Îndepărtarea față de U.R.S.

- Primăvara de la București -

Faptul că istoria României a fost una zbuciumată este un lucru deja stiut. Dar, de departe
cea mai nefastă perioadă pentru viitorul țării și al locuitor ei a fost perioada comunistă. În a doua
jumătate a secolului XX, mai toate statele europene au fost conduse de regimuri totalitare, dar cel
care dăinuit cel mai mult a fost regimul comunist. România a trecut și ea printr-un asemenea
moment care a zdruncinat-o din temelii și care avea să-și pună decisiv amprenta asupra evoluției
ei ulterioare. Nici astăzi la mai bine de 20 de ani de la revoluția care a readus regimul
democratic, România înca mai este urmărită de umbrele trecutului, și nu s-a putut reface
complet, nici din punct de vedere economic, nici din punct de vedere social.

Perioada comunisnului în România, nu a fost un atocmai fericită pentru locuitorii acestei

țări. Lungi perioade de teroare au măcinat viețile cetățenilor. Poliția politică și controlul sovietic
se manifestau în toate segmentele vietii publice și private.

În prima parte a acestei perioade a exitat și un scurt moment de respiro manifestat prin
desprinderea aparenta față de Uniunea Sovietică. Gheorghe Gheorgiu-Dej, primul conducator
communist, făcea distincție între modelul sovietic și Uniunea Sovietică, optând pentru cel dintâi
și arătându-și afinitățile față de modelul lenininst-stalinist al industrializării a făcut din
Gheorgiu-Dej un communist național.

Dorința de îndepărtare față de Moscova a avut ca bază, dorința lui Gheorghe Gheorghiu-
Dej de a-și păstra nealterată puterea personală în raport cu evenimentele care se petreceau în acea
perioadă în Estul Europei. Faptul că era stăpân pe putere în interiorul partidului său, a fost un alt
element fovorizator pentru ceea ce avea să intreprindă el. Faptul că a fost înconjurat numai de
oameni fideli lui, a constituit încă un avantaj pentru Gheorghiu-Dej.

Această ruptură față de Moscova a atras un oarecare sprijin regimului, crescandu-i

popularitatea. Pentru a pregăti pasul important din 1964, o serie de măsuri au fost luate, încă din
anul 1963, printre care desființarea insitutului ”Maxim Gorki” din București, eliminarea limbii
ruse ca limba obligatorie în școli, precum și înlocuirea numelor rusești ale strazilor cu denumiri
românești. Toate aceste lucruri anunțau o și mai mare autonomie față de Moscova.

Dezacordul acestuia fața de actiunile Moscovei s-a manifestat treptat. In prima etapă a
depărtării fața de Uniunea Sovietică a fost reprezentată de Planul Hrușciov prezentat membrilor
C.A.E.R în 1961, acest plan își propunea să mențină poziția României de furnizor de materii
prime, dar planul nu a fost acceptat de Gheorghiu-Dej, care a evitat astfel haosul economic din
interiorul țării și a continuat politica de industrializare pe care și-o dorea.

În cea de-a doua etapă a îndepărtării față de Moscova, Gheorgiu-Dej s-a folosit de
formula egalității între statele socialiste pentru a justifica, astfel, respingerea planului C.A.E.R și
politica de autonomie pe care o ducea. Pentru respingerea planului C.A.E.R , România a primit,
în acea perioadă sprijin chinez. În încercarea de a readuce România de partea sa, Hrușciov se
pare că într-un context formal, dar nu public, a adus în discuție problema revizuirii teritoriale în
Transilvania și, la momentul respectiv îsi arăta disponibilitatea de a organiza un plebiscit atât în
Transilvania cât și în Basarabia.1 În aceași perioadă Uniunea Sovietică lanseză un plan potrivit
căruia urma să se creeze o regiune economică care avea să cuprindă o mare parte din R.S.S
Moldovenească , jumatate din România și o parte din Bulgaria. Acest plan poarta denumirea de
Planul Valev, denumire ce vine de autorul său, un profesor de economie la Universitatea din
Moscova. Dar nici de această dată guvernul român nu a fost în asentimentul rușilor, și au
condamnat acest plan într-o manieră publică prin intermediul mijloacelor de informare din
România.

