândul cercetătorilor asupra faptului că obievtivul
fundamental al creării unui sistem de tip balanță a puterii este acela de a proteja statele participante în fața
potențialelor agresiuni. Principiul ar fi că nici unei entități din cadrul sistemului să nu i se permită obținerea
predominanței asupra celorlalte. Așadar, teoria clasică a balanței puterii implică o distribuție specifică a puterii
între entitățile ce compun sistemul internațional, astfel încât nici un stat și nici o alianță existentă să nu poată
obține în mod covârșitor sau predominant puterea. Ideea non-predominanței constituie miezul analitic
fundamental al oricărei teorii clasice a balanței de puteri.

Cu toate că secolul XIX a fost unul al schimbării ordinii mondiale, acesta s-a dovedit a fi unul destul de
stabil în planul relațiilor internaționale, prin comparație cu secolele care l-au precedat și urmat. În secolul XIX
principalilor actori de pe scena politică mondială li s-a alătrat o mare putere ce în scurt timp va controla noua
ordine mondială, și anume Statele Unite ale Americii. Acestea apar pe scena politică atât ca o putere militară cât
și ca una politică și economică ce va avea un cuvânt greu în deciziile viitoare privind politica externă. Pe lângă
acest nou actor se modifică și ierarhia deja existentă în ceea ce privește principalii actori ai sistemului statal
european, aceștia și-au modificat pozițiile pe scena relațiilor internaționale cu o rapiditate uluitoare. Putem
spune că statele ce au avut statutul de Mari Puteri în cadrul Conferinței de Pace din Westfalia din 1648, trei la
număr și anume: Suedia, Republica Privinciilor Unite (Olanda) și Spania au încetat a mai fi Mari Puteri, acestea
fiind înlocuite de Rusia și Prusia, state ce au avut un rol insignifiant în ceea ce privește relatiile internaționale
europene cu un veac în urmă. Cele cinci Mari Puteri deja existente au devenit între timp șapte prin adăugarea
Turciei și Italiei, dar aceasta din urmă nu a fost considerată esențială pentru cele mai precare momente ale
echilibrului european.

În ceea ce privește diplomația secolului XIX mai putem spune că în această perioada diplomația s-a
personalizat gradual dat fiind faptul că unele state precum Austria și Prusia, au renunțat la limba franceză ca
limbă a diplomației. Și tot în secolul XIX prin apariția statului modern și a structurii birocratice complexe s-au
creat Servicii Externe cu cariere regulate în domeniul diplomatic.

Prin faptul că în secolul XIX oamenii de stat și-au îndreptat atenția de la principiile politicii de forță la
cele ale echilibrului de putere putem spune că acest secol a fost unul în care inițiativele privind pacea și
securitatea colectivă au dominat.

Primul din seria evenimentelor ce au avut ca scop pacea și securitatea colectivă în secolul XIX poate fi
considerat Congresul de Pace de la Viena (1 noiembrie 1814 – 9 iunie 1815).

După prăbușirea Imperiului Napoleonian, în timp ce Napoleon își îndura primul exil în insula Elba, cei
ce l-au înfrânt s-au întrunit într-un congres la Viena, pentru a reconfigura harta europeană și pentru a modela
lumea postbelică. Grație activității sale Congresul de la Viena s-a sfârșit prin a reuși să redreseze sistemul
internațional european. Lucrările congresului au fost sintetizate în cele 121 de articole ale Actului Final de la
Viena, acestea reprezentând noua realitate geopolitica și teritorială. Congresul de la Viena a avut menirea de a
reconfigura harta europeană. „Congresul nu merge, dansează, exclamă încântat bătrânul prinț de Ligne”1 pentru
a reliefa fastul Congresului precum și faptul că acesta era dispus să ia toate măsurile necesare pentru
reorganizarea continentului având ca unul din scopuri pacea și securitatea colectivă, în acea perioadă nimeni nu
mai dorea apariția unui nou război pe scena politică europeană.

Realitatea internațională europeana de după căderea Imperiului Napoleonian a fost marcată de

antagonismul fundamental dintre Marea Britanie și Rusia, puteri preponderente în Europa, însă acest lucru nu a
echivalat cu o dublă hegemonie. Obiectivul fundamennntal al Congresului a fost marcat de interesul general al
stabilirii unei paci.

Congresul se angajează într-o acțiune de restaurație: epoca minunată după care tânjesc prinții și
nobilimea, precum și principiul legitimității dinastice din secolul al XVIII-lea. Este momentul sărbătorii unei
epoci de aur, pe care Europa, prin Congresul de la Viena încearcă sa o reînvie.

Prin intermediul Congresului de la Viena cei patru mari învingători ai lui Napoleon încearcă să își
satisfacă foamea de teritorii. De asemenea, se va încerca restabilirea unui echilibru între Marile Puteri ce au fost
supuse de Napoleon, dar dintre acestea niciuna nu ar mai fi de acord ca pe viitor acest echilibru să fie repus în
discuție cu profitul rivalelor sale.

Actorii principali în Congresului au încercat să-și impună propriile interese. Marea Britanie care a
promovat în timpul Congresului o politică externă realistă evitând declarațiile de principii. Ea era interesată de
afirmarea puterii sale maritime și de apărarea echilibrului de forțe la nivel european. Va încerca să evite
instalerea unei hegemonii ruse pe continent uitlizând o dublă barieră germanică: Austria și Prusia. Fiind adepta
status quo-ului teritorial, nu a acordat o atenție sporită naționalismelor. Rusia „imperiul nebuloasă”, era o mare
putere prin ostentație, precum și prin dimensiunile ei terestre și capacitatea demografică. Ea căuta supremația
teritorială sub forma cuceririlor teritoriale și în aceea a asigurării unui rol de arbitru al sistemului. Austria era
un conglomerat etnic instabil, iar Imperiul Habsburgic reprezenta riscul unor mișcări revoluționare naționale.
Aceasta era interesată de consolidarea pozițiilor de preponderență în Peninsula Italică precum și în zona
danubiană. Prusia era puterea gardiană a Rinului. Aceasta s-a opus preponderenței austriece în spațiul german
făra ca să aibă însă, capacitățile necesare pentru a constitui un rival pentru Imperiul Habsburgic. Iar Franța era
interestă de consolidarea regimului intern precum și de repida eliminare a ocupației străine. De asemenea,
urmărea integrarea în sistemul internațional în postura de Mare Putere pentru a-și consolida monarhia proaspăt
restaurată.