Asociind aceste semnale din partea lui Hrușciov și realizând incapacitatea Chinei de a
ajuta România din punct de vedere economic, aceasta a luat poziție în ceea ce privește autonomia
sa, printr-o declarație publică. Prin această declarație nu numai că se dorea prevenirea oricărei
acțiuni din partea Kremlinului, dar se și solicita sprijun din partea Occidentului împotriva
Moscovei.

Toate aceste elemente precum și unele informări ale Biroului Politic al P.M.R din 1963,
au avut ca finalitate Declarația din aprilie 1964.

1
Deletant Dennis, ”România sub regimul comunist”, Fundația Academia Civică, București 1997, p.120
 Poziția României a fost legitimată în „Declarația cu privire la poziția Partidului
Muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale”. Această
declarație este considerată de istorici o mare realizare și este receptată ca o mișcare de prim rang
conducerii Partidului Muncitoresc Român. Declarația în sine a fost adoptata în adunarea plenară
a Comitetului Central din prilie 1964 si publicată în ziarul ” Scânteia” din data de 23 aprilie
1964, acestă afirmare a poziției României este denumită mai pe scurt ” Declarația din aprilie”.
Replica nu a întârziat să apară, iar Comitetul Central al Partidului a autorizat publicarea unui
manuscris al lui Karl Marx în care se făcea referiri la problema Basarabiei.

Această Declarație a venit pe un teren bine pregatit înainte, dar la momentul respectiv
puțini și-au dat seama de semnificația ei de borna, delimitând două epoci istorice. 2Adunarea
plenară din aprilie 1964 a ridicat independența și suveranitatea națională, la rangul de politică de
partid.” România promovează principiile suveranității și independenței naționale, ale
neamestecului în afacerile interne, avantajului și respectului reciproc. Partidul Muncitoresc
Român se pronunță pentru recunoașterea specificității naționale, istorice, înțelegerea și
acceptarea diversității de condiții ale dezvoltării fiecărei țări.”3

De asemenea declarația prezintă explicit principii referitoare la relatțiile dintre partidele

comuniste de guvernământ și statele socialiste. Printre aceste principii se număra și faptul că nu
se admite înființarea unor instituții suprastatele , precum și a unui centru unic de planificare.
Acest lucru făcea trimitere directă la planul Valev, care fusesera respins anterior de România, în
vederea dezvoltării ramurii industriale a acesteia. De altfel, prin existența centrului unic de
planificare s-ar fi încălcat un alt princiu de bază al declarației, și anume respectarea suveranității
naționale. În legătură cu acest subiect Gheorghe Gheorgiu-Dej declara: ” Dacă deciziile s-ar lua
de un centru suprastatal atunci guvernele țărilor ce mai au de făcut, pot să se ducă la vânătoare în
fiecare zi”4. Totodată este relifat faptul că Declarația admitea existența unui model unic de
realizare a socialimului, acest lucru reprezentând un drept suveran al fiecărui stat socialist.
Principiile enunțate în Declarația din aprilie au stat la baza politicii externe promovate de
Partidul Muncitoresc Româ, respectiv Partidul Comunist Român, până în 1989, la destrămarea
acestuia.
2
Frunză Victor, ” Istoria stalinismului în România”, Humanitas, București 1990. p. 445
3
Scurtu Ioan, Istoria contemporană a României (1918-2001), Editura fundației România de mâine, București 2002.
p. 144,
4
Ștefănescu Alexandru, Țiu Ilarion, România și comunismul, o istorie ilustrată, Cornit, București 2010 p.36
 Așa cum era de așteptat , această declarație a stârnit un important val de comentarii în
cercurile și mass-media occidentală. În planul comunității internaționale regimul popular-
democrat din România își câștigase deplina legitimitate. În ceea ce priveste planul intern,
declarația a acordat posibilitatea unei reale deschideri în sfera culturală, acesta fiind și cel mai
notabil rezultat, manifestat chiar până la mijlocul anilor 70. Iar ceea ce fusese impus cu forța prin
fraudarea alegerilor din 1946 a devenit, cu timpul, o stare de fapt reglmentată de legile regimului.