Figurile pregnante ale Congresului de la Viena și-au folosit abilitățile pentru atingerea obiectivelor
proprii. Din partea țării gazdă, Austria, Ministrul de Externe, Klemens L. W. von Metternich a fost
moderatorul congresului. Acesta se bucură de un foarte mare prestigiu datorită unei culturi desăvârșite și a
unuei mari abilități diplomatice. În opinia lui, status quo-ul, ce trebuia refăcut la Viena, avea o triplă dimesiune:
politică, teritorială și socio-economică, iar misiunea sa era, printre altele, de a apăra toate cele trei dimensiuni de
orice subversiune revoluționară sau teritorială. Marea Britanie era reprezentată de Ministrul Secretar de Stat

1
Berstein Serge, Milza Pierre, Istoria Europei, vol. IV, Institutul European, 1998, p. 13.
pentru Afaceri Externe, în persoana lui Robert Castlereagh. Acesta este caractericat print-o fermitate deosebită
a caracterului, precum și curaj civic, vigoare a punctelor de vedere, iar pe parcursul congresului acesta a
demonstrat o autoritate excepțională. A fost unul dintre cei mai de seama inspiratori și campioni ai sistemului
concertat ca și intrument de gestionare a relațiilor intenaționale. „Trebuie că el are toată liberatea de acțiune
necesară pentru a face auzită vocea Agliei, care, preocupată în principiu de avantajele comerciale și coloniale,
nu așteaptă de la congres nicio mărire teritorială, ci numai refacerea echilibrului european”. 2 Franța a fost
reprezentată de Charles – Maurice, principe de Talleyrand-Périgord, acesta avea funcția de Ministru de
Externe. Era tipul politicianului corupt ce coabita perfect cu diplomatul abil. Talleyrand a reusit să convingă
Congresul că o Franță slăbită situată în marginea Europei ar ridica serioase probleme în calea restaurării
echilibrului spre care țintea congresul. În prima fază a Congresului a a speculat într-o manieră abilă pe baza
divergențelor dintre învingători, reușind perfectarea unui tratat secret cu Marea Britanie și Austria cu funcție
anti-rusă și anti-prusacă. Ducele de Richelieu, Ministrul de Externe francez a urmărit aplicarea strictă a celui
de-al doilea Tratat de pace de la Paris. Reunirea celui de-al doilea Congres, cel de la Aix-la-Chapelle (1818) a
fost meritul Ducelui de Richelieu. În cadrul acestui Congres a luat sfârșit ocupația militară în spațiul francez și a
fost sancționată readmiterea Franței în sistemul concertat.

Pe lângă cele trei figure dominante (Metternich, Castlereagh și Alexandru I) toti ceilalți participanți la
Congres devin doar niște actori cu rol secundari.

Solidaritatea iluzorie din timpul luptelor este dărâmată de faptul că principalele personaje ale acestui
Congres au interese teritoriale comune.

După Congresul de la Viena, Europa a cunoscut cea mai lungă perioadă de pace de până atunci, timp de
40 de ani nu a avut loc niciun conflict între Marile Puteri, iar după Războiul Crimeei (1853-1856) a urmat o altă
perioada de 60 de ani fără conflicte. Scopul declarat al Congresului de la Viena, acela de a stabili pacea și
ordinea la nivel european a fost atins. Interesul general, acela al stabilirii unei păci durabile și juste a fost
îndeplinit „cel mai important motiv a fost acela că țările continentului erau unite printr-o conștiință a valorilor
comune. Nu a fost realizat numai un echilibru fizic, ci și unul moral. Puterea și dreptatea s-au aflat în armonie.
Echilibrul puterii limitează ocaziile de folosire a forței; un simț comun al dreptății reduce dorința de a folosi
forța.” 3 În urma Congresului de la Viena s-a reușit crearea unui set de valori comune care au sedimentat drumul
spre pace și au facut să se contureze o prioada atât de mare fără conflicte armate între Marile Puteri.

Temele esențiale ale Congresului au vizat principiul echilibrului de forțe, echilibrul satisfacțiilor, codul
de conduită internațională și principiul legitimității. Prin principiul echilibrului de forțe se înțelege prevenirea
hegemoniei unipolare sau multipolare, altfel spus niciuna dintre puteri nu trebuie să ajungă în punctul de a-și
putea impune voința sa asupra tuturor celorlalte. Echilibrul satisfacțiilor presupune satisfacerea principalelor
revendicări ale puterilor de același ordin prin raportarea la status quo. Finalitatea acestui echilibru a fost aceea a
absenței ulterioare a unor puteri revizioniste precum și conturarea unui sistem internațional stabil. Codul de
conduită internațională presupune subordonarea interesului național interesului general în vederea menținerii
stabilității sistemului. Iar principiul legitimității presupune reinstalarea vechilor dinastii legitime alungate de
Revoluție precum și restaurarea formelor tradiționale de viață politică, socială și economică.