Un an mai tarziu, în martie 1965, fiind grav bolnav Gheorghe Gheorghiu-Deja a încetat
din viață, însă Republica Populară Română de atunci era o altă țară prin comparație cu cea a
anilor 1945-1946. Statul democrat popular își obținuseră recunoașterea de către comunitatea
internațională și admis în Organizația Națiunilor Unite, cu toate că erau cazuri frecvente de
încălcare a drepturilor omului., unuele dintre cele mai greu de imaginat.

Potrivit lui Ion Mihai Pacepa, înlăturarea lui Hrușciov ( 14 octombrie 1964), a oferit
României, respectiv lui Gheorghe Gheorgiu-Dej posibilitatea consolidării rupturii de Moscova. 5
Fructificând această posibilitate Gheorghiu-Dej a convocat ambasadorul sovietic , la 21
octombrie 1964, și a cerut retragerea consilierilor K.G.B din România. Acțiunea Moscovei a fost
una rapidă și furioasă, în următoarea zi Vladimir Efremovici Semiceastmîi, președintele K.G.B
a trimis o telegramă către Alexandru Draghici prin intermediul căreia i-a amintit că România
trăia sub ”umbrela protectoare a Moscovei” și că această acțiune va fi regretată. O altă telegrmă
similară din partea generalului Aleksandr Saharovski, șeful Direcției Principale I, avea să
sosească pe biroul generalului Nicolae Doicaru, seful D.G.I.E.. Saharovski urmat de Semiceastîi
au sosit pe neasteptate la București, în luna noiembrie.

Discuțiile privind retragerea consilierilor K.G.B. de la București purtate între Gheorghe

Gheorghiu-Dej și Leonid Ilici Brjnev aveau să dureze până la sfârșitul lunii noimebrie. În urma
acestor discuții consilerii au fost retrași în decembrie 1964, având permisiunea să ia toate
lucrurile din apartamentele pe care le rechiziționaseră. În urma acestei măsuri serviciile române
de securitate și informații au fost primele agenții de acest gen, dintr-o țară membră a Tratatului
de la Varșovia care a făcut posibilă plecarea consilierilor sovietici. Cât despre Direcția Generală
de Informații externe, aceasta a fost singura care s-a bucurat de acest privilegiu până la
prăbușirea comunismului în 1989. Prin aceste măsuri s-a încetat colaborarea cu K.G.B.
5
Idem1, p. 121
 Făcand o paralelă cu evenimentele de la Praga din 1968, putem denumi aceste
evenimente ca Primăvara de la București, asemănarea venind din faptul că în ambele cazuri s-a
dorit o îndepărtare față de condițiile impuse de Moscova, și dorința ambelor popoare era de a
gusta din plin libertaea. Dar acest lucru nu a schibat în mod esențial viața cotidiana a românilot,
după o scurtă perioadă de destindere lucrurile au revenit pe făgașul inițial. România a continuat
politica de îndepărtare față de Rusia, dar pentru cetățeni aceste lucruri nu au însemnat mult, viața
lor privata nu s-a schimbat esential.

Realizat de:

Mihalache Manuela,
RISE, anul II.

Bibliografie:

1. Deletant Dennis, ”România sub regimul comunist”, Fundația Academia Civică, București
1997, p.120
2. Frunză Victor, ” Istoria stalinismului în România”, Humanitas, București 1990
3. Retegan Mihai, ”Regimul Comunist din România”, Triatonic, București, 2002
4. Scurtu Ioan, Istoria contemporană a României (1918-2001), Editura fundației România
de mâine, București 2002.
5. Ștefănescu Alexandru, Țiu Ilarion, România și comunismul, o istorie ilustrată, Cornit,
București 2010