2
Berstein Serge, Milza Pierre, op.cit., p. 14.
3
Kissinger Henry, Diplomația, Editua All, București, 1998, p. 68.
 În ceea ce privește deciziile majore ale Congresului, Franța a fost admisă în rândul factorilor de decizie,
dar a pierdut toate cuceririle din timpul Revoliției revenind, în primă fază, la granițele din 1792, iar după cele
100 de zile la frontierele din 1789. Congresul de la Viena a sancționat reîntoarcerea dinastiei de Burbon la
tronul Franței, mai exact a regelui Ludovic al XVIII-lea (1814 – 1824 ). De asemnea aceasta a fost constransă să
platească o despagubire de razboi valorând 700 de milioane de franci și să suporte ocupația militară până în
1818. În urma Congresului de la Viena s-a format și Regatul Țărilor de Jos prin unificare fostelor teritorii ale
Republicii Provinciilor Unite cu cele belgiene ( Flandra, Barbant, Haut), și Marele Ducat de Louxembourg din
inițiativa Marii Britanii, ca punct esențial al strategiei britanice de izolare a Franței. Formarea acestui regat a
avut ca raționament geostrategic principal crearea unui stat tampon care să împiedice pe viitor o eventuală
exapansiune a Franței spre Nord. Despre Polonia putem spune că a Rusia a fost principala țară care a reclamat
întreg teritoriul ei având drept argument efortul depus în războiul antinapoleonian. Pe de altă parte, Austria a
încercat să prevină existența unei Polonii domninate total de Rusia. Faptul că în prima fază a dezbaterilor nu s-a
putut ajunge la un consens a dus la conturarea unor antiteze care au avut ca finalitate încheierea Tratatului secret
de alianță defensivă contra Rusiei și Prusiei semnat de Marea Britanie, Austria și Franța la data de 3 ianuarie
1815. În cele din urmă țarul Alexandru I a reușit să ajungă la un compromis cu Austria care prevedea un set de
compensații acceptabile pentru Prusia. Împărțirea Poloniei în februarie 1815 a însemnat în primul rând crearea
orașului liber Cracoviua, apariția Regatului autonom al Poloniei care reprezenta doua treimi din dimensiunile
vechiului regat și intra sub protectorat rusesc și inclus în granițele Imperiului Țarist; Galiția a revenit Austriei,
iar Prusia a primit Posen precum și alte compensații. Cu privire la spațiul german, consensul la care s-a ajuns în
timpul ședințelor Congresului a fost pas dʹAllemagne unifiée ( nu unei Germanii unite), pentru că aceasta era
neliniștitoare pentru toți actorii sistemului. Ceea ce a fost Sfantul Imperiu Roman de neam German a fost
înlocuit de o Confederație Germanică în care Austria și Prusia erau Preponderente. „ Confederația germană s-a
vadit a fi o creație ingenioasă. Era prea puternică pentru a fi atacată de Franța, dar prea slabă și descentralizată
pentru a-și amenința vecinii. Confederația echilibra puterea militară superioară a Prusiei cu prestigiul și
legitimitatea superioare ale Austriei. Scopul creării Confederației era să preîntâmpine unitatea germană pe o
bază națională”.4 Antitezele ruso-prusace s-au făcut resimțite prin faptul că în câteva luni s-a ajuns de la
Confederație Germanică ce avea la bază un dualism hegemonic, la una formata pe un dualism informal. Despre
Peninsula Italică, putem spune că a fost divizată în șapte entități. Privind prin prisma echilibrelor și a
influențelor geopolitice Franța pierde și cea mai mică pondere în microsistemul italian. Austria devine
principala beneficiară și reușește să facă și regiunea de Nord a Italiei, pe lângă un intermediar între ea și Franța,
și o zonă strategică. Rusia reușește, de departe, să fie cea mai bine recompensată.

Congresul a dezbătut și problema comerțului cu sclavi, aceasta fiind introdusa pe angendă la insistențele
Marii Britanii. Neajungându-se la niciun consens, congresul s-a rezumat la a condamna comertul cu sclavi
spunîndu-se că este incompatibil cu civilizația și drepturile omului. Până la finele anului 1819 Marea Britanie a
reușit să convingă Spania și Portugalia, prin semnarea unor tratate bilaterale, să abolească traficul de scalvi.

La 9 iunie 1815 a fost semnat Actul Final al Congresului de la Viena, de către cele cinci mari puteri
precum și de reprezentanții Spaniei, Portugaliei și Suediei. Cu toate că a fost sigilat simbolic pentru
continuitate, Congresul nu a avut ambiția de a „îngheța” definitiv o realitate dată, consemnîndu-se posibilitatea
alterării ulterioare a status quo-ului teritorial precizat, pe baza consensului unanim a celor cinci Mari Puteri
semnatare.
4
Kissinger Henry, op.cit., pp.69-70
 Ordinea stabilită în urma Congresului de la Viena putea fi răsturnată de unii factori perturbatori cum ar
fi: naționalismul deoarece atunci când s-a stabilit această ordine nu s-a ținut cont de principiile naționaliste.
Stabilirea noilor frontiere a ignorat total principiile privind etniile, limba și cultura popoarelor, făcân imposibilă
coincidența stst-națiune. Principiul liberalismului politic este un altul care poate rasturna ordine stabilită în urma
Congresuluui. Acesta vizează afirmarea și asigurarea libertăților naturale și civile ale individului. Acesta
propunea reformarea în cadrul statelor restaurate, fără a pune în discuție status quo-ul teritorial. Triunful
liberalismului politic va fi cel care va duce la alterarea ordinii stabilite la Viena.

În ceea ce privește problemele privind pacea și securitatea colectivă în urma căderii Imperiului
Napoleonian prin eșafodajul instrumental al Congresului de la Viena, regăsim Tratatul înființării Sfintei Alianțe
(26 septembrie 1815) stipulat din inițiativa țarului Alexandru I „care nu s-a putut convinge pe sine să-și
abandoneze misiunea autoatribuită de revizuirea a sistemului internațional și de reformare a participanților la
acesta”.5 Acest Tratat era pus sub numele ”Sfintei și Indivizibilei Treimi”. Tratatul a reunit Rusia, Austria și
Prusia cărora li s-au alăturat și alte state monarhice. Sfânta Alianță a fost baza a ceea ce s-a numit ”concertul
european”. Documentul și-a propus să fie baza construirii unui intrument de securitatea colectivă făcând
recomandări pentru forme de colaborare internațională pe baza elementelor comune civilizației europene. În
mod concret eforturile principalilor actori ai Sfintei Alianțe au avut ca scop extinderea obligațiilor și
responsabilităților Marilor Puteri, astfel încât să se subînțeleagă nu doar apărarea status quo-ului teritorial
stabilit prin Actul Final de la Viena ci și a ordinii politico-sociale restaurate. Prin intermediul acestui tratat țarul
Alexandru I propunea reformarea completă a sistemului internațional având la bază ideea prin care „cursul
anterior adoptat de puteri în relațiile lor reciproce trebuie sa fie fundamental schimbat și că era urgentă
înlocuirea lui cu o ordine a lucrurilor bazată pe adevărurile înălțătoare ale religiei veșnice a Mântuitorului
nostru.” 6 Astfel putem spune că Sfânta Alianță a interpretat imperativele făcând din ele o obligație a
semnatarilor de a menține status quo-ul intern în Europa. Pentru prima dată în istoria modernă puterile
europene își atribuiseră o misine comuna, ceea ce dovedește că dorința de pace și securitate colectivă era una
evidentă și foarte arzătoare în acea perioadă, iar Marile Puteri ale vremii făceau demersuri pentru a duce la
îndeplinirea acest deziderat colectiv. „Sfânta Alianță a strâns laolaltă monarhii conservatori pentru a combate
revoluția, dar totodată i-a obligat să acționeze numai în concert, dând de fapt Austriei un veto teoretic asupra
aventurilor sufocantului său aliat rus. Așa-numitul Concert al Europei presupunea ca națiunile competitive pe
un anumit nivel să reglementeze prin consens chestiunile de natură să afecteze stabilitatea generală”7.

O alianța defensiva anti-napoleoniană este conturată între Marea Britanie, Rusia și Austria prin Tratatul
de la Chaumont din 9 martie 1814, dar doar pe o perioadă de 5 ani.

Un alt document ce a vizat relația dintre echilibrul puterii și un sentiment comun al legitimității a fost
pe lângă Sfânta Alianță și Qvadrupla Alianță formată din Marea Britanie, Austria, Rusia și Prusia. Dat fiind
faptul că la începutul secolului XIX Franța era încă privită cu teamă, oamenii de stat întruniți la Viena au
format Qvadrupla Alianță ( 20 noimbrie 1815) cu rolul de a distruge încă de la începuturi orice tendință agresivă
a Franței și nu numai. Evoluția ulterioară a tratatului va duce la costituirea unui sistem de conferințe periodice
ale reprezentanților celor cinci Mari Puteri, al căror scop va fi apărarea stabilității sistemului și asigurarea păcii.
Prin acest tratat se reînnoiesc dispozițiile pactului de la Choaumont, și se întărește alința dintre țările
5
Kissinger Henry, op.cit., p.71.
6
Aupd Ibidem.
7
Ibidem, p. 72.
învingătoare pentru a preveni un eventual expansionism francez. Tot cu această ocazie se stabilește organizarea
unor întâlniri periodice ale suveranilor semnatari în vederea coordonării politicii pentru prevenirea pericolului și
asigurarea păcii și prosperității popoarelor, cu alte cuvinte, pentru asigurarea unui statu-quo favorabil
învingătorilor. Aceasta este maniera în care „ia naștere un fel de acord european, fără instituții organice, dar
care, datorită acțiunii conjugate a lui Alexandru I, Castereagh și Metternich, dă politicii europene o aparentă
unitate”.8

Referitor la pacea și securitatea colectivă, un cunvânt importat l-a avut de spus cancelarul austriac,
acesta reușind să îi convingă pe ceilalți participanți la Congres să intervină acolo unde se manifestă orice
tendință liberală spre a reprima încă de la începuturi orice tendință ce ar putea amenința liniștea Europei.

În privința congreselor circumscrise Congresului de la Viena, definitoriu este Congresul de la Aix-la-

Chapelle din 1818 care făcea referire la durata ocupării Franței de către trupele aliate. De asemnea, în cadrul
acestui Congres a fost reînnoită Qvadrupla Alianță și s-a decis încheierea perioadei de ocupare a Franței de
către trupele aliate.

În perioada 1820-1823 în mai toată Europa au avut loc mișcări revoluționare liberale, dar la finele anului
1823 Sfânta Alianță, se pare că a reușit, să înăbușe toate aceste mișcări și s-a arătat triumfătoare acolo unde s-au
manifestat forțele revoluționare.”Europa din 1815 vorbea o nouă limbă: libertate, egalitate în fața legii dreptului
popoarelor de a-și hotarî singure soarta deveniseră principii exprimate în mod curent” 9. În această perioadă
Grecia a făcut eforturi pentru a obține independența față de temutul Imperiu Otoman. Rezultatul acestor eforturi
s-a concretizat într-o serie de acorduri și tratate. Protocolul de la Petersburg din 4 aprilie 1826 punea bazele unei
acțiuni comune ruso-britanice cu scopul de a-i reconcilia pe greci și turci în baza autonomiei Greciei în cadrul
Imperiului Otoman. Nota de reținere era subliniată de angajamentul celor două părți de a se abține de la
căutarea de avantaje speciale în termenii teritoriali, comerț sau influență. Un alt acord în acest scop a fost cel de
la Poros din decembrie 1828 care a marcat decizia celor 3 aliați de a crea un stat grec autonom. Pe 14
septembrie 1829 a fost semat Tratatul de la Adrianopol conform căruia Grecia era recunoscută autonomă sub
suzeranitatea Porții. Acest tratat mărea influența Rusei la Poartă și datorită angajamentelor prevăzute pentru
Pricipatele Române și pentru Serbia. În urma Tratatului de la Adrianopol Moldova și Țara Românească au
intrat sub protectorat Rusesc.

Începutul celui de-al doilea deceniu al secolului XIX aduce schimbarea cadrului politic european, status
quo-ul sancționat de Restaurație fiind deja fisurat în anii ʹ20. Balanța Est-Vest a fost echilibrată prin triumful
rus în Est din 1834. În urma acestui triumf ministrul de Externe britanic se face inițiatorul unei noi „Qvadruple
Alianțe” din care mai fac parte Spania, Portugalia și Franța (22 aprilie 1834). Această alianță între statele
constituționale din Vest avea drept scop să contrabalanseze în mod eficient Sfînta Alianță din Est. Principalul
obiectiv al Qvadruplei Alianțe era acela de a pune capăt într-o manieră liberală războaielor civile dinastice din
Peninsula Iberică precum și a absolutismului lui Don Miguel în Portugalia.

„Anii de după Congresul de la Viena, până la 1848 au creat bazele pentru o restructurare a cadrului
european din punct de vedere economic, social și politic. A fost o perioadă în care faptele și evenimentele au

8
Berstein Serge, Milza Pierre, op.cit., p. 20.
9
Ibidem, p. 12.
dobândit o amplă relevanța pe tot continentul provocând transformări instituționale și teritoriale în orice parte a
Europei”.10

Scânteia mișcărilor revoluționare a pornit din Spania. La 1 ianuarie 1820 trupele spaniole trimise la
Cadiz pentru a înfrânge revoltele din coloniile sud-americane, au sfârșit prin a se revolta cerând repunerea în
vigoare a Constituției din 1812. În luna martie a aceluiași an regele a fost nevoit să o concedeze. Mișcarea din
Spania i-a influențat destul de repede și pe portughezi, iar regele Juan al VI-lea a fost și el constrâns de
Cortesuri să acorde o constituție. După mișcările din Spania și Portugalia au avut loc acțiuni pentru
dobândirea independenței în Regatele Italiene și Țările Române.

Naționalismul, idealurile naționalității și principiul autodeterminării popoarelor au fost o cauză ce a

determinat apariția unor mișcări similare celor din Europa și în unele state din America Latină. Gustul Americii
Latine pentru libertate a fost intensificat în 1808 când Napoleon a invadat Spania. Iar către 1812 toate
provinciile principale erau independente de facto în raport cu Spania. În această perioadă comerțul lor s-a
deschis către lume, iar mintea lor către idei moderne. În urma eforturilor de obținere a independenței, până la
sfârșitul anului 1822 majoritatea statelor din America Latină erau independente.

Un punct important privind pacea și securitatea colectivă în secolul XIX a fost reprezentat de mesajul
președintelui american James Monroe din 2 decembrie 1823 mesaj supranumit și doctrina Monroe. Acesta
declara că emisfera vestică nu mai era deschisă spre colonizarea europeană și că cele două lumi, cea veche și
cea nouă, erau atât de diferite încât Statele Unite ale Americii nu vor mai participa la la războaiele europene și
că statele europene la rândul lor nu trebuie să intervină prin forță în cele două Amerci pentru a le nega
independența. Prin discursul său președintele Monroe promovează principiul ligitimității și propune inițiative
pentru o pace și o securitate colectivă de lungă durată.

Principiul non-intervenției a fost proclamat și în Europa de Ludovic Filip asistat de Talleyrand,

ambasadorul francez la Londra; potrivit acestui principiu o revoluție odată izbucnită nu trebuie influențată din
exterior. În acest context Marea Britanie s-a arătat o susținătoare a principiului în timp ce Rusia și Austria l-au
respins într-o manieră categorică. Astfel, prin acesată divergență de opinie s-au creat premisele scindării
concertului european în două blocuri.

Cu privire la procesul de Restaurație a existat o concordie relativ generală. Mai important este faptul că
mișcările anilor ʹ30 și-au pus amprenta asupra începutului declinului asupra principiului legitimității și primele
afirmări ale principiului naționalității ca principal element în reglementarea relațiilor dintre membrii sistemului
european.

Ceea ce a făcut ca sistemul concertelor să aibă succes este faptul că aceasta a fost o ascociație liberă de
state ce aveau același scop general, și anume, menținerea păcii și a echilibrului de forțe, aceasta în timp ce
sistemul Congresului a fost cel ce s-a prăbusit având o orientare mai concretă și mai ideologică.

Pacea și securitatea coletivă a Europei au fost amenințate în secolul XIX de Imperiul Otoman, care avea
să rastoarne ordinea stabilita în cadrul Congresului de Pace de la Viena. Problema Orientală este cea care a
determinat începerea Războiului Crimeei. Acesta fiind, în esența lupta poparelor din balcani de a scăpa de sub

10
Antoniu Bogdan, Dinu Mihai-Rudolf, Istoria relațiilor internaționale în secolele XIX-XX, Ministerul Educației și
Cercetării, 2005, p.13.
dominația turcească. Situația creată în urma acestor lupte punea în dificultate sistemul lui Metternich, venind în
contradicție cu angajamentul de a menține status quo-ul. Deși țarul Rusiei era angajat în păstrarea legitimității,
el era și mai doritor să intervină, dar celelate puteri nu credeau că acesta va pastra status quo-ul după ce trupele
sale vor fi fost pornite. Retragera lui Metternich din peisajul relațiilor internaționale a marcat începutul
sfârșitului perioadei de stabilitate. Metternich fusese cel care a dat o nota de eleganța Problmei Orientale, iar
succesorii săi nu au fost capabili să îi urmeze calea. Astfel, tot ceea ce s-a numit Concertul Europei a fost
zdrobit de ceea ce a însemnat Problema Orientală.

Pe fondul tuturor acestor elemente în anul 1854 Marile Puteri s-au aflat din nou în fața unui război,
Războiul Crimeei. Acest război a fost condamnat de istorici ca fiind fără sens și perfect evitabil și, ca un
paradox, el nu a fost început de statele cu interes real în ceea ce privește Problema Orientală, precum Rusia sau
Marea Britanie, ci de Franța.

În anul 1852 prospătul împărat francez, Napoleon al III-lea, a reușit să-l convingă pe sultanul turc să îi
ofere acestuia supranumele de Protector al creștinilor din Imperiul Otomat, rol pe care țarul rus și-l rezervase
prin tradiție. În mod evident acestă decize nu a fost pe placul țarului, dar nu a putut face nimic să își reia poziția.
Pentru că nu era interesată de izbucnirea unui război, Austria a propus o soluție echitabilă, și anume, ca
protectoratul creștin să fie împărțit între cele două state, lucru refuzat însă. Astfel s-a declanșat războiul, Turcia
a declarat război Rusiei, iar Marea Britanie și Franța au sprijinit Turcia. Prin intermediul acestui război
împăratul Franței vedea posibilitatea de a distruge Sfânta Alianță prin slăbirea forței Rusiei.

Războiul Crimeei s-a încheia prin Congresul de Pace de la Paris din 1856. La acest Congres participă
reprezentanți ai Franței, Marii Britanii, Austriei, Rusiei, Turciei și Sardiniei. În cadrul conferinței se stabilește o
recunoaștere a status quo-ului anterior și se pun bazele unei noi ordinii europene. În ceea ce privește problema
românilor, ministrul de Exterme francez a cerut unirea Moldovei cu Muntenia conform deciziilor conferinței de
la Viena din 1855 și a dorințelor exprimate de români. Acestă propunere a ministrului de Externe francez a
provocat dezbateri și controverse diplomatice. Discuțiile au transformat problema românească într-una delicată
și în cele din urmă s-a ajuns la o soluție de compromis. Principatele sunt scoase de sub protecția Rusiei și intră
sub garanția colectivă a Marilor Puteri.

Rezultatul Războiului Crimeei a fost constituit de faptul că armatele țariste au fost înfrânte, iar puterea
Rusiei a fost slăbită, dar acest rezultat nu îi mulțumea pe membrii coaliției. Adevăratul scop al războiul a fost
slăbirea puterii rusești. Când a cazut Sevastopolul, Napoleon al III-lea a propus guvernului britanic un program
prin intermediul căruia Rusia trebuie eliminată din Europa și distrusă ca Mare Putere. Prin acest program se
urmărea reconstruirea unor state naționale și ar fi transormat Franța în principala putere a Europei, dar aceste
interese franceze erau tocmai opusul intereselor britanice care doreau slabirea puterii Rusiei, dar nu dorea
înlocuirea ei cu supremația franceză. Ceea ce a urmat a fost un compromis prin faptul că s-a pus capăt
răboiului, dar acest lucru fără ca Franța și Marea Britanie să-și îndeplinescă scopurile propuse. Însă nu putem
spune că Războiul Crimeei nu a realizat nimic sau că tratatul său de pace nu a avut un rol important. Rezultatul
cu efecte îndelungate a fost constituit de autonomia Țărilor Române, fiind eliberate gurile Dunării de supremația
rusă și austriacă. Țările Române deveniseră stat-tampon între interesele rusești și cele ale Marilor Puteri, situție
ce a durat până în primele decenii ale secolului XX.
 Cea mai apreciată realizare a Congresului de la Paris a fost neutralizrea Mării Negre. Rusiei i s-a interzis
să aibă o flotă în Marea Neagră și să iși refacă arsenalul naval, același regim i-a fost impus și Imperiului
Otoman, dar ei puteau să aibă o flotă în Marea Marmara. Având în vedere că nu se știa cât timp va rezista
înțelegerea dintre Franța și Marea Britanie, aceștia au smuls de la ruși promisiunea că se vor comporta ca și cum
flota lor ar fi încă în Marea Neagră. Doctrina britanică prin care tratatele sunt sfinte este confirmată de
conferința pretext ținută la Londra , conferință în care Marile Puteri nu au făcut decât să confirme ceea ce Rusia
facuse deja. Clauzele privind neutralitatea au constituit o lecție pentru Marea Britanie și Franța, lecție ce a fost
ignorată în 1919. Acea lecție subliniază faptul că, daca se dorește perpetuarea unei victorii militare este necesar
sa fie păstrată și balanța forțelor care au obținut acea victorie.

În termeni conciși, Răboiul Crimeei a fost un conflict militar fără o consecință postbelică clară, dar
importanța sa rezidă tocmai în acest fapt. Deși influența Rusiei nu a fost exterminată, puterea acesteia s-a
diminuat considerabil, cel puțin pentru o perioadă de timp, iar la polul opus se află Franța a cărei putere, deși a
crescut, nu a reușit să o propulseze pe scena Marilor Puteri ale Europei. Cu toate că Napoleon al III-lea își
credea deschisă calea spre a remodela Germania și Italia după bunul sau plac, aceste două țări au reușit sa se
remodeleze singure și au făcut-o împotriva Franței.

Lecția oferită de acest conflict a fost aceea că într-un război dintre Rusia și Vest, țările care se mențin
neutre au cel mai mult de câștigat. Astfel, Prusia care a rămas neutra a fost cea care s-a impus în spațiul german
punând bazele celui de-al doile reich. Cei doi aliați, Franța și Marea Britanie, au oferit Imperiului Otoman
oprtunitatea de a se reforma, dar spre dezamăgirea lor acesta nu a reușit sa o facă. Totuși marele avantaj pentru
britanici rezidă în faptul că balanța puterilor a fost echilibrată, iar pentru următorii 60 de ani Marea Britanie nu a
fost nevoită să mai intervină pe contindent, acționând cu toate forțele spre consolidarea imperiului său colonial.
„ Deși a fost departe de intenția oricui atunci când a fost început, Războiul Crimeei a fost cu certitudine ceea ce
a condus la prăbușirea ordinii lui Metternich, elborată cu atâta migală la Congresul de la Viena. Destrămarea
unității între cei trei monarhi din Est a înlăturat elementul moral de moderație din diplomația europeană. Au
urmat 15 ani de nesiguranță, înainte ca o nouă și mult mai precară stabilitate să își facă apariția.”11

Am integrat Războiul Crimeei în seria evenimentelor din secolul XIX care au avut ca obiectiv pacea și
securitatea colectivă pentru că scopul acestui război a fost slăbirea influenței rusești, care reprezenta un
impediment la adresa securității colective. Dacă Imperiul Otoman și Rusia ar fi fost la fel de influente în zona
balcanică, naționalismul acelor zone s-ar fi manifestat sub forma unor revolte ceea ce ar fi putut conduce la un
război de proporții mai mari, care cu siguranță ar fi fost o amenințare și mai mare la adresa securității colective.
Faptul că statele Europei s-au aliant în acest scop reprezintă o dovadă a unității europene și o dorința a Marilor
Puteri de a asigura pacea și securitatea colevtivă la nivelul continentului.

Evenimentul care a avut repercusiuni privind pacea si securitatea colectivă a fost războiul ruso-turc
(1877-1878). Acest război a avut originea în răspândirea naționalismului în Peninsula Balcanică și dorința
Rusiei de a recupera pierderile teritoriale suferite în urma Războiului Crimeei, recăpătându-și supremația în
Marea Neagră și încurajând mișcările politice de eliberare a poparelor din Balcani de sub dominație otomană.
Rusia a declarat război otomanilor la 24 aprilie 1877, obținând victoria până la începutul anului 1878, când s-a
încheiat Pacea de la San Stefano.

11
Kissinger Henry, op.cit., p. 87
 Acest tratat a confirmat o serie de schimbări politice la statele din Balcani, printre care recunoașterea
independenței mai multor state, inclusiv România. Marile Puteri nu au fost mulțumite de rezoluțiile acestui
tratat, deoarece prin intermediul lui, Imperiul Țarist și-a extins influența în Balcani și Caucaz. Drept urmare s-a
cerut o revizuirea a acestuia prin Tratatul de la Berlin, în cadrul Congresului de Pace de la Berlin din 1878.

Tratatul de la Berlin a fost constituit datorită faptului că Marile Puteri nu au fost satisfacute de
prevederile celui de la San Stefano. Prin acest tratat semnat în urma Congresului de la Berlin s-a recunoscut
indepența de jure a României, Serbiei și Muntenegrului. Acest tratat de pace avea în vedere ca toți participanții
să ia înconsiderare aportul militar al României în cadrul războiului ruso-turc. Deși inișial Rusia promisese
respectarea tuturor înțelegerilor, în cele din urmă aceasta a luat în considerare alipirea unor teritorii istorice
aparținând României, județele Cahul, Ismail și Bolgrad.

După 1871 Franța era slăbită, iar Londra și Parisul erau dezinteresate de spațiul balcanic, astfel singurele
care puteau reprezenta o contrapondere față de expansionismului Rusiei erau Germania și Austro-Ungaria. În
ciuda relațiilor încordate cu Viena, guvernul liberal al lui I. C. Brătianu a reușit o apropiere de Puterile Centrale,
ajungându-se în 1883 la semnarea unui tratat de alianță cu Austro-Ungaria, la care au aderat mai apoi Germania
și Italia.

Referitor la problemele privind pace și securitatea colectivă aceste tratate de pace aveau rolul de a le
asigura, și de a împiedica eventualele conflice între state. De-a lungul timpului statele au avut conflicte dintre
cele mai diverse, dar întotdeauna s-a ajuns la un consens, dar pe parcursul conflictului și-au pierdut viața
milioane de oameni. În secolul XIX demersurile privind pacea și securitatea colectivă au avut roade în
adevăratul sens al cuvantului și aici putem aminti Congresul de Pace de la Paris, care a avut un rol important în
realizarea echilibrului de putere. Evenimentele care au avut ca scop această pace colectivă nu s-ar fi putut
realiza fără aportul unor oameni de stat care l-au urmărit. Din punctul meu de vedere primul de pe lista
oamenilor care au făcut eforturi deosebite pentru păstrarea echilibrului de putere și a păcii colective este
Klemens von Metternich și nu putem să nu îl menționăm pe președintele american Monroe.

Începutul secolului XX aduce cu sine formarea unui nou set de alianțe ce au avut ca scop pacea și
securitatea colectivă. Una dintre aceste alianțe ce au avut un rol foarte important și în Primul Război Mondial a
fost Tripla Alianță sau Puterile Centrale. Această alianță a fost formată din inițiativa cancelarului german Otto
von Bismark și a fost formată din Germania, Austro-Ungaria și Italia, având la început doar un rol defensiv, ea
acționând doar în cazul în care Franța ar fi atacat una dintre țările semnatare. Baza acestei alianțe este
constituită de tratatul secret dintre Bismark și Austro-Ungaria în 1879 și care sporea puterea celor două state în
zonă. Cum Italia avea probleme în Nordul Africii deoarece Franța ocupase Tunisul, ministrul de Externe italian
îi propune lui Bismark încheierea unei alianțe ce are ca scop neutralizarea Franței în Europa. Răspunsul lui
Bismark a făcut referire la faptul că drumul spre Berlin trece prin Viena, iar astfel în mai 1882 a luat ființă
Tripla Alianță, în cadrul căreia, în cazul în care una dintre țările semnatare declara război unei alte tări, membrii
alianței rămâneau neutri, neintervenind în conflict.

Fiindu-i cunoscută dorința României de a se afirma ca centru de stabilitatea în sud-esdtul Europei,

Bismark încheie un tratat care înseamnă practic aderarea României la Tripla Alianță (1883). Prin acest tratat se
aducea stabilitatea politică în plan local și mărea puterea României în Balcani. Acest tratat a fost secret, de
existența lui știau doar Carol I și un număr restrâns al miniștrilor săi.
 În 1887 cand trecuseră cei cinci ani pe care fuseseră semnată alianța, cancelarul german încearcă să
forțeze Austro-Ungaria să rămână membru al alianței, dar acest lucru nu îi reușește decât pentru o perioadă
scurtă de timp. În același an, 1887, Bismark mai definitivează o serie de tratate cu rolul de a izola și mai mult
Franța. Printre aceste tratate se numără și Înțelegerile Mediteraneene la care aderă și Marea Britanie, aceasta din
urmă având interesul de a bloca Rusia în Marea Mediterană, ținând-o departe de strâmtori. Următorii miniștri de
Externe austro-ungari, Goluchowski și contele Lexa von Aerenethal se vor apropia de Rusia având ca scop
comun scoaterea Italiei din Balcani. De asemenea Franța va încheia un acord cu Italia care prevede faptul că
ambele se vor declara neutre în cazul unui conflict între celelalte țări.

Ca reacție la crearea Triplei Alianțe, puterile aflate la polul apus, Marea Britanie, Rusia și Franța, au
încheiat o serie de tratate bilaterale, Antanta, cu rolul de a contracara puterea Triplei Alianțe.

Tripla Înțelegere sau Antanta a fost completată prin diferite acorduri cu Portugalia, Japonia, Statele
Unite ale Americii, Brazilia, Canada și Spania fiind astfel o contrapondere importantă pentru Tripla Alianță. În
ultima decadă a secolului XIX Marea Britanie a dus o politică de „splendidă izolare”, dar la începutul secolului
XX a ajuns la concluzia că are nevoie de aliați. La început britanicii au considerat Franța și Rusia ca fiind
principalul lor dușman, dar văzând imperialismului german, semtimentele față de cele două state au început să
se schimbe, ajungând în cele din urma să formeze alături de acestea una dintre cele mai importante alianțe din
istorie. Motivele care au dus la semnarea acestei alianțe au fost diverse. Printre acestea enumerăm cele cinci
acorduri semnate între Marea Britanie și Franța cu privire la sferele de influență din Africa de Nord, în 1904.
Faptul că Rusia a fost înfrântă în războiul ruso-japonez, precum și faptul că Marea Britanie a fost preocupată de
amenințarea imperiasmului german. Principalul interes al Franței era de a-și recăpăta provinciile Alsacia și
Lorena, luate de germani în urma Tratatului de la Frankfurt.

Aceste alianțe menite să garanteze pacea și securitatea colectivă s-au dovedit a fi cele doua mari rivale
ale Primului Razboi Mondial. Totuși scopul lor declarat a fost acela de a servi la securitatea colectivă, dar se
pare că au prevalat conflictele de interese și lărgirea sferelor de putere.

Deși statele au dus o politică de menținere a păci și securității colective conflictele au fost totuși
iminente, iar secolul XX a debutat cu cele două războaie balcanice, care par să prevestească Primul Război
Mondial care avea să urmeze.

Baza războaielor balcanice a fost dată de acumularea tensiunilor la nivel european și regional. Între cele
două mari oponente Antanta și Puetrile Centrale tensiunea era în continuă creștere. După 1907 acestea sunt din
ce în ce mai vizibile și mai active. Se poate spune că vorbim despre manifestarea din ce în ce mai violentă a
naționalismelor, dat fiind faptul că pentru căteva sute de ani otomanii uniseră sud-estul Europei sub stăpânirea
lor. Criza orientală de la jumătatea secolului XIX devenise mai adâncă, prin faptul că statele doreau înlocuirea
stăpânirii otomane cu cea a statelor naționale.

Izbucnirea primului război balcanic a avut loc în data de 25 septembrie/8 octombrie 1912, când
Muntenegru a declarat război Imperiului Otoman, iar câteva zile mai târziu Serbia, Bulgaria și Grecia i-au
urmat exemplul. Dat fiind faptul că era din ce în ce mai slăbit acesta a fost învins cu rapiditate. Dar imediat
după încheierea luptelor țările participante au ajuns la concluzia că aceasta fusese de fapt partea cea mai ușoară.
Neînțelegerile de secole au fost umbrite de țelul comun, dar acum au ieșit la iveală, ceea ce a determinat ca în
vara anului 1913 să izbucnească al doilea război balcanic, la care a luat parte și România. Țara noasta nu putea
să privească liniștită cum Bulgaria pretindea Dobrogea. Cel de-al doilea Război Balcanic s-a încheiat cu
Tratatul de pace de la București din 28 iulie/1 august 1913, România primind partea de Sud a Dobrogei,
Cadrilaterul. Prin acest lucru este evidențiat faptul că pentru prima dată țările din sud-estul Europei și-au putut
stabili soarta fără intervenția unei mari puteri.

În concluzie pacea și securitatea colectivă au reprezentat un domeniu de interes în secolul XIX și toate
evenimentele au dus la consolidarea acestora. Tratatele de pace închiate în această perioadă au făcut ca
stabilitatea politică să fie mai durabilă deși, în cele din urmă, Primul Război Mondial nu a putut fi evitat. Modul
în care s-a încercat realizarea obiectivului propus a fost constituit de realizarea unui set de tratate și alianțe ce au
făcut ca conflictele, uneori iminente să fie dezamorsate. În secolul XIX toate Marile Puteri ale Europei au făcut
demersuri pentru a se ajunge la o pace și securitate colectivă cât mai durabilă.

Bibliografie:

1. Antoniu Bogdan, Dinu Mihai-Rudolf, Istoria relațiilor internaționale în secolele XIX-XX,

Ministerul Educației și Cercetării, București, 2005.
2. Berstein Serge, Milza Pierre, Istoria Europei, vol. IV, Institutul European, Iași, 1998.
3. Kissinger Henry, Diplomația, Editura All, București, 1998.
4. Ciachir Nicolae, Istorie universală modernă, vol II, , Ed. Oscar Print, București, 1998